Etica seculara si spiritul capitalismului

Prilejuit de postul lui Cristi Ducu, dar nu neaparat ca o replica la ce a spus el, ci mai degraba la un curent de opinie ce imi pare a fi destul de popular in Romania la ora asta, mai ales printre intelectuali si oameni indeobstecultivati peste medie, o sa imi dau si eu cu parerea in cele ce urmeaza despre cum sta treaba cu biserica, banii si Catedrala Mantuirii Neamului.

Familia mea e, cu o generatie in spate una seculara, fara prea mare respect pentru practicile religioase sau institutia bisericii. Cu doua generatii in spate si ceva mai in urma lucrurile stau destul de diferit, dar influenta directa asupra mea e profund laica. Cred cu tarie ca religia e o chestie in primul rand individuala, dar e posibil ca asta sa fi devenit un truism de cand cu Kant si experienta absolutului care e mereu subiectiva, pe cand realitatea obiectiva (cea care se poate comunica) e intotdeauna relativa. Mai cred ca pentru multi oameni religia tinde sa capete un rol semnificativ pentru ca este una din putinele chestii care reusesc sa dea un sens cat de cat inchegat si clar vietii umane, una din cele mai sigure si mai raspandite cai spre o viata implinita.

In relatia omului cu Dumnezeu, biserica nu poate avea decat cel mult un rol mijlocitor, poate in cel mai bun caz insoti individul o bucatica din drumul catre experienta absolutului, care nu are cum sa fie altfel decat nemijlocit. Cat e de nedeterminat, asta variaza de la individ la individ, nu pot sa fiu la fel de categoric ca Hegel. Mi se pare insa foarte important rolul social al bisericii, mai ales in societatea romaneasca, ortodoxa in buna masura si oricum mult mai patrunsa de valorile religioase decat societatile occidentale.

Ca fan Weber, tind sa cred ca sentimentul excentricitatii pe care il au multi intelectuali romani astazi si goana dupa integrare in Europa (prin Europa intelegand doar partea ei de la vest de Tatra) inseamna pe undeva o negare a esentei nationale. Si cand spun asta nu vreau sa fac vreo chemare la arme sub steagul ortodoxiei, ca Dan Puric (de care imi place doar cand nu vorbeste), ci pur si simplu sa constat ca, oricat de tare ne-am dori, suntem facuti din alt aluat decat capitalistii nascuti din consecintele eticii protestante.

Care este rolul social al bisericii? Raspunsul la asta e aproape la fel de imbarligat ca ala cu „ce e aia experienta absolutului?” E vorba de sudarea comunitatilor, de cristalizarea valorilor indivizilor pe care ii reprezinta, de a se constitui intr-un soi de cheag, de liant care sa tina impreuna si sa faca sa functioneze societatea ca intreg. Face biserica treaba asta? Mai mult sau mai putin, iar ca sa raspundem corect la intrebarea asta cred ca ar trebui sa ne uitam mai degraba la cazuri individuale decat la o generalizare ultra-simplista.

Si spinoasa problema a banilor. Ce nevoie are biserica de bani? De ce Patriarhul da directii comerciale intregii institutii? Ciudat e ca intrebarile astea vin sub forma de acuze din partea acelorasi oameni care in alte aspecte sunt foarte pragmatici, dar bisericii ii pretind sa se comporte conform rolului apostolic (misionar?) idealist pe care i-l resping. Intr-o societate perfecta, in care luam ca dat buna credinta a tuturor, biserica are foarte mare nevoie de bani, si inca de bani multi. In primul rand, ca lider axiologic, ar trebui sa fie si un lider al implicarii sociale, al caritatii si al filantropiei. Unele parohii chiar sunt si chiar daca sunt minoritare, insist si repet ca vorbesc despre cazul ideal, nu despre ce se intampla de fapt. Cheltuielile de intretinere, evident. Nu cu mult timp in urma bisericile trasau si principalele directii artistice ale societatii. Arta e si ea o chestie pe cat de necesara, pe atat de neviabila economic. Avem nevoie de biserici mari si frumoase, de turle aurite si mai ales, avem nevoie de Catedrala Mantuirii Neamului cu pretul a 400 de milioane de euro (sau cat o costa) care pot fi folositi in scopuri mai bune? Nimeni n-are raspunsul corect la intrebarea asta. Dar mie imi vine tot timpul in minte o analogie. Cum au putut faraonii Egiptului Antic sa investeasca atatea resurse si atata efort in construirea piramidelor in conditiile in care oameni mureau de foame sau de epuizare iar multimea traia in bordeie? Dar totodata, daca s-ar fi sacrificat piramidele in favoarea unui climat economic mai bun si poate a catorva vilute in plus, ce-ar mai fi ramas pana acum din Egiptul Antic? Care este masura valorii unei civilizatii? Si de ce, obsedati sum suntem de a lasa fiecare „ceva” in urma noastra, negam chestia asta intregului din care facem parte? 05:13

Go Pro

A fi profesionist in Londra (IV): IT, Telecom si Alte Tehnologii , 2012-04-26, Britannia International Hotel - Conservatory Bar Area, London, United Kingdom

Britannia International Hotel din Canary Wharf. Suna bine, suna foarte business, suna a genul de loc unde ar trebui sa ai grija cum te imbraci daca te duci sau in care nu ti-ar fi rusine sa inviti niste oameni care au dus cursorul dintre „job” si „cariera” mult mai aproape de al doilea termen.

Am ajuns acolo dupa o noapte scurta si-o zi de munca nitel cam lunga, asa ca am fost sub standard ca prezenta si capacitate de concentrare si absorbtie. De-asta nu-mi mai amintesc foarte mare lucru si de asta mi-as dori sa-i reintalnesc curand pe invitatii de ieri.

Din punct de vedere logistic intalnirea mi s-a parut un succes, desi probabil ca sunt subiectiv spunand asta. Diana imi reproseaza lipsa de implicare, dar aceasta lipsa a mea de implicare mi-a permis pana acum sa fiu capabil de evaluari nepartinitoare ale calitatii intalnirilor, chestie care vad ca tinde sa dispara. Bine, mai e vorba aici si de un soi de diferend – latent deocamdata – care inca nu a escalat si care sper sa nici n-o faca, si de o diferenta de viziune care mai are nevoie de ceva timp ca sa se poata nivela.

Dar macar componentele elementare si masurabile ale unei intalniri de succes au fost acolo. Numerele au fost bune. Am avut invitatii, am avut participantii, invitatii speciali, bugetul, protocolul si o locatie foarte potrivita, cu un serviciu foarte agreabil si pe care am fost capabili s-o modificam dupa bunul plac.

Cam ce am retinut din ce au spus invitatii:

Mircea Bucur a povestit despre cum a vrut sa schimbe aerul romanesc cu unul ceva mai vestic, despre cum si-a creat o retea de networking printr-un MBA care l-a adus aproape de o oportunitate de cariera pe care a ratat-o, ratare pe care a stiut mai apoi s-o transforme intr-un succes, succes de care pare sa se bucure din plin. Cuvantul cheie pe care l-am retinut a fost „smart metering”, ceea ce pare sa insemne colectare si analiza de date, dar probabil ca se duce mult mai departe, pana la modelari si diagnoze. Nu pare sa se potriveasca cu profilul de LinkedIn, dar e probabil ca auzul meu sa fi fost foarte selectiv la locul faptei.

Adrian Nagy a vorbit despre stocare de date de dimensiuni mari si de baze de date de zeci de GB, ceea ce mi s-a parut impresionant in conditiile in care la Conectys eram vreo 3 echipe care slefuiam la o baza de date de cativa GB. Dar Adrian Nagy m-a impresionat in primul rand biografic, cu povestea cum ca n-a vrut sa se mute in Anglia pentru ca la IBM Romania avea o pozitie destul de comfortabila. Iar faptul ca IBM insista sa te aduca in Anglia din Romania iti ofera nu numai o pozitie care sa-ti permita sa negociezi in termenii tai, dar si o statura profesionala destul de inalta.

Personal m-a inspirat cel mai tare prezenta si discursul lui Marius Persinaru de la Xerox. Asa cum el insusi o spune, asteptarile cand spui ca lucrezi pentru Xerox sunt in zona vanzarii de copiatoare. Dar dl. Persinaru a vorbit despre leadership, management, cultura organizationala si management de proces, cuvinte la care m-am activat mai prompt ca un antivirus la un troian prost. Am avut si privilegiul sa ma bucur de o conversatie privata in sesiunea de networking si am plecat cu regretul ca a fost cam scurta.

Prezenta unui Ioan Badea foarte surazator si bine dispus m-a inspirat si mi-a dat incredere. Ioan Badea a fost invitat la prima intalnire de acest gen, iar faptul ca ne-a sustinut si a fost prezent la aceasta a 4-a intalnire inseamna ca i-am dat motive sa o faca. Ceea ce in ultima instanta e destul de aproape de obiectivul principal al acestor intalniri. Iar din scurta discutie cu Razvan mi-am dat seama ca reteaua pe care Diana o vedea cu claritate de acum cateva luni si pe care eu abia acum incep sa o intrezaresc incepe sa se formeze.

Aceasta este o marturie foarte personala si foarte diforma a lucrurilor care s-au petrecut in Conservatory Bar din Britannia International joi seara, dar din pacate este tot ce pot. 03:30

SchWINsteiger

Real Madrid - Bayern Munchen 2-1 (Ronaldo pen. '6 '14 - Robben '27); Penalties: 1-3, Champions League 2012 Semifinal 2nd leg, 2012-04-25, Santiago Bernabeu, Madrid

130 de milioane de euro si nu sunt in stare sa transforme un prapadit de penalty! Ronaldo si Kaka au strans 80 de mii de oameni cand au fost prezentati, pe rand, pe Bernabeu si acum, doi ani mai tarziu, tot 80 de mii de oameni (probabil in mare parte aceiasi) au agonizat vazand cum doi indivizi socotiti printre cei mai priceputi la jocul de fotbal de pe planeta rateaza din cea mai simpla pozitie din joc. Si din nou Bayern le-au mai dat o sansa, cu cele doua penaltyuri ratate parca intentionat (desi de la Lahm chiar nu ma asteptam, a tras incredibil de slab), si din nou o figura emblematica a trimis sperantele Realului in aer, odata cu mingea pe seama careia or sa se faca o gramada de poante in zilele ce urmeaza, cu Sergio Ramos pacaliciul de serviciu. Astea sunt momente care nu se uita. Comentatorii de pe Sky stiau cum Kaka a marcat pentru Milan in finala din 2005, stiau ca Xavi Alonso n-a fost printre executanti atunci, dar a marcat in semifinala din 2007, impotriva lui Chelsea. In istoria lui Real Madrid, in dreptul anului 2012 nu se va scrie al zecilea titlu continental, asa cum sperau madrilenii, ci trei rateuri: Cristiano Ronaldo, Kaka si Sergio Ramos.

Isi merita soarta si si-au facut-o cu mana lor. Jucau pe teren propriu impotriva unui adversar mai slab cotat si aveau nevoie de victorie la doua goluri sau fara gol primit. Au avut biletele pentru finala in buzunar dupa un sfert de ora de joc si le-au aruncat la gunoi dupa inca unul, cu un fault stupid din spate care incerca sa marcheze o greseala de marcaj oribila. Au avut o repriza intreaga la dispozitie sa o repare si sa omoare meciul, si n-au fost in stare. Mai mult inca, Bayern a jucat mai bine, mai curajos si si-a creat mai multe ocazii in repriza a doua. Campionatul in Spania? Sper sa le fie suficient, altceva n-o sa mai vada anul asta, iar visul lui Mou, de a lua 3 cupe ale campionilor cu 3 echipe diferite inainte de 50 de ani s-a dus pe apa sambetei.

Avea o valoare emotionala finala Mourinho contra lui Chelsea, dar ma bucur ca nu va juca nici o echipa spaniola pe Allianz Arena, poate se mai dezumfla. Este oricum meritul lui Mourinho mai mult decat al oricui altcuiva aceasta semifinala si campionatul, atat cat conteaza. E greu sa pui ordine in haosul care trebuie sa fie in managementul lui Real Madrid, iar Mou e printre putinii in stare s-o faca. Si de ce? Sa te tradeze jucatorii in momentul cheie? Te face sa te intrebi daca merita...

Cat despre Bayern, ei s-ar fi calificat si daca trimiteau in teren 11 clisee despre fotbal si nemti, cel putin Gary Lineker asa ar zice. Dar nu trebuie sa-i vezi in autocar sa-ti dai seama ca n-o sa cedeze ocazia de a juca finala Champions League pe teren propriu daca au nevoie doar de un gol. Au fotbalisti foarte buni, Bayern, dar parca nici o vedeta lucioasa, buna de pus pe coperta revistelor care umfla bugetele alea din care se pot cumpara si mai multe vedete lucioase. Ba pe Ribery, ba pe Robben i-am vrut la United, si eu si SAF, si inca multi altii. Lahm si Schweinsteiger sunt curtati mai ceva ca regina balului in fiecare vara, si nimic. Bavarezii au tinut cu dintii de jucatorii lor si au o echipa bine legata si foarte echilibrata. Doamne, si cum a jucat Robben! Puternic, rapid, tehnic, cu viziune, capabil de pase, centrari, suturi si goluri, dar fara milogelile de primadona ale vedetelor iberice.

M-am uitat cu destula nepasare la meci, dar am ajuns sa-i incurajez pe Bayern inainte sa se termine prima repriza pentru ca mi s-au parut mai hotarati ca madrilenii. Finala, la fel, o sa-mi pese destul de putin cine o castiga. Sper sa fie un meci frumos. E ok sa castige Bayern pentru pedigree, pentru ca stiu cum se castiga o Cupa a Campionilor, mai au vreo 4 acasa. Si pentru ca e pe terenul lor, ceea ce ar face-o sa cantareasca si mai mult. E ok sa castige si Chelsea, pentru ca saracul Abramovici viseaza la asta de 8 ani deja si pentru ca marile lor vedete ar face un cantec de lebada al dracului de frumos din trofeul asta european. In plus, ar insemna calificare in liga pentru ei anul viitor (calificare pe care e putin probabil s-o obtina din campionat), si 5 echipe din Anglia in grupe la toamna. 01:33

The underDROG

Barcelona - Chelsea 2-2 (Busquets '35, Iniesta '44 - Ramires '45, Torres '90), Champions League 2012 Semifinal 2nd leg, 2012-04-24, Nou Camp, Barcelona

Cateodata, ba nu – de multe ori – am senzatia ca nimic nu poate exprima trairile pe care ti le da un meci de fotbal mai bine decat celebra declaratie a lui Ferguson care nu inseamna de fapt nimic si pe care a dat-o presei tot pe Nou Camp, in seara magica de 26 mai: „Football, bloody hell!”

A fost tensionat si meciul din weekend, al lui United cu Everton, si la capatul lui ma simteam la fel de obosit ca si cum as fi jucat si eu. Dar nu cred sa mai fi trait vreodata atat de multa tensiune acumulata in 4 meciuri inghesuite toate intr-o saptamana, nici macar la turnee finale. Pana la urma, de United sunt in continuare convins c-o sa castige liga, dar nici o umilinta nu e prea mare pentru Barcelona, asa ca m-am bucurat sa fiu martor la sirul nefast prin care trec si din care sper sa nu mai iasa.

Desi cei mai multi oameni ii dadeau in continuare favoriti in ciuda acelui 0-1 din tur, banuiam ca Pep si ai lui or sa aiba viata grea cu o echipa a lui Chelsea in forma buna, condusa inteligent si motivata pana la Dumnezeu. Meciul a inceput previzibil, cu Barcelona atatcand insistent si Chelsea aparandu-se inteligent si tragand de timp din minutul 1. Nu s-a intamplat mare lucru vreo jumatate de ora si Abramovich ar fi putut sa se duca linistit la culcare daca lucrurile continuau in aceeasi maniera. Dar era clar ca n-aveau sa continue. Atacurile Barcelonei s-ar fi intetit pana cand ceva s-ar fi intamplat. Si era clar ca pentru Chelsea fiecare minut o sa se simta cat o vesnicie, iar perspectivele erau sumbre dupa ce Cahill, care a facut un joc foarte bun in tur, a iesit accidentat.

Busquets a dat gol la probabil prima eroare defensiva a albastrilor iar Terry a fost eliminat doua minute mai tarziu. Urma o ora lunga, rezumata concis de comentatorul Sky Sports: „Chelsea sunt in 10, n-au nici un fundas central de meserie si trebuie sa reziste impotriva celei mai bune echipe din lume”.

Spuneam saptamana trecuta ceva de cele doua penaltyuri pe care Barcelona le primeste din oficiu pe Nou Camp. M-am inselat doar putin, pentru ca am uitat cum i-au scos anul trecut pe Arsenal: un penalty si un cartonas rosu. Asta au primit si astazi, dar era clar ca, daca vor sa mearga mai departe, Chelsea trebuia sa se astepte la asta. Ceea ce nu inseamna ca eliminarea lui John Terry n-a fost meritata. A fost lovitura intentionata, fara minge, cu jocul oprit. Dar e foarte posibil ca daca o scena similara s-ar fi produs in fata portii lui Valdes sanctiunea sa nu fie la fel de drastica. In tot cazul, John Terry a fost neprofesionist si idiot lasand emotiile sa preia controlul intr-un moment in care ar fi fost nevoie sa fie in primul rand cerebral. Si nici macar n-a fost o lovitura prea serioasa...

Iar penalty-ul, la fel, e o reteta mai clasica decat a scenaristilor de la American Pie. Dribling, intrare in careu, cadere in careu, penalty. Fabregas oricum, in afara de caderi spectaculoase n-a avut nici o alta contributie la meciul de azi. De-asta m-am si bucurat cand l-a schimbat, cine stie cum mai cadea si s-ar fi decis dubla din nou cu decizii dubioase. Drogba a luat si mingea si la fel, era o decizie care putea sa mearga in ambele sensuri. Sunt nedrept cu arbitrul turc, arbitrajul  lui a fost totusi bun, in tot cazul infinit mai bun decat al lui Ovrebo et al. As putea spune chiar cinstit, daca includem obligatoriul 5% (hai, poate 10%) pentru gazde. Desi insinuez ca Barcelona a fost ajutata si in seara asta de arbitri, nu am un caz pe care as putea sa-l sustin cu toata sinceritatea. Dar, pentru tot fotbalul ala „frumos” pe care-l proslavesc milioanele de laudatori de data recenta, n-ai cum sa nu remarci niste coincidente stranii in ce priveste deciziile in favoarea lor.

Cat despre ratarea penaltyului, ca si a doua bara a lui Messi, ceva mai tarziu, alea au venit direct de sus, de la zeii fotbalului, probabil si ei plictisiti peste masura de aceeasi placa Barcelona-Real. Al doilea gol a fost frumos, cel al lui Iniesta. Combinatie rapida si pacalire extrem de inteligenta a capcanei offsideului jucata de o linie de fund a lui Chelsea imprudent de inaintata.

Dar pentru a doua oara in 72 de ore Barcelona – probabil si ei prea indragostiti de ei insisi – a pierdut avantajul ca o echipa mica, la doua minute dupa ce l-au obtinut. Laudele ar trebui sa mearga spre Lamps, oportunistul, care a vazut culoarul si ocazia si a profitat cu o pasa care l-a lansat excelent pe Ramires. Se poate lauda cu gol si pasa de gol impotriva Barcelonei Ramires acum, desi in rest imi pare ca are putine motive de lauda. Dar executia lui, acel lob de manual peste un Valdes mult, mult prea imprudent, e in genul acelora care, daca le cazi victima la germanica, trebuie sa mai stai o data in poarta.

Si pentru c-am adus vorba de jocuri de maidan, a doua repriza a fost un fel de malaiasul. Daca n-ar fi fost momentul de glorie pe care Torres era menit sa-l aiba, chiar nu era nevoie de doua porti. A fost doar Barcelona atacand si Chelsea incercand sa trimita mingea dincolo de jumatatea terenului cat mai repede cu putinta. Si nu prea a semanat a fotbal, chiar daca pe mine m-a amuzat. Ma uitam la catalani, saracii, cum plimbau mingea incoace si incolo si nu gaseau loc pe unde s-o treaca spre poarta. Pe linia de 16, doar o padure de tricouri albe, insiruite disciplinat pe doua linii rigide ca un lant de bicicleta ruginit. Si o incapacitate rizibila a elevilor lui Guardiola de a juca cu centrari intr-un careu fara fundasi centrali sau cu suturi de la distanta. Unicul, al lui Messi, a lovit bara. In finala cu United ati stiut sa trageti de la distanta, `reatzi ai dracului!

Iar faptul ca, in ciuda posesiei de neam prost cu care ne-a obisnuit si care le foloseste din ce in ce mai putin, Barcelona a avut doar foarte putine lovituri pe poarta, spune foarte multe despre cat de indarjit s-au aparat Chelsea, dar si cat de exact, mai italieneste ca italienii in vremurile lor bune.

Cat despre golul lui Torres, intrat in locul lui Drogba pentru ultimele zece minute doar sa fie testat daca mai functioneaza impotriva Barcelonei ca acum 5-6 ani, desi a provocat o explozie de bucurie in Hammers Public House, unde am vazut meciul, nu-s prea multe de zis. Putea la fel de bine sa nu fi fost. Drogba oricum a jucat mai degraba fundas, si imi imagineza ca nici de la Torres nu erau asteptari prea diferite. Dar exista potential pentru o gramada de glume bune pe seama lui. 03:02

Randuieli

Cate lucruri stiam despre Anglia si englezi inainte de a veni aici? Cate lucruri stiu acum, dupa vreo 5 luni pierdute pe pamanturile astea? Cat de mult ii inteleg si cat de mult ii pot intelege? Raspunsuri grele, pentru ca sunt intrebari cantitative care se refera la lucruri necuantificabile. Ori ca sunt eu prea afectat de lecturile fenomenologice, ori ca Husserl a avut intr-adevar dreptate, dar cred ca tot ce traim e impresie. Si tot ce mi se pare ca inteleg la un moment dat nu este in nici un caz numenul, lucrul in sine, ci impresia mea despre el in momentul ala. Zilele astea au fost propice pentru o recapitulare si o revizuire a impresiilor. Urmeaza cele de care m-am lovit recent, fara vreo ordine sau vreo importanta anume. Dadaist.

Pana si treaba asta cu filosofia e interesanta. Radeam in Romania de separarea intre filosofia analitica si cea continentala, imi spuneam ca n-are cum sa fie chiar asa. Dar e suficient sa dau o tura prin librarii si sa vad cum se deplaseaza accentul de la clasicii germani sau de la filosofia greaca, cum e in Romania, la empiristi si logicieni. Platon e trecut la colectiile de capodopere universale, un soi de beletristica formatoare. Patristica nu exista. Kant e uitat cu desavarsire, Heidegger marginalizat. Locke e la loc de cinste, Russell si Wittgenstein au rafturi intregi. N-are nici o importanta ontologia la vest de Marea Manecii, nici faptul ca Hume sau Newton, nume grele ale instrumentalizarii filosofiei, aveau obiective in primul rand ontologice in demersurile lor.

Credeam ca Sfantul Gheorghe e sarbatorit cu fast in tara asta, chit ca e sarbatoarea nationala neoficiala. Meh... nu prea. Nici macar n-am idee cum a ajuns Sfantul Gheorghe Capadochianul protector al Britaniei. Dar e clar c-ar trebui sa fie treaba importanta, e si pe steag. Are o statuie in Hyde Park, monument comemorativ al unora dintre victimele „Marelui Razboi”, dar una peste alta pare ca e o sarbatoare mai importanta in Romania. Singura manifestare tematica pe care am vazut-o a fost un targ de flori in Trafalagar care a durat doar sambata vreo 8 ore. Un soi de sarbatoare a primaverii mai mult decat orice altceva. Ceea ce aduce mai mult a culte pagane si a timpuri druidice. Nu e nici macar zi libera, desi am gasit un site cu layout de mileniu II care militeaza pentru asta.

Metroul londonez... nici macar nu mai tin minte daca am fost placut impresionat de el sau nu. Stiu ca m-a uimit vastitatea retelei de metrou si mi-a placut precizia orelor de venire a trenurilor. Vagoanele sunt mici si incomode, dar deh, e cel mai vechi metrou din lume, si oricum, doar rareori reuseste sa fie la fel de aglomerat ca Piata Victoriei la 6 dupa-masa in timpul saptamanii. Dar incepe sa ma exaspereze cu aciidentele, opririle, schimbarile de trasee si inchiderile de tronsoane dese si aiuritoare. Am parcurs astazi un drum de 5-6 minute in vreo 30, si m-a lasat la Bermondsey, o zona in care n-am mai fost niciodata. Nici un autobuz in apropiere si pentru primul trebuia sa astept cel putin 10 minute. Halal treaba, TFL! N-am reusit sa raman calm in conditiile in care eram deja in intarziere mare pentru munca si parca toate mijloacele de transport se hotarasera sa mearga prost. Singurul taxi pe care l-am oprit, cu stragere de inima gandindu-ma la cele 2.40 lire pe kilometru, mi-a spus ca nu primeste carduri si, cum n-aveam cash, m-a dat jos. Imi plac plimbarile, dar nu cand sunt in inatrziere si nu prin mizeria asta de ploaie care nu pare sa se mai termine.

Ploaia asta mi-a amintit de poanta aia cu jurnalul imigrantului in Canada caruia i se par toate foarte in regula si foarte frumoase toamna, pana cand iarna exasperanta ii face nesuferite toate aspectele vietii de canadian, inclusiv pe cele pe care le aprecia in mod deosebit inainte de zapada. Sper sa nu ajung pana acolo, dar sper si sa prind macar un pic de vreme frumoasa in vara asta. Bine macar c-au avut bunul simt sa scoata posterele cu reclama celor de la Thames Water care se plangeau de lipsa de ploi si de penuria de apa potabila care ne asteapta. 05:25

Tough Toffees

Manchester United - Everton 4-4 (Rooney '41 '69, Welbeck '57, Nani '59 - Jelavic '34, Fellaini '67, Pienaar '85), Barclays Premier League 2011-2012 Matchday 35, 2012-04-22, Old Trafford, Manchester

Everton a fost in ultimii ani mai mereu o echipa artagoasa. Nu mai stiu exact momentul si contextul, dar imi amintesc de un 3-1 sec acum vreo 2 sau 3 ani si de o revenire de la 1-0 la 2-1 tot in urma cu ceva vreme, ambele impotriva lui United, ambele avandu-l printre protagonisti pe tanarul Jack Rodwell, in continuare rezerva la Everton pentru ca Moyes refuza cu incapatanare sa-l dea lui Ferguson ca sa incerce sa faca din el mijlocasul creativ dupa care plange Old Trafford cam de cand Paul Scholes a inceput sa se gandeasca la finalul carierei.

Dar pentru ca n-a mai castigat pe Old Trafford din 1992, pentru ca au o pozitie sigura in clasament si stau fix deasupra lui Liverpool si pentru ca cele 3 puncte puse in joc astazi erau atat de importante pentru United, ma asteptam, ca mai toata lumea, ca oamenii lui Moyes sa nu se prea omoare cu firea. Ei as! Il doare undeva pe Jelavic de titlul 20 si de avantajul de 5 puncte care ar face o victorie a lui City saptamana viitoare redundanta. El stie ca la trebuie sa-si respecte norma de la Rangers, de un gol la un meci si jumatate, si-si vede de treaba. Asa se face ca in minutul 34, profitand de un marcaj aproximativ al lui Rafael, a sarit in calea unei centrari nestingherit si a trimis spre poarta o minge inselatoare, care l-a sarit pe De Gea si s-a infipt in plasa laterala, pe interior. Caramelele dominasera oricum jocul pana in momentul ala, asa ca probabil a fost bun golul ca sa-i trezeasca si pe United, sa le aduca aminte ca sunt la cativa pasi de a castiga un nou campionat, cam ultima speranta de a nu se face total de ras sezonul asta.

Si au inceput sa vina golurile. Egalarea, inainte de pauza, gratie unei lovituri de cap a lui Rooney, trimisa excelent pe sub Howard, derutat de centrarea lunga. Welbeck, la vreo 10 minute dupa pauza, cu un sut de la marginea careului de 16 precedat de o fenta care a pus pe picior gresit adversarul direct si portarul. Nani, dupa o combinatie in viteza cu pase atata de precise incat dadeau impresia ca-s desenate pe calculator. Golul, lob peste portar din pozitie de 1 la 1.

Si discutam altfel. La 3-1 dupa o ora de joc ma gandeam ca meciul e incheiat si ca, sa nu ma plictisesc prea tare in jumatatea de ora ramasa, n-ar strica un scor cascada, prilej pentru United sa mai recupereze din diferenta de golaveraj in favoarea lui City, caz ca o sa fie nevoie. Putin probabil sa fie, totusi, cand te duci pe Etihad cu 5 puncte avans si doar doua meciuri ramase, din care ai nevoie de 2 puncte. Eh, dar sa fie goluri, totusi, sa nu ma plictisesc, mi-am zis.

N-aveam sa ma plictisesc, dar nici golurile n-aveau sa vina unde credeam. United a trecut pe langa 4-1 cu o bara, dar apoi terenul s-a inclinat inspre partea opusa. Johnny Evans o sa vrea sa uite cat mai repede ziua de azi si felul foarte aproximativ in care l-a marcat pe Fellaini care a redus diferenta de pe tabela cu un sut pe cat de sec, pe atat de spectaculos. Centrul careului, piciorul intins dupa o minge venita cam in spate si un vole care s-a infipt in plasa ca o racheta.

Nu-i nimic, Rooney avea sa faca 4-2 si urmau 20 de minute in care United trebuia sa conserve un avantaj de doua goluri. Atat de usor incat pana si Ferguson, furios pe arbitrul de rezerva inainte de pauza, a inceput sa faca glume cu el legate de ceas si de cine stie ce chestii atat de interesante incat l-au atras si pe Moyes. 4-3 Jelavic si doar vreo 10 minute ramase din joc, cu tot cu prelungiri. Oare cum sta treaba cu un singur punct? Avantajul ramane de 3, anulat de o victorie a lui City pe Etihad, ceea ce ar lasa ultimele doua etape deschise diferentei de golaveraj, dar cu un +4 in favoarea cetatenilor. Nu prea grozav. Poate totusi mai da United unul. Poate se termina asa, mai sunt doar 10 minute, nu? Nu si cand Rafael uita sa-si marcheze adversarul direct, Pienaar, care a egalat cu un sut la coltul scurt din apropierea unei porti de care fundasii lui United n-au avut prea mare grija azi. In ciuda celor 5 minute de prelungire si a atacurilor furibunde ale diavolilor din ultimele minute, s-a terminat 4-4, ceea ce inseamna ca ar fi tare bine ca City sa nu castige etapa viitoare. Mai inseamna si ca titlul n-o sa se decerneze pe Etihad. 21:45

Face Britain

Sursa: BBC

Face Britain au facut un video mapping dragut pe palatul Buckingham in seara asta. Steagul britanic, fata reginei in dublu exemplar si la dimensiune mare (10X15m) si reclama la colectia lor de portrete facute de copii cu care vor sa bata nu-stiu-ce record mondial si sa intre in Guiness. Inca un fel de a strange bani pentru filantropie in feluri pe care eu nu le pricep. Pe langa actiunile filantropice din Romania, cauzele de aici mi se par mult mai superficiale, iar metodele ONG-urilor au aspecte dubioase. Doar banii sunt mai multi aici. Si oamenii tot dorm pe strada in saci de dormit pe Piccadilly Lane, in timp ce ploaia bate la cativa pasi.

Terry Fox run. Night walking. Street sleeping. Trebuie sa alergi nu-stiu-cati kilometri. Sau sa mergi nu stiu cat. Sau sa traversezi nu stiu cate poduri peste Tamisa. Sau sa dormi o noapte pe strada. Si pentru asta oamenii ar trebui sa-ti dea bani, care mai apoi sa ajunga la un ONG. Maine (sau ma rog, astazi), 4 colegi ai mei alearga maratonul in Madrid, iar crasma noastra a desfasurat o campanie interna de strangere de fonduri destul de ampla. Si de succes, ni s-a spus. Bun, in regula, sunt convins ca oamenii de la Richard House fac o treaba grozava, ca acei copii pe care ii au in grija au nevoie de ajutor si ca banii or sa fie bine folositi. 

Totodata, de ce a fost nevoie ca 4 oameni sa alerge intr-un maraton intr-o tara straina? N-aveam in nici un fel nevoie de asta. Sa-mi fi spus cineva ca Richard House are nevoie de atatia bani, sau ca ne-am propus sa strangem o anumita suma, era totul in regula. Nu prea imi dau seama de ce e nevoie ca din banii pe care i-am strans sa sustinem si o excursie la Madrid. Promovare mai buna? Nimic nu vinde mai bine o cauza decat o poza care sa asocieze un copil sau mai multi cu saracia. N-ai nevoie de mai mult, nici macar de o sedinta foto profesionala si in consecinta trucata. Nu stiu. E probabil una din diferentele alea culturale pentru care e nevoie de o investigatie adanca in inconstientul colectiv si de o depasire a propriilor programari pentru a le intelege.

Mie mi se pare doar ca in bucatica asta, de chestii care se fac pentru caritate, apare o intreaga clasa de indivizi cu intentii dintre cele mai diverse care capuseaza niste bani care ar fi mai de folos in alte locuri. Si mai sunt si priviti ca eroi pentru ca fac asta.

Este maraton si la Londra maine. Prin Westminster se inchid o gramada de strazi. Mall-ul si Pall Mall sunt oricum inchise pentru ca e weekend, dar am vazut semne si in spate, pe langa Buckingham Palace Gardens, si pe langa Westminster Abbey, pana la Victoria. Lucru care imi aminteste cat am fost de lenes de cand am venit incoace din punct de vedere al exercitiului fizic. Ceea ce uneori se simte. Mi-ar placea ca la un moment dat sa fiu si eu capabil sa alerg un maraton. Cat mai curand. Poate la anul.

Video-mappingul a fost foarte bun, s-a vazut la inceput cat de precis pica lumina pe cladire. In schimb animatia a fost mult mai putin spectaculoasa decat ce am vazut anul trecut pe cladirea arhitecturii, cu banii de la Orange. Fatada palatului Buckingham, asa lata cum e, se preteaza la o gramada de chestii daca lasi imaginatia s-o ia razna. Dar banuiesc ca nu prea iti permiti sa lasi imaginatia sa zburde cand e vorba de portretul reginei. Si-asa banuiesc ca a fost un ditamai demersul pentru a primi aprobarea de a-l pune acolo. Proiectoare in 4 puncte, dar in curtea palatului, asa ca n-am putut sa ma uit de aproape la ele, sa vad cate si de ce putere.

M-am bucurat de Mall-ul pustiu si am urcat usor spre Wellington Arch si Apsley House, pe asfaltul umed si salutand monumentul soldatilor din colonii cazuti in al doilea razboi mondial. M-am bucurat pana la urma si de proiectia asta, prima manifestare concreta a sarbatorilor de amploare care se anunta cu ocazia Jubileului de Diamant – 60 de ani de domnie a Elisabetei a II-a, pe 3 iunie. 03:21

The last King of Scotland

Denis Law - The King (The Autobiography), Random House, London, 2003

Fiind un novice in literatura de gen (biografii sportive), nu am avut ca termen de comparatie pentru cartea lui Denis Law decat pe cea a lui Dwight Yorke. Puse una langa alta, cartea lui Denis Law iese intr-un avantaj net pe toate fronturile. Sunt mult mai atasat de figura lui Denis Law, importanta lui in istoria clubului e covarsitor mai mare, stilul si atitudinea sunt mai bune in cartea lui Law iar constructia e profesionista. A ajutat probabil si faptul ca autobiografia lui Denis Law a fost scrisa cu consilierea lui Bob Harris, jurnalist si scriitor de meserie. O sa incerc sa renunt asadar la comparatii, e probabil la fel de neproductiv ca a incerca sa-mi dau seama daca Denis Law a fost un fotbalist mai bun ca Dwight Yorke.

Pana la cartea asta, stiam despre Denis Law aproape exclusiv cifre. 47 de goluri intr-un sezon (record inca in picioare la United), al doilea marcator din istoria clubului, cu 237 de goluri in 404 meciuri. Si bineinteles, statuia din fata stadionului, unde sta langa George Best si Sir Bobby Charlton, facand gestul emblematic cu dreapta ridicata spre cer. Denis Law n-a facut gestul asta si cand a marcat impotriva lui United, in `74, cand i-a ajutat pe City sa ia campionatul iar golul lui a contribuit decisiv la retrogradarea clubului pentru care jucase 13 ani. Clipul de pe youtube arata foarte multe, dar nu poate arata cum s-a vazut faza prin ochii lui Denis Law si ce a simtit el cand mingea lovita de calcaiul lui l-a depasit pe Alex Stepney. Adica asta: „I must confess that I didn’t want to play. For all the bad blood between Tommy Docherty and me, I didn’t want to send him and his team down. United meant too much to me. But as a professional, once I had been selected I had to play; all I could was keep my fingers crossed that it would be a draw, with honor satisfied on every side. I even had a long talk with Tony Book about how I felt.

It looked as though my wish was going to come true as we both battled in vain until minutes from the end, when a ball flashed into the box and with a reflex action and my back to goal I stuck out a heel. The ball flew into the corner of the net past Alex Stepney. The rest of the Manchester City team dived on me, but I didn’t celebrate. I was feeling sick, wondering what I had done. Had I just dumped my beloved Manchester United into the Second Division?”

Imi mai amintesc ca am vazut la un moment dat o declaratie a lui SAF despre cat de impresionat a fost cand l-a cunoscut pe Denis Law si cum pentru el Law „ epitomized everythinga Scotsman is about.” Mi-am dat seama din cartea asta cat de mult conteaza originea scotiana pentru Law si in general pentru locuitorii Britaniei de la nord de zidul lui Hadrian. Denis Law povestete cum cele mai bune momente din cariera le-a trait la echipa nationala si cum incununarea acestei minunate cariere care a cuprins, printre altele, un balon de aur si o cupa a campionilor a fost unica aparitie la un Mondial, impotriva Zairului in Germania federativa in 1974.

Cartea incepe cu o atmosfera dickensiana, inchisa si mohorata, specifica copilariei din Aberdeen a unui „copil al razboiului” asa cum a fost si Denis Law, al carui tata isi petrecea cel putin 6 zile pe saptamana in marile reci ale nordului, fie la pescuit fie la razboi. Pustiul cu strabism mostenit de mai multe generatii a reusit sa-si scrie numele in cateva carti de istorie datorita, ca mai intotdeauna, unei combinatii de talent, munca si noroc, dar Denis Law se pastreaza umil nu numai cand vorbeste despre origini, copilarie si apartamentul cu doua camere in care locuiau 9 oameni, ci si cand ajunge sa vorbeasca despre prodigioasa lui cariera, pentru care isi aroga mult mai putin merit decat are.

Interesant de urmarit periplul carierei lui Law(1955 - 1974) in timpul varstei romantice a fotbalului, viata in epoca in care salariul maxim pentru fotbalisti era 20 de lire pe saptamana, intamplarea care a facut sa nu ajunga la United in 1956, ci abia in 1961, ratand astfel sansa de a fi unul din the Busby Babes, dar si tragedia de la Munchen, anul petrecut in Italia si experienta nefericita de acolo, ratarile si succesele traite in cei 13 ani la United si felul abject in care a fost impins afara din club si constanta de-a lungul carierei, nationala Scotiei si noptile memorabile impotriva Angliei pe Hampden Park sau Wembley.

Am aflat mult mai multe despre John Charles, despre dezastrul de la Superga in care au murit 18 fotbalisti ai lui AC Torino pe cale sa castige al 5-lea titlu consecutiv, despre Bill Shankly, Matt Busby, Iain St. John, Dave Mackay, David Herd sau George Best, deveniti cu totii intre timp figuri legendare, eroi ai unei alte epoci.

Am o mica obiectie de adus structurii cartii, care abordeaza fiecare segment al carierei pe capitole, revenind uneori la acelasi moment de mai multe ori in capitole diferite, in locul unei descrieri cronologice care sa amestece viata personala cu meciurile pentru club, meciurile pentru nationala si intersectarea cu alte figuri ale jocului. Dar una peste alta, autobiografia lui Denis Law mi s-a parut o lectura care ar putea contine ceva valoare estetica pana si pentru un nepasionat al jocului de fotbal. O recomandare.

„He was a real will-o’-the-wisp player, as sharp as a needle and lighting fast in his movements, with a brain to match.

Denis lived to score goals, and did so with consumate ease because he perfected the art of getting in behind the defender, the hallmark of any great striker. I wonder how many goals he would score a season these days, and what he would be worth on a transfer market. And he was brave with it, too. If you weren’t brave in those days you never got there at all, never mind managed a strike on goal. Courage was a key quality for any striker in those rough, tough days because the defenders would kick you as soon as look at you, and a player like Denis was earmarked before the players ran out of the dressing room. That was a compliment to him; he was such a wonderful player and an exceptional finisher.” (Sir Bobby Robson) 03:37

Cech Drog ciudat

Chelsea - Barcelona 1-0 (Drogba '45), Champions League 2011-2012, Semi-final 1st leg, 2012-04-18, Stamford Bridge, London

Sursa: TrollFootball

Sunt, ce e drept, o gramada de bancuri pe net despre Barcelona, si pro si contra, dar dupa meciul de aseara numai eu ma simt inspirat sa fac o gramada. „Arbitrul a avut o zi slaba” „Scandalos: nici un penalty pentru Barcelona” „Un grup de cercetatori britanici a descoperit ca dupa fiecare meci pierdut Barcelona pierde un procent de suporteri egal cu posesia din ultima victorie in campionat.” Si tot asa.

Cert e ca nu s-a decis nimic, ca si in cealalta semifinala, dar rezultatul asta o sa-i motiveze cu siguranta pe Chelsea. Probabil doar pana la primul penalty pe Nou Camp, dar tot e ceva. Oricum, daca Realul reuseste sa-i bata sambata, sa te tii plansete peste plansete peste tot. Nu-mi amintesc de vreo editie a ligii campionilor la fel de pasionanta dupa ce a iesit United. Poate in 2004, cand i-a scos Monaco pe Real si-a castigat Porto. Atunci m-am mai uitat la meciuri.

Dar acum, toata lumea pare sa aiba ochii atintiti pe semifinalele astea doua si majoritatea oamenilor par plictisiti de placa Real-Barcelona. Poate nu majoritatea, dar oricum, aia cu care rezonez eu.

Meciul de aseara a fost tensionat, chiar foarte tensionat, dar nu mi s-a parut din cale-afara de spectaculos. Chelsea s-a aparat bine, dar tot au scapat o gramada de mingi spre poarta. Doua bare, si Cech a prins o zi excelenta. Prostul de Fabregas a dat pe langa dintr-o pozitie de singur cu portarul, se vede scoala lui Arsenal. Mi-a placut calmul lui Ashley Cole cand a respins mingea revenita din bara. Cu fata la poarta goala, din 2-3 metri, cu presiunea atacantilor, s-a intors si a aruncat inspre tusa.

Mi-a placut si lovitura de cap a lui Messi, aia care s-a dus spre radacina barei si pe care a prins-o Cech. Una din calitatile pe care i le recunosc lui Messi: cand e lovita de el, mingea isi schimba viteza. La putini fotbalisti am vazut un sut atat de puternic si de precis.

In schimb, Drogba saracul a fost lovit in toate felurile si din toate pozitiile. Sa fi fost Messi la fel de lovit, probabil Chelsea termina meciul cu 2-3 jucatori de camp. Dar the Drog rezista. Deosebit de distractiv a fost Busquets, comediantul prin excelenta, care i-a agatat piciorul din spate lui Drogba (chestie sanctionabila cel putin cu galben) si a cazut imediat dupa in agonia aia pe care se pricepe s-o mimeze ca nimeni altul. Chiar nu mai tin minte ce-a dat arbitrul, e destul de irelevant, era o faza in jurul centrului terenului. Parca fault pentru Barcelona. Dar e interesanta si transformarea asta a lui busquets dintr-un mijlocas defensiv cu mult potential intr-un fotbalist care compenseaza limitarile tehnice cu talente imprumutate din arta dramatica. Ca si Dani Alves, care era doar un fundas foaarte bataios la Sevilla. Acum e pur si simplu o jigodie, cel mai mult a lucrat la partea cu tipatul la arbitru. Probabil la antrenamentele Barcelonei e o sectiune speciala.

Si tot a dat gol the Drog. Au gresit flagrant fundasii. Demarcarea lui Ramires a fost excelenta, pasa pe care a primit-o la fel. Asta a fost prima greseala, ca l-au lasat pe Ramires sa alerge de unul singur intr-o pozitie atat de buna. Apoi, si mai grav, pe camera de deasupra terenului s-a vazut cum 3 fundasi alearga sa ii inchida toate unghiurile, in timpe ce pe partea opusa, in dreapta frontului de atac al lui Chelsea, Drogba alearga nestingherit. Probabil ca l-au vazut si pe el, dar cam tarziu. Prea tarziu. Ramires l-a vazut mai devreme si i-a trimis la timp. Iar executia a fost ca la carte. Nici un fel de preluare, sut din prima. Valdes a fost pe minge, dar degeaba. In mod normal, golul inainte de pauza ar fi fost binevenit. Mi-a fost insa frica nu cumva Barcelona sa iasa mai hotarati in repriza a doua. Chiar daca au iesit, nu i-a ajutat prea mult. Au incercat, dar chiar n-au reusit sa dea gol. Chelsea s-a tinut bine. 1-0 poate sa nu insemne mare lucru pe Camp Nou, dar inseamna ca cel putin nu e inca nimic decis, iar cota pentru Barcelona in finala la pariuri a scazut semnificativ. 15:02

Blaise

N-am mai scris nimic de vreo 5 zile, si in aceste 5 zile am simtit ca am luat o pauza de la viata mea. Ceea ce ma face sa cred ca aceasta pagina zilnica, sau aproape zilnica, a ajuns o chestie destul de importanta. Ceea ce ma bucura, pentru ca au trecut mai bine de 4 luni de la ceea ce parea a fi o rezolutie, daca nu de an nou, macar de sfarsit de an, si care vad ca se tine inca bine. Daca ajunge la capat, minune mare. E o povara, dar o povara liber asumata si prin asta, placuta.

S-au intamplat multe lucruri in aceste 5 zile, multe lucruri care ar merita mentionate si altele care ar trebui trecute sub tacere si pe cat posibil sterse din memorie. Eh, sau cine stie. A fost o noapte destul de dura, cea de duminica, dar nu regret nimic si probabil doar putin timp mai trebuie sa treaca pana sa pot sa si scriu liber si in public despre ea. Noaptea de inviere in Londra, pastele romanesc. Nu mi-a placut. Ce s-a intamplat a fost ca am luat autobuzul de la Strand sa ajungem pe Fleet Street, la St. Dunstan in the West, foarte aproape de locul unde Sweeney Todd si-a comis crimele care l-au facut nemuritor.

Biserica romaneasca cu statuia Elisabetei I a Angliei pe frontispiciu mi s-a parut, prima data cand am vazut-o, un hibrid care reflecta destul de fidel imaginea unui sincretism fortat de un oras plin de amalagamuri etnice, rasiale, religioase si culturale. Sambata noaptea n-am apucat s-o vad pe interior. Nu eram sigur unde ar trebui sa coboram din autobuz, dar ne-am dat seama dupa aglomeratia din fata bisericii. Autobuzul a facut un ocol larg si ne-a lasat tocmai pe partea celalalta, asa ca a trebuit sa ne intoarcem pe jos cateva minute. Strada era ocupata de romani si circulatia era oprita, dar nici macar aglomeratia nu era ca in Romania. Coada la lumanari era imensa si am renuntat la orice speranta de a cumpara. Cozile din Londra merita ele singure un studiu antropologic. Stiu ca la inceputul anilor `90 in Romania era bucurie mare ca „se gaseste de toate” si „am scapat de cozi”. Poate aici e marginea celalalta a spectrului, cea in care tocmai pentru ca se gasesc prea multe oamenii sunt dispusi sa piarda ore bune din viata asteptand. Si in general promisiuni. N-am intrat in nici un club londonez, dar cozile de la intrare mi-au taiat orice pofta de a o face.

Dar in afara de coada de la lumanari, de altfel foarte civilizata, nu exista in fata bisericii nimic din inghesuiala care a devenit la fel de traditionala de Pastele ca ouale rosii sau cozonacul. Nu tu babutza care sa te certe ca nu esti imbracat regulamentar, ca vorbesti, ca n-ai respect pentru cele sfinte sau sapca rosie. Desi am dat de o tanti care n-a lasat-o pe Mihaela sa cante „Hristos a inviat” pe motiv ca nu-l aude pe popa. Saraca Mihaela, nu prea a avut succes sa ne mobilizeze sa cantam. Deh, lucrez la talentul de a urni multimile. Sunt cam pe unde era Shakespeare cu literatura cand a invatat sa recunoasca litera A. Poate trebuia sa-i fi zis ca Man’lache Preda: „Mihaelo, cateodata tare-mi pare rau ca nu m-a inzestrat Dumnezeu cu darul cantarii. Aud vocile-n cap, parca-s voci ingeresti. Si cand deschis si eu gura... fug cainii din sapte sate.”

Luatul luminii a fost o chesti destul de aproximativa, si la care m-am simtit total pe dinafara, neavand lumanari. In Romania e una din putinele chestii pe care o simt ca ma trece in timpul sacru alaturi de toata masa de oameni dimprejur. Unica lumanare care iese dupa miezul noptii din biserica, luminitele care se imprastie mai apoi pe o traiectorie ce incepe in forma de V, apoi isi desface unghiul si cuprinde in cerc intreaga multime, biserica devenind o mare de luminite, apoi oamenii care merg spre case cu lumanarile in mana, din ce in ce mai putine fiind aprinse pe masura ce te departezi de biserica, si acel sporadic: „Pot sa aprind si eu de la dumneavoastra?” „Sigur” „Multumesc. Hristos a inviat!” „Adevarat a inviat!”

Aici, un grupulet de pusti pe biciclete Boris intrebau un politist ce e cu aglomeratia, de ce e lumea adunata si de ce e strada inchia. „Romanian Easter” a raspuns politistul. „Romanian Easter?” au repetat ei razand. Hai, probabil ca pastele stiau ce este, dar ce-o fi acela un roman?

Hristos a inviat! 01:52

Imperial War Museum

Sursa: Wikipedia

Povesteam ieri despre expozitia lui Don McCullin, si ea a fost incontestabil vedeta primei mele vizite la Imperial War Museum, dar din aceasta foarte placuta zi merita retinuta mai multe lucruri. Si i-as face o nedreptate muzeului daca nu as povesti si despre el ceva mai pe larg. Destula nedreptate i-a facut geografia, pentru ca plasarea lui la vreo 10 minute distanta de cel mai sudic punct al zonei turistice centrale il cam scoate din circuitul vizitatorilor obisnuiti ai Londrei. Ceea ce e bine, pentru ca poate deveni un loc special si poate atrage un sentiment de apartenenta pentru cei care il viziteaza mai des, dar e rau din punct de vedere comercial, muzeul fiind nevoit sa faca un surplus de efort sa atraga vizitatori. Cand am ajuns noi am vazut o gramada de grupuri de elevi, si e foarte posibil ca ei sa fie principalul public.

Ca toate muzeele din subsidia statului, IWR e imens si gratuit. Si ca la toate celelalte pe care le-am vazut, conceptul de muzeu e diluat pana in punctul in care institutia devine un centru de coagulare a intereselor culturale ale localnicilor si turistilor. Exista un parc relativ intins de jur-imprejur, alaturi e o scoala in care am vazut o gramada de tricouri colorate si niste mingi care calatoreau cu viteza printre ele, am vazut oameni care stateau instinsi pe iarba la soare si oameni care se plimbau printre sculpturile din curte sau admirau cele doua tunuri impunatoare din fata cladirii, tunuri care au dotat la un moment dat cele mai mari cuirasate ale Royal Navy.

Cladirea e de o frumusete aparte. Construita initial ca spital in 1814, a fost cumparata si modificata pentru a o transforma in muzeu in anii `30. Exista anumite raporturi de proportionalitate intre componente care ii confera aceasta frumusete, dar pentru a caror descriere detaliata e nevoie de priceperea unui arhitect. Eu nu stiu decat sa ma bucur de priveliste. Coloanele grecesti in stil ionic sunt mai spectaculoase din interior decat de afara. De cum iesi, vederea lor si inaltimea exagerata te fac sa te simti mic, pentru ca cele doua tunuri din fata sa-ti atraga imediat ochiul si sa-ti redea increderea in importanta existentei tale omenesti. Turla contrasteaza prin stil si culoare cu aripile, si se pare ca a fost adaugata mai tarziu. Sub arcada principala scrie „Henry VIII Fundatum Civium Largitas Perfecit”, o expresie pe care nu prea am reusit s-o pricep, iar daca am priceput-o bine, nu prea are sens, pentru ca Henric al VIII-lea plecase de mult in ale lui la vremea la care cladirea s-a construit, si ma indoiesc ca pe vremea lui Londra ajungea pana in Elephant & Castle. Iar leul si unicornul de pe emblema casei de Windsor reprezentati pe frontispiciu sunt cea mai realista versiune de leu si unicorn pe care am vazut-o pana acum, sacrificand fidelitatea heraldica in favoarea valorizarii sculpturale a elementelor din emblema.

Muzeul are 4 etaje si o expozitie permanenta dedicata Holocaustului. In afara expozitiei de fotografie am apucat sa vedem doar o parte din fotografiile soldatilor britanici care au luptat in Irak si Afganistan, plus holul principal in care fiecare exponat are o poveste interesanta de spus. Mi-au placut cel mai mult motocicleta pe care Lawrence al Arabiei a avut accidentul care i-a adus moartea si tancul din care generalul Bernard Montgomery a condus ofensiva britanica impotriva Afrikakorps in `43.

Am vazut si un V2, doua modele de submarine de o persoana, unul nemtesc si unul italian, un spitfire si o intreaga flotila de modele de avioane din prima jumatate a secolului 20. O reproducere dubioasa dupa ceea ce eu am suspectat a fi prima bomba atomica, cea de la Hiroshima, dar n-am gasit nici o placa sa-mi confirme.

Intre noi fie vorba, m-am uitat ca la exponate si la un grup de evrei de toate varstele cu chipiute si favoriti lungi si creti, veniti probabil sa vada memorialul Holocaustului. Dar am fost norocos sa-i prind acolo. Expozitia din care faceau parte dura o singura zi. 02:24

War Addict

Shaped by War: Photographs by Don McCullin, Imperial War Museum London, 7 octombrie 2011 - 15 aprilie 2012

Cand il juca pe Arhanghelul Mihail, John Travolta voia sa se abat de la drum sa vada tot felul de chestii ciudate: cea mai mare tigaie din lume, cel mai mare ghem de ata din lume si alte asemenea. Lucruri total irelevante, nu? Dar cel mai inalt munte din lume? Cea mai inalta statuie din lume? Cel mai inalt om din lume? Astea or fi mai relevante? Depinde probabil cine si pe cine intreaba. Totusi, si daca as vedea cea mai mare tigaie din lume, tot m-ar incerca sentimentul ala de inaltare cathartica si de uimire in fata frumusetii lumii din care ma tot hranesc de la o vreme incoace. M-as simti mai bine daca cineva mi-ar spune „Uite, asta e cel mai mare ghem de ata din lume!” S-ar chema ca am vazut ceva extraordinar.

Pe scara asta, cam ce importanta o avea cel mai celebru fotograf de razboi din lume? Cam cat de celebru e, cam cat de relevant si cam cate lume stie de el? Probabil ca „nu foarte mult” e raspunsul la toate trei. Dar Imperial War Museum a incercat sa schimbe asta , si eu am profitat sa asimilez un pic de valoare estetica si un pic de soare de primavara londoneza langa statia de la Lambeth North.

Si-asa am aflat povestea lui Don McCullin, pustiul din Finsbury Park care umbla cu gangsteri in anii `50 si care a incercat intr-o zi sa-si vanda fotografiile la ziar. Nu numai ca a reusit, dar si-a si asigurat o slujba care avea sa se transforma mai apoi in cariera si ultimamente in scop al vietii.

The Gov’nors of Seven Sisters aratau ca de Niro si Ray Liotta in Goodfellas inainte sa dea marile lovituri, iar costumele lor batoase pozate pe ruinele cladirilor nerefacute dupa razboi au fost pentru McCullin intrarea in vizuina iepurelui, unde a inceput marea lui aventura.

Zidul Berlinului, razboiul civil din Cipru, foametea din Biafra, luptele din Liban, Vietnam, Cambodgia, Salvador, Irak, India, toate sunt locuri pe unde Don Mc Cullin s-a plimbat si a facut fotografii. Publicatiile pentru care a lucrat, premiile pe care le-a luat si activitatea lui profesionala l-au facut o somitate doar in lumea fotojurnalismului, pentru ca publicul larg nu retine astfel de detalii. Cine a facut fotografia lui Che Guevarra de pe tricouri? Fata afgana? Civilul din fata tancurilor in piata Tien An Men? Toate sunt imagini intrate adanc in mentalul colectiv, dar fotografii nu ajung vedete.

Fotograful devine doar un ochi al cititorului sau al privitorului, iar privitul vine natural, nimeni nu se gandeste la treaba pe care o face ochiul. Numai ca fotografia situatiilor extreme ridica o serie de intrebari referitoare la actiuni din zona gri a moralitatii: cum poti privi indiferent la dramele la care devii martor? Cum te poti opri sa faci o fotografie in momentul in care oamenii pe care ii fotografiezi sangereaza? Cat de corect este sa-ti risti viata pentru o fotografie? Cine ar vrea sa vada cadavre, foamete, rani, sange, moarte si in general toate nenorocirile pe care le aduce cu el razboiul? Eforturile, concurenta, lupta pentru a ajunge sa fotografiezi zona de conflict si dorinta de a ajunge acolo, nu sunt ele la fel de atroce ca insesi grozaviile pe care speri sa le surprinzi? Ce inima trebuie sa ai pentru a face o fotografie si atat unui bolnav de SIDA care doarme pe scheletul metalic al unui pat, sau unui copil infometat pana in pragul mortii care trage de o cutie de conserve goala?

E o meserie murdara si evident periculoasa, cu rezultate de o valoare cel putin chestionabila, pentru ca nici o fotografie nu va vindeca de letargie un public apatic si inert. Iar Don McCullin isi recunoaste pacatele intr-o carte din care se cita mult pe pereti: spune ca fotografiile lui nu au schimbat nimic, ca ajunsese sa isi doreasca apropierea de campul de lupta in detrimentul linistii casnice, ca s-a simtit de cele mai multe ori neputincios. Si ca nu merita sa-ti risti viata pentru o fotografie, oricat de buna.

Destule poze impresionante: copilul din Biafra lasat sa moara de foame pentru ca era albinos, familia palestiniana din Beirut executata de crestini, soldatul impuscat in gat care continua sa lupte... Pozele care m-au atins cel mai mult au fost totusi cele din Cipru, cu luptele de strada intre cipriotii greci si cei turci. Poate pentru ca am simtit ca impart cu oamenii aia sangele balcanic, virtutile si neajunsurile Europei rasaritene. 04:01

Mai multe statui

Am scris intr-adevar mult despre statui. Si o sa mai scriu. Din mai multe motive. Mi se par un barometru bun pentru ceea ce a retinut memoria colectiva. Desi si aici apar tot felul de trucuri. Statuia lui Ahile din Hyde Park a fost pusa acolo candva pe la 1880 si reprezenta probabil idealurile unei generatii a carei constiinta colectiva a disparut. A ramas doar statuia, cu utilitate pur estetica. Cred ca e foarte interesant ce se intampla in Bucuresti cu statuile. In parcul din centrul orasului in care m-am nascut exista o statuie comemorativa a rascoalei de la 1907. Reproducere 2:1 a uneia din Bucuresti pe care am vazut-o prima data la Obor, cam pe unde e acum primaria sectorului 2, apoi au mutat-o in Parcul Plumbuita, iar acum daca nu am insel e pe undeva prin Pantelimon, pe langa Biserica Marcuta. Parcul Florilor, sau ceva de gen. Cea din Alexandria avea o poveste interesanta. Se spune ca prin anii `50 ar fi fost acolo o statuie a lui Stalin care, dupa nenumarate incercari de sabotare din partea locuitorilor, a fost data jos intr-o dimineata cand cineva i-a turnat in cap o galeata cu cacat.

Imi amintesc ca in 1990 a fost o ditamai munca sa se dea jos statuia lui Lenin de la Piata Presei, cea facuta din bronzul statuii pe care Mestrovic o facuse lui Carol I. De prea multa fervoare revolutionara, se pusese la un moment dat problema sa-l dea jos si pe Kogalniceanu, ca a fost comunist. Nu l-au dat, dar caminelor de la drept inca li se mai spune 6 martie, data la care primul guvern comunist, cel al lui Petru Groza, a ajuns la putere in 1945. Barbu Catargiu zace uitat de lume sub blocul Borsec de la Unirea. Putina lume mai stie cine a fost Barbu Catargiu si cu ce s-a ocupat. Si mai putina lume pare sa isi aminteasca deviza inscriptionata pe soclu, celebra la vremea ei: „Nimic pentru noi, totul pentru tara!” Iar cei care si-o amintesc, in nici un caz nu-i iau seama.

Am fost incantat cand am vazut in octombrie ca il pun pe Lascar Catargiu in statie la Povernei, pe bulevardul care-i poarta numele. Nu stiam ca e doar o reintoarcere si ca statuia a mai fost acolo inainte de 1945. Lupoaica primita in dar de la Roma a fost plimbata si rasplimbata. Acum e pe Lipscani, in fost si actuala Piata Roma, dar cine stie cat o ramane acolo.

Toate lucrusoarele astea imi par niste tentative fragmentare de a recupera prin memorie o identitate pe care ne place sa credem ca am avut-o.

Ahile din Hyde Park

Cam asa e si pe-aici. La 1880, in plin avant expansionist al imperiului colonial britanic, idealurile reprezentate de Ahile, forta, curaj, victorii militare, se mulau probabil destul de bine pe valorile societatii londoneze. Cand ducele de Wellington s-a intors victorios de la Waterloo, tuturor li s-a parut normal sa o aseze pe Nike, zeita victoriei, deasupra arcului pe sub care ducele avea sa-si execute marsul triumfal.

E insa derutant uneori sa-mi dau seama cam ce fragment al identitatii nationale incearca exact sa surprinda unele statui. Cromwell in curtea parlamentului inteleg, e foarte normal, dar Richard Inima de Leu? Ce cauta Abe Lincoln langa Westminster, in fata la Central Methodist Hall? Ce cauta George Washington in Trafalgar Square, in dreapta intrarii in National Gallery? Simetric cu Iacob al II-lea Catolicul, ultimul rege catolic al Angliei, Scotiei si Frantei (dupa spusele lui, cel putin). Carol I Stuart n-are statuie in Londra, desi reputatia i-a fost reparata la scurt timp dupa moarte. Fiu-su in schimb, Carol al II-lea, troneaza vesel in Soho Square. Pe ce criterii? Ce idealuri englezesti reprezinta Ronald Reagan, imortalizat in bronz in fata Ambasadei Americane?

Multe intrebari si multe lururi de lamurit, lucruri care, odata aflate, ma vor ajuta sa ii inteleg mai bine pe oamenii astia. Pana o sa ajung sa cunosc oamenii insa, o sa ma mai ocup o vreme cu statuile. 07:03

Game over

Manchester United - Queens Park Rangers 2-0 (Rooney pen. '15, Scholes '68), Barclays Premier League 2011-2012. Matchday 32, 2012-04-08, Old Trafford, Manchester

Ei, da, n-a fost penalty. Mai mult, Ashley Young a sarit ca cel mai ordinar diver. Ce poti sa faci cand beneficiezi de ajutorul arbitrului? Acum toate lucrurile alea urate pe care le-am spus despre Barcelona se pot intoarce impotriva mea destul de urat. Ia uite, si United a beneficiat de un penalty. Ah, zici ca a juct mai bine, a avut de vreo 10 ori mai multe suturi la poarta, aproape 70 la suta din posesie si aproape jumatate din meci s-a desfasurat in jumatatea lui QPR? Asa, si? Golul din penalty inventat ramane. E drept, ramane, dar marea smecherie e ca golul ala n-a decis de fapt nimic.

Daca il scoatem de pe tabela, ramanem cu 1-0. Daca nu se intampla in minutul 15, si nu se intampla pana ceva mai tarziu, cu totul altfel ar fi jucat United. Si chiar daca United pierdea azi, nu era vreo drama. Oamenii par sa fie de acord ca in cursul unui campionat lung, de 38 de etape, ajutorul arbitrilor pica de suficiente ori de ambele parti ale liniei de centru incat sa nu conteze. It evens out, zic englezii. Cand o decizie majora este gresita intr-un sfert sau intr-o semifinala de Champions League insa, as vrea sa stiu si eu cam cate decizii favorabile trebuie sa primeasca jucatorii nedreptatiti in grupe pana sa simta ca s-a facut dreptate. Oare daca milanezii primesc la anul 3 penaltyuri gratuite impotriva unor adversari de prin Ungaria, Turcia, Polonia sau Grecia, or sa simta ca li s-a facut dreptate in contul penaltyului care i-a scos din sfertul impotriva Barcelonei?

E o disputa in care nimeni nu poate sa aiba dreptate, oricum, ceea ce o transforma intr-un consum inutil de energie. As merge pe mana unui editorial pe care l-am vazut acum vreo 3 zile in The Evening Standard si care zicea ca United e avantajata de arbitri de obicei, dar celelalte echipe ar trebui sa treaca peste asta.  Nici nu-mi pasa pana la urma urmei. A primit United un penalty cadou. Si? Imi pare rau de Ashley Young, nu e deloc fairplay sa cazi in felul ala si sper sa nu devina obicei.

Si imi mai pare rau ca penaltyul asta o sa eclipseze al doilea gol, cel al lui Scholes, care dupa parerea mea a fost o minunatie. M-am minunat pe tot parcursul meciului de cat de bine a putut juca Scholes, si cum naiba s-a gandit sa se retraga in conditiile in care de fiecare data cand a fost pe teren dupa revenire a fost motorul echipei. Intotdeauna demarcat, intotdeauna in centru, intre cele doua linii de atac, Scholes a fost cheia de bolta care a legat toate actiunile lui United de azi si toate mingile au trecut pe la el. Iar golul a fost o incununare perfecta a evolutiei de azi. Totul a fost ca la carte: sutul in diagonala, mingea trimisa cu multa forta, bolta care a sters pamantul chiar sub portar, se poate preda fotbal pe golul lui Scholes. Reprezentativa a fost bara lui Carrick. Fara sa faca nimic gresit, cu un sut foarte bun, mingea a scuturat doar laterala si a sarit inapoi. Asta este Carrick: un fotbalist cinstit, care munceste mult si face totul cum trebuie, care incearca de fiecare data sa joace cat se poate de bine, dar care pur si simplu n-are talentul lui Scholes. Iar talentul asta, fara sa pot sa spun ce este de fapt, stiu doar ca e o chestie innascuta. Nu-i vina lui Carrick ca nu s-a nascut cu talent, eu il apreciez oricum ca fotbalist si probabil ca multa lume o face. Dar nu o sa poata niciodata sa ajunga la nivelul lui Scholes.

O mentiune merita si Valencia, de care imi place din ce in ce mai mult. In mod deosebit l-am remarcat intr-un duel cu Tainio in careul lui QPR in prima repriza in care pur si simplu n-a vrut sa cedeze. Impins, trantit, lovit, s-a ridicat, s-a luptat, a dat din coate si pana la urma a castigat mingea. Busquets ar fi intrat probabil in moarte clinica in urma unui asemenea tratament de la fundasi.

Si cu victoria lui Arsenal, gaura s-a largit la 8 puncte, ceea ce inseamna ca United isi poate permite sa piarda relaxat meciul cu City de pe Etihad. Iar City si Mancini se afla in acel punct pe care Keegan, Wenger sau Benitez il cunosc prea bine: punctul in care nu mai ai ce sa faci decat sa dai declaratii acre si sa privesti neputincios cum United castiga titlul. Din nou. 05:33

Bedford si Cartwright

„Running out of things to do in London?”

„Running out of new places to see” incerc eu sa dreg busuiocul. E adevarat, si localnicii se mandresc foarte tare cu asta, ca Londra e o ditamai metropola in care oricand se gaseste ceva de facut pentru oricine. Iar domnul ala care a spus vorba cu plictiseala de Londra ca fiind identica cu plictiseala de viata trebuie sa fi fost tot vreun spirit de nobil colonialist, imbogatit pe seama vreunui trib care a avut norocul sa se nasca pe un pamant bogat, dar ghinionul sa afle englezii de el.

Dar adevarul e ca de cateva zile ma tot bantuie un sentiment. De cand tot fiind in intarziere sau in criza de timp alerg si aleg scurtaturi, ma gandesc la cele mai rapide trasee si nu ma mai intereseaza pe unde e mai frumos, prin ce locuri n-am mai fost sau ce ar fi de vazut pe fiecare dintre alternative. De cand nu se mai pune problema daca am mai fost prin zona sau daca recunosc locurile si de cand ma mai uit pe harti doar din reflex, pentru ca stiu de fapt pe unde sa o iau sa ajung dintr-un loc in altul. Sentimentul ca sunt localnic. Eh, poate nu chiar localnic. Dar s-a creat o anumita familiaritate intre mine si locurile astea cu care n-am nici in clin nici in maneca. E vorba, evident, doar de centru si de drumul spre est, locurile prin care am umblat, adica.

Intre Hyde Park si Aldgate nu prea ma mai suprind nici macar statuile, chiar daca inca le citesc placutele sa vad cam ce ispravi au facut oamenii astia turnati in bronz. Sau, daca le-am vazut deja, sa le memorez. Sa trec pe langa ei si sa-mi spun ceva in genul... „Ah, asta! Asta e ala care...”

Desi, din nou, dupa standardele mele ridicate in materie de statui, foarte multi dintre domnii care se uita la pietoni de pe piedestaluri au facut putine lucruri remarcabile. Francis, Duce de Bedford. Are o ditamai statuia, cu o mica ingraditura proprie sa nu lase oamenii sa se apropie de ea. Fix la intrarea in Russell Square, un punct de referinta al orasului, pazind Bedford Place si vizibil din Bloomsbury Square, in capatul celalalt al strazii. Cel mai mare merit al lui? A avut mosia pe care s-a construit cartierul care astazi contine mai multe hoteluri de lux si British Museum. Macar Dinicu Golescu a avut bunul simt sa scrie o carte ca sa-si merite statuia din capatul bulevardului, dar saracii Vacaresti, nici un sculptor nu s-a gandit sa-i imortalizeze in bronz.

Astazi am dat peste John Cartwright, care trona in Cartwright Gardens, un mic parculet in semicerc in jurul caruia se desfasoara un sir de imobile dispus si el intr-un semicerc care ma intriga foarte. John Cartwright, s-o fi batut el cu turcii? m-am intrebat. Saracul Radu de la Afumati, numai el stie ce-a patimit cu ei in cei sapte ani scurti pe care i-a apucat pe tron. Si tot ce a ramas in urma lui acum in Bucuresti e o lespede de mormant la Curtea Veche cu poza in cartile de istorie dar usor de ratat la cat de neremarcabila e printre celelalte lespezi de mormant.

John Cartwright... nu s-a batut cu turcii, si in general nu s-a prea batut cu multa lume, chiar dimpotriva. Dar a fost un militant proeminent pentru votul universal si dreptul de a vota al femeilor. A fost primul scriitor englez care s-a pronuntat impotriva independentei Statelor Unite. Destul de vizionar, eu si acum cred ca Statele Unite nu sunt mai mult decat o anexa coloniala a Imperiului si ca, daca ei vor fi castigatorii cursei pentru suprematie a civilizatiei occidentale, victoria ar trebui sa fie atribuita ex aequo si englezilor, un soi de triumf al natiilor saxone protestante. John Cartwright ar fi oare de acord cu asta? Oare ce gandea despre americani el, care a refuzat sa lupte impotriva lor in Razboiul de Independenta al Statelor Unite? The Rising Liberties, asa le-a spus. Oare razboaiele zuluse sau miscarea de independenta a lui Gandhi le-ar fi caracterizat tot ca Rising Liberties? Sau oamenii astia, avand pielea mai inchisa la culoare, n-au dreptul la asemenea arogante? 23:58

I.D. Salieri

Nici Pedro nu stia de Dias, ca e cocotat acolo sus, in Trafalgar. Stia in schimb cine a fost si cu ce s-a ocupat, ceea ce e probabil normal, pentru ca Pedro e portughez. Fiecare tara isi cultiva eroii si miturile cum i se pare de cuviinta. Asa cum noi am invatat ca ne tragem din daci si romani (cine-ar vrea sa fie descendent al barbarilor?), ca romanii sunt inteligenti si neasemuiti, asa si Pedro a invatat ca daca vorbesti bine portugheza o sa-ti fie usor sa inveti toate limbile pamantului si pe oricare dintre ele, pentru ca portugheza are toate sunetele posibile.

Dupa ce l-am lasat pe Dias am urcat pe Strand pe langa Charing Cross si Enbankment, si tot in sus, spre Aldwych. Exista o crasma pe Strand care se cheama Salieri. Arata ca un pub englezesc tipic, dar – probabil si pentru ca e in West End si in zona teatrelor – a incercat sa-si schimbe un pic profilul, sa se faca italo-franco-austriaca. Continentala, cum ar veni, europeana. Mie mi se pare un hibrid destul de nereusit, cam ca restaurantele chinezesti din Romania care servesc mici si pizza. Avea schelarie pe fatada. Mi-a zis Diana ca in Londra toate imobilele sunt obligate sa-si renoveze fatada o data la 3 ani, „de-asta orasul arata de parca ar fi tot timpul in constructie”. Mie mi-au atras atentia doua lucruri legate de lucrarile masive de renovare: o data, semnul cu Considerate Constructors. Cred ca e un soi de asociatie a constructorilor a carei deviza este „Performance beyond compliance”. Nu stiu daca pur si simplu din constiinta civica sau in urma unor lupte lungi si grele cu legea si opinia publica firmele de constructii de pe aici au devenit atat de atente la impactul asupra mediului si asupra comunitatii, dar e foarte vizibila grija pe care o au fata de acest impact si felul in care si-l monitorizeaza constant. La Bishopsgate se construieste ceva ce pare a fi o cladire de birouri, The London Pinnacle, iar pe peretii santierului sunt postere care se updateaza de doua ori pe luna si care vorbesc despre proiect, despre studiul de impact, despre stadiul lucrarilor si despre cum decurg ele, cu poze.

A doua chestie pe care am remarcat-o legat de renovarea fatadelor este cat de dezvoltata este zona furnizorilor de materiale si utilaje pentru constructii. Exista numeroase firme care asigura schelarie, cred ca ceva la nivelul ofertelor de sapat puturi din Bucuresti. Si pe langa schelaria traditionala exista tot felul de macarale cu nacela pentru lucru la fatada care au, evident, un impact mai mic asupra imprejurimilor, reduc nivelul de zgomot si au o serie de alte avantaje. Pretul este probabil mai mare, dar imi imaginez ca pe Regent Street sunt cativa proprietari destul de neatenti la numarul de zerouri din coada numerelor de pe contract.

Ce ma apucasem sa zic de Salieri... pentru ca dintr-o data s-au trezit cu un portal de schela in fata, au gasit o metoda destul de inedita de a atrage in continuare clientela si a avea de suferit cat mai putin in urma mascarii fatadei. Au desenat pe un placaj care mascheaza schela un chelner care spune o poveste despre o comoare nedescoperita in Londraa si de care ipoteticul calator s-ar afla la doar cativa pasi. Apoi ii da inainte si spune cum poti beneficia de o minunata cina „cu specific franco-italian” inainte sau dupa pisa de teatru, sau pur si simplu, daca nu stii unde sa iei cina in Londra. La un pret, evident, foarte avantajos. O vrajeala frumoasa, dar desenul este facut destul de bine, chit ca intr-un stil ce mi-a adus aminte de realismul socialist mai mult decat de orice altceva. In tot cazul, e clar ca s-a investit ceva efort in el, si pentru asta, sper pentru ei sa functioneze, iar acea invitatie frumos colorata sa fie mai eficienta in a atrage clienti decat obisnuita lor firma cu imitatiile de draperii aurii incadrand numele compozitorului rival al lui Mozart scris cu un font artistic, de scris de mana.

Pacat ca au pastrat figurina de gips cu negrul imbracat in still vodevill si cantand la saxofon de la intrare. Nu cadreaza deloc cu specificul franco-italian de secol 18. 04:05

Buenos Dias

La metroul londonez preturile sunt diferentiate in functie de zona (adica de distanta fata de centru pana la care mergi sau de la care vii) si in functie de ora (la orele de varf e mai scump, adica intre 6.30 si 9.30 dimineata si intre 4 si 7 dupa-amiaza, de luni pana vineri). Mare economie nu e, sa circuli in afara orei de varf (vreo juma’ de lira), da’ din cand in cand mai folosesc treaba asta ca pretext sa trag de timp prin oras.

Astazi am terminat treaba la 5, si am zis ca 2 ore de pierdut pica la tanc, e exact ce-mi trebuie. Asa cum Micul Print, daca ar fi avut pastila care sa il faca sa nu-i mai fie sete, in cele 50 de minute economisite ar fi cautat o fantana, si eu, in cele doua ore de pierdut pana sa ma duc acasa am decis sa ma indrept spre casa.

Pe la 5.30 eram la Green Park, si de acolo am avut o ora si jumatate in stilul liber. Piccadilly Lane imi place, dar a devenit o priveliste cam prea familiara si in plus, in timpul zilei e si foarte aglomerat. Dreapta printre stradutele mici si intortocheate, si am taiat prin mijloc memorialul razboiului Crimeii. M-am gandit sa trec sa-i dau binete si lui Scott, si alorlalti aliniati deasupra The Mall, dar mi-a fost frica sa nu-i plictisesc prea tare nici pe ei. Prin dreapta Admirality Arch, in Trafalgar Square. Aglomerat ca intotdeauna. Niste copii desenasera pe asfalt cu creta o multime de steaguri. Nu stiu exact care era povestea steagurilor, cred ca reprezentau toate tarile din care erau copii. Am vazut si unele foarte ciudate, din tari tare exotice. Iar trecatorii puneau monezi pe steaguri, fiecare in dreptul tarii din care provenea, probabil, sau la misto. Probabil copiii tineau de vreun ONG si faceau o strangere de fonduri pentru vreo cauza.

Cobor spre Charing Cross, ridic privirea si-l vad deodata pe Bartolomeu Diaz.

„Ce faci ma baiete, nici nu te vazusem aici” ii zic. „Stai asa demult?”

„Mai stiu si eu...” zice el. „Demult”

„Dar ce-ai facut tu pentru imperiul britanic, de te-au urcat asa sus?”

„Ar mai fi avut ei Africa de Sud fara mine?”

„Drept, esti primul occidental care-a pus piciorul acolo. Capul ala unde ai ajuns tu, o fi fost el al Bunei Sperante, da’ te-a speriat nitel de te-ai intors. Cine stie ce-ai fi facut daca dadeai cu ochii de Muntii Scorpiei... Stii ca multa vreme am crezut ca ala e cel mai sudic punct al Africii, Capul Bunei Sperante? Abia dupa cativa ani am aflat ca e Cabo Agulhas, Capul Acelor, botezat asa probabil de Vasco da Gama si ai lui. Mai smecher ca tine, Vasco da Gama, a ajuns in India...”

„Da, pai de-asta si are echipe de fotbal in Brazilia. Dar eu i-am zis Capul Furtunilor, nu Capul Bunei Sperante. Speranta a avut da Gama, pe mine sa ma lase cu India lor si visele de marire coloniala!”

„Pai vezi? Daca ati fi avut si voi mai multa ambitie, poate acum vorbeau si indienii portugheza... Si sud-africanii... Asa, a ramas doar in Angola si in Insula Formosa. Plus cateva colonii prin India Tamila. Da’ asta e vreo casa portugheza, ceva?”

„Habar n-am, de unde sa stiu eu? Cred ca pur si simplu s-a nimerit asa.”

Eh, si-as mai fi stat de vorba cu Dias o vreme, as fi facut misto de palariuta lui caraghioasa si am fi indrugat verzi si uscate, dar cam batea vantul, eu voiam sa studiez relatii intre timp si distanta si stiu ca il gasesc tot timpul acolo, fie soare fie furtuna, impasibil ca bompresul unei caravele plecata sa cucereasca oceanele. Cat despre expeditia mea, o sa mai povestesc bucati din ea asa, putin cate putin, ca Seherezada. 01:59

Loteria penaltyurilor

Barcelona - AC Milan 3-1 (Messi '11 pen. '41 pen., Iniesta '53 - Nocerino '32), Champions League 2012 Quarter finals 2nd leg, 2012-03-04, Nou Camp, Barcelona

Mi se va spune, probabil pe buna dreptate, ca sunt invidios, hater sau mai stiu eu cum. Posibil, nu e greu sa-ti dai seama ca nu-mi place Barcelona. Si am ajuns sa le aplic vorba aia care nu-mi placea pentru ca mi se parea ca exprima inferioritate si frustrare: „Tin cu doua echipe: Manchester United si aia cu care joaca Barcelona data viitoare”. E cert ca nu-mi doresc sa castige liga anul asta, sau in viitorul previzibil.

Speram in seara asta la un 1-1 care i-ar fi scos din competitie. Dar n-a fost sa fie. La primul penalty m-am straduit din rasputeri sa gasesc feluri in care nu trebuia sa fie penalty, dar nu prea am reusit. E secerare in careu, e penalty clar. Oricum, la 1-0 nu se schimba mare lucru, Milan trebuia oricum sa dea un gol. Poate doar socul daca ar fi deschis italienii scorul sa-i traga putin inapoi pe catalani, dar cred ca ar fi avut mai degraba efect contrar. De altfel, si cand a egalat Milan, desi m-am bucurat, mi-am spus ca e totusi cam devreme si ca trebuie sa tina de scor cel putin pana se aseaza lucrurile in repriza a doua. Pentru ca au egalat cam devreme. Cu adevarat in stil milanez ar fi fost o faimoasa egalare in ultimul minut cu gol din off-side, din pacate nici pe canibalul Pippo nu-l ocoleste timpul. El ar fi putut sa faca o asemenea scamatorie.

Asa, chiar daca gazdele au resimtit un mic soc si chiar poate un pic de sperietura, au inceput sa preseze. Acum a intrat in scena si arbitrul. E foarte posibil sa nu fi fost nevoie de el si se prea poate ca Barca sa fi castigat la fel de usor si fara ajutorul arbitrului, dar e destul de revoltator felul in care aceste mici ajutoare se tot repeta de la an la an. Anul trecut a fost penaltyul jumatate inventat impotriva lui Arsenal si cartonasul rosu gratuit la van Persie. Acum 3 ani a fost faimoasa semifinala cu Chelsea, the „fucking disgrace” al lui Drogba si cele cel putin vreo 4 penaltyuri refuzate lui Chelsea, plus golul in ultimul minut al lui Iniesta. Anul asta, bineinteles ca suporterii blau-grana or sa vada doar victoriile cu sclipici si recordurile peste recorduri batute si rasbatute de Messi.

Dar un observator obiectiv o sa poata sa spuna ca al doilea penalty a fost complet inventat. Daca a fost vreun fault in careul milanez, atunci faultul a fost al lui Puyol la Nesta. Dar daca Busquets a cazut, asta pare motiv suficient pentru penalty in favoarea Barcelonei, indiferent de context. SI intr-adevar, Busquets isi merita reputatia de actor, asa cum Dani Alves si-o merita pe cea de scandalagiu. Mi se pare nedrept si in defavoarea fotbalului ca amandoi sunt protejati cand isi fac numerele. Alves este in mod constant iertat de mai multe cartonase rosii decat ar fi legal sa ia intr-un sezon. Pana si Mascherano, care la Liverpool avea un cartonas rosu cam la 3-4 meciuri jucate, de cand e la Barcelona pare ca s-a facut baiat cuminte si abia din cand in cand mai primeste cate un galben, pentru acelasi tip de infractiuni.

La cateva minute dupa 2-1, o alta faza judecata evident in defavoarea milanezilor. Xavi intra la Ambrosini cu talpa sus si loveste piciorul, mult dupa ce il depasise mingea. Cam in toate manualele de arbitraj treaba asta se sanctioneaza cu cartonas rosu, mai ales daca un contact de joc atat de banal cum a fost cel de la penaltyul 2 a dus la doua galbene pentru Milan, unul acordat usor lui Nesta si unul absolut gratuit lui Seedorf.

Momentul in care Xavi a fost iertat a fost cel in care mi-am dat seama ca semifinalista acestei duble s-a hotarat intr-un birou la Zurich inainte de a se stabili pe teren. Poate ca la 2-1 Milan ar mai fi avut in continuare sanse la un gol pe final de meci, dar odata cu golul de 3-1 al lui Iniesta si cu cele doua schimbari care i-au slabit foarte mult (Aquilani si Pato pentru Seedorf si Boateng), meciul s-a terminat efectiv. N-am mai suportat sa ma uit la ultimul sfert de ora. Sper ca Chelsea sa-si aiba razbunarea pentru 2009 in semifinale. 03:15

Squeaky bum time

Blackburn Rovers - Manchester United 0-2 (Valencia '81, Young '86), Barclays Premier League 2011-2012, Matchday 31, 2012-04-02, Ewood Park, Blackburn

Ma intreb daca mai exista in momentul asta vreun dubiu asupra castigatoarei Premier League 2012. Lucrurile sunt atat de limpezi incat pe United si pe City nu le-as mai pune sa joace ca sa-si odihneasca jucatorii pentru europene. Era clar acum 3 ani si jumatate ca seicul Mansour o sa aiba nevoie de o perioada egala cu aproximativ un ciclu de performanta (despre care se zice ca dureaza intre 4 si 6 ani) ca sa transforme o echipa mediocra intr-una de top. A durat, iata, ceva mai putin, fapt absolut laudabil. La fel de clar era ca abia sezonul asta City va putea sa atace primul loc si sa intre cu sanse reale in lupta pentru titlu. Ajutati de forma proasta a lui Chelsea si Arsenal, au fost chiar favoritii caselor de pariuri pentru mai bine de jumatate din sezon. Nu imi era clar la inceputul sezonului daca or sa si castige campionatul sau nu. Acel 6-1 de pe Old Trafford ii indreptatea cu siguranta sa spere.

Imi este clar in momentul asta ca s-a cam decis campionatul. Cu 7 meciuri ramase si 5 puncte avans, United are si posibilitatea de a pierde meciul direct cu City si sa castige in continuare titlul 20. Asta in timp ce City are un traseu mai dificil, saptamana viitoare primindu-i pe Arsenal, in foame de puncte dupa ce infrangerea de la QPR i-a lasat la egalitate cu Spurs, iar aceste ultime 7 meciuri vor fi pentru ambele echipe un sprint cu aspect de mars fortat pentru locul 3.

Cat despre City... daca vor insista, vor ajunge cu siguranta sa si castige Premier League la un moment dat. Ar fi distractiv sa ramana pentru ei un soi de Fata Morgana, cum este Champions League pentru Chelsea, dar au un contracandidat serios in Liverpool pentru visul asta. Oricum, evaluarea lui SAF a fost corecta cand a spus ca derbyurile Manchesterului din sezoanele viitoare vor ajunge sa cantareasca mult in economia campionatului.

United a jucat azi la Blackburn, si a dominat cam de la cap la coada. Dupa prima jumatate de ora am vazut o posesie de vreo 65% si putin probabil sa se fi schimbat mult pana la final. Prima ocazie a venit prin minutul 3, si se punea doar problema cand si de cate ori. Numai ca, dupa 40 de minute fara gol, amintirile meciului din tur, de pe 31 decembrie, au inceput inevitabil sa bantuie. Si atunci City se impiedicase si United avea nevoie de victorie sa treaca pe primul loc, si atunci United a jucat mai bine, dar Blackburn au transformat doua ocazii in 3 goluri pentru cel mai glorios rezultat al lor din sezonul asta, 3-2 pe Old Trafford. M-am gandit din nou si la perioada in care Blackburn erau sperietorile lui United, cand imaginea lui Pedersen sau a lui Shefki Kuqi ma ingrozeau. In plus, pe finalul primei reprize, Rovers au inceput sa indraznesca si De Gea a trebuit sa scoata doua goluri aproape facute ca sa se intre la pauza la egalitate.

Dupa 80 de minute lucrurile nu erau cu nimic mai roze, iar calculele incepeau sa se faca pentru un egal. Ceea ce ar fi insemnat 3 puncte avans fata de City si nevoie de un punct in meciul direct. Ferguson a incercat sa dinamizeze jocul, in primul rand cu Welbeck pentru Chicharito. E clar insa ca nici unul din cei doi nu se simte foarte comfortabil atata vreme cat nu primeste destule mingi pe centru. Lipseste in continuare mijlocasul de creatie, omul de ultima pasa, iar retragerea lui Rooney ca al doilea varf nu a facut decat sa-i inhibe exploziile din sezoanele trecute, fara sa transforme acele goluri in pase de gol. Giggs si Scholes sunt foarte solizi pentru a bloca atacuri, dar eu trecut de varsta la care pot scoate cu usurinta fundasi din joc si pot destabiliza o aparare ultra-aglomerata.

Asta s-a intamplat doar pe flancuri, de unde au venit principalele amenintari ale diavolilor si pana la urma si golurile. Valencia a fost fara indoiala omul meciului, cel mai activ si cel mai tehnic jucator de pe teren. Primul gol a fost o executie de maestru, extrem de inselatoare pentru portar, si am impresia ca ecuadorianul nu a avut pana acum curaj sa incerce mai multe de acest fel. Golul lui Young, intrat in locul lui Scholes, a venit la scurt timp dupa, cand Blackburn incercau sa se adapteze la noua realitate de a fi condusi cu un gol cu 10 minute inainte de final. A fost pana la urma un 2-0 mai complicat decat pare cand e citit de pe tabela, dar sunt acum 5 puncte distanta fata de City. Iar duminica United joaca cu QPR, City cu Arsenal. 03:08