No Mario in the word team

Articol scris pentru www.manutd.ro

Manchester City - Manchester United 2-3 (Yaya Toure '60, Zabaleta '86 - Rooney '16 '29, van Persie '90), Braclays Premier League 2013, Matchday 16, 2012-12-09, Etihad Stadium, Manchester

Am vazut meciul abia azi-dimineata si pentru ca stiam deja rezultatul am putut sa-l privest ceva mai relaxat, fara tensiunea pe care o experimentezi cand il vezi live. A fost fara indoiala cel mai greu meci al sezonului pentru United si e o mare usurare ca am luat 3 puncte. Pentru ca lupta pentru titlu pare din ce in ce mai mult o afacere in doi. Chelsea e deja la 10 puncte distanta si cu Benitez la carma e destul de improbabil sa aiba vreo revenire spectaculoasa. Iar daca-l schimba pana la finalul sezonului, cu atat mai rau.

City in schimb are - spun asta de la inceputul sezonului - cel mai bun lot. Si se vede. Doar incapacitatea lor de a transforma o multime de fotbalisti valorosi intr-o echipa valoroasa ii face sa piarda puncte. Si asta a fost cazul si in meciul de ieri. Au inceput in forta, dominand si impingandu-i pe United spre propria poarta. Au incercat un prim sut, a prins De Gea. Dupa care a venit ratarea indolenta a lui Balotelli din minutul 11, despre care eu cred ca a fost momentul psihologic al meciului. E normal ca mijlocas, cand vezi atacantul atat de indolent, sa capeti un sentiment de redundanta, sa ti se para ca parca nu face sa muncesti prea mult daca omul din fata ta oricum isi bate joc de munca ta. In plus, pun pariu ca Balotelli nu castiga prea des concursuri de popularitate in vestiarul lui City.

Pare putin, dar intr-un joc cu asemenea miza si de asemenea intensitate, un detaliu ca asta e suficient sa schimbe raportul de forte din teren. Si s-a cam intamplat asta, mai ales ca United a reusit sa inscrie 5 minute mai tarziu. A fost un contra-atac rapid si cu o curgere buna, dar tot nu-mi explic cum s-a intamplat primul gol. In momentul ultimei pase, atacul era in 2 contra 5. Rooney a depasit doi jucatori din pasa si unul din dribling si a trimis mingea foarte inteligent, probabil si puternic, dar tot nu-mi explic lipsa de reactie a lui Joe Hart. Am crezut initial ca mingea a fost deviata, dar nu s-a intamplat asa. Posibil ca pur si simplu, Joe Hart sa fi avut si el un moment de deconcentrare, sau sa fi fost acoperit de fundasi.

La 1-0, United si-a permis sa schimbe tempoul meciului si sa puna conditii legate de cum le-ar placea sa joace. Si chiar daca atacul n-a rupt gura targului, apararea a avut mai mult timp sa respire. Iar United a fost, spre deosebire de alte meciuri, mult mai nemiloasa in atac, renuntand la prostul lor obicei de a irosi ocazii. Golul al doilea, spre deosebire de primul, n-a mai avut in el nici o doza de noroc, ci doar o executie ca la carte. Rafael stia ca Rooney va fi in zona aia, Rooney a reusit sa-l pacaleasca pe Kolo Toure si a trimis mingea la radacina barei stiind ca Joe Hart nu va avea timp s-o prinda. De data asta Joe Hart a reactionat, dar a trebuit sa-si schimbe piciorul de sprijin, iar sutul a fost dat in asa fel incat sa n-aiba timp.

Rooney mi-a cam iesit de la suflet de acum doi ani, de cand cu ideile lui despre plecat la City, dar vin momente ca asta in care importanta vreunui gol de-al lui, sau in cazul asta, a unei duble, te face sa te gandesti din nou la cifrele carierei omului astuia. La 27 de ani, Rooney e deja la al 8-lea sezon in tricoul lui United si e al patrulea marcator din istoria clubului, cu sanse bune sa urce in clasamentul asta. si usor-usor, alunecand in spatele varfurilor, Rooney pare ca se si redescopera, jucand din ce in ce mai mult intr-o pozitie care pare sa-l prinda mai bine acum, pe masura ce intra in anii de varf de forma fizica si mentala.

La pauza s-au schimbat portile, dar nu si directia de atac. Scapand de Balotelli si bagandu-l in locul lui pe Tevez, Mancini a reparat prostia pe care a facut-o la inceputul meciului. De fapt, cine stie... toata presa a spus ca Mancini a gresit lasandu-l pe Tevez pe banca, dar la cata liniste e in vestiarul lui City, cine poate sti daca Tevez n-a amenintat ca pleaca in Argentina inainte de meci, sau ceva? Sau daca nu cumva chiar o fi fost, pe neve, intorcandu-se sambata seara? Cert e ca, odata intrat pe teren, Tevez a inceput sa faca singurul lucru pe care-l stie: a inceput sa alerge ca un nebun, punand o presiune imensa pe apararea lui United, care s-au vazut din nou impinsi spre propria poarta si care au cedat cu buna stiinta teritoriu, linistiti probabil de avantajul celor doua goluri. Care avantaj n-a fost pana la urma suficient pentru ca, desi apararea a facut tot ce-a putut, pana la urma presiunea lui City tot s-a transformat in goluri. Doua goluri marcate de fundasi, dar si astea se pun. Fara indoiala ca De Gea a fost extrem de frustrat ca, dupa ce a avut doua parade extrem de bune in aceeasi faza, a primit gol din sutul lui Zabaleta.

In tabara rosie, toata lumea ar fi fost multumita cu un punct inainte de meci. Si chiar daca City a egalat cu 3 minute inainte de terminarea timpului regulamentar, la 2-2 United pleca cu avantaj de 3 puncte si cu cel mai greu meci al sezonului bifat cu bine. Dar Tevez, intr-o vendetta personala impotriva lui Rafael, l-a faultat pe brazilian intr-o pozitie ideala pentru lovitura libera a lui van Persie care, asistat de un picior al lui Nasri, a adus cele 3 puncte lui United. Castigator: 20, rosu.

Mai sunt cateva momente de discutat:

1. golul lui Ashley Young, perfect valabil, care ar fi facut 3-0. Daca City ar fi castigat, s-ar fi facut mare caz de el, si pe buna dreptate. Din fericire pentru toata lumea, la sfarsitul meciului n-a mai contat prea mult ca un potential 3-0 s-a transformat in 2-1. Dar ce e de invatat din asta e ca e inadmisibil, mai ales in fata unui adversar atat de periculos cum e City, sa te expui chiar si pentru cateva secunde. Arbitrul n-avea sa-si schimbe decizia oricum, Ashley Young trebuia sa fuga inapoi in aparare si sa-si vada de meci.

2. faultul lui Tevez la Rafael, mie mi s-a parut de rosu. Dar pentru ca treaba asta nu cantareste nicicum in rezultatul final al meciului, e o chestie pe care mai degraba as lasa-o in voia dreptatii divine.

3. Moneda de 2p. Din tribune s-au aruncat monezi si alte obiecte in teren pe tot parcursul meciului. City ar fi trebuit sa ia masuri impotriva chestiei asteia. Dar daca nu s-ar fi intamplat nimic, nici nu s-ar mai fi spus nimic despre asta. Rio a fost norocos ca a scapat doar cu arcada sparta, putea fi mult mai grav. Iar City au fost norocosi ca Joe Hart a intervenit promt cand idiotul cu fes albastru a intrat pe teren. Si pentru ei putea fi mult mai grav. Am o parere ambivalenta fata de huliganismul din fotbal. In principiu sunt de acord cu fenomenul, cu injuraturile de pe stadioane si cu bataile din afara lor. Sunt lucruri mutual consimtite, iar incurajarea propriei echipe si injurarea adversarilor, dincolo de faptul ca s-a convenit a fi parte din spectacol e singurul mijloc pe care il au la indemana spectatorii de a-si ajuta echipa. Limita pe care o trag eu este cand evenimentele din tribuna intra in contact direct cu cele de pe teren. Impotriva scandarilor rasiste sau de orice fel, jucatorii trebuie sa isi activeze protectiile mentale, sa-si vada de joc si sa le ignore. E drept ca e dificil si ca uneori se intrece masura, dar marea masa a suporterilor se cam opresc inainte de asta. Dar mi se pare absolut inadmisibil sa lovesti jucatorii cu obiecte contondente sau sa intri pe teren cu intentia de a agresa un jucator. In cazurile astea, nu mai vorbim despre fotbal, ci despre o alta forma de activitate umana despre care nu sunt sigur ca se incadreaza la sporturi. Daca il urasti asa mult pe Ferdinand, cauta-l acasa si rupe-i un picior. Sigur n-o sa mai joace o vreme. Dar in ritmul asta, in curand n-o sa mai avem deloc fotbal in scurt. Iar eu unul nu prea vreau asta.

In fine... mi-a fost frica de meciul asta, dar l-am trecut cu bine. 6 puncte in fata la jumatatea lui decembrie e foarte bine, dar in nici un caz suficient. Se pare ca am invatat cum sa-i desfacem pe City, victime ale egourilor fotbalistilor cu salarii de 7 cifre, trebuie sa invatam cum sa ne depasim si pe noi insine. Pentru ca pana acum, sezonul asta, United a gafait foarte tare. Trebuie sa schimbam asta, mai ales ca mie mi-e dor de un treble.

Autoportret cu Bombay si floricele

Gregory David Roberts - Shantaram, Abacus, London, 2004

Dupa ceva mai bine de 900 de pagini, imi dau seama ca e posibil sa fi fost putin nedrept cu cartea lui GDR. Am inceput s-o citesc cu prejudecata ca e genul de carte occidental plecat in India sa se redescopere, iar tentativele de filosofare pe care GDR le arunca la tot pasul n-au facut decat sa imi creasca dispretul pentru cat de putin din India inteleg occidentalii care au pretentia ca inteleg India si mi-au scazut respectul pentru scriitura lui Shantaram pana in punctul in care am vrut sa renunt la ea dupa vreo 100 si ceva de pagini. Dupa vreo 350 insa, ceva s-a intamplat: fie m-am obisnuit sa ignor partile slabe, fie m-am obisnuit cu ele, fie am inceput sa urmaresc actiunea cu atata interes incat lamentarile laterale ale autorului n-au mai contat.

Si pana la urma, Shantaram nu e o pierdere totala de vreme. Sunt multe parti care puteau foarte bine sa lipseasca iar calitatea scriiturii nu e dintre cele mai bune, dar actiunea merita urmarita. Pentru ca se intampla multe lucruri, iar multe dintre ele sunt uimitoare. E un roman fluviu, extrem de inegal si cu episoade clar separabile. Fiind o asa constructie, si de dimensiuni asa mari, banuiesc ca era inevitabil sa fie inegal. Si imi mai imaginez ca fiecare cititior isi alege alte bucati preferate. Mie mi-au placut cel mai mult aventurile din puscaria de pe Arthur Road si episodul din razboiul din Afghanistan. Probabil si lupta alaturi de tamilii musulmani din Sri Lanka ar fi fost interesanta, dar asta e pentru o alta carte.

Ah, da, si asta. E inevitabil si e probabil cel mai mare plus al cartii. Bombay e un fundal generos pentru aventurile lui Lin, eroul principal, dar pentru ca ne petrecem atat de mult timp cu el, avem suficiente ocazii sa observam destule lucruri si din fundal. Si din punctul asta de vedere, cartea are o valoare antropologica remarcabila pentru un roman de fictiune. Fictiune? Autorul incearca sa ne vanda romanul ca pe o poveste adevarata si sunt parti bunicele din ele documentate oficial. Dar e destul de improbabil ca toate aventurile din carte sa se fi petrecut intocmai. Si e destul de irelevant pana la urma. Cert e ca omul a trait suficient de mult in Bombay incat sa-l descrie cu atata usurinta incat un cititor al cartii, aflat pentru prima oara in Mumbai, sa recunoasca oameni, locuri si obiceiuri din carte si sa ramana uluit de propriile cunostinte, ca si cum ar fi trait o alta viata de care n-avea habar. Cine reuseste sa treaca peste neajunsurile romanului traieste intr-adevar o alta viata odata cu eroii lui si gaseste in carte suficiente resurse incat sa-si dezvolte un imaginar si o intelegere proprie a orasului, a oamenilor si a Indiei.

Pentru amatorii romanelor de aventuri, sau publicul tipic al lor, exista o intreaga galerie de personaje si fapte memorabile: Karla, femeia perfecta, Prabaker, indigenul arhetipal, Abdullah, hitmanul de casa, Khader, capul mafiot, si multi altii. Se pare ca se pregateste o ecranizare a cartii, desi un blockbuster de Hollywood e un mare risc, pentru ca ce se scoate si ce ramane poate fi o alegere nefericita. in schimb, o mini serie TV ar fi fost o alegere excelenta. Puteau sa pice toate bucatile care fac scriitura insipida si sa ramana partile de actiune, cinematice. Ar fi o plimbare de carusel destul de pasionanta pentru spectatori, cu suisuri si coborasuri, cu suspans si rasturnari de situatie, si cu un final suficient de in aer incat, daca seria are succes, sa fie continuata de alti scenaristi cu mai putina experienta de viata dar mai mult talent la scris.

Citate:


186: "The worst thing about corruption as a system of governance, Didier once said, is that it works so well"

189: "There is no act of faith more beautiful than the generosity of the very poor."

596: "good soldiers are defined by what they can endure, not by what they can inflict"

620: "He has more in common with a rational, reasonable-minded Christian or Buddhist or Hindu than he does with a fanatic from his own religion. In fact, he has more in common with a rational, reasonable-minded atheist than he does with a fanatic from his own religion."

858: "Faith always gives you two choices[...]: the one you should take, and the one you do."

933: "love: the passionate search for a truth other than our own."

Filantrock

Anul asta s-au desfasurat 3 campanii de filantropie la Hard Rock cafe. Street to Sancturay e prima, care a a vandut bratari de plastic mov si care strange bani pentru o organizatie din India care are ca misiune eradicarea prostitutiei infantile si integrarea fetelor in societate prin educatie. Cu banii de la Hard Rock Cafe, anul trecut, in 2011, au construit un adapost pentru 200 de persoane.

A doua este Pinktober, care a avut doua feluri de bratari si a fost spart in 2 campanii. Ambele tipuri de bratari au fost roz, dar cele din octombriee au fost, fara indoiala, mult mai importante pentru Hard Rock Cafe. Am facut si balul de caritate de la Royal Opera House din Covent Garden, iar banii i-a luat o asociatie care poarta numele unei doamne care a murit de cancer la san. Nu stiu exact ce fac ei cu banii, dar am impresia ca ii folosesc pentru a acorda granturi altor ONG-uri.

In sfarsit, a treia si cea care incheie anul este WhyHunger, care foloseste intens imaginea lui John Lennon. Printr-un parteneriat cu Yoko Ono, Hard Rock Cafe are dreptul sa foloseasca sloganul „Imagine there's no hunger” si schita-autoportret cu par lung si ochelari rotunzi a lui John Lennon. WhyHunger e numele campaniei, iar WHY e o acronimizare inteligenta a World Hunger Year. Doi oameni din restaurantul care strange cei mai multi bani de pe fiecare continent merg sa vada ce s-a intamplat cu banii stransi in anul precedent. Anul trecut Davide s-a dus in India si a povestit ca a fost o excursie destul de emotionala si ca au fost primiti cu multa caldura de copii de acolo. Multe povesti suna in felul asta. Mi se pare oarecum natural, si da, foarte emotionant. Ma gandesc la copiii a caror viata a fost schimbata si carora li s-a spus ca nivelul crescut al calitatii vietii lor se datoreaza Hard Rock Cafe. Apoi, ma gandesc ca intr-o buna zi apare cineva in mijlocul lor despre care li se spune ca lucreaza la Hard Rock Cafe. Imediat, in mintea copiilor alora, toate lucrurile bune care s-au intamplat in viata lor sunt conectate la individul respectiv. Toate numele intermediare care pentru ei au prea putin sens sau deloc dispar dintr-o data si individul din fata lor, un om in carne si oase, devine cel care a facut totul, cel caruia i se datoreaza totul. Dormitorul cel nou, mancatul pe saturate, scoala curata cu rechizite noi si frumos colorate. Evident ca il idolatrizeaza imediat. E coplesitor. Stiu, pentru ca am trait ceva asemanator. Iar individul din fata lor nu e decat un barman sau un chelner – merituos, intr-adevar, pentru ca intr-un fel sau altul a demonstrat ca e dedicat campaniei si a facut eforturi sa ajute misiunea – dar care stie ca are doar o contributie marginala la infrastructura gigantica din spatele organizatiei care a schimbat vietile copiilor care-l idolatrizeaza.

Cred ca as simti o culpa imensa, pentru tot. Pentru cat de putin am facut de fapt, pentru ca – si asa marginala – contributia mea personala ar fi putut fi mai mare, pentru cat de putin ne pasa tuturor de orice altceva in afara de a face minimul necesar pentru a ne primi salariul o data la doua saptamani, pentru toate defectele sistemului capitalist care permite diferente atat de gigantice de nivel de trai, pentru felul in care companiile traiesc in obsesia unui ROI, de orice natura, inainte de a folosi o parte, oricat de mica, din profiturile lor imense pentru a ajuta alti oameni, pentru moralitatea indoielnica manifestata de factorii decizionali ai respectivelor companii, pentru cat de putin le pasa italienilor de bani gata, prost educati si fara maniere care vin in vizita in Londra si mananca la Hard Rock Cafe despre copiii care n-au ce manca din Haiti, Cambodgia, Malawi sau de aiurea, pentru felul in care societate ii invata pe oameni, chiar pe cei carora intr-adevar le pasa, ca pot rezolva problemele umanitatii doar ddonand bani, si care pleaca cu constiinta impacata dupa ce pun in bolul pentru fonduri o lira, doua sau cinci.

Imi dau seama ca suna pesimist si extrem ce spun, dar mi se pare ca e datoria noastra, a fiecaruia dintre noi, sa nu avem liniste pana cand nu avem siguranta ca toti, absolut toti oamenii, se bucura de nivelul maxim de fericire la care pot accede si de nivelul maxim de bunastare materiala pe care ni-l permitem. Ne putem ocupa mai apoi si de animale, si de mediu, si de dezvoltare tehnologica, neaparat comuna. Deocamdata, pe planeta noastra inca sunt oameni care mor de foame. 15:16

There's no such place like home

Happy Birthday Wanda June, 30.10-24.11.2012, Act Up Company, Old Red Lion Theatre, London

Wanda June e o fata de 8 ani, si asa va ramane mereu. Pentru ca in ziua in care a implinit 8 ani, Wanda June a fost lovita mortal de o masina de inghetata. Asta nu e o poveste dramatica, Wanda June a ajuns in rai si ii place acolo. Spune ca nu e suparata pe soferul masinii de inghetata, chiar daca era beat, si chiar daca n-a mai apucat sa manance din tortul pe care l-ar fi primit de ziua ei. Nemaifiind ridicat de parintii ei de la patiserie, tortul a aterizat intr-o cu totul alta poveste, pe care Kurt Vonnegut o spune in unica piesa de teatru pe care a scris-o si pe care, dupa propriile-i afirmatii nu pare s-o pretuiasca prea mult. Nu-mi dau seama de ce, e o piesa destul de buna, ce-i drept mai mult in intentie decat in realizare.

E o piesa care vorbeste despre America jumatatii de secol 20, o America in pragul unei revolutii sociale si culturale. O America pe care Harold Ryan, erou de razboi si pasionat de vanatoare, o redescopera dupa 8 ani petrecuti in jungle africane. Penelope, nevasta pe care a lasat-o in urma si care o evoca destul de transparent pe eroina omonima a Odiseei homerice, il respinge, fiul lui pe care nu l-a mai vazut de cand avea 4 ani are acum 12 si e puternic influentat de ideile pacifiste ale doctorului Woodly, aspirant la mana Penelopei.

Am impresia ca astea sunt principalele obiective cu care a plecat la drum Vonnegut: sa schiteze un portret al Americii inceputului de deceniu 7, in care valorile traditionale ale vietii in suburbii, ale familiei traditionale ca suport solid al individului si al societatii, al barbatului ca lider si razboinic intra in conflict cu ideile pe cale sa explodeze ale revolutiei hippie: pace, libertate extrema si drepturi egale intre sexe; al doilea obiectiv a fost sa repovesteasca Odiseea intr-o adaptare moderna, cu un Ulisse de data asta invins, care nu reuseste sa-si gaseasca un aliat in propriul fiu, sa-si recucereasca nevasta sau sa-i invinga pe petitori.

Punerea in scena a companiei Act up la Old Red Lion Theatre in Angel de luna asta e un proiect destul de ambitios si in buna masura reusit, dar cu evidentele limitari ale unei companii mici si ale unui buget in nici un caz suficient. Nu mi-am dat insa seama decat dupa ce am vazut piesa ca exista si cateva beneficii colaterale si probabil neasteptate ale unui buget insuficient: faptul ca actorii joaca roluri duble si destul de diferite ca specific al personajelor si ca personaje masculine sunt jucate de femei, intr-o rasturnare interesanta a traditiei elisabetane, adauga straturi de substanta punerii in scena, imbogateste textul si da o personalitate distincta si puternica punerii in scena.

Nefiind un consumator masiv de teatru si, in consecinta, nici prea priceput in a aprecia aceasta forma artistica, tind sa ma pronunt in favoarea abordarilor clasice, a pieselor fundamentale (Sofocle, Shakespeare, Caragiale) si sa fiu destul de dur cu avangarda, cu teatrul modern si cu initiativele care incearca sa sparga canoane. Probabil de-asta mi-a placut Happy Birthday Wanda June, pentru ca e o piesa lineara, bazata pe o poveste clasica si se incadreaza destul de bine in ceea ce stiu eu ca este teatru.

Mi-a placut mult conventia de lumini si relatia pe care luministul a stabilit-o cu publicul cu mijloace minimaliste. O lectie pe care o sa incerc s-o fructific in viitor.

Regizorul s-ar fi putut descurca mai bine in a studia si a dezvolta personajele, pentru ca in punctul de turnura al piesei, aparitia lui Harold Ryan, exista o mare ruptura intre atitudinile a doua dintre personajele principale: Penelope si Paul, care – desi reverentiosi fata de legenda sotului si respectiv a tatalui lor – renunta dintr-o data la respect atunci cand sunt confruntati cu prezenta lui Harold in carne si oase, fara sa intelegem prea bine de ce. Apoi, personajul Looseleaf, mi se pare ca nimeni n-a luat nici o decizie ferma asupra lui. Si ar fi trebuit, pentru ca e o prezenta duala si greu de administrat: desi are o partitura comica la nivel de replici, el e de fapt un barometru al transformarii sociale, si in el se desfasoara cu cea mai mare claritate primul dintre cele doua obiective ale piesei. Looseleaf e parte a unei lungi galerii de personaje prinse intr-un purgatoriu dureros: intre lumea din care fac parte, care nu mai exista, si lumea cea noua, care ii respinge si la care nu se pot adapta. Ma intreb daca cineva dintre cei implicati in punerea in scena a inteles asta. Probabil au si englezii nevoie de un Caragiale care sa le explice in ce fel tragedia se ascunde in spatele fiecarei comedii. 12:49

Boom. Mult Boom

Skyfall (UK, 2012), regia: Sam Mendes

Motivul pentru care mi-a placut foarte mult Bondul asta nou e ca isi e fidel siesi: nu incearca sa se complica cu rasturnari de situatie, cu reinventari, cu explicatii si cu tot soiul de povesti colaterale. Din punctul asta de vedere, cred ca e cel mai simplu Bond pe care l-am vazut, si e foarte bine ca e asa. Niciodata un film Bond n-o sa se compare cu vreo ciudatenie de-a lui Charlie Kaufmann, in care povestea vinde filmul. Stim cu totii, mult inainte de a incepe filmul, ca Bond o sa castige . Parte din stilul Bond este tocmai faptul ca nu are veleitati de anti-erou. Trece, evident, prin situatii dificile, dar Bond stie tot timpul ca o sa iasa castigator si e tot timpul cu cel putin un pas inaintea raufacatorului si cu cel putin doi inaintea spectatorului. Cred ca tocmai pentru asta franciza lui Bond o sa supravietuiasca mai bine si mai elegant decat cele ale super-eroilor de benzi desenate, care trebuie sa ajunga tot timpul intr-o situatie disperata si fara iesire si sa treaca prin momentul in care, in mintea lor, au pierdut batalia. Si de-asta mi se pare ca in comparatia cu ultima super-productie cu super-eroi pe care am vazut-o, supra-evaluatul Batman al lui Nolan, Bond iese castigator.

Intriga e clara de la inceput, de raufacator dam destul de repede si de acolo pana la final e – asa cum ar trebui sa fie – o lunga serie de urmariri, impuscaturi, bubuilei si victime colaterale. Din care, evident, Bond iese castigator. Si cu un mort de la aia buni la final, pentru varietate. Ceea ce e ok, Judi Dench parca e in filmele cu Bond dintotdeauna, si parca merita mai mult de-atat.

Fetele Bond. Avem. Doua. Din pacate nu prea isi au locul in actiune, asa ca au roluri mici. Infime. Minuscule. Daca n-am sti mai bine, am zice ca puteau la fel de bine sa nu fie, dar stim foarte bine ca nu puteau. Doar e vorba de fete Bond, un ingredient obligatoriu. Ok, una din ele e Miss Monneypenny si e cam ciudat s-o bage asa, dupa 23 de filme Bond. Iar cealalta are un rol total dubios, vine de nicaieri si se duce nicaieri, via unui glont al raufacatorului care n-avea nici un motiv sa n-o placa si-a uneia din cele mai ciudate scene de sex din istoria cinematografiei. Bond o cunoaste in cazino, dupa care, mai tarziu in aceeasi seara, intra peste ea in dus, iar ea incepe sa-l sarute. Pentru ca ce altceva sa faci cu un necunoscut care intra dezbracat peste tine in dus?

S-a facut destul de mult caz de Bondul care bea Heineken. Dar adevarul e ca, desi Heineken se bucura in film de plasare de produs foarte inteligenta, n-au vrut sa renunte la Martiniul cu maslina, „shaken, not stirred”, chit ca apare intr-o singura secventa, si probabil special sa arate ca nu renunta la el. Doar e un simbol Bond.

Accesoriile. Alta caracteristica. Din plin, chiar daca au bagat in film cateva glume autoreferentiale, din care mi-a placut cel mai mult aia cu pistolul si radio-emitatorul. „Un pistol si un radio? Nu e chiar Craciunul, nu?” „Ce, te asteptai la stilouri care bubuie? Nu mai facem d-astea.” Si glumele autoreferentiale sunt foarte bune. Ele sunt dovada ca daca filmul nu se ia el insusi prea tare in serios, noi n-avem nici un motiv s-o facem.

Ceea ce nu inseamna ca nu e in primul rand o mare delectare vizuala, de cel mai inalt grad. Incepe in Istanbul, trece prin China, Japonia filmata ca Macau, Londra si se termina in Scotia. Din punctul asta de vedere, e un soi de Discovery Travel mult mai spectaculos. Ca de obicei in ultima vreme. Cel mai mult mi-a placut Turcia, si scenele de pe acoperisurile de unde se vedea Hagia Sofia. China e ultra-spectaculoasa, si pun pariu ca asa e si in realitate. Dar arata ca o lume dintr-un viitor distopic, un viitor pentru care nu sunt inca pregatit. La fel si Japonia/Macau, doar ca mai recunoscatoare fata de formele traditionale. Londra e pentru mine o iubire de data recenta, atat de recenta incat inca mi se pare extraordinar de frumoasa, si ma bucur sa o vad pe ecran atat de mare. Si reusesc sa inteleg glumele specific englezesti si de ce e amuzant sa-l vad pe James Bond in metrou. Iar Scotia arata cu totul si cu totul minunat, iti taie rasuflarea, dar e genul de loc pe care e mai bine sa-l vezi filmat. Pentru ca, oricat de frumos ar fi, nu pot sa trec peste faptul ca e un pamant sarac, friguros si unde ploua aproape incontinuu. Parere impartasita si de James Bond, care s-a si nascut acolo, deci e in cunostinta de cauza.

E Daniel Craig cel mai bun Bond? Greu de spus. Cert e ca e bun. Foarte bun. Judi Dench si Ralph Fiennes sunt actori pentru care superlativele se epuizeaza usor, dar asta nu mai e o noutate. Javier Bardem, aproape incredibil, e si el bun.

Se bifeaza tot. Cautati cel mai mare ecran la care aveti acces si mergeti sa vedeti Bondul asta nou. Pentru ca cine altcineva mai trage un tren cu excavatorul? 15:21

Supergrei

Chelsea - Manchester United 3-3 (5-4 AET; Luiz pen. '31, Cahill '52, Hazard pen '90, Sturridge '97, Ramires '116 - Giggs '22 pen. '119, Chicharito '43, Nani '59), Capital One Cup 2013 Round 4, 2012-10-31. Stamford Bridge, London

Eh, macar meciul asta n-a mai fost stricat de arbitru. Desi prevenit de prestatia infioratoare a lui Clattenburg de duminica si de belele care s-au napustit pe capul lui dupa meci, Lee Mason nu s-a sfiit sa ia cateva decizii curajoase intr-un meci destul de nebun, in care 3 din cele 9 goluri au fost inscrise din penalty. Chiar si asa, au fost in joc doua greseli majore. Chelsea trebuia sa primeasca inca un penalty la un hent clar facut, cred, de Keane, iar Chicharito a fost oprit pentru offside intr-o faza in care nici nu se punea problema si care l-ar fi lasat singur cu portarul.

Si decizia de a da un penalty lui Chelsea in ultima secunda din primele 90 de minute de joc a fost una extrem de curajoasa si poate putin fortata, dar cu destula acoperire regulamentara. Dar in tot cazul, e pacat sa stricam un meci asa de frumos ca cel din seara asta discutand despre lucruri atat de triviale ca deciziile de arbitraj. Daca duminica arnitrajul lui Clattenburg a fost mult prea ingrozitor pentru a mai putea fi atenti la orice altceva, seara asta a fost o pledoarie pentru fotbal, un meci dupa care personal nici macar nu sunt prea suparat ca United paraseste competitia dupa ce am vazut cat de eficient pot combina, cat de bine pot finaliza, si cu cata usurinta se poate intampla asta pe terenul liderului.

A fost un meci incredibil de deschis dar, dupa cum cei doi portari pot depune marturie sub juramant, nu se putea ajunge la un asemenea scor fara o adaptare post-moderna a vreunei variante din comedia erorilor. Oriol Romeu a deschis spectacolul oferind pe tava lui Anderson o minge pe care Cech nu o astepta inapoi atat de devreme. O simpla deviere pana la Giggs a fost de ajuns sa-l puna pe galez in situatia de a-l executa pe Cech cu un sut calculat cum numai experienta lui Giggs o poate face, cu stangul la coltul scurt.

Belgianul Alex Buttner a jucat bine in prima jumatate de ora si ramane un fotbalist extrem de promitator. Dar a platit destul de scump greseala de a-l fi faultat in careul propriu pe Victor Moses, Fergie schimbandu-l la pauza. In tot cazul, penaltyul din care David Luiz a egalat a fost cat se poate de corect, dar si la doar cativa centimetri de a fi scos de un Lindegaard in forma excelenta.

Si ca la un meci de box de supergrei, au urmat loviturile, una dupa alta, si de o parte si de cealalta. United a combinat, ca si in meciul trecut, mult mai eficient decat Chelsea, dar golul doi, al lui Chicharito, a fost tot rezultatul unei mingi pierdute extrem de usor de Chelsea la mijlocul terenului, pasa in fata gasindu-i pe albastri pe picior gresit in aparare. Chicharito a bajbait destul, dar a reusit sa inscrie al saselea gol impotriva lui Chelsea, primul cu piciorul stang.

Golul al treilea, al lui Nani, a fost de toata frumusetea. O circulatie a mingii ca de flipper in preajma careului de 16 metri al lui Cech l-a lasat pe Nani in pozitie ideala, iar executia portughezului a amintit de zilele in care nu i-ar fi fost nimanui rusine sa-i spuna fotbalist. Scarita care nu i-a dat prea multe sanse capitanului albastrilor. Nu era insa desprinderea decisiva a diavolilor pentru ca sapte minute mai devreme Gary Cahill a egalat dintr-o lovitura de cap rezultata in urma unui corner. Mingea nu a cazut si nu a atins plasa, dar s-a vazut destul de clar ca Rafael a respins-o din spatele liniei portii.

Cu un gol avans si o jumatate de ora de joc, diavolii au slabit ritmul si au inceput sa joace cu acea indolenta care ma scoate din minti in toate meciurile care se incheie cu doar un gol avans si cu echipa adversa atacand in valuri. Si, pentru prestatiile excelente din seara asta ale lui Anderson, Giggs, Chicarito, Nani sau Lindegaard, tanarul Wootton a facut o serie de greseli care au reusit pana in final sa anuleze tot ce au construit colegii lui. A inceput prin a-l faulta pe Ramires in careu in ultima secunda, dandu-i posibilitatea lui Hazard sa egaleze cu al doilea penalty pentru gazde.

Apoi, in prelungiri, i-a facut cadou lui Sturridge o minge cu care atacantul englez a reusit, in sfarsit, sa inscrie, desi a avut pana atunci un meci plin de balbailei care au inclus si o impiedicare in careu in pozitie de singur cu portarul, la 0-0. Iar la golul lui Ramires, de 5-3, United era atat de preocupata de atac incat aparatori mai erau doar doi pusti a caror varste adunate fac mai putin decat Ryan Giggs.

Nu mai avea sa schimbe nimic golul din penalty al lui Giggs, inscris cu un minut inainte de terminarea celor 120 regulamentare, ci doar sa incoroneze un meci atat de placut incat are toate sansele sa devina antologic. 01:05

Lest we forget

The White Picture - The Hidden World of Women in Combat, Gallery@Oxo, Oxo Tower Wharf, South Bank, London, 25 octobrie - 11 noiembrie 2012

„A-propos, ce e asta?”

„The Poppy? Nu stii ce reprezinta floarea de mac? Nu esti englez?”

„Nu, nu, din Ungaria. Stii Ungaria, nu? E chiar langa Romania.”

„Da, normal ca stiu Ungaria. Floarea de mac e un simbol al Zilei Veteranilor, Remembrance Day, care se sarbatoreste pe 11 noiembrie. E o zi dedicata memoriei victimelor primului razboi mondial.”

Interlocutorii mei erau beti si vopsiti pe fata, se intorceau de la vreo petrecere de Halloween cu ultimul tren de vineri seara. Eu incercam sa citesc, dar mi s-a parut politicos sa ma opresc din citit cand au inceput sa ma interpeleze si sa ma angajez in conversatie. Mi-am amintit cum o data, in autobuzul de noapte, un indian in tricoul nationalei Angliei povestea cat de putin ii place Londra pentru ca aici oamenii ori citesc, ori stau cu castile pe urechi in metrou si nu socializeaza. Eu sunt placut surprins de cat de usor socializeaza necunoscutii in Londra, si hotarat sa fiu unul din cei care zambesc mai mult decat media. In plus, m-am bucurat de oportunitatea de a vorbi despre floarea de mac, the Poppy.

Nu mai tin minte cand am remarcat-o prima data, trebuie sa fie cativa ani buni de atunci. A fost cu siguranta la meciurile de Premier League, cand am vazut ca toata lumea, jucatori, antrenori si arbitrii o poarta in piept timp de vreo 3 etape in toamna. Cred ca au trecut vreo doi ani pana cand m-am interesat ce inseamna, iar dupa ce am aflat de Remembrance Day m-am intrebat daca am vreun drept legitim s-o sarabatoresc, fiind o sarbatoare specifica Commonwealthului. Apoi mi-am amintit de decoratiile pe care Alexandru Bacica, stra-stra-bunicul meu, le-a castigat ca artilerist in primul razboi mondial si cu care ne jucam cand eram copii. Si am incarcat simbolul florii de mac cu amintirea lui, cel mai respectat om din familia mea. Voiam de cativa ani sa port o floare de mac in piept la inceput de noiembrie, iar ieri – prima zi in care am purtat una – m-am simtit tare madru de ea.

Am trecut intamplator pe langa OXO Tower pe South Bank si am vazut posterul expozitiei The White Picture. Alison Baskerville a fost in Afghanistan si a fotografiat 3 femei ofiter din armata britanica, facand parte din asa-numitul corp al FEO (Female Engagement Officer). FEO-s au, din cate am inteles, misiunea de a stabili legaturi de incredere cu localnicii, de a sonda opiniile si intentiile lor si de a incerca sa ii convinga sa colaboreze pentru atingerea obiectivelor comune. Trebuie sa fie femei pentru ca o parte importanta din munca lor se leaga de femei si drepturile lor, iar societatea extrem de conservatoarea din Afghanistanul rural nu permite apropierea barbatilor straini de femeile afghane.

Asadar, femeile astea trebuie sa fie lingvisti, sociologi, psihologi, soldati si lideri de opinie in acelasi timp in zona de razboi pe teritoriu strain, in mijlocul unei populatii necunoscute si ostile. Citind povestea lor, spusa fotografie cu fotografie, dar si de explicatiile anexate, am avut din nou sentimentul ala ciudat pe care l-am simtit de catev ori de cand sunt aici, la sarbatorile importante. Un soi de mandrie patriotica, complet nejustificata fiind vorba de armata britanica si de simboluri britanice.

Fotografiile care descriu conditiile de trai din unitatile militare din Afghanistan nu m-au impresionat peste masura, probabil datorita celor 3 ani de liceu petrecuti in conditii mult mai dificile. Noi nu aveam in liceu nici lounge cu fotolii, nici televizoare cu ecran plat pe care sa ne uitam la Downtown Abbey. Daca aveam noroc, puteam sa stam pe banci de lemn sa vedem meciurile Stelei din Champions League la un televizor alb-negru cu antena de camera si receptie aproximativa.

Dar nu erau nici conditii de razboi, nici teritoriu inamic si nici riscuri de explozii capcana. Nu trebuia sa scriem o scrisoare care sa fie livrata familiei in cazul mortii in misiune, ca fetele astea. Si mai ales, nu trebuia sa mergem in mijlocul unor comunitati a caror limba si obiceiuri nu le cunosteam si sa ii convingem sa se lase de traditiile lor si sa isi lase femeile sa mearga la scoala.

Parte din fotografii, aici.

Pace cartierului

Newham Town Hall

Imi place zona in care locuiesc. Nu e perfecta, dar atributul asta e oricum rezervat divinitatii. Si are si o reputatie proasta. „Am auzit ca in est e nasol de tot” e un text pe care il aud aproape neschimbat la multi nou-veniti in Londra. „In Camden am auzit ca e misto”, continua ei. Asta e momentul in care trebuie sa ma lupt cu impulsul de a le lovi fata cu un obiect contondent pana cand fac loc pentru prejudecati sa iasa afara. Camden e groaznic. Reputatia proasta a estului cred ca se datoreaza a doua caracteristici complet neintelese de occidentali, poate cu atat mai neintelese cu cat e mai mare fervoarea cu care se declara fascinati de misticul Indiei si multiculturali din nastere.

In primul rand, estul e ieftin. Newham si Barking sunt doua din cele mai sarace zone ale Londrei si implicit si costurile locuintelor sunt mai mici. Dar doar in lumea noastra sucita asta e un defect. Mie mi se pare o calitate.

Apoi, e cartierul imigrantilor orientali. Din Whitechapel pana in Dagenham East majoritatea locuitorilor e formata din imigranti arabi si indieni, chit ca unii dintre ei sunt la a 3-a sau a 4-a generatie. Whitechapel e centrul islamic al jumatatii de est a Londrei, in timp ce perimetrul dintre Manor Road, la vest, Barking Road la sud, Romford Road la nord si North Circular Road la est e populat in majoritate de indieni. West Bombay ii zic eu, amuzat si incorect politic, dar adevarul e ca sunt indieni de peste tot: din Pakistan, din Bangladesh, din Sri Lanka si din toata India. Arieni, dravidieni, sikhi, tamili... nu prea stiu cum sa-i deosebesc. Dar India si statele satelit alcatuiesc asa o varietate de rase, limbi, religii, culturi si obiceiuri incat e extrem de ignorant sa-i plasezi pe toti sub un atribut unic.

Iar europenilor se pare ca nu le plac indienii. Mai ales romanilor, care ii asimileaza cu tiganii si le taie, prin asta, orice drept pe care statutul lor de om si carta Natiunilor Unite incearca sa li-l garanteze. Eu traiesc bine mersi in East Ham, in inima cartierului asta de indieni de aproape un an. Sigur ca nici mie nu-mi place ca e aglomerat la metrou, ca e aglomerat pe trotuar, ca e coada oricand, indiferent ca te grabesti sau nu si ca toate magazinele sunt tot timpul pline. Dar ce se intampla aici nu e la magnitutdinea cartierului Militari, sub nici o forma. In plus, lucrurile se desfasoara mult mai armonios. Nu iti risti viata la fiecare traversare, masinile merg incet si foarte-foarte rar se intampla sa fii claxonat, indiferent cat de mare e gogomania pe care ai facut-o. Oamenii iti zambesc, iti cer scuze cand isi dau seama ca-ti sunt in drum si-ti zic „brother” fara sa te intrebe de religie sau de culoarea pielii. Daca sunt si nesuferiti, majoritatea sunt est-europeni. Romani, polonezi, letoni, ucrainieni. Eish, saracul, nu cred sa fi auzit de Romania pana foarte de curand, iar acum e foarte atent cand trebuie sa faca afaceri cu romani, nu cumva sa fie din Moldova. Si, chestie destul de importanta, e un cartier extrem de sigur. De multe ori usa casei mele e descuiata, iar noaptea te poti plimba cu toata linistea pe strazi, indiferent cat de femeie, cat de tanara si cat de atractiva ai fi.

Vazusem treaba asta mai de mult, dar astazi mi-am dat seama de ea cu toata claritatea: la sud de Barking Road, aerul se schimba dintr-o data. Dintr-un motiv sau altul, dincolo de primarie orasul nu mai arata ca o metropola indiana, ci ca o suburbie englezeasca. La marginea dinspre nord sunt ingramadite primaria, biblioteca, facultatea, politia si pompierii, apoi urmeaza parcul central langa care e The Hammers Free House, crasma unde am vazut cateva meciuri si care e decorata cu momente reprezentative din istoria ciocanarilor, cu postere cu Bobby Moore sau Martin Peters si cu programe ale diverselor finale de cupa de prin anii '70.

Iar suburbia asta este, am realizat astazi, tare frumoasa. A devenit repede una din plimbarile mele favorite, traversarea Beckton District si feribotul pana in Woolwich, dar abia azi mi-am dat seama de ce. Nici n-apuci bine sa lasi in urma Central Park si imediat te intampina East Ham Nature Reserve and Visitor Centre. La intrare, biserica Maria Magdalena care dateaza din secolul 17 si care arata, ca mai toate bisericile din epoca, ca un mini-castel medieval. Unele din pietrele de mormant din curte sunt tot atat de vechi. Iedera si veveritele nu se sinchisesc insa de asta, si isi vad de viata lor intr-o ciclica atemporalitate pe care noi, oamenii, vanati de vastitatea eternitatii, nu putem decat s-o admiram fara speranta de a o si intelege. 01:19

Love thy Neighbour's Wife

Drive (SUA, 2011), regia: Nicolas Winding Refn

Atat de clasic si de plin de stereotipuri hollywoodiene e Drive, incat daca n-ar fi violenta explicita si excesiva si cadrele lungi pana mult dincolo de plictiseala am uita ca e vorba de un film european. Din punctul de vedere al amestecului de scoli cinematografice e un film interesant, pentru ca ne dam seama cam cum arata un asa hibrid.

De la regizorul Nicolas Winding Refn am mai vazut doar Valhalla Rising, dar se pare ca a facut suficient de multe incat sa i se dea pe mana un scenariu de film de actiune clasic si un buget de Hollywood. Avem o poveste relativ tipica: erou misterios care se indragosteste de fata frumoasa care plateste tribut unei greseli din tinerete si unor imprejurari asupra carora n-are nici un control, o intriga in care intervin bani multi si mafioti locali si un deznodamant in care eroul salveaza ce mai poate salva din zi, dupa care renunta la tot in numele unei moralitati obscure.

Pentru ca am impresia ca filmul se bucura de un relativ succes, e posibil sa devina un titlu de referinta pentru cariera lui Ryan Gosling, pentru ca e un tip de actor foarte comercial, cu corp de fotomodel si roluri de erou bataus. Mie unul nu-mi place Ryan Gosling si mi se pare necredibil intr-un rol atat de dur. Fata pe care o vinde ca fiind cea de dur, de om cu care e mai bine sa nu te joci, imi pare ca de fapt e doar o expresie dincolo de care nu se ascunde nimic. Sunt convins ca ar fi existat si alegeri mai fericite. Carey Mulligan nu e nici ea cea mai fericita alegere, in umila-mi parere. Dintr-un motiv sau altul, frumusetea ei conventionala si sfiosenia pe care-o insipira nu se potrivesc cu personajul, care s-a casatorit cu un individ certat cu legea si e suficient de puternica sa creasca un copil tinandu-se departe de afacerile dubioase ale sotului. Imi place in schimb fara rezerve Ron Perlman, pe care il prind cel mai bine rolurile negative si care arata foarte bine in pielea unui gangster provincial. Christina Hendricks are si ea o aparitie scurta si delicioasa din motive care au prea putina legatura cu actoria. E pacat in schimb ca, avand-o la dispozitie, NWR i-a dedicat o moarte foarte grafica dar a ratat sansa unei scene de sex. Sigur ca daca ar fi facut asta filmul ar fi fost mult mai superficial, un fel de Cyborg 2 cu poveste, dar ce e rau in asta?

Legat de mortile violente, ele se ingramadesc destul de mult in a doua jumatate a filmului care, dupa ce incepe linistit si destul de plat, se transforma intr-un fel de gorefest in care dintr-o data toata lume incepe sa fie impuscata, strangulata sau injunghiata cu cele mai diverse obiecte si in cele mai diverse moduri. Preferatele mele sunt impuscatura in ochi prin spatele capului, cand sotul jefuieste casa de amanet, si mafiotul injunghiat in gat cu o teava in hotel. Pentru amatorii de efecte speciale, e destul material, asta e un capitol la care filmul exceleaza.

Un altul, si cel mai bun lucru legat de film dupa parerea mea, e lumina si felul in care directorul de imagine se joaca cu ea. Minimalist si intunecat, filmul arata doar ce vrea sa vezi, ceea ce scapa de griji inutile si recuziterii, si set-designerii, si spectatorii. Mai putin pe asistentii de camera si pe luministi, dar nu poti sa multumesti pe toata lumea. Iar scenele in care benzi de lumina sunt aruncate fix pe punctul de interes din imagine mi-au placut foarte mult. Scenele de zi, destul de putine la numar, sunt filmate cu lumina puternica, probabil naturala, nimic prea sofisticat. Interesanta alegerea de obiective, filmul foloseste focale scurte aproape in totalitate, inclusiv pentru prim-planuri. Treaba asta are sens, daca ne gandim la lumina putina, dar ma indoiesc ca are legatura. Cred ca e pur si simplu o alegere artistica pe care nu prea o inteleg.

Sunt usor de remarcat toate detaliile astea tehnice datorita editarii. Filmul e impanat cu cadre luuungi, in care te intrebi secunde bune de ce nu vine taietura care ar fi natural sa vina. Pe Ryan Gosling conducand, filmat in raccursi, il contemplam o bucata de vreme de dimensiunea unui scurt metraj, la fel si holul blocului in care locuieste personajul. Totul cu focale scurte, adica plat si curbat spre margini. Sa insemne asta instrainare? Singuratate? Sau sansa sa te duci la toaleta, la popcorn, sau sa casti?

Un detaliu pe care l-am pastrat pentru final si care e indiciu clar ca vorbim despre un film american: jacheta cu scorpion, argintie, lucioasa si imaculata la inceput pe care personajul o poarta peste tot, ca toti cei care nu vor sa fie gasiti in filme, dar dintr-un motiv sau altul vor sa aiba o amprenta. Si felul in care se murdareste ea pana la sfarsit, ca si cum ar semnifica, vezi Doamne, degradarea atmosferei serene cu care incepe filmul. Ca de insemnat, mare lucru nu cred sa insemne. 14:48

Viitorul si trecutul

Looper (SUA, 2012), regia: Rian Johnson

Dupa o lunga serie de filme care au incercat sa prevada viitorul apropiat si, indemnati mai mult de fantezie decat de realism, au esuat lamentabil, pare ca SF-ul este un gen in criza. In special dupa ce extraterestrii, superputerile si apocalipsele pe care secolul trecut le-a legat de anul 2000 au intarziat sa apara. Complicat sa mai faci acum un science-fiction, poate si pentru ca directia in care se schimba lumea e una pe care inca nu reusim s-o pricepem prea bine. Asa ca e nevoie de o reinventare.

Oamenii care au facut Looper au inteles perfect ca e nevoie de ceva special daca vor sa faca un SF bun, si au intuit bine ca e mai intelept sa nu se aventureze in cine stie ce inventii ridicole care n-or sa se intample niciodata. Ah, calatoria in timp... Sigur, calatoria in timp n-o sa se intample niciodata. Dar suntem atat de resemnati cu ideea, incat atunci cand filmul se deschide cu povestea ca peste 30 de ani calatoriile in timp vor fi posibile, facem o simpla conventie. Stim, si noi si ei ca nu e adevarat, dar ii credem, inghitim galusca cu posibilitatea calatoriilor in timp, pentru a vedea care e povestea pe care vor s-o teasa in jurul ideii.

Ignoram orice soi de lege a lui Lavoisier, orice fel de teorie fizica, clasica sau relativista si acceptam ca intreaga cauzalitate temporala a faptelor e una auto-definita in film. Cum ar veni, ca orice or sa ne spuna despre efectele calatoriei in timp si despre cum viitorul afecteaza trecutul e adevarat in universul filmului. Bineinteles, asta creeaza o intriga complicata si iti tine atentia treaza pentru ca trebuie sa te intrebi tot timpul in ce fel e posibila desfasurarea actiunii si cum ar afecta actiunea posibilele optiuni ale personajelor. Daca a reusit sa faca asta, si eu zic ca a reusit destul de bine, nu mai e nevoie decat de un strat de efecte speciale si CGI ca sa iasa un film bun. Mai adaugam si cateva performante actoricesti excelente, si suntem foarte aproape de un film de referinta.

Joseph Gordon Levitt in rolul principal face o treaba foarte buna, ca de obicei, si e clar ca pustiul e bine lansat pe traiectoria catre succes. Va fi cu siguranta unul din numele cu greutate de la Hollywood in viitorul apropiat, asta daca nu e deja. Bruce Willis e si el foarte bun, si promite ca filmele de batranete sa-i iasa mai bine chiar decat clasice ca Die Hard. O supriza imensa e Emily Blunt, pe care n-am vazut-o in nimic altceva dar, auzind de ea peste tot imi imaginam ca e o alta vedeta de carton. Ei bine nu, isi joaca rolul foarte credibil si se pliaza excelent pe poveste. Desi are un rol mic, Jeff Daniels are si el o contributie importanta la deliciul vizual, in rolul mafiotului batran venit din viitor.

Mi se pare destul de incredibil ca un nume atat de putin cunoscut ca Rian Johnson a reusit sa faca un asa de bun blockbuster de Hollywood de la prima incercare. N-am auzit pana acum de el, dar dupa ce am vazut Looper numele lui va fi cu siguranta o recomandare pentru viitoarele filme.

Trucul pe care Looper il reuseste poate cel mai bine este cel cu telekinezia. Aruncata ca detaliu nesemnificativ, ca super-puterea care a dezamagit, devine un element semnificativ in desfasurarea povestii spre final. Si pentru ca e vorba despre o chestie plauzibila, ne vine usor ca spectatori sa credem tot ce ne spune filmul despre telekinezie.

Altfel, partea in care dupa parerea mea filmul esueaza e aceea in care se aventureaza putin prea tare in a ne spune cum arata armele viitorului apropiat. Ei bine, in 2044 armele arata tare caraghios si nepractic. Ce folos puscociul ala al lor imens cu teava de automat cand o carabina clasica face aceeasti treaba la fel de bine? In ce fel inseamna imbunatatire supradimensionarea unei arme care ar trebui sa-ti asigure in primul rand mobilitate, cum e pistolul lui Bruce Willis? Ultima inovatie semnificativa in domeniul armelor de foc de uz personal a avut loc cu mai bine de 60 de ani in urma, si e putin probabil sa mai aiba loc vreuna in urmatorii 60. Iar daca va fi, nu va aduce in nici un caz pe piata revolvere de dimensiunea unui brat de culturist. Dar de aici ne-au venit deziluziile SF-urilor, faptul ca au avut ambitia sa arate lucruri care n-or sa exista niciodata doar ca sa ne aprinda imaginatia. Din punctul asta de vedere, seamana cu haluciongenele. Norocul creatorilor lui Looper este ca au inteles ca nu trebuie sa puna prea mare accent pe asemenea detalii, ci doar sa altereze putin universul pentru ca, fiind diferit, sa-l acceptam ca fiind „viitor”. Pentru ca desi Looper e un film despre viitor, asta nu conteaza in nici o masura.

Ah, si mai e un punct in care filmul esueaza absolut lamentabil. Sprancenele lui Gordon Levitt. Arata excelent la inceputul filmului, cu geaca de piele, cravata albastra si atitudinea de mafiot. De ce a trebuit sa-i puna sprancenele alea oribile? Daca ne ceri sa credem ca peste 30 de ani Joseph Gordon Levitt o sa arate fix ca Bruce Willis si daca noi acceptam chestia asta, chiar nu mai e nevoie sa te fortezi sa-l faci sa arate ca Bruce Willis inca de pe acum. Lentilele de contact, hai, treaca-mearga, sa nu rada carcotasii cinefili c-au ochi de culori diferite, dar spracenele? 14:12

La tiganci

Mai rad eu de ei uneori. Ma minunez incontinuu de cum s-a transformat cartierul asta in care strazile au nume de poeti englezi intr-unul care seamana mai mult cu Bombay decat cu Londra. N-am fost niciodata in Bombay, dar imi imaginez cum trebuie sa arate. Ce-ar gandi ea, regina Victoria, care a dat numele pana si felului in care se construiesc casele pe aici, daca ar vedea cum coloniile cuceresc metropola? Ce parere ar avea oare Winston Churchill daca ar vedea zeii colorati ai lui Gandhi pe fatadele cladirilor unde acum o suta de ani erau free-house-uri sau puburi in care se adunau muncitorii la instalatiile de gaze din Beckton, adusi in zona saraca a Londrei de saracia si mai inspaimantatoare a minelor din Yorkshire sau din Black County? Asa merge lumea, si asemenea spitelor de pe roata lui Gandhi care a devenit intre timp simbolul national al Indiei, orice punct urca si coboara intr-o ciclicitate asupra careia n-are nici un control.

Am ras cand am vazut ce templu vor sa construiasca pe Plashet Grove, la doi pasi de Tennyson Avenue. O chestie impopistrata continand toate culorile veseliei Indiei, intr-un imens contrast cu caramiziul si cenusiul zidurilor victoriene. Sri Mahalakshmi o sa fie patronul templului. Marea frumusete, zeita hindusa a prosperitatii, sotia lui Vishnu. Intre Masjid Jamila Anjuman e-Islamia si centrul Shalom, in cladirea unei foste biserici anglicane. Drumul matasii miniaturizat pe jumatate de mila.

Dar cand am vazut templul Sri Murugan pe Church Road m-am oprit fascinat. Era disonant, dar avea ceva fascinant in el turnul ala de gips plin de zeitati hinduse in mijlocul acoperisurilor ascutite englezesti. M-am intors mai tarziu sa-l studiez. Frumos luminat, cu un frontispiciu de pe care te intampina sfanta treime hindusa, cu Brahma creatorul in mijloc, Ganesha, zeul elefant, si Nagaraja, cobra cu cinci capete. Deasupra lor, un panteon intreg, fiecare zeu ducand cu el cate o poveste, iar o viata de om ar fi probabil insuficienta sa le afli tuturor povestile. Poarta, larg deschisa si curtea de o curatenie exceptionala. Lumina aprinsa inauntru si parea ca are loc un fel de ceremonie.

Am intrat. M-am invartit putin pe fiecare latura, am citit afisele de pe pavilionul pentru incaltari. Templul a costat cam 1.65 milioane de lire, din care mai au de achitat cam jumatate. Totul provine din donatii. „Please give generously” scrie in multe locuri.

M-am descaltat si-am intrat. Am avut tendinta sa ma inchin la intrare, dar stiu ca Shiva n-ar fi impresionat de asa un gest. Asa ca doar am plecat capul. In anticamera mica, aproape identica cu cea de la bisericile ortodoxe, un tigru si un paun intampina credinciosii. Inauntru, cateva zeci de oameni care se miscau fara o ordine aparenta. M-am uitat ratacit in jur. Un indian in costum occidental mi-a zambit, si i-am zambit si eu inapoi stingher. In dreapta, cineva lucra la un portal de lemn, probabil pentru vreo sarbatoare ce se apropie. In stanga, la fel, doi indivizi acopereau un altar cu o panza tricolora. Peste tot prin jur oamenii se invarteau in jurul altarelor cu palmele impreunate. In centru, un altar mare in fata caruia cei 3 preoti ardeau betisoare parfumate din opaite decorate si faceau ofrande de fructe cantand intr-o limba care-mi e complet necunoscuta, probabil bengali.

Toti preotii purtau o toga galbena care ii acoperea doar de la mijloc in jos, legata peste un umar. Mainile le erau desenate pana la umar cu vopsea alba dupa o logica necunoscuta. Cel mai batran avea o barba lunga si alba si parea sa conduca ceremonia. La un moment dat, exact ca la slujbele ortodoxe, oamenii s-au asezat in sir sa fie manjiti pe frunte, numai ca nu cu mir, ci cu o vopsea alba. Femeile in fata, barbatii dupa ele si copiii la sfarsit. N-am stiut ce sa fac, dar am ales sa nu ma asez in rand, sa nu cumva sa fac ceva nerespectuos. Probabil ca am facut tocmai pentru ca nu m-am asezat.

M-am apucat sa studiez altarele din biserica. Fiecare zeitate parea a avea o tematica si toate aveau nume ciudate, n-am reusit sa renunt nici unul. Una din ele era o zeita cu haine care mi-au evocat-o pe Elisabeta I, o rochie rosie larga si lunga si un guler inalt. O familie tocmai ii facea o ofranda de fructe, ii ofereau zeitei nuci de cocos mai exact. Preotul batran executa ritualul, pentru ca se pare ca doar preotii au voie in altar. Cand a terminat, a inceput sa le puna celor prezenti cate un punct rosu in frunte. Cand a ajuns in dreptul meu a ezitat putin. Eu am ezitat si mai tare. Si-a dus mana in vasul cu vopsea. Eu am aplecat fruntea si am incercat sa fiu cat mai umil cu putinta. In realitate eram doar stingher. Am simtit punctul rosu in frunte si i-am multumit in gand. Am multumit apoi zeitei de la care am primit binecuvantarea. Cand am plecat acasa, m-am simtit tare ciudat stiind ca port in frunte punctul rosu, marca a trecerii printr-un templu hindus. M-am tot gandit cum sa-i rasplatesc zeitei binecuvantarea. Inca ma gandesc. 15:02

Mind your metaphores

Angel Heart (SUA,1987), regia: Alan Parker

De obicei imi plac transpunerile, adaptarile si reinterpretarile cinematografice ale textelor sfinte, si cele legate de Isus Hristos in special. E o zona atractiva pentru multi artisti pentru ca adreseaza subiecte extrem de familiare mentalului colectiv si face ca publicul sa poata relationa usor cu opera lor. Totodata, e o zona destul de periculos de abordat pentru ca in domeniul religiei si al misticului tabuurile sunt la tot pasul si indiferent cum arata interpretarea, exista un mare risc sa calci pe bataturi pe cineva care a inteles litera sfanta altfel decat tine. Imi place sa cred ca sunt imun la asemenea capcane si ca pot sa accept orice punct de vedere, oricat de diferit, iar asta sa imi dea libertatea sa judec creatia strict din punct de vedere estetic. Din pacate, tocmai la capitolul estetic Angel Heart mi se pare ca esueaza. Si e pacat, pentru ca un film cu de Niro si Mickey Rourke care incearca o reinterpretare a semnificatiilor biblice promite foarte mult. 

Dupa parerea mea, ruptura principala e la nivelul povestii. Incercarea e foarte indrazneata, sa-l mute pe Hristos in New Yorkul postbelic si sa arate cam cum ar putea deveni plauzibila intreaga poveste a invierii. Numai ca analogiile functioneaza doar pana la un punct. Iar daca scenaristul si-a imaginat ca n-o sa vedem dincolo de simbolurile foarte transparente din scenariu (Lou Cyphre pentru Lucifer, Johnny Favorite pentru Isus Hristos, Margaret Krusemark pentru Maria Magdalena, copilul care se chema Epiphany), atunci imi pare rau pentru el. Pot sa accept ca cineva incearca sa explice biologic „invierea” hristica, pot sa accept ca lui Hristos i se poate pune in carca o relatie erotica si chiar un copil, Scorseze chiar o face intr-un fel genial in Ultima Ispita a lui Hristos. Numai ca e complicat cand trebuie sa adaugi detaliile care dau substanta povestii, iar detaliile astea nu se mai leaga de nimic, sunt pur si simplu sub-ploturi invelite intr-o tenta mistica in spatele careia nu se afla de fapt nimic, si speri ca publicul sa nu se prinda. Pentru ca daca afirmi ca Hristos si-a vandut sufletul diavolului dupa care a facut un copil, e foarte probabil ca cineva o sa te intrebe care e legatura intre diavol si copilul respectiv. Si nu, nu e suficient sa pui unui bebelus lentile de contact care sa-i faca ochii sa arate inspaimantator, asta nu explica nimic. De ce Hristosul asta new-yorkez face sex cu propria lui fiica? Incerci sa spui ceva cu asta, sau doar sa fii pe placul publicului care vrea doar sa vada tzatze? Abuzezi simbolul puiului omorat in diverse ocazii pe tot parcursul filmului, dar nu te obosesti in nici un moment sa-l explici. Si nu, nu se leaga de nimic de prin Biblie, am cautat. Oile sau mieii ar fi fost ceva, dar mult mai greu sa bagi oi in New Orleans, este? 

In plus, subploturile sunt pur si simplu prost dezvoltate. Daca il pui pe de Niro sa joace un individ intunecat si misterios, evident fiind ca e ceva in neregula cu el, si-l mai si cheama Lou Cyphre, nu e cazul sa mai astepti pana la sfarsitul filmului sa faci marea dezvaluire ca e diavolul insusi. Ne-am prins, nu suntem tampiti. Un detectiv particular care tocmai a fost martor la o sinucidere de obicei nu incearca sa-si stearga urmele si sa fuga, asta ar fi gresit pe multe nivele. Apoi, daca il transformi intr-un criminal in serie, da-i si lui o motivatie cat de cat plauzibila, mai ales ca din cate intelegem nu prea ii face placere sa tot lase cadavre in urma. 

Daca e sa-mi fi placut ceva, mi-a placut cum e jucat filmul. Evident, nu prea mai e cazul sa lauzi actori de talia lui de Niro sau a lui Rourke, dar ei sunt marile plusuri ale filmului. Iar daca e ceva bun de scos din filmul asta, jocul actoricesc e acel ceva. Lisa Bonet si Charlotte Rampling fac si ele roluri bune, chiar daca au timp de ecran limitat. 

Mi-a mai placut si atmosfera filmului, ceea ce trimite la imagine si decoruri bune. Chiar am simtit autenticitatea New Yorkului anilor '50 si a New Orleansului cu aspect rural, un oras plin de fermieri, muzicieni, conflicte rasiale si ritualuri pagane importate din Caraibe. Pacat ca filmul nu e exploatat vizual mai mult, cand vine vorba de spus povestea regizorul alege mai degraba planuri stranse, focale lungi, plan-detalii care sunt mai usor de controlat si mai sigure. 

Pentru fanii lui de Niro sau ai lui Mickey Rourke, e o recomandare, dar chiar si pe ei i-as preveni sa se astepte sa fie dezamagiti. Pentru ceilalti, publicul standard de film cu un minim de bun-simt, e mai bine sa sara peste filmul asta. 14:23

Parte-n parteneriat

JCI Romania - Bune Practici in Parteneriatele pentru Responsabilitate Sociala, Bucuresti 2012

Nu stiu daca e voie sau nu sa povestesc despre lucrarea „Bune Practici in Parteneriatele pentru Responsabilitate Sociala”, pentru ca din cate stiu nu e inca lansata oficial, dar pentru ca mi-a fost inmanata la conferinta de acum 2 saptamani si pentru ca, deci, e accesibil oricui e interesat, sper sa nu fac nimic rau. 

Mi s-a parut ca arata bine pe dinafara, la prima vedere. Arata a carte. A carte serioasa. Iar asta e important pentru ca in mediul economic hiper-competitiv in care ne invartim astazi diferentiatoarele intre cei care fac o treaba de mantuiala si cei care fac o treaba buna o fac aceste mici detalii, amanunte care scoase din context ar parea triviale, dar care adaugate la produsul standard (cel ale carui trasaturi le asigura toata lumea) ii dau acestuia avantajul competitiv care castiga favorul noului zeu, market share. Cota de piata. Cartea asta, inclusa in mapa conferintei, este deci unul din aceste mici detalii care, pentru cineva care ar fi auzit pentru prima data de JCI si de reteaua Actionam Responsabil acum 2 vineri la Howard Johnson, ar fi fost o dovada convingatoare ca oamenii astia sunt seriosi si dedicati in intentiile lor.

In general eu ma entuziasmez la orice publicatie care contine „bune practici” in titlu. Asta inseamna ca cineva a gasit ca respectarea unui cod moral e suficient de importanta incat sa publice unul. Inseamna ca, desi realitatea se straduiasca sa ne convinga in permanenta de contrariu, etica nu e complet pierduta din vedere. S-ar putea replica si ca exista un pericol al acestor coduri de bune practici: pericolul ca, in cazul in care sunt proaste, sa produca exact efectul contrar practicarii binelui. Mi se pare un risc care merita asumat pentru ca mi se pare ca e mai bine sa functionam dupa reguli proaste decat fara reguli si ca, chiar daca e prost, un cod de bune practici trimite un semnal in domeniul caruia i se adreseaza, trezeste o preocupare pentru bune practici si mai devreme sau mai tarziu va fi amendat in directia care trebuie. 

Domeniul ales de JCI este parteneriatele in responsabilitatea sociala, si imi pare o alegere foarte inspirata pentru ca atrage atentia asupra unei probleme atat de dificile din mediul economic romanesc incat majoritatea actorilor isi dezvolta mai degraba mecanisme de supravietuire decat sa incerce sa gaseasca solutii: lipsa de incredere. Probabil o tara cu bataie lunga a regimului comunist, epoca a fricii care a distrus increderea oricui in oricine, ca intr-o distopie hobbesiana. Asa ca a pune hotarat pe tapet notiunea de parteneriat – pentru care increderea e esentiala – e nu doar necesar, ci si un act de curaj si o dovada de inexplicabil optimism. 

Sigur ca e nevoie de parteneriate, pana si morocanosul de Hobbes admite asta, traim intr-o lume mult prea inter-relationata ca putem exista independenti, si cu atat mai mult cand lumea devine tot mai mica, fiind asadar supusi unui set de influente mult mai vast, si cand e vorba de mecanisme economice complexe, fiind deci nevoie de expertiza interdisciplinara. Iar in Romania multe energii se risipesc pe traseul asta al neincrederii. Ba ca nu stiu ce banca n-a gasit nici un ONG in stare sa-i implementeze programul de CSR, ba ca nu stiu ce IMM n-a avut incredere sau n-a gasit deschidere la cine stie ce institutie publica sau autoritate locala, ba ca cine stie ce ONG n-a avut resursele sa implementeze un proiect pentru care a obtinut fonduri. 

JCI incearca prin studiul lor sa ne dea un pic de speranta, sa ne arate ca totusi se poate. Abordarea e si ea inedita, lucrarea neavand forma unui ghid, asa cum ar fi fost de asteptat, ci fiind pur si simplu o insiruire de exemple de parteneriate socotite de succes, alaturi de descrierea metodologiei prin care s-a judecat succesul. Dincolo de faptul ca e o structura care induce putin in eroare si in neconcordanta cu titlul, abordarea mi se pare potrivita. Un cod are si el utilitatea lui, dar pentru multi sterilitatea teoretica e un obstacol in a aplica diverse principii. Pe cand asa, o trecere in revista a unor parteneriate de succes e o referinta utila in mai multe feluri. Cei interesati pot sa se studieze cum s-au desfasurat proiecte similare, care sunt tipurile de parteneri cu care se lucreaza cel mai bine, care sunt dimensiunile financiare si temporale ale unui asemenea proiect si tot asa. Sigur, trecerea in revista e doar sumara si cine crede ca are de invatat din vreunul din proiectele incluse trebuie sa aprofundeze cu date direct de la sursa, dar lucrarea poate servi cu brio drept un deschizator de ochi si de minti. 

Redactarea putea fi mai atenta, am impresia ca unele texte sunt copiate ad literam din descrierile proiectelor, ar fi fost poate utile si linkuri unde sa se poata duce cei care vor sa afle mai mult despre un anume proiect si mi-ar placea tare mult sa vad si baza de date cu toate proiectele analizate (care nu e inclusa). Asadar, editorial, lucrarea are ceva bube, in schimb stiintific e foarte bine alcatuita. Iar ca utilitate, cum am mai spus, raspunde unei nevoi tare stringente. 

E discutabil, sigur, care e valoarea de CSR a fiecarui proiect, cat de tare se apropie de core-businessul fiecaruia dintre dintre parteneri si alte asemenea. Dar nu asta si-au propus cei de la JCI. Ei si-au propus doar sa arate ca e posibil sa existe parteneriate de afaceri viabile in Romania si sa incerce sa desluseasca si cum. 00:27

Un demon pentru Otilia

Nota: articolul asta e scris pentru Otilia si proiectul ei de a picta demonii si monstrii altora, in speranta ca isi poate gasi inspiratie.

Zeul Pan

Folosesc cuvantul demon intr-o acceptie destul de diferita fata de ce tinde sa insemne de obicei si care se apropie mai mult de sensul cuvantului „daimon” din greaca veche, din care deriva. Grecii intelegeau prin daimon o creatura supraumana fara forma sau chip aflata undeva intre oameni si zei, echivalenta intrucatva lui Mani – spiritul din religiile brahmane sau ingerilor din religiile abrahamice. Pentru ca nu avea substanta materiala, nu cred ca demonul se poate reprezenta. Ar fi chiar o impietate pentru unii. Dar pentru ca aceste spirite supranaturale aveau in sarcina sa aiba grija de oameni, si pentru ca failibilitatile noastre in fata perfectiunii divine i-au dus pe medievali la concluzia ca cel putin unii nu-si fac treaba prea bine, asa ca trebuie sa aiba o natura malefica. Asa ca, in opozitie cu ingerii, demonii au capatat forme ale tuturor lucrurilor pe care ei le considerau urate. Demonul arata ca un tap biped, are copita despicata si picioare de animal, paroase, asemenea zeului pagan Pan. Tot corpul ii e acoperit cu blana si e negru ca noaptea si ca cele mai adanci frici ale imagisticii medieval. Are un corp lung, talia ingusta si un torace subtire, prin care se vad coastele. Spatele e lat pentru ca e o bestie puternica. Capul ii e alungit si ascutit, incepe cu o barba de tap si ea lunga, neagra si ascutita, in antiteza cu barbile late si albe ale profetilor si patriarhilor. Are coarne in spirala, a caror lungime variaza in functie de rangul lui intre draci. Pot fi scurte si ascutite, sau lungi si incovrigate spre spate, caz in care ii fac capul sa para mult mai mare si dau o impresie de forta, pentru ca poate lovi cu ele cu mai multa forta decat orice creatura a lumii asteia. Ochii sunt mici si oblici, departati unul de celalalt. Nasul scurt si ascutit. Gura e blocata intr-un ranjet plin de rautate, cu valente ambigue ca un dragon de hartie chinezesc. In mana dreapta tine ori o furca ori un trident, un obiect cu mai multe tepuse ascutite, uzat de prea multa folosire, manjit cu sange si suferinta si prevestitor de rele. Mana stanga e indoita spre interior, spre piept, ca o chemare, degetele fiind impreunate pentru a forma un simbol mistic. Are degete subtiri, cu unghii lungi si ascutite.

Peste imaginea asta, eu am adaugat ideea demonului ca spirit creator. Ca o chestie care isi pierde din forma, cu un corp difuz, care se contopeste cu mediul inconjurator inspre margini. Putem sa pastram imaginea demonului medieval, alterata doar putin. In primul rand, corpul nu-i e clar definit, ca granitele unui imperiu de migratori. Figura nu e la fel de infricosatoare, desi stie sa provoace suferinta. Dar ataca doar cand ii e sete, iar setea i se potoleste atunci cand individul in care locuieste da nastere unei creatii pe placul demonului. Poate fi un tablou, o poezie, un artefact de vreun fel sau altul sau orice altceva. In felul asta, puterea demonului e in primul rand una creatoare, dar pentru ca el nu face parte din lumea materiala, nu se poate exprima in material. Asa ca se foloseste de om, pe care il chinuie pana cand exprima ceea ce demonul are de exprimat. Nu stim exact care e motivatia demonului, dar cel mai probabil isi cauta mantuirea, pe care nu o poate gasi decat prin catharsis, prin inaltarea estetica. Iar demonul nu-si poate alege decat un individ pe care sa-l locuiasca, si e obligat sa stea cu respectivul individ pana cand acesta moare. Daca in timpul vietii individul reuseste sa dea nastere unei creatii suficient de bune incat demonul sa fie multumit, atunci demonul se prezinta cu respectiva creatie in fata autoritatii superioare ca sa-si castige mantuirea (probabil ca aceasta autoritate superioara e Dumnezeu, dar n-avem cum sti). Numai ca demonul are dreptul la o singura incercare intr-o perioada lunga de timp, asa ca de cele mai multe ori, mai ales daca e un demon intelept, prefera sa astepte moartea individului pe care il locuieste, apoi socoteste care e cea mai potrivita lucrare cu care sa-si plateasca mantuirea. Pentru ca demonul e nemuritor, pentru el o viata de om nu inseamna prea mult timp, nu stie in schimb cand sau daca va mai prinde vreun trup pe care sa-l locuiasca, pentru ca sunt multe spirite care-si cauta mantuirea, si toate au nevoie de un trup ca sa o faca. Asadar, oamenii sunt destul de valorosi si e bataie mare pentru ei.

Daca demonul reuseste sa-si castige mantuirea, atunci va putea trece din intuneric in lumina, pe care oamenii o percep ca fiind o nuanta de alb puternic si stralucitor. Iar demonul va capata chip de inger, cu atat mai difuz si mai putin material cu cat e mai inalt in rang.

Prea renascentist?

Cum va place

Shakespeare - Staging the World, British Museum, London, 19 iulie - 25 noiembrie 2012

Mi-am imaginat gresit ca expozitia de la British Museum e una despre Shakespeare. Expozitia de la British Museum e una despre lumea lui Shakespeare, despre ce s-a vazut prin ochii care au filtrat cotidianul si l-au transformat in cele mai faimoase puneri in scena pe care le cunoastem. Alaturi de o intreaga armata de critici care s-au perindat prin ultimele 4 secole de istorie, expozitia exploreaza si ea felul in care realitatile istorice cu care se confrunta Anglia si lumea la jumatatea secolului 16 trec prin filtrul interior al bardului din Stratford si devin o piesa in piesa, puneri in scena care miniaturizeaza marea punere in scena in care ne desfasuram cu totii. Lumea e o scena...

Si cum e, atunci, aceasta lume a lui Shakespeare? Cum arata Anglia Tudorilor si-a Stuartilor? Cum erau oamenii, cum mergea istoria? Ei bine, oamenii nu erau nici mai buni nici mai rai ca cei de acum sau dintotdeauna, lumea si istoria isi vedeau netulburate de curgerile lor de nepatruns. Anglia se bucura de linistea pe care le-o daduse batalia de la Agincourt si sfarsitul razboiului de 30 de ani si, condusa de un rege-bufon narcisist se pregatea fara sa stie de noile razboaie navale impotriva noii puteri in ascensiune, Spania. Shakespeare a povestit saracimii londoneze despre cum a ajuns tara lor o putere europeana la aproape 200 de ani dupa eveniment, in Henry V.

Venita pe tron cu unica sarcina de a intari si extinde gloria Albionului, Elisabeta I a dat drumul aventurii coloniale a Angliei care avea sa se materializeze in cel mai mare imperiu pe care l-a cunoscut pamantul, doua secole mai tarziu. Sir Francis Drake, Sir Walter Raleigh si alti amirali-aventurieri au descoperit teritorii noi locuite de oameni noi care le-au schimbat perspectiva despre propria lor lume. Nerabdator sa explice publicului lui cum e treaba cu lumea noua, Shakespeare si-a aruncat si el eroii pe o insula necunoscuta in Furtuna.

Londra devenea o metropola importanta, un centru comercial si politic prin care incepeau sa se perinde, la fel ca pe o scena, tot soiul de personaje, care de care mai exotice, iar Shakespeare s-a grabit sa urce cateva dintre ele si pe scena lui, asa ca a scris Othello si Negustorul din Venetia. Iar pe cei care se intrebau cum o fi prin alte parti ale lumii, Shakespeare i-a plimbat din Scotia (Macbeth) pana in Danemarca (Hamlet) si-apoi pana hat, in Verona (Romeo si Julieta). Iar cand cenzura oficiala sau cea semiimpusa de ratiuni economice il impiedica sa spuna povestile pe care toata lumea voia sa le auda, Shakespeare dadea eroilor lui masti ale unor eroi ai antichitatii. Antoniu si Cleopatra, Coriolanus, Julius Caesar, toate au mesaje politice de un fel sau altul.

Dar Shakespeare n-a fost vreun soi de gazetar, n-a incercat in nici un moment sa oglindeasca lumea lui pe scenele din sudul Tamisei. El a fost intotdeauna un entertainer, inca unul dintre cei mai comerciali, preocupat sa dea publicului ce e pe gustul lui, preocupat sa aiba intotdeauna sala plina. Oamenii vor comedie? Imblanzirea scorpiei! Au chef de-o tragedie sangeroasa? Titus Andronicus! Ar prefera o drama istorica? Richard al III-lea! Ceva mai clasic? Trollius si Cresida! Avea de toate pentru toate gusturile in pana lui actorul din Stratford si reusea sa-i fascineze pe toti. Studiile lui de marketing le rivalizeaza cu brio pe cele moderne si, fara studii de psihologie, Shakespeare intelegea intuitiv ca e important sa-ti cunosti clientii. Iar el si-i cunostea regizand mici scenete prin tavernele aglomerate de peste London Bridge, si obtinea un feed-back cat se poate de direct, reactia multimii hotarand astfel soarta eroilor care urmau sa urce pe scena. Iar daca un astfel de talent comercial e dublat de abilitatile PR-istice cu care a reusit sa castige simpatia lui Henry, Earl of Southampton, a Elisabetei si a lui Iacob I si mai ales, de talentul neegalat de a pune inca tanara limba engleza in forme atat de inedite si atat de fascinante, e aproape explicabil cum de s-a ajuns ca numele lui sa fie scris cu cele mai mari litere in istoria teatrului.

Mi-au placut cateva dintre artefactele pe care le-am vazut la expozitie. Mi-a placut tare mult lampa lui Guy Fawkes, sabia de Toledo sau briosa lui Robert the Bruce. Dar toate obiectele si felul in care sunt aranjate sunt ferestre interesante spre felul in care arata si in care gandea lumea anglofona in secolele 15-17.

Si am aflat cu surprindere ca Iacob I, primul Stuart, a fost protestant si ca Guy Fawkes a fost catolic. O alta interpretare gresita a lui Guy, saracul, si o mare intrebare despre cum se face, in cazul asta, ca Charles al II-lea a ajuns sa fie catolic. E clar ca trebuie sa mai citesc, e mult mai mult context in scurta dinastie a Stuartilor decat se pare ca stiu. Cat despre Guy Fawkes... Guy Fawkes a patit-o urat. Torturat, apoi spanzurat si decapitat in public, capul i-a fost atarnat intr-o tepusa pe London Bridge. Inima a fost scoasa s-o vada multimea, iar ce-a mai ramas din corp a fost fiarta, probabil sa se conserve mai bine dupa ce aveau s-o cioparteasca in 4 bucati pe care sa le trimita in cele 4 puncte cardinale. Stiu, pentru c-am vazut pozele intr-un ziar din 1605. 15:05

Nici chinezi nici suedezi

Conferinta “Rolul statului in promovarea responsabilitatii sociale”, 28 septembrie 2012, Hotel Howard Johnson, Bucuresti

Urmaresc activitatea online a retelei Actionam Responsabil cam de cand a aparut. Am tot incercat sa-mi dau seama cine e in spatele ei si care e treaba cu JCI International. Desi faceau totul cum trebuie si nu i-am prins cu pasi sau intentii gresite, eram suspicios in legatura cu ei din simplul motiv ca erau finantati din bani de la POSDRU. Si am prejudecati foarte puternice legate de finantarile POS. Stiu ca banii de acolo se obtin foarte greu, pentru ca sunt indeobste rezervati pentru „prieteni”. Pentru Cosa Nostra, mafia institutionalizata romaneasca. Ca sa iei bani de la Phare trebuie sa ai niste prieteni potriviti. Ceea ce e o tampenie, pentru ca multi oameni cinstiti au incercat sa ia bani prin programele POS si n-au reusit, pentru ca au fost atat de naivi incat sa-si imagineze ca e suficient sa indeplinesti conditiile impuse de Uniunea Europeana. Ceea ce a dus la o absorbtie redusa a fondurilor europene (mi s-a parut cel putin ciudat cand am auzit asta. Chiar asa, nici sa delapideze nu sunt in stare?), ceea ce a dus la suparari si amenintari dinspre dl. Barroso inspre Romania. In fine, treaba lor. Cum-necum, au fost si oameni bine-intentionati care au reusit sa puna mana pe bani europeni, pentru ca au fost suficient de descurcareti sa gaseasca firma de „consultanta” potrivita.

Sunt convins ca si oamenii de la JCI au oarece prieteni potriviti, convingere intarita de faptul ca au reusit sa deschida dialoul cu guvernul legat de documentul StrategiaNationala de Promovare a Responsabilitatii Sociale 2011-2016. Imi amintesc cat de uimiti si revoltati in egala masura au fost activistii din CSR mai prin primavara, cand au citit documentul si si-au dat seama ca e inept si ca nici o autoritate CSR din domeniul privat nu a fost consultata in scrierea lui. Stiu ca oamenii au pierdut in general orice speranta legata de o functionare adecvata a aparatului institutional guvernamental din Romania, si pe buna dreptate, dar pana la urma Statul e o chestie de care ne lovim prea mult si prea des ca sa-l putem ignora. Asa ca initiativa JCI de a pune la aceeasi masa activisti CSR cu reprezentanti ai guvernului mi se pare una grozava si extrem de utila, chit ca rezultatele or sa se vada abia peste ceva timp, si doar daca dialogul va fi continuat intr-un mod sustinut. Discutia de vineri a fost, cum ar spune Lao Tzi, primul pas din calatoria din 1000 de li.

De notat atitudinea reprezentantilor guvernamentali in primul rand: cei doi secretari de stat anuntati ca deschizatori de conferinta, Dan Mihalache si Denisa Patrascu, n-au venit. Sa consideram faptul ca si-au cerut scuze un minim de decenta, gandindu-ne ca puteau foarte bine sa-si vada de treaba? Nici macar nu stim dac-au facut asta, doar Rodica Lupu a fost cea care si-a cerut scuze in numele lor. Momentul citirii declaratiei lui Dan Mihalache a fost de un penibil demn de plenul parlamentului, nu de o sala cu oameni care incearca sa faca lucruri constructive. Mai departe, Mihaela Toader, suplinitoarea d-lui Mihalache, a stat doar pana cu putin inainte sa spuna ceva util. In locul ei a venit Dragos Negoita, expert. De domnul Negoita am fost foarte placut surprins. N-a ascuns deloc faptul ca e la fel de descurajat ca noi toti de cat de prost functioneaza aparatul administrativ si mi-a parut genul de om cu care se poate discuta. Portita de intrare, fisura din barajul mafiot guvernamental, genul de om pe care e bine sa-l ai in reteaua secreta de oameni cu care se poate lucra de care vorbea Mircea Toma. Mi-a placut si de Victor Iliescu, consilier la Ministerul Educatiei, si de faptul ca – desi a ignorat intrebarile incomode – a incercat sa indrepte discutia pe un fagas constructiv mai degraba decat in directia acuzelor reciproce.

Pentru ca pana la urma de asta e vorba. De dialog, de depasirea lipsei de incredere dintre societatea civila si stat, de gasirea oamenilor si a solutiilor potrivite, de crearea masei critice care sa elimine coruptia cu aspect de crima organizata care e politica cvasi-oficiala a administratiei centrale romanesti.

Concret, n-o sa se intample nimic dupa conferinta asta in ce priveste statul roman. Documentul cu Strategia, probabil redactat de o firma de consultanta in urma unei licitatii preferentiale facute publica doar dupa ce se stiau castigatorii, o sa ramana la locul lui, nemodificat si inutil. Dar exista promisiunea unei viitoare intalniri, si a unui dialog de lunga durata. Iar asta va fi constructiv si benefic pentru toata lumea, iar JCI ar avea un merit important daca va reusi sa sustina pe termen lung dialogul si daca se va erija intr-un mediator intre stat si societatea civila.

Dincolo de lucrurile inutile care s-au petrecut, iata cateva din cele care mie mi s-au parut utile: am observat in primul rand ca, asa cum spera John Ashton, s-a depasit dezbaterea terminologica sterila despre ce este de fapt CSR si cum ar trebui sa se traduca. E responsabilitate corporativa sau corporatista? Sau a companiilor? Include etica sau n-o include? Vorbitorii au folosit fiecare terminologia care li s-a parut mai potrivita si, chiar daca la nivel teoretic sunt convins ca inca exista dezacorduri intre ei, e vorba de lucruri de finete, de diferente subtile. In principal, cand vorbeau despre CSR, cu totii stiau despre ce e vorba. Iar cand cineva a spus ca firmele de stat cu pierderi mari nu-si pot permite sa aiba bugete de CSR, Raul Pop a corectat rapid asta, aratand ca nu poti vorbi de responsabilitate daca firma e pe minus. Impotriva ONG-urilor care traiesc din asta, eu as contesta insasi notiunea de „buget de CSR”, pentru ca daca nu are un ROI atunci n-are sens, iar daca are un ROI e un simplu buget de investitii.

Ah, as vrea sa pun aici si clarificarea mea personala asupra a ceea ce este CSR. Dupa mine, cuvantul cheie e „responsabilitate”, iar latura sociala e mai putin importanta, pentru ca de exemplu protectia mediului are doar in secundar o componenta sociala, dar este centrala in conceptul de CSR (The 3 P-s). Mi se pare ca marile corporatii se indeparteaza de termenul de CSR si merg inspre „Corporate Citizenship” sau „sustainability” tocmai datorita neclaritatilor terminologice. Pentru ca responsabilitatea nu incepe de la corporatii, ci de la indivizi, si nu are nevoie de un departament intern ca sa fie implementata, ci poate fi implementata doar printr-o schimbare a paradigmei educationale la toate nivelele, in special la varstele foarte fragede. Iar responsabilitatea companiilor este doar suma atitudinilor responsabile a tuturor indivizilor, de la entry-level la top management. Cea mai frumoasa traducere pe care am auzit-o apartine d-lui Oscar Hoffman de la SNSPA, care spunea in 2009 ca CSR ar trebui sa devina Responsabilitate Sociala Corporatista, unde „corporatist” se refera mai degraba la corpus social decat la corporatii. Ca, adica, intreaga societate ar trebui sa fie responsabila si sa asigure o dezvoltare economica cu suma pozitiva, in care nimeni nu pierde.

Discutia centrala: care ar trebui sa fie rolul statului in RSC? Ar trebui sa fie un motor, un promotor sau un arbitru? Ar trebui sa fie limitat si sa lase societatii civile responsabilitatea auto-reglementarii in privinta dezvoltarii durabile, sau ar trebui sa intervina cu legislatii stricte si obligativitati de raportare de CSR conforma cu standarde tot mai precise? Astea raman intrebari deschise chiar si in tarile in care implementarea responsabilitatii la nivel macro-economic e mult mai avansata, si sper ca urmatoarea discutie sa se centreze pe ele mult mai mult decat cea de vineri, iar reprezentantii guvernului, care chiar sa vina cand promit ca vin, sa participe activ la discutie ca parteneri sinceri de dialog pentru gasirea celor mai bune solutii la problemele prioritare ale Romaniei.

Legat de obligativitatea raportarii conforma cu G3, sau chiar G4 din mai anul viitor: Dragos e justificat cand o sustine, din ratiuni strict comerciale. Dar mi se pare ca trebuie avut in vedere ca resursele necesare raportarii vor frana cresterea economica a companiilor in primul rand, si apoi, evident, si a economiei nationale. Si ca trebuie avut in vedere ce anume e prioritar. Nu trebuie in nici un caz sa urmam modelul chinez, in care orice urma de responsabilitate e suprimata in favoarea cresterii economice cu orice pret, dar cred ca Romania nu e pregatita nici pentru modelul suedez, in care raportarea conforma cu rigorile G3 e cerinta legala.

Mi-a placut o idee pe care am prins-o din zbor, aceea ca preocuparea pentru responsabilitate trebuie sa fie direct proportionala cu impactul asupra societatii. Ca, adica, e mai putin grav daca un patron de bodega de sat nu matura chistoacele de pe jos decat daca ditamai Petromul sau Holcimul fac intelegeri de tip cartel in industria lor.

Am mai aflat si despre standardele OHSAS18001 si despre KING III, pe care vreau sa le studiez ca tema de casa.

Partea a doua a conferintei a fost dominata in primul rand de disputa tripartita intre Geta Diaconu dela KPMG, Dragos Dehelean si Cristi Ducu, legata de cate companii raporteaza ce fac legat de CSR si cat de mult o fac in Romania. E normal ca daca facem criteriile mai laxe gasim mai multe, si e normal ca d-na Diaconu sa fi gasit mai multe decat Dragos. Dar in cazul asta, mi se pare mie, avem nevoie de o standardizare a raportarii. Si pentru ca ISO nu acorda certificari ISO26000, cel mai potrivit candidat mi se pare si mie a fi standardul GRI. Dar atunci revenim la discutia de mai sus, cu resursele pentru raportare fiind prea mari pentru a o legifera. Si atunci mi se pare ca in acest domeniu ar trebui sa intervina autoreglementarea, si ca firmele care raporteaza de buna voie conform GRI ar trebui sa aiba un avantaj competitiv – de o forma sau alta – fata de cele care nu au. Dragos vorbea de „report or explain”, un principiu foarte bun si care chiar pare functional, dar cat de realista e solutia asta cu legiuitorii din Romania?

Am lasat la dospit mai mult de o saptamana articolul, si e pacat pentru ca majoritatea participantilor de la conferinta probabil is vad deja de treaba, dar voiam ca inainte de publicare sa mai adaug cateva vorbe de lauda pentru oamenii de la JCI care au organizat conferinta intr-un fel aproape imepcabil. Nu mi-au placut numeroasele formulare si date despre mine pe care a trebuit sa le completez, dar banuiesc ca asta e pretul platit birocratiei de la Bruxelles pentru banii care finanteaza proiectul. Dar in tot cazul, asta e un lucru secundar. Mi-a placut in schimb foarte mult ideea indrazneata si inovativa de a pune scaunele in cerc, mi-a placut moderarea si felul in care JCI a reusit sa creeze o atmosfera in egala masura placuta si constructiva. Imi place si ca vad din ce in ce mai multa miscare in domeniul sustenabilitatii in Romania, si din ce in ce mai competenta.