Prima minune

„O regula pe care majoritatea participantilor au uitat-o data trecuta este ca la o degustare de vinuri vinul nu se bea, se scuipa.”

„That would be rude” „Spitting is cheating” „Spitting’s for quitters” au fost reactiile la replica de mai sus, spusa de altfel mai degraba ca sa fie auzita decat ca sa fie luata in serios. Cand vine vorba de restaurante americane si vinuri, nu pot sa imi scot din minte secventa din Crime Spree in care mafiotii francezi iau micul dejun intr-un fast-food american si cer lista de vinuri. Hard Rock Cafe are lista de vinuri, are si vinul casei si o varietate mult peste pretentiile unui restaurant american. Cu toate astea, nu pentru vin as veni la Hard Rock Cafe. Avem vinuri albe, rosii, rose, gris... Pinot, Chardonnay, Sauvignon... Vinuri italiene, frantuzesti, chiliene, neozeelandeze, sudafricane, americane... Inca mai cred ca vinurile romanesti sunt printre cele mai bune din lume si o cruciada personala este sa conving cat mai multa lume de treaba asta.

„Vin facut din struguri organici” Aici mi se pare ca s-a mers putin cam departe. Cum multe din chestiile pe a caror coperta scrie „organic”, „bio” sau „free-range” exagereaza intr-o masura mai mica sau mai mare. Ei spun ca strugurii sunt „organici”, adica in cultivarea viei nu s-au folosit ingrasaminte sintetice, ceea ce e laudabil. Dar vinul trebuie sa fie supus unui tratament chimic, de asta conteaza butoiul si lemnul din care e facut, sticla si dopul. Vinurile noastre au cu toatele dop metalic filetat, dovada ca sunt facute sa fie consumate relativ repede (adica in maxim vreo 2 ani dupa cultivare).

Si chestia care ma interesa cel mai tare... apa. Primele lucruri pe care le-am invatat despre apa prin generala au fost ca e incolora, inodora, insipida. Dupa aia, la cursul de chimie din anul I din Poli am pus niste indicatori in apa si am vazut ca poate fi bazica sau acida si ca prin apa se invart tot felul de chestii care se pot depune, dizolva, sau combina cu alte substante (inclusiv, sau mai ales, cu peretii recipientului). Obisnuit cu apa din strat freatic care se consuma in Campia Burnazului, prima data cand am baut apa de la robinet in Constanta mi-a venit sa o scuip si mult timp mi s-a parut oribila. Apa de la robinet din Bucuresti, apa de rau, are si ea un gust caruia i-as spune mai degraba neplacut. La fel si aici, unde apa se ia din rezervoare a caror principala sursa de alimentare e ploaia. Si pentru cat de importanta e pentru sustinerea vietii, si pentru ca exista in proportie de vreo 70% in organismul uman, mi se pare ca apa ar trebui tratata cu mult mai multa atentie decat i se acorda de fapt. Am baut de putine ori Evian, apa de ghetar, dar si aia mi s-a parut mai insipida decat apa de strat freatic. Asa ca optiunea mea aici merge. E de discutat si cat de mult e influentat gustul de mediul in care cresti si in care se formeaza, dar asta nu e o lectie de psiho-biologie, e doar o parere despre apa.

Si este si un mic PR pentru o companie care pare sa fi sarit parleazul la aia buni cu ceva vreme in urma. Belu Water cred ca toata apa imbuteliata trebuie sa fie locala, chestie care ar da frisoane unor domni de pe la Evian sau Perrier. De-asta folosesc doar apa britanica de put, adica din stratul freatic, ca sa fie imbogatita cu mineralele din sol. Folosesc in cea mai mare parte recipiente de sticla, pentru ca sticla este reciclabila la infinit. Ambalajele din plastic pe care le folosesc la cantitatile mari, de 1,5 L, sunt reciclate intr-o masura de cel putin 50% si nu contin PVC (despre care eu nu stiu ce sunt, dar se pare ca ar fi polimerii cancerigeni din PET-uri care reactioneaza cu apa). Nici nu m-am obosit sa zic carbon-neutral, cred ca orice companie serioasa ar trebui sa aiba amprenta de carbon 0, iar asta nu inseamna mare lucru si e doar primul pas spre reducerea impactului de mediu. Iar ceea ce mie mi se pare a fi bomba, Belu este o intreprindere sociala, adica toate profiturile lor merg spre Water Aid, un ONG care se ocupa de aprovizionarea cu apa a zonelor in care accesul la apa potabila este dificil. Mai sunt si o companie de succes, prin parteneriatele pe care le au cu localuri si lanturi de top, ceea ce le ofera un branding foarte bun. Cat despre apa minerala romaneasca, de care ar fi cinstit sa beneficieze toata planeta, sa beneficieze, da, dar poate fi transportata in recipiente de capacitate mare si imbuteliata local, impactul de mediu e mai mic. 03:09

Big If

Duncan Edwards - Tackle Soccer This Way, New Kelmscott Press, London, 2009

Cand vine vorba de o carte scrisa de Duncan Edwards, unica, de fapt, e nevoie de mult context. Predata pe 2 februarie 1958, cu 3 saptamani inainte de a muri, probabil ca aceasta carte n-ar fi vazut lumina tiparului in formatul asta daca Duncan ar fi trait si ar fi fost supusa unor numeroase revizuiri editoriale. La fel, daca Duncan ar fi trait, probabil ca numele lui ar fi avut parte de o literatura mult mai bogata si cartea asta s-ar fi pierdut pe undeva prin coada listei cu recomandari facute de Amazon cand vine vorba de Duncan Edwards.

Asa, cartea asta este in ton cu cariera lui Duncan: o mostra din ce a fost si un mare semn de intrebare in dreptul lui ce ar fi putut sa fie. Duncan Edwards, selectionat in nationala Angliei la 17 ani, care la 21 de ani era deja considerat unul din cei mai mari fotbalisti englezi si era asteptat sa conduca nationala spre glorie la mondialul din Suedia, si care si-a gasit sfarsitul in spitalul Recht der Isar in Munchen la o varsta la care majoritatea carierelor in fotbal nici n-au inceput bine.

Pentru ca lucrurile au decurs asa cum au decurs, cartea asta ramane un document si singura fereastra spre ideile despre fotbal ale lui Duncan Edwards. Pentru mine, care am citit mult despre accidentul de la Munchen si despre Duncan Edwards, cartea mai are si un alt mare merit: acela de a-l aduce in prezent pe Duncan Edwards, din a-l transforma „Duncan Edwards a fost...” in „Duncan Edwards spune...”. Este cel mai direct contact pe care il mai putem avea cu mintea pustiului de 21 de ani crescut mai ceva ca un fat-frumos.

Daca ma refer strict la continut, as zice ca scrierea curge pe axele trasate de evidenta, bun simt si naivitate. Duncan Edwards isi expune ideile despre fotbal cu multa sinceritate si animat de cele mai bune intentii. Sunt convins ca, urmand doar sfaturile din cartea lui, orice pusti poate ajunge mare fotbalist, iar asta nu se va schimba in nici o epoca. Cartea nu mai e insa deloc actuala cand vorbeste despre strategii si asezari in teren, iar unele lucruri prezentate drept noutati au devenit acum, dupa mai bine de jumatate de secol, truisme. Uluitor de progresist uneori, demodat in cateva locuri si peren in cea mai mare parte a scrierii, cam asa se vede Duncan Edwards dintre paginile cartii asteia.

Un alt aspect, probabil foarte interesant pentru cei care citesc astazi cartea, dar care vor fi  mai degraba dezamagiti de spatiul pe care il ocupa, sunt elementele biografice cuprinse in carte. Desi nu are ideea cristalizata in minte si nu o spune direct, Duncan Edwards intelege instinctual ca nu are de oferit nimic mai mult decat modelul propriu si ca nu poate da lectii si sfaturi decat in baza lui. Asta este motivul pentru care apeleaza la detalii biografice, folosindu-le ca suport pentru exemplificarea unor situatii pe care le recomanda.

Insa poate cel mai important aspect, si el mai degraba inferat decat expus, este felul in care gandeste Duncan Edwards, felul lui de a fi si felul in care priveste jocul de fotbal. Bucuria de a juca, efortul de a atinge intotdeauna varful de forma, pasiunea pentru joc, dorinta de victorie, respectul pentru adversar si increderea in echipa ta sunt cele mai mari valori pentru Duncan Edwards si pe scheletul lor construieste intreaga intelegere a jocului de fotbal care, mai ales in cheie biografica, poate fi privit ca un microcosm reflectand intelegerea lui asupra vietii.

Mi-a placut foarte mult episodul in care Matt Busby ajunge la el acasa la 2 noaptea pentru a-i obtine semnatura pentru Manchester United, respectul si admiratia care transpira la tot pasul pentru Stanley Matthews in primul rand, dar si pentru Nat Lofthouse, Billy Wright, fratii Blancheflower, Tommy Taylor sau Bobby Charlton.

Dupa parerea mea o lectura obligatorie pentru fanii United si un manual foarte bun pentru oricine vrea sa practice jocul de fotbal. 05:36

19: "came the day of my sixteenth birthday, I retired to bed after the usual round of celebrations and overeating. At two o'clock in the morning the family was awakened by a knock at the door.

I heard my father go downstairs but I was too tired to take much notice. I turned over and tried to go to sleep again. A few minutes later my bedroom door opened and my father said: 'Slip something on and come downstairs. There's somebody to see you.'

Still half-dazed, I made my way into the light of the sitting room to come face to face for the first time with Matt Busby, the manager of Manchester United.

He had known better than I about the interest other clubs had taken in me and he wanted to be the first to talk to my parents. So he had driven through the night from Manchester."

23: "But whatever class of football you play in - professional, amateur or school - play it as well and as hard as you can. Aim at the top all the time - that way you will find enjoyment."

30: "Probably the most important factor in any club is an intangible thing that has nothing to do with the technicalities of the game. It is called club spirit. It comes way before heading, shooting, dribbling, or anything else as the primary reason for success in the game."

37: "The responsibility on the sportsman is heavy. Once he has attracted this hero-worship he constantly has to conduct himself, both on and off the field, in a way that presents these youngsters with an example."

70: "That is the main reason for this book. It is not to turn you from a Little Muddlecombe second eleven player into an England star overnight, but to ensure that you reap enjoyment and not frustration from your weekly game."

Cina

Am plecat mai devreme de acasa cu ideea, chipurile, sa-l vad pe Mswati al III-lea al Swazilandului. Mi-ar fi placut, nu zic nu. Dar e drept ca nu prea ma asteptam. Cum sa se intample asta? Sa ma duc la receptie si sa intreb „Regele Swazilandului la ce camera sta? Puteti sa-l chemati putin?” Nici macar asta n-ar fi fost prea mare smecherie, intrebarea as fi putut s-o arunc, dar pe langa faptul ca un neica nimeni neverificat cauta un sef de stat, respectivul sef de stat mai e obiectul unor proteste destul de vehemente ale comunitatii swazi din Marea Britanie, care a trimis niste reprezentanti sa picheteze hotelul Savoy, unde era cazat regele. La asta, ce e drept, speram. Sa-i gasesc pe protestatari, sa vorbesc cu cativa dintre ei, sa vad sub ce forma e organizata comunitatea swazi de aici si sa aflu mai multe despre ei. Dar ce treaba am eu cu Swaziland? Am rude pe-acolo? Daca da, atunci sunt rude foarte indepartate. Dar cate locuri mai exotice decat asta stiti?

Cat despre regele Mswati al III-lea, el chiar e un personaj si chiar mi-ar fi placut, daca nu sa-l cunosc, macar sa-l vad. Pe regina Marii Britanii e pana la urma relativ usor s-o vad. Probabil o sa se intample duminica cealalta, la parada de vase de pe Tamisa cu ocazia jubileului. Dar pe Mswati al III-lea, regele Swazilandului, cata lume se poate lauda ca l-a vazut in realitate? L-a vazut, evident, regina Marii Britanii, la cina pe care a organizat-o si care a fost de fapt ocazia venirii lui Mswati in Anglia. M-am gandit initial ca fiind cina de jubileu, o sa fie organizata mai aproape de data exacta, 2 iunie. Dar cina a fost in aceeasi seara in care am citit despre ea in Evening Standard.

Si cum am ajuns la Mswati? L-am cautat pe cel mai exotic? Nu chiar. Stiam despre el pe cand faceam cercetari la Conectys si citeam despre Swaziland. Stiam toate ciudateniile pe care presa le preia in mod normal cand un asemenea personaj intra in atentia ei. Stiam ca are multe neveste (17 in momentul asta si chiar daca n-as fi nimerit numarul exact, nici departe n-as fi fost), ca e obligat prin lege sa aiba cate o nevasta din cele doua triburi-etnii care locuiesc in Swaziland si ca prima nevasta are un titlu pompos, ceva de genul mama-elefant si ca ea da urmasii la tron si asigura regenta daca e cazul. Mai stiam ca Swaziland e o tara saraca si ca au probleme cu HIV. Evening Standard zicea ca saracia e atat de mare incat unii oameni sunt nevoiti sa manance balegar de vaca. Eh, nu stiu cat de literal trebuie luata informatia asta, dar n-am nici o indoiala ca intr-adevar, saracia e mare prin partile alea.

Stiam si de George al V-lea al Tongai, si el a fost invitat la cina aniversara. Si Tonga e o tara saraca, iar George al V-lea e si el acuzat de absolutism, de coruptie si de o viata prea luxoasa comparativ cu mijloacele tarii pe care o conduce. N-am nici o indoiala ca e asa, mai ales ca despre George al V-lea stiu si ca e un tip caruia ii place luxul si fastul, am vazut poze de la ceremonia de incoronare si sunt destul de reprezentative. Dar la cat de binecuvantat de Dumnezeu e regatul Tongai, saracia materiala pare un pret relativ mic de platit. In plus, George al V-lea nu are multe neveste, asta ii scade puncte.

Pana la urma, n-am reusit sa vad nici o fata regala pe viu, va trebui sa ma consolez cu poza care cuprinde mai multe capete regale decat a cuprins vreodata vreo poza si in care Mihai I al Romaniei are cel mai bun loc, chiar in dreapta reginei. Da’ a intrat pe pile, sunt rude si d-asta a prins loc asa bun. N-am vazut nici protestatarii din Swaziland, desi cu ei nu e timpul pierdut. Am fost suficient de entuziasmat cand am cunoscut pe cineva din Noua Caledonie, Swaziland pana la urma e o tara in toata puterea cuvantului, nu doar asa, o insulita cu statut incert de care nu-i pasa nimanui prea tare. Dar am prins o zi foarte frumoasa in Londra, am dat o tura de Victoria Gardens, am descoperit Hotelul Savoy si am aflat de spitalul Sf. Ioan Botezatorul care a fost inaintea lui pe locul ala si din care se mai pastreaza doar biserica regala, cu o arhitectura tipic saxona, reconstruita ultima data in 1832. Am vazut si o statuie a lui Michael Farraday, in fata unei placi asezata de regina Victoria cu mana ei in 1882, asa ca mi se pare ca ziua n-a fost complet ratata. 03:53

EDIT: Nu sunt deloc la curent cu politica internationala. George Toupou al V-lea al Tongai a murit pe 18 martie anul asta. Fratele lui, Toupou al VI-lea este acum regele Tongai, si el a fost invitat la Jubileu. Dar seamana.

I am Heathcliff!

Wuthering Heights (SUA, 1939), regia: William Wyler

Stiu ca desi ar fi trebuit, n-am citit multe din operele de capatai ale literaturii universale si ca din punctul asta de vedere formarea mea e oarecum deficitara. Numai ca operele astea universale au tendinta sa radieze si sa se verse prin diferite alte creatii pe care le urmeaza. Nu stiam, de exemplu, ca in seara in care Ruby invata sa citeasca, cartea din care Ada ii citeste este Wuthering Heights. Scena asta este, desigur, din Cold Mountain, iar citatul ala mi-a atras atentia ca fiind unul croit fix pe tiparul literaturii clasice, cu gust pentru frumusetea conventionala: „My love for Linton is like the foliage in the woods: time will change it, I'm well aware, as winter changes the trees. My love for Heathcliff resembles the eternal rocks beneath: a source of little visible delight, but necessary.”

Si cam asta e tot ce stiam despre Wuthering Heights, tradus (dupa parerea mea nepotrivit) ca La Rascruce de Vanturi. E o opera atat de citata incat a ajuns pana si in textele de umor de larg consum. Si inteleg de ce. Povestea e bine croita, pe undeva printre randuri mi s-a parut ca vad si ceva din mustata lui Will Shakespeare, iar scriitura e dupa toate probabilitatile buna. Dar se vede ca e opera unei femei. Partea reliefata cel mai tare este drama lui Cathy Earnshaw, rupta intre dragostea colorata ca frunzele toamnei pentru Linton si cea eterna ca stancile pentru Heathcliff.

Pentru ca n-am citit cartea, nu pot sa judec cat de buna e transpunerea pe ecran a povestii, dar doar pentru el insusi filmul e unul foarte bun pentru orice standarde. A avut ghinionul sa apara in ceea ce a fost probabil cel mai prolific an pentru filme, 1939, in acelasi timp cu Pe Aripile Vantului si Vrajitorul din Oz, si de-asta figureaza cu un singur Oscar, pentru imagine. Dar Lawrence Olivier si David Niven ar fi meritat si ei cate unul, cu siguranta, iar punerea in scena in general e foarte buna, gandindu-ma aici si la decoruri, costume sau regie. Tocmai imaginea este cea de care as rade cel mai tare, cu experimentele lor de ramping la 18 si la 12 fotograme care acum sunt rizibile. Dar probabil erau o noutate in epoca, asta le-a castigat Oscarul.

Cu toate neajunsurile lor tehnice, cu zapada care cade mai mult orizontal si dintr-o singura directie, cu decorul de studio suprapus extrem de vizibil pe decorul exterior sau cu lumina dintr-o singura sursa, filmele vechi au un aer aparte, sunt atractive pentru ca dau seama nu doar de povestea pe care o spun, ci si de ideea de a face film din vremea in care au fost facute. Cu siguranta peste cateva zeci de ani Avengersii sau Xmenii care ne sparg acum box-office-urile o sa ajunga si ele de ras, dar nu-si vor pierde cu nimic valoarea de filme de referinta, dimpotriva.

Altfel, in ciuda unui Lawrence Olivier extrem de chipes, imbracat si ferchezuit dupa toate canoanele de frumusete masculina ale vremii, si a unui David Niven la fel de bun, povestea este cea care fura spectacolul. Merle Oberon in rolul lui Cathy Earnshaw face si ea o treaba buna, dar personal nu pot sa trec peste felul in care este costumata si coafata, cu siguranta cu acelasi scop, de a se potrivi pe tiparele de frumusete ale vremii.

Publicul la care un astfel de film are succes este fie de sex feminin, fie cultivat intr-ale cinematografiei. Evident ca povestea e previzibila, de altfel n-are nici o jena in a se dezvalui dinainte sa se desfasoare, evident ca restrictiile cinematografice impun ca trairi ce presupun multa profunzime sa fie expediate in doua replici si sa nu primeasca prea multi metri de pelicula, dar dincolo de asta avem in fata un film frumos inainte de toate, care pana la sfarsit reuseste sa te inmoaie, sa iti dea acea senzatie placuta care se traduce intr-un zambet tamp pe figura. 03:01

Install C:?

Yayoi Kusama, Tate Modern, London, 9 februarie - 5 iunie 2012

M-am cam ferit de Tate Modern pentru ca am oarecare prejudecati in ce priveste artele plastice moderne. Mi se pare ca e cam mare accentul pus pe forma si se uita cam des de continut, ca de multe ori se cauta originalitatea cu orice pret – chiar si cu pretul vreunui sens al creatiei, ca se fuge prea nejustificat de tare de formele clasice si de inteligibilitatea neofitului. Ca este, pe scurt, decuplata de publicul larg, ca devine o chestie experimentala, accesibila doar specialistilor care au astfel posibilitatea sa ne indoape cu tot felul de gogosi in numele artei. Ma cam frig degetele sa-l aduc aici in discutie pe Traian cu Cateaua de la Muzeul de Istorie, dar povestea asta nu e despre el.

Povestea asta este despre Yayoi Kusama si expozitia ei de la Tate Modern, la doi pasi de Globe, unde inca se pune in scena Shakespeare cu aceeasi frenezie de acum 400 de ani. Nu stiu unde va fi Yayoi Kusama peste 400 de ani, dar astazi Tate o prezinta ca fiind cea mai cunoscuta artista din Japonia. As face un argument impotriva acestei afirmatii cu Yoko Ono, dar exista un argument si impotriva afirmatiei ca Yoko Ono ar fi artista sau ca ar avea vreun talent notabil. Tot prejudecati.

Presupunand deci ca n-o sa simt nici un fel de katharsis am incercat sa ma bucur de povestea artistei, spusa in foileton pe cate un perete al fiecarei incaperi din expozitie. In punctul asta, merita spus ca din punct de vedere curatorial expozitia mi s-a parut excelent prezentata.

Asadar, Yayoi Kusama s-a nascut in Japonia anului 1929 intr-o familie bogata de clasa medie si a inceput sa deseneze in copilarie, ajungand sa aiba primele expozitii in anii `50. Interpretand desenele ei de tinerete in cheie istorica, tinand cont de transformarile dramatice prin care a trecut Japonia in deceniul 5, lucrurile au sens si am reusit sa-i inteleg framatarea artistica, felul in care – tipic pentru culturile extrem orientale – razboiul sau moarte sunt abstractizate in desenele lui YK. Dar chiar si asa, valoarea lor mi s-a parut cel putin discutabila.

Urmeaza insa perioada americana, incepand cu sfarsitul anilor `50. YK ajunge in America si se lupta sa se implineasca artistic acolo. Desi impresia mea e ca implinirea a venit mai degraba gratie anturajului decat continutului artistic, se vede o transformare in abordarea artistica. Seria Infinity Net reprezinta, intr-adevar, o adunatura de panze pictate obsesiv cu picatele albastre si curbe albe, dar expuse in felul in care erau, umpland o intreaga camera cu acei solzi dubiosi si cu variatiile de nuanta sau de acumulare de material aparent fara vreun sens, primesti, ca spectator, o anumita senzatie. In functie de timpul pe care esti dispus sa i-l aloci, aceasta senzatie merita o investigatie mai profunda, dar asta e o calatorie intotdeauna interioara, si tocmai in acest spatiu al subiectivului se pot insinua criticii pentru a ne vinde parerile si interesele lor ca fiind ale noastre.

Inaintand cronologic, senzatiile primite de la exponate si de la felul in care sunt aranjate cresc in intensitate pana la Infinity Mirrored Room, o camera plina cu oglinzi si luminata doar de o multime de beculete de putere mica, variind in intensitate si culoare. Asta, si alte cateva camere mi-au atras atentia asupra unei forme artistice cu care am mai intrat in contact la Wicked, dar de a carei existenta nu-mi dadusem inca seama cu prea multa claritate: instalatiile. Este posibil, mai ales folosind tehnologia, sa creezi o forma de arta la intersectia dintre spectacol si arta plastica. Mai mult inca, se pare ca aceasta forma de arta e exploatata si are un public al ei la ora asta, dar este inca o nisa si doar istoria o sa decida daca o sa devina vreodata arta de consum sau nu.

Mare parte din ce expune Kusama este inspirat din acea libertate prost inteleasa a anilor `60, din miscarea hippie cu excesele ei, din abuzul de droguri ciudate si de sex. Numai ca lucrurile astea au devenit acum accesibile si de larg consum, ceea ce face ca si genul de creatii care au facut-o pe Kusama celebra sa fie la indemana oricui. 01:36

Rhapsody in Blue

„Nil-nil. Nothing happening. It’s worse than the Blackpool fucking game.” Daz fusese mai devreme pe Wembley si i-a vazut pe Blackpool pierzand finala play-off-ului pentru Premier League in fata lui West Ham. Suparat, Blackpool e echipa lui. Probabil acum doi ani, pe cand erau senzatia Premier League si pe primul loc dupa zece etape, era extatic.N-am vazut finala, a trebuit sa muncesc, dar toti ochii erau pe televizoarele din vecini, toti cei interesati de fotbal erau la curent cu ce se intampla.

„One nil to Bayern Munich” mi-a dat Sam vestea, pe care am primit-o ambivalent. „First time a London team will win the Champions League, it’s gonna be Charlton”. Nu prea credeam ca Chelsea mai poate sa intoarca rezultatul, mai ales daca a fost un meci mort, jucat cu frica. M-am dus sa vad ultimele minute. 1-1? „Who scored?” „Drogba, just now”. Cine altcineva? Daca o duc la penaltyuri, Chelsea o sa castige, m-am gandit. Au venit mai pregatiti pentru situatia asta, cu siguranta. Bine, daca nu cumva executa Terry. Dar mi s-a amintit apoi ca Terry e suspendat. Deci clar o sa castige Chelsea.

Am ajuns inapoi sa vad penaltyurile, prima runda se executase deja. N-am vazut ratarea lui Mata. Dar am vazut multa tensiune, ca intotdeauna la penaltyuri. Multa crispare in loviturile celor de la care se asteapta cel mai mult. Luiz si Lampard au aruncat mingea foarte tare, fara sa le pese prea mult unde se duce. Portarul a fost aproape, si amandoi au fost la cativa centimetri de ratare. Dar au intrat, ambele. Prin contrast, Neuer a executat foarte calm. Tocmai pentru ca de la el nu se asteapta goluri tot timpul. Olic? Mi-l amintesc de cand cu golul din minutul `89 pe Old Trafford in semifinalele din 2010, gol care avea sa fie decisiv. E un nenorocit, n-o sa rateze. Ba da! Ce slab, Cech a avut tot timpul din lume. De la zero, din nou. „Come on, Cashley!”. 

Oamenii din jurul meu nu par a fi neapart fani Chelsea, dar sunt englezi si pana la urma chestia asta tinde sa iasa la suprafata, mai ales impotriva nemtilor, oricat i-ai uri pe Chelsea. Schweinsteiger, ca sa duca meciul spre a doua runda de penaltyuri. Eram aproape sigur c-o sa fie. Si Cech, sutul l-a pacalit. Numai ca uneori nu e bine sa gandesti prea mult. Mai ales sa te razgandesti. Vorba lui Jimmy Murphy: „Never look up.  Just hit it low and hard, through the top of the ball. If you don't know where it's going, neither does their keeper.”Schweinsteiger s-a oprit cu doi pasi inainte. Uneori, zeii fotbalului aseaza lucrurile in felul asta. Jucatorul emblematic trebuie sa rateze in cel mai important moment. Roberto Baggio in finala Mondialului din `94, John Terry la Moscova acum 4 ani... Stiu ei ce stiu. Cativa centimetri mai in stanga, si steagurile victoriei ar fi putut fi rosii. Cine stie pentru ce alt meci dramatic or fi pastrati aia cativa centimetri?

Apoi, the Drog. Omul caruia Chelsea ii datoreaza prezenta in finala si mare parte din succesul ultimilor ani. The Drog nu e nici Terry, sa se lase coplesit de presiune si sentimentalisme, nici Anelka, sa nu-i pese prea mult de rezultat. The Drog a ajuns sa intruchipeze cam tot ce inseamna Chelsea a lui Abramovich. Puternic. Masiv. Nesimtit. Nesuferit. Mare. Negru. Si al dracului de greu de oprit. O fi Terry dedicat total echipei, o fi copil al Londrei, dar uneori se arata prea om. Prea sentimental. The Drog nu face greseala asta. El il poate palmui pe Vidic, poate injura in camera, dar poate face orice cu mingea cand isi propune. E un candidat mai bun la leul de pe emblema clubului. Si dupa finala m-a lovit un adevar de a carui evidenta, dintr-un motiv sau altul, nu-mi dadusem seama pana acum. Nu cumva asta e cel mai bun fotbalist african al tuturor timpurilor? A fost destul de potrivit, sa castige Liga Campionilor cu ultima atingere de minge pentru Chelsea. Sa incheie ciclul si sa-si aroge ultimul sunet a ceea ce este fara indoiala cantecul de lebada a acestei generatii de pe Stamford Bridge. Roll credits.

Pana la urma va ramane ca una din povestile frumoase ale fotbalului, Chelsea 2004-2012. O poveste inceputa cu apoteoza lui David Beckham al carui picior drept n-a putut invinge Realul lui Ronaldo si Figo in 2003, dar l-a convins pe Abramovich sa intre in fotbal. O poveste in care o echipa muncitoreasca beneficiind de o generatie de aur (Tore Andre Flo, Gianfranco Zola, Dan Petrescu) apreciata cu condescendenta de consumatorii de fotbal s-a transformat intr-unul din cele mai urate simboluri de pe continent, port-drapel al coruperii sportului de catre sumele obscene de bani din surse dubioase. Vin apoi titlurile, cupele si supercupele interne, intr-un crescendo de jumatate de music-hall, momentul in care multi oameni se duc la toaleta. Apoi declinul, inceput la Moscova (ce semnificativ! Nici Andrew Lloyd Weber n-ar fi potrivit-o mai bine!) Imbatranire, tocire, criza de idei, degradarea jocului, rotatia antrenorilor. Villas-Boas, speranta de rejuvenare care pare sa se transforme in ultimul cui la sicriu. Si-apoi Di Matteo, eroul improbabil, si vechea garda care-si incepe ultimul mars. Napoli, Benfica si balaurul Barcelona, momentul culminant, toate intr-un cantec. Numai acel gol din ultimul minut de pe Nou Camp, desi irelevant, a fost suficient sa-l reabiliteze pe Torres, altfel gluma sezonului. Iar Chelsea a castigat multe simpatii cu acea dubla. Si-apoi ultimul cantec, atacul final, mana intinsa spre Sfantul Graal al fotbalului, lacrimile lui Terry de la Moscova contrapunctate de sutul sigur al lui Drogba intr-un moment mai dramatic decat intrarea lui Parsifal in castelul Regelui Pescar.

Nu-mi dau seama exact cum am ajuns sa tin cu Chelsea, probabil inertia de dupa meciurile cu Barcelona. Si pentru ca sunt in Londra si-as fi vrut sa vad parada din autobuz, pe care-am ratat-o tot pe motiv de munca. Dar si pentru ca Chelsea au ajuns sa fie cei mai buni dintre cei rai, mai ales dupa ascensiunea lui City, intr-un fel in care Arsenal, de exemplu, n-au fost niciodata, cu tot cu Henry si Bergkamp. Si mi-ar placea sa-l vad pe Mourinho inapoi de la toamna, ar fi aproape o alianta impotriva nesuferitului de Mancini. Desi cred ca Mou mai are un an de stat in Spania. Si el are cruciada lui. 01:03

Five Stages of Grief

Jeff Connor - The Lost Babes, Manchester United and the Forgotten Victims of Munich, HarperSport, London, 2007

La cat de multe carti se scriu despre fotbal (si de fapt despre orice) in Anglia, mi se pare ciudat ca tocmai un episod atat de semnificativ ca accidentul de la Munchen sa nu fie acoperit din toate unghiurile de jurnalistii sau pretinsii jurnalisti sportivi. Si totusi, desi in fragmentele de cronica pe care le reproduce pe coperti se vorbeste despre mai multe carti despre Munchen, cartea lui Jeff Connor pare a fi una de referinta. Daca e asa ar fi pacat, pentru ca desi Jeff Connor e documentat si informarea lui e minutioasa, marele minus al cartii este ca nu stie sa se opreasca la a descrie faptele si arunca cu judecati, unele mergand evident impotriva simtului comun, doar pentru a demonstra o teza sau a castiga in spectaculozitate.

Desi spune ca e constient de potentiala acuza de a capitaliza drama de la Munchen si ca stie cum s-o contracareze, mie imi pare ca tocmai asta face Jeff Connor: se hraneste cu drama celor morti in accidentul de la 6 februarie si vinde cartea tocmai pe baza promisiunii descrierii unui dezastru. E drept ca asemenea povesti trebuiesc spuse, dar responsabilitatea celor care isi asuma o astfel de sarcina e uriasa. Iar de aceasta responsabilitate, autorul se absolva doar partial. Ca foarte multi care au scris despre accidentul de la Munchen, si Jeff Connor pare preocupat sa gaseasca un vinovat. Iar tapul ispasitor, in opinia lui, este clubul, cel care n-a avut grija de familiile si de urmasii mortilor de la Munchen.

Fanii United au avut de multe ori divergente cu conducerea clubului, dar pana la urma cred ca ceea ce ne dorim cu totii cel mai tare este un club puternic si capabil intotdeauna de a atinge performantele maxime pe care le permite jocul. A acuza clubul ca l-a platit pe Cantona mai mult decat familiile victimelor de la Munchen sau lucruri asemanatoare inseamna a deschide o cutie a Pandorei din care nu au cum sa iasa solutii unanim multumitoare. Pentru ca cine poate spune cat valora viata lui Duncan Edwards? Sau de cati bani avea nevoie sora lui David Pegg? Sau, asa cum se intreba sora lui Liam Whelan, cam de cati bani ar fi nevoie sa-i aduca fratele inapoi?

E drept, in carte se da cuvantul si lui David Meek, jurnalist oficial al clubului, care are o pozitie foarte echilibrata, iar sora lui Liam Whelan da un verdict destul de cinstit: „a fost o situatie careia nimeni nu era pregatit sa-i faca fata”. Dar autorul isi exprima clar acuzele la adresa clubului, si in special a lui Martin Edwards, numai ca aceste acuze imi par a ascunde si lucruri care n-au nimic de-a face cu Munchen. Matt Busby e si el acuzat de a se fi debarasat cam fara sentimentalisme de Dennis Viollet si de Albert Scanlon dupa ce jocul acestora a fost afectat de accident, dar am vazut cu totii de prea multe ori ca performanta nu se face cu sentimentalisme.

Dincolo de aspectele astea, mai degraba tehnice, as zice ca e o lectura obligatorie pentru cine vrea sa inteleaga ce a insemnat generatia Busby Babes pentru Manchester United. Pentru ca, mai important decat accidentul de la Munchen, cartea confera mult context. Fiecare dintre victimele accidentului aviatic devin, din simple nume pe o lista, personaje reale, cu vieti proprii, cu suisuri si coborasuri, calitati si defecte. Am inteles in ce raporturi era Harry Gregg cu restul echipei, de ce Roger Bryne era atat de important pentru Manchester si pentru Anglia, cine erau de fapt Eddie Colman sau David Pegg, de ce Duncan Edwards a intrebat de meciul cu Wolves imediat cum s-a trezit din coma sau de ce Liam Whelan a spus „Daca asa arata moartea, eu sunt pregatit!” inainte de a se urca in avion pentru ultima oara.

Am comparat cartea si cu filmul United, iar comparatia e foarte avantajoasa pentru film. BBC-ul a facut o treaba extraordinara in a spune povestea unei echipe ale carei aripi s-au franta cam repede si cam brusc, iar Jeff Connor imi confirma ca filmul este autentic pana in cele mai mici detalii. Din ratiuni tehnice, unele amanunte au fost comprimate (de exemplu, daca in film Duncan Edwards ameninta un atacant al lui Charlton ca il arunca peste tribuna, se pare ca in realitate victima amenintarii a fost Nat Lofthouse, legenda lui Bolton), dar una peste alta David Tennant and co. au facut, se pare, o treaba colosala in a spune una din cele mai emotionante povesti ale fotbalului.

Falcao bate pe Bilbao

Atletico Madrid - Athletic Bilbao 3-0 (Falcao '7 '34, Diego '85), Europa League 2012 Final, 2012-05-09, National Arena, Bucuresti

Greu sa spui mai mult decat truisme dupa un meci ca asta. Sunt surprins ca Radamel Falcao inca n-a ajuns mai celebru decat este, desi inca dinainte de meci il consideram vedeta serii. Pana la urma, Fernando Llorente e doar ala care nu joaca nici la Barcelona nici la Real din nationala Spaniei. Mai e doar unul ca el, tot Fernando, dar stiu putini care vor sa-si asocieze numele cu al lui Torres. Doar un gol in finala CL saptamana viitoare si unul esential la Euro si o sa se stearga cu buretele toate pacatele lui. Pana atunci insa... 10 goluri intr-un sezon jumate pentru cel mai scump transfer din Anglia si o gaura de vreo 8 luni fara gol. In fine, nu Torres e in discutie in seara asta, desi merita sa mai apara in povestea mea intr-un alt context. E principalul motiv pentru care mai degraba imi doream sa castige Atletico Madrid in seara asta. Imi place de Atletico de pe vremea cand il aveau pe Torres si ii bateau si pe Barcelona si pe Real pe unde-i prindeau, fara sa faca mare branza in rest. Prin 2005-2006 se intampla asta, urmaream si campionatul Spaniei si refuzam sa-mi aleg o favorita dintre cele doua mari pentru ca ma enervau ambele. Atunci ca si acum, desi antipatia pentru Barcelona mi-a crescut de atunci proportional cu numarul de fani de duminica ai catalanilor.

Impotriva bascilor aveam un dinte pentru ca i-au scos pe United, dar nimic prea grav, a fost in primul rand vina alor nostri decat meritul lui Muniain & co. A-propos de Muniain asta, e primul meci in care mi-a atras atentia, dar din ce zice tata e un soi de vedeta, iar din ce zice Mironica l-ar vrea United. Daca SAF vede ceva si il ia, ok, dar mi se pare cam mititel, mie-mi plac mai mult malacii. Pe Schweinsteiger nu l-ar lua...

Meciul a inceput destul de slab, iar la Bilbao am vazut un fotbal care incerca fara succes sa copieze stilul plictisitor patentat de Barcelona, cu triunghiuri nesfarsite de pase si fuga de poarta pana cand fundasilor adversi li se face lehamite si lasa un atacant singur cu portarul. Dar o copie tare palida, cu multe pase inapoi, incetiniri de ritm si multe atingeri de minge. Evitarea sutului din pozitii clare. Mi s-a parut ca meciul a fost efectiv incheiat in momentul primului gol. Fabulos gol, a-propos. Nu reusesc sa gasesc care e piciorul de baza al lui Falcao, dar chiar daca ar fi stangul, curbura aia nu iese fara mult talent si si mai mult exercitiu. Portarul n-avea nici o sansa, iar fundasul n-a stiut ce l-a lovit. Cam pe tot parcursul meciului a facut ce-a vrut Falcao si, in timp ce Bilbao s-au chinuit vreo 80 de minute sa gaseasca gauri in cele doua linii de aparare asezate perfect de Simeone, Falcao a reusit de unul singur sa terorizeze o aparare basca prea putin concentrata pentru miza meciului.

Al doilea gol a fost si mai grozav, fenta aia de sut a fost fabuloasa, fundasul poate sa-si faca mea culpa oricat, n-avea cum sa intuiasca ce urmeaza sa se intample. Sigur, la 0-2 orice gol al bascilor i-ar fi adus inapoi in joc si le-ar fi dat o sansa, inclusiv unul in minutul 78, cand au avut cea mai mare ocazie. Dar daca ar fi venit, ar fi fost noroc pur si total impotriva cursului jocului, Atletico Madrid a facut cam ce-a vrut pe teren.

Mi-a placut foarte mult la Falcao, pe langa tehnica pe care nu i-o poate contesta nimeni, si disponibilitatea la efort, felul cum alerga dupa fiecare minge si cum recupera intr-un fel sau altul atacul pentru echipa lui si la mingi aparent pierdute.

Golul al treilea, al lui Diego, a fost cel care a incheiat de tot meciul. Era clar ca bascii nu pot intoarce 3 goluri, dar mi s-a parut ca a mai avut o semnificatie. Aceea a recunoasterii meritelor intregii echipe a lui Atletico. Sigur, Falcao a fost vedeta meciului de departe, dar Arda Turan, Diego, Miranda sau Courtouis au facut un meci grozav. Si in general, toata echipa s-a miscat grozav. Ma gandeam ca United i-a lasat pe Atletico fara portar cand li l-a luat pe De Gea, dar dupa seara asta ma intreb de ce naiba nu l-a gasit United pe Courtouis asta mai inainte. Pare sa aiba calitati mult peste ale spaniolului.

Meci frumos, dar cam fara istorie. Sper ca maine, cand ajung in Bucuresti, sa mai fi ramas spanioli doar cat sa fie distractiv, nu si aglomerat. 23:56

When it least matters

Liverpool - Chelsea 4-1 (Essien og '19, Henderson '25, Agger '28, Shelvey '61 - Ramires '49), Barclays Premier League 2012 Matchday 37, 2012-05-08, Anfield Stadium, Liverpool

Ce gluma de meci a fost Liverpool – Chelsea, dupa ce Di Matteo s-a asigurat ca cel putin a spalat rusinea sezonului in finala FA Cup de acum 4 zile. Si in ce fel stie Liverpool sa se mobilizeze tocmai atunci cand conteaza mai putin, laudandu-se mai apoi cu victorii asupra „marilor rivale” intr-un campionat in care termina pe 7 sau 8. Mari rivale ar trebui sa le zica lu’ Everton sau Sunderland, cam astea sunt echipele de calibrul lor acum, chit ca mai respectabile.

Ciudata abordare totusi, si din partea londonezilor. Chiar daca depindeau de rezultatele celorlalte echipe si sansele lor erau mici, Chelsea inca mai puteau sa se lupte pentru top 4. Dar e drept ca probabil finala Ligii Campionilor e singurul gand din mintea lui Di Matteo acum si sunt sigur ca se gandeste zi si noapte numai la cum sa castige meciul ala. Si-a protejat asadar titularii, nu si-a mai permis sa-l riste pe The Drog si sa-l piarda pentru finala din cauza vreunei lovituri stupide a lui Skrtel sau vreunei intrari ciudate a lui Jonjo Shelvey. Asa ca a intrat Torres, incompetent ca-n zilele bune. A rezultat un fel de echipa 1,5 pentru ca cei 4 suspendati pentru finala, prezenti azi pe teren au reusit sa dea o fata onorabila echipei. Bine, mai putin Terry, care o sa intre definitv in istorie cu alunecarile astea in momente cheie. Poate ar trebui sa se gandeasca la ceva talpa de cauciuc, antiderapanta... Pentru toate lucrurile bune pe care le-a facut pentru Chelsea, a furnizat suficient material detractorilor si pare sa aiba o grija perpetua de a-si strica reputatia si in privat, nu numai prin fotbal. Nici nu stiu daca e dramatica sau hilara alunecarea de dinaintea golului lui Henderson. Eu am ras.

Essien... o, cum au cazut cei mari! Pe vremea lui Mourinho ar fi fost in stare sa care in spate toata linia de fund adversa iar jocul nu i-ar fi fost vizibil afectat. Acum s-a remarcat doar c-a dat un autogol pentru care nu poarta o vina prea mare, dar nu era tocmai el – cel mai bun inchizator din fotbal acum cativa ani – omul de care Suarez sa-si bata joc in halul ala. Pentru ca am impresia ca Suarez a vrut sa-l loveasca. L-am mai vazut pe Suarez in genul asta de actiuni, sa intre in unghi apoi sa dribleze tot si sa se opreasca in poarta si e evident ca e o schema care ii place. Si impotriva lui United a dat un gol in felul asta. Mi-au placut cifrele lui Suarez de la Aiax, mi-a placut la Mondialul sudafrican (inclusiv hentul in careu care le-a fost fatal ghanezilor), dar de cand cu scandalul Evra nu mai reusesc sa vad in el decat un talent aproximativ si un caracter infect. Astazi am urmarit duelul lui cu Ivanovic. E drept, sarbul a inceput cand l-a lovit cu cotul in careu in prima repriza, dar aceea – desi neregulamentara – a fost o lovitura de joc, la intimidare, cum se fac atatea. Nu acelasi lucru se poate spune despre degetul in ochi si pumnul in gat din spate pe care i le-a aplicat el lui Ivanovic, iar mai apoi un picior in stomac, in ultimele minute. Ivanovic a gresit cand l-a lovit in prima repriza, dar a gresit in fata regulamentului si a fost pedepsit. Suarez a gresit in fata fair-play-ului si-a bunului simt, asa ca isi merita oprobiul moral.

Pana si Jonjo Shelvey a dat gol azi. Exponential pentru gradul de decadere la care a ajuns Liverpool azi, mijlocasul s-a trezit la capatul unei pase oribil de gresite a lui Turnbull (altfel un portar mai mult decat decent), dornic sa participe si el la comedia erorilor pusa in scena de Chelsea azi. Gol in poarta goala de la 30 de metri, faza de antrenament sau de maidan. Agger n-a fost marcat deloc la golul de 3-0, si noroc ca Downing a ratat prosteste penaltyul, altfel, cu 0-4 la pauza, Chelsea si-a fi putut depune candidatura la infrangerea sezonului. E drept, in rand cu Arsenal si United...

Golul lui Ramires putea sa insemne ceva, dar nimeni nu si-a propus sa transforme meciul asta intr-unul frumos. Ramires a avut un sezon slab, dar doua goluri esentiale. E o promisiune pentru sezonul viitor, stiu ca m-a impresionat cand a ajuns in Anglia.

Iar pentru Liverpool, meciul asta – ultimul pe teren propriu al sezonului – a fost un rezumat al intregii campanii: una peste alta dezamagitor, dar cu un premiu de consolare. E bine, ce n-ar da Arsenal sa-l aiba macar p-ala... 00:06

3D superhero movie (alternate title)

The Avengers (SUA, 2012), regia: Joss Whedon

Pentru ca n-am fost niciodata fan al benzilor desenate si nu am o istorie comuna cu protagonistii lor, e probabil ca nu pot sa ma bucur din plin de asemenea filme, in care copiii care au crescut cu Captain America, Iron Man sau The Hulk isi pot vedea eroii inviati pe marile ecrane si in minunatia asta de 3D de actori la moda ca Robert Downey Jr., Scarlett Johansson sau Mark Ruffalo. Dar personajele astea sunt intrate suficient de adanc in cultura pop incat sa stiu cam cu ce se mananca si sa stiu la ce sa ma astept de la un asemenea film, mai ales ca semnatura Marvel e peste tot.

Cu ceva vreme in urma, Playboy Romania a avut un pictorial in care apareau Nicoleta Luciu si Cosmina Pasarin impreuna, la vremea aia probabil cele mai celebre vedete Playboy din Romania si printre cele mai populare vedete feminine din tara. Am stat atunci putin si m-am gandit cat de grea poate deveni uneori viata pentru oameni ca editorii de la Playboy. Dupa ce iti scot ochii ca numarul urmator o sa fie cel mai tare, nemaivazut, inegalabil, la numai o luna trebuie sa livreze altceva si mai tare, si mai nemaivazut, si mai inegalabil. Asa ca cineva trebuie sa fi luat o prima babana cand a venit cu ideea magnifica: „Sa le punem impreuna”

Cam asa si cu producatorii de la Hollywood. Cam ce blockbuster putea sa deschida vara asta? Pai... ceva cu super eroi! Dar ce super-eroi? Superman, Batman, Spiderman, Daredevil etc. etc. ... suntem destul de acoperiti in zona asta. „Stiu!”, trebuie sa-si fi zis cineva. „Facem o gasca de super-eroi!” „Ca in The Watchmen, vrei sa spui?” „Caaam asa, numai ca aia din The Watchers erau super-eroi doar in film. In realitate, vin doar la pachet” „X-men?” „Mai aproape, da, dar ceva si mai mare! Fiecare sa aiba filmul lui!” „Da, dar cum ii pui pe toti impreuna? Superman o sa fie intotdeauna Christopher Reeves, Batman nici nu stiu cine ar fi cel mai potrivit...” „Pai ii luam pe cei mai in voga din ultima vreme... din ultimii doi ani sa zicem!” Ce-a rezultat? Iron Man, Captain America, Black Widow, The Hulk, Thor (Thor! – asta-vara i-a iesit filmul stand-alone, e prea aproape ca sa-l ratam) si Hawkeye si Samuel Jackson, importati mai degraba din SWAT, ca smecheri ajutati de tehnologie decat ca super-eroi (sigur, o discutie in sensul asta s-ar putea deschide si despre Iron-Man, dar serios, omul a avut un accident, putin respect!)

Dar cine sa fie cel rau? Cine s-ar putea pune cu o asemenea adunatura de viteji, unde mai pui c-au un zeu de partea lor? Pai sigur ar trebui sa fie ceva de pe alta lume... poate tot un zeu! Eh, si daca cineva a citit vreo editie prescurtata de legende nordice, pana la lupta dintre Thor si Loki nu mai e mult, mai ales ca Loki e destul de nexploatat de la masca lui Jim Carrey incoace, am putea face orice din el.

M-a distrat ca, in timp ce rusii se pare ca sunt in continuare la moda ca dusmani, noile provocari ale umanitatii in deceniul 2 de secol nou si pasnic sunt sursele de energie si sustenabilitatea. E o problema atat de mare c-a ajuns sa-i preocupe si pe super-eroi, care dintr-o data sunt oripilati cand aud de o noua super-arma.

Evident ca actiunea e plata si previzibila, filmul nu-si propune sa te surprinda la capitolul asta. E vorba doar de aproape 3 ore de obisnuitele explozii, impuscaturi, batai, civili morti cu duiumul, masini rasturnate si explodate, cladiri istorice distruse de monstrii din alta lume... chestiile obisnuite.

Portavionul zburator a fost o treaba destul de originala daca ma intrebati pe mine. Toiagul lui Loki si ciocanul lui Thor sunt ambele chestii cu simbolistici falice atasate, ceea ce ma sperie putin. Dar probabil ca si publicul feminin are nevoie de ceva convingere, filmul pare sa fi fost gandit mai mult pentru clientela asta. Numai barbati unul si unul, asezonati doar putin cu vreo doua cadre din crupa cu Scarlett Johansson si vreo 3 minute cu slabanoaga aia de Gwyneth Paltrow.

Dar oricum, mergeti sa vedeti The Avengers la cinema. E cu bataie, e frumos. Si e 3D. 02:29

Criza capitalismului

Ma bucur de fiecare data cand dau de oameni interesati de aceleasi lucruri ca si mine, si e inca si mai placut cand am de invatat de la acesti oameni. In general, daca omul e sincer in ceea ce sustine, iti ofera o lectie oricum, pentru ca ideile lui provin din experienta directa, al carei unic martor a fost.

Un astfel de om este Marius Persinaru, si am spus deja ca m-am bucurat foarte tare sa-l cunosc. Vorbind despre cultura organizationala si managementul de proiect, dl. Persinaru s-a declarat practic un profesionist al celor doua mari elemente care formeaza orice intreprindere economica : felul in care gandesc oamenii si felul in care se folosesc de resurse. Am discutat mai apoi despre criza capitalismului, iar contributia mea la convorbire a fost minima, pentru ca am gasit putine lucruri de adaugat si m-am aflat in perfect acord cu ideile d-lui Persinaru.

Pe scurt, felul in care vad eu evolutia capitalismului sa sistem socio-economic e asa : micii intreprinzatori de succes isi extind afacerile si usor-usor isi marginalizeaza, elimina sau asimileaza concurentii pana cand ajung sa acapareze o parte semnificativa din piata in care activeaza. Piata ce ajunge sa fie dominata, in cvasi-totalitatea ei, de cativa jucatori foarte mari. Crescand dincolo de puterea de control a unui singur individ sau a unui grup restrans, acestea devin societati anonime (pe actiuni). Treaba cu societatile anonime e ca cei care le detin, jucatorii la bursa, sunt complet rupti de management si de strategiile de dezvoltare ale companiilor. Pe ei ii intereseaza doar valoarea actiunilor si cat de mult le poate creste o companie capitalul, care in acest moment e de mult timp doar o chestie scripturala. Ceea ce ii constrange pe directori sa raporteze tot timpul profit si cresteri. Activand, inerent, intr-o lume materiala, in care totul e limitat si finit, si apropiindu-ne de multe ori de limitele consumului de resurse al acestei lumi, apare o inadvertenta intre ce sunt pusi sa faca directorii si ce e posibil sa faca. Pentru ca nu poti creste infinit intr-o lume finita. Si nu poti raporta stagnari sau scaderi, ar insemna ca nu ti-ai facut meseria. Cam in punctul asta mi se pare c-am fi acum. Unde sa mai incapa raspunderea fata de mediu, consumul responsabil si sustenabilitatea in viziunea unui CEO care stie ca la fiecare sfarsit de an trebuie sa fi vandut mai multe masini ca anul trecut, chit ca toata lumea are deja masini, mai multa ciocolata ca anul trecut, chit ca se consuma ciocolata in exces, mai multa benzina ca anul trecut, chit ca benzina e pe terminate?

Si ce e de facut ? « Asta voi, tinerii, trebuie sa va dati seama » Dar nu e posibil ca responsabilizarea sa vina de la cei care, in ultima instanta controleaza totul prin forta numerelor ? De la indivizii care, indirect, prin fondurile de investitii, sunt posesorii multinationalelor gigantice si care, in acelasi timp, controleaza directia lor in calitate de clienti ? « E greu, e foarte greu... »

Normal ca e greu. Pentru ca oamenii sunt lacomi, vor intotdeauna mai mult. Oamenii nu accepta o pierdere in favoarea unuia pe care il considera mai putin merituos. Toata lumea vrea cea mai mare casa, cea mai performanta masina, cele mai scumpe haine. Si atata vreme cat asta nu se va schimba, putin probabil sa se schimbe ceva in felul in care functioneaza afacerile, daca nu cumva suntem obligati de conditiile concrete (petrolul o sa se termine efectiv de tot in curand, de exemplu, si mi se pare uluitor ca nimeni din industrie nu pare prea interesat de un plan de rezerva). Cum facem oamenii sa se schimbe atunci ? Ha ! Nu se poate. Tot ce putem schimba este propria persoana. Toate discutiile despre responsabilitate corporatista sunt nule fara responsabilitate individuala. Afirmarea sustenabilitatii ca valoare e nula pana cand majoritatea indivizilor din companie cred in ea cu toata convingerea. Dar nimeni nu controleaza asta. Tot ce am de reprosat imi reprosez doar mie, si tot ce pot schimba, schimb doar la mine. In rest, sa speram c-o sa fie bine ! 04 :59

A patra putere

Ultima campanie electorala de care imi amintesc este cea de la alegerile prezidentiale din 2009, cea in care Geoana s-a incoronat presedinte pentru o noapte si a pierdut in buna masura din cauza unei nopti relaxante pe care a petrecut-o in compania lui Sorin Ovidiu Vantu. Dar in general politica si mai ales campaniile electorale au ajuns sa insemne pentru mine o serie de acuze, spurcaciuni si balacareli la limita cenzurii legale, uneori chiar dincolo de ea, dar in tot cazul mult dincolo de limita bunului simt.

E clar ca intr-o campanie electorala presa are un cuvant foarte greu de spus, fiind practic singurul canal prin care informatia, asa deformata cum e ea, ajunge la public. Pentru ca in Romania coruptia e omniprezenta, corupta e si presa. Si chiar cand nu e, in rarele situatii in care un ziarist scrie sincer si cu buna credinta, nu poate scapa de banuiala partizanatului politic interesat. Astfel, corupta de interesele prietenilor politici ale patronilor ei, presa devine doar un instrument si un camp de lupta intre partile care se infrunta in alegerile pentru care se face campanie. Iar cea mai buna sansa pentru o informare adecvata a cititorului este sa afle culoarea politica a ziaristului si apoi sa integreze informatia primita in acest context si sa decanteze propaganda.

E un exercitiu dificil, pentru ca mintea umana are tendinta sa asimileze informatia in feluri care raman misterioase pentru posesorul ei. De exemplu, din titlul „Basescu a lovit un copil”, e natural sa percutezi in primul rand la informatia strict continuta in titlu. A pune asta in context, a socoti care au fost posturile sau ziarele care au difuzat informatia, cui apartin, care e sursa, care este scopul declarat si scopul ascuns al acestei informari si tot asa e un efort suplimentar. Numai a realiza necesitatea lui e lucru mare si cred ca cei care o fac sunt minoritari.

Pe 3 mai, in Londra sunt alegeri pentru primar. Acum e campanie electorala. Am vazut cateva postere, am primit cativa fluturasi, dar nimic prea mediatizat. Fetele candidatilor le stiu doar din ziare, care se straduiesc sa acopere cat mai deplin si din cat mai multe unghiuri importanta alegerilor si profilul candidatilor. Dar ca rezident in Londra pot sa votez. M-am inscris online, a fost nevoie doar sa trimit un formular completat si semnat la primaria locala. In Bucuresti n-am putut pana acum sa votez pentru primar pentru ca, in ciuda celor 13 ani petrecuti acolo, adresa din actul de identitate nu e in Bucuresti.

London Evening Standard e cel mai citit ziar londonez si principala mea sursa de informare in ce priveste viata cetatii. Infiintat in 1827, ziarul a avut si el suisuri si coborasuri, e detinut de un rus si si-a facut auto-critica la un an dupa campania pentru primar al Londrei pe care li s-a parut ca au raportat-o prea partinitor. Dar Evening Standard nu se sfieste catusi de putin sa-si declare gusturile in materie de politica. Cu traditia si influenta pe care le duce in spate, ziarul e mai mare decat oricare din candidati, e la fel de puternic ca inainte ca oricare dintre ei sa se fi nascut si isi poate permite sa aiba cam ce pozitie vrea legat de campania asta electorala. Nu-mi dau seama daca din cauza asta sau in ciuda acestui fapt ziarul isi afirma foarte franc pozitia, intr-un stil tipic care uneori ma captiveaza. Sub titlul „Boris Johnson – The right choice for London”, Evening Standard scrie azi:

„This Thursday’s mayoral election is crucial for London. Our city has so far led the economic recovery. But many Londoneers face hard times. Meanwhile the capital faces the immense challenge of the Olympics. We need a Mayor who can show real leadership and fight London’s corner. This paper believes that person is Boris Johnson. [...] Our decision is not party political: what matters is that this great city has the best possible leader. We do not agree with everything Mr Johnson has done. We will continue to hold him to account. But having surveyed all the candidates, we believe London would be best to stick with Boris Johnson.” 04:39