I am Heathcliff!

Wuthering Heights (SUA, 1939), regia: William Wyler

Stiu ca desi ar fi trebuit, n-am citit multe din operele de capatai ale literaturii universale si ca din punctul asta de vedere formarea mea e oarecum deficitara. Numai ca operele astea universale au tendinta sa radieze si sa se verse prin diferite alte creatii pe care le urmeaza. Nu stiam, de exemplu, ca in seara in care Ruby invata sa citeasca, cartea din care Ada ii citeste este Wuthering Heights. Scena asta este, desigur, din Cold Mountain, iar citatul ala mi-a atras atentia ca fiind unul croit fix pe tiparul literaturii clasice, cu gust pentru frumusetea conventionala: „My love for Linton is like the foliage in the woods: time will change it, I'm well aware, as winter changes the trees. My love for Heathcliff resembles the eternal rocks beneath: a source of little visible delight, but necessary.”

Si cam asta e tot ce stiam despre Wuthering Heights, tradus (dupa parerea mea nepotrivit) ca La Rascruce de Vanturi. E o opera atat de citata incat a ajuns pana si in textele de umor de larg consum. Si inteleg de ce. Povestea e bine croita, pe undeva printre randuri mi s-a parut ca vad si ceva din mustata lui Will Shakespeare, iar scriitura e dupa toate probabilitatile buna. Dar se vede ca e opera unei femei. Partea reliefata cel mai tare este drama lui Cathy Earnshaw, rupta intre dragostea colorata ca frunzele toamnei pentru Linton si cea eterna ca stancile pentru Heathcliff.

Pentru ca n-am citit cartea, nu pot sa judec cat de buna e transpunerea pe ecran a povestii, dar doar pentru el insusi filmul e unul foarte bun pentru orice standarde. A avut ghinionul sa apara in ceea ce a fost probabil cel mai prolific an pentru filme, 1939, in acelasi timp cu Pe Aripile Vantului si Vrajitorul din Oz, si de-asta figureaza cu un singur Oscar, pentru imagine. Dar Lawrence Olivier si David Niven ar fi meritat si ei cate unul, cu siguranta, iar punerea in scena in general e foarte buna, gandindu-ma aici si la decoruri, costume sau regie. Tocmai imaginea este cea de care as rade cel mai tare, cu experimentele lor de ramping la 18 si la 12 fotograme care acum sunt rizibile. Dar probabil erau o noutate in epoca, asta le-a castigat Oscarul.

Cu toate neajunsurile lor tehnice, cu zapada care cade mai mult orizontal si dintr-o singura directie, cu decorul de studio suprapus extrem de vizibil pe decorul exterior sau cu lumina dintr-o singura sursa, filmele vechi au un aer aparte, sunt atractive pentru ca dau seama nu doar de povestea pe care o spun, ci si de ideea de a face film din vremea in care au fost facute. Cu siguranta peste cateva zeci de ani Avengersii sau Xmenii care ne sparg acum box-office-urile o sa ajunga si ele de ras, dar nu-si vor pierde cu nimic valoarea de filme de referinta, dimpotriva.

Altfel, in ciuda unui Lawrence Olivier extrem de chipes, imbracat si ferchezuit dupa toate canoanele de frumusete masculina ale vremii, si a unui David Niven la fel de bun, povestea este cea care fura spectacolul. Merle Oberon in rolul lui Cathy Earnshaw face si ea o treaba buna, dar personal nu pot sa trec peste felul in care este costumata si coafata, cu siguranta cu acelasi scop, de a se potrivi pe tiparele de frumusete ale vremii.

Publicul la care un astfel de film are succes este fie de sex feminin, fie cultivat intr-ale cinematografiei. Evident ca povestea e previzibila, de altfel n-are nici o jena in a se dezvalui dinainte sa se desfasoare, evident ca restrictiile cinematografice impun ca trairi ce presupun multa profunzime sa fie expediate in doua replici si sa nu primeasca prea multi metri de pelicula, dar dincolo de asta avem in fata un film frumos inainte de toate, care pana la sfarsit reuseste sa te inmoaie, sa iti dea acea senzatie placuta care se traduce intr-un zambet tamp pe figura. 03:01