vineri, 9 noiembrie 2012

There's no such place like home



Wanda June e o fata de 8 ani, si asa va ramane mereu. Pentru ca in ziua in care a implinit 8 ani, Wanda June a fost lovita mortal de o masina de inghetata. Asta nu e o poveste dramatica, Wanda June a ajuns in rai si ii place acolo. Spune ca nu e suparata pe soferul masinii de inghetata, chiar daca era beat, si chiar daca n-a mai apucat sa manance din tortul pe care l-ar fi primit de ziua ei. Nemaifiind ridicat de parintii ei de la patiserie, tortul a aterizat intr-o cu totul alta poveste, pe care Kurt Vonnegut o spune in unica piesa de teatru pe care a scris-o si pe care, dupa propriile-i afirmatii nu pare s-o pretuiasca prea mult. Nu-mi dau seama de ce, e o piesa destul de buna, ce-i drept mai mult in intentie decat in realizare.

E o piesa care vorbeste despre America jumatatii de secol 20, o America in pragul unei revolutii sociale si culturale. O America pe care Harold Ryan, erou de razboi si pasionat de vanatoare, o redescopera dupa 8 ani petrecuti in jungle africane. Penelope, nevasta pe care a lasat-o in urma si care o evoca destul de transparent pe eroina omonima a Odiseei homerice, il respinge, fiul lui pe care nu l-a mai vazut de cand avea 4 ani are acum 12 si e puternic influentat de ideile pacifiste ale doctorului Woodly, aspirant la mana Penelopei.

Am impresia ca astea sunt principalele obiective cu care a plecat la drum Vonnegut: sa schiteze un portret al Americii inceputului de deceniu 7, in care valorile traditionale ale vietii in suburbii, ale familiei traditionale ca suport solid al individului si al societatii, al barbatului ca lider si razboinic intra in conflict cu ideile pe cale sa explodeze ale revolutiei hippie: pace, libertate extrema si drepturi egale intre sexe; al doilea obiectiv a fost sa repovesteasca Odiseea intr-o adaptare moderna, cu un Ulisse de data asta invins, care nu reuseste sa-si gaseasca un aliat in propriul fiu, sa-si recucereasca nevasta sau sa-i invinga pe petitori.

Punerea in scena a companiei Act up la Old Red Lion Theatre in Angel de luna asta e un proiect destul de ambitios si in buna masura reusit, dar cu evidentele limitari ale unei companii mici si ale unui buget in nici un caz suficient. Nu mi-am dat insa seama decat dupa ce am vazut piesa ca exista si cateva beneficii colaterale si probabil neasteptate ale unui buget insuficient: faptul ca actorii joaca roluri duble si destul de diferite ca specific al personajelor si ca personaje masculine sunt jucate de femei, intr-o rasturnare interesanta a traditiei elisabetane, adauga straturi de substanta punerii in scena, imbogateste textul si da o personalitate distincta si puternica punerii in scena.

Nefiind un consumator masiv de teatru si, in consecinta, nici prea priceput in a aprecia aceasta forma artistica, tind sa ma pronunt in favoarea abordarilor clasice, a pieselor fundamentale (Sofocle, Shakespeare, Caragiale) si sa fiu destul de dur cu avangarda, cu teatrul modern si cu initiativele care incearca sa sparga canoane. Probabil de-asta mi-a placut Happy Birthday Wanda June, pentru ca e o piesa lineara, bazata pe o poveste clasica si se incadreaza destul de bine in ceea ce stiu eu ca este teatru.

Mi-a placut mult conventia de lumini si relatia pe care luministul a stabilit-o cu publicul cu mijloace minimaliste. O lectie pe care o sa incerc s-o fructific in viitor.

Regizorul s-ar fi putut descurca mai bine in a studia si a dezvolta personajele, pentru ca in punctul de turnura al piesei, aparitia lui Harold Ryan, exista o mare ruptura intre atitudinile a doua dintre personajele principale: Penelope si Paul, care – desi reverentiosi fata de legenda sotului si respectiv a tatalui lor – renunta dintr-o data la respect atunci cand sunt confruntati cu prezenta lui Harold in carne si oase, fara sa intelegem prea bine de ce. Apoi, personajul Looseleaf, mi se pare ca nimeni n-a luat nici o decizie ferma asupra lui. Si ar fi trebuit, pentru ca e o prezenta duala si greu de administrat: desi are o partitura comica la nivel de replici, el e de fapt un barometru al transformarii sociale, si in el se desfasoara cu cea mai mare claritate primul dintre cele doua obiective ale piesei. Looseleaf e parte a unei lungi galerii de personaje prinse intr-un purgatoriu dureros: intre lumea din care fac parte, care nu mai exista, si lumea cea noua, care ii respinge si la care nu se pot adapta. Ma intreb daca cineva dintre cei implicati in punerea in scena a inteles asta. Probabil au si englezii nevoie de un Caragiale care sa le explice in ce fel tragedia se ascunde in spatele fiecarei comedii. 12:49

Niciun comentariu: