Wanda June e o fata de 8 ani, si asa va
ramane mereu. Pentru ca in ziua in care a implinit 8 ani, Wanda June
a fost lovita mortal de o masina de inghetata. Asta nu e o poveste
dramatica, Wanda June a ajuns in rai si ii place acolo. Spune ca nu e
suparata pe soferul masinii de inghetata, chiar daca era beat, si
chiar daca n-a mai apucat sa manance din tortul pe care l-ar fi
primit de ziua ei. Nemaifiind ridicat de parintii ei de la patiserie,
tortul a aterizat intr-o cu totul alta poveste, pe care Kurt Vonnegut
o spune in unica piesa de teatru pe care a scris-o si pe care, dupa
propriile-i afirmatii nu pare s-o pretuiasca prea mult. Nu-mi dau
seama de ce, e o piesa destul de buna, ce-i drept mai mult in
intentie decat in realizare.
E o piesa care vorbeste despre America
jumatatii de secol 20, o America in pragul unei revolutii sociale si
culturale. O America pe care Harold Ryan, erou de razboi si pasionat
de vanatoare, o redescopera dupa 8 ani petrecuti in jungle africane.
Penelope, nevasta pe care a lasat-o in urma si care o evoca destul de
transparent pe eroina omonima a Odiseei homerice, il respinge, fiul
lui pe care nu l-a mai vazut de cand avea 4 ani are acum 12 si e
puternic influentat de ideile pacifiste ale doctorului Woodly,
aspirant la mana Penelopei.
Am impresia ca astea sunt principalele
obiective cu care a plecat la drum Vonnegut: sa schiteze un portret
al Americii inceputului de deceniu 7, in care valorile traditionale
ale vietii in suburbii, ale familiei traditionale ca suport solid al
individului si al societatii, al barbatului ca lider si razboinic
intra in conflict cu ideile pe cale sa explodeze ale revolutiei
hippie: pace, libertate extrema si drepturi egale intre sexe; al
doilea obiectiv a fost sa repovesteasca Odiseea intr-o adaptare
moderna, cu un Ulisse de data asta invins, care nu reuseste sa-si
gaseasca un aliat in propriul fiu, sa-si recucereasca nevasta sau
sa-i invinga pe petitori.
Punerea in scena a companiei Act up la
Old Red Lion Theatre in Angel de luna asta e un proiect destul de
ambitios si in buna masura reusit, dar cu evidentele limitari ale
unei companii mici si ale unui buget in nici un caz suficient. Nu
mi-am dat insa seama decat dupa ce am vazut piesa ca exista si cateva
beneficii colaterale si probabil neasteptate ale unui buget
insuficient: faptul ca actorii joaca roluri duble si destul de
diferite ca specific al personajelor si ca personaje masculine sunt
jucate de femei, intr-o rasturnare interesanta a traditiei
elisabetane, adauga straturi de substanta punerii in scena,
imbogateste textul si da o personalitate distincta si puternica
punerii in scena.
Nefiind un consumator masiv de teatru
si, in consecinta, nici prea priceput in a aprecia aceasta forma
artistica, tind sa ma pronunt in favoarea abordarilor clasice, a
pieselor fundamentale (Sofocle, Shakespeare, Caragiale) si sa fiu
destul de dur cu avangarda, cu teatrul modern si cu initiativele care
incearca sa sparga canoane. Probabil de-asta mi-a placut Happy
Birthday Wanda June, pentru ca e o piesa lineara, bazata pe o poveste
clasica si se incadreaza destul de bine in ceea ce stiu eu ca este
teatru.
Mi-a placut mult conventia de lumini si
relatia pe care luministul a stabilit-o cu publicul cu mijloace
minimaliste. O lectie pe care o sa incerc s-o fructific in viitor.
Regizorul s-ar fi putut descurca mai
bine in a studia si a dezvolta personajele, pentru ca in punctul de
turnura al piesei, aparitia lui Harold Ryan, exista o mare ruptura
intre atitudinile a doua dintre personajele principale: Penelope si
Paul, care – desi reverentiosi fata de legenda sotului si respectiv
a tatalui lor – renunta dintr-o data la respect atunci cand sunt
confruntati cu prezenta lui Harold in carne si oase, fara sa
intelegem prea bine de ce. Apoi, personajul Looseleaf, mi se pare ca
nimeni n-a luat nici o decizie ferma asupra lui. Si ar fi trebuit,
pentru ca e o prezenta duala si greu de administrat: desi are o
partitura comica la nivel de replici, el e de fapt un barometru al
transformarii sociale, si in el se desfasoara cu cea mai mare
claritate primul dintre cele doua obiective ale piesei. Looseleaf e
parte a unei lungi galerii de personaje prinse intr-un purgatoriu
dureros: intre lumea din care fac parte, care nu mai exista, si lumea
cea noua, care ii respinge si la care nu se pot adapta. Ma intreb
daca cineva dintre cei implicati in punerea in scena a inteles asta.
Probabil au si englezii nevoie de un Caragiale care sa le explice in
ce fel tragedia se ascunde in spatele fiecarei comedii. 12:49
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu