luni, 7 iunie 2010

Cine-a scris?

Mark Haddon - O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii, Editura Trei, Colectia Fiction Connection, Bucuresti 2005
Traducere de Constantin Dumitru-Palcus dupa Mark Haddon - The Curious Incident of the Dog in the Night-Time, David Fickling Books, Random House Children's Books, Londra, 2003


Christopher Boone este un copil de 15 ani din Swindon cu anumite probleme de natura psihica. Christopher stie si isi intelege limitele, desi nu si le explica foarte bine. El stie ca nu poate intelege glumele si metaforele, ca ii e frica de lucruri si de oameni noi, ca are o frica superstitioasa de galben egalata in intensitate doar de pasiunea, la fel de inexplicabila pentru rosu, ca nu-i plac schimbarile, ca are tabieturi rigide si alienante, ca nu e capabil sa filtreze fluxul informational oferit de simturi asa cum fac oamenii normali. E constient insa si de calitatile pe care le are, de memoria lui extraordinara si de aptitudinile logice si matematice iesite din comun care sunt principalele instrumente care ii pot mijloci o viata cat mai normala, dar si de faptul ca isi poate educa mintea in asa fel incat sa isi poate depasi problemele si sa instituie intre el si societate un raport natural. Christopher are norocul ca e inconjurat de oameni care il ajuta si marele noroc ca e inconjurat de oameni care il inteleg. Poate ca l-ar ajuta si mai tare ca printre cei care il inteleg sa se numere si membrii familiei lui, dar Christopher nu se plange.
Printre cei care il ajuta si il inteleg se numara si o anume doamna Siobhan, care il indeamna pe Christopher sa scrie o carte, consiliindu-l pe tot parcursul scrierii ei. Pentru ca lui Christopher ii plac romanele politiste, se hotaraste sa scrie tot o carte politista, in care sa investigheze asasinarea cainelui vecinei lui. Argumentul ca pretextul romanelor politiste este o moarte de om este irelevant pentru Christopher, intrucat el nu vede nici o diferenta intre moartea unui om si moartea unui caine, iar Cainele din Baskerville ii serveste drept contraexemplu la regula lui Siobhan.

Mark Haddon e un scriitor englez despre care stim mult mai putine lucruri decat despre Christopher. Ce se poate spune cu precizie despre el este ca a scris o carte, aceeasi pe care Christopher Boone o scrie plecand de la asasinarea cainelui vecinei lui.

Poate parea ciudat ca doi oameni sa scrie aceeasi carte, dar lucrul asta vine usor atunci cand unul e scriitor, iar celalalt e doar un personaj. O intrebare pe care mi-am pus-o constant a fost daca ar putea Christopher sa scrie cartea pe care o citesc. Sunt sceptic in privinta asta si, desi Mark Haddon a scris atent, ingrijit si documentat (ceea ce probabil il face un scriitor bun), cred ca lui Christopher i-ar fi iesit cartea altfel. Putem intr-adevar sa speram ca un copil autist de 15 ani ar putea scrie o asemenea carte? In privinta asta, Mark Haddon se foloseste de literatura si de Christopher ca sa ne dea un raspuns incarcat de optimism. E, in tot cazul, un experiment care merita incercat.

Daca as spune ceva despre poveste, as strica farmecul cartii, si nu vreau sa fac asta. Despre stil pot sa spun ca e unul foarte ingrijit, treaba care s-a facut de buna seama cu mari eforturi pentru ca daca lui Mark Haddon ii pasa despre stil, Christopher nu da prea multi bani pe lucrul asta, si asta face lucrurile foarte grele atunci cand cartea e scrisa de amandoi. In general, cand cartea e scrisa de un personaj, autorul trebuie sa-l supravegheze foarte atent, pentru ca ispita de a pleca cu naratiunea sau cu stilul in directii incontrolabile e prezenta tot timpul. Ei bine, desi il lasa pe Christopher sa-si faca de cap destul de mult, Mark Haddon nu scapa nici o clipa din ochi firul principal al cartii si reuseste pana la urma sa o duca la bun sfarsit, odata cu Christopher.

Mi-a placut cartea asta ca se citeste usor, ca e cinstita cu ea insasi si cu cititorii ei si ca are numeroase referiri la cultura pop britanica a sfarsitului de mileniu, alaturi de plasari extrem de precise in spatiu/timp. Mi-a mai placut si ca ne povesteste bucatele de cultura generala de pe pozitii de egalitate, ca pe niste fapte anecdotice, incercand sa fie, pe langa o poveste, si un tub de Smarties, ceea ce este dupa mine o forma superioara de educatie, dar dezbracata de raportarea la cititor de pe o pozitie superioara care mi i-a facut neplacuti pe Eco sau pe Dan Brown.

Sigur, am vrea sa stim ce se intampla cu Christopher, unde ajunge si cum se descurca, dar din pacate - si lucrurile astea se intampla frecvent in viata - ne intersectam cu Christopher doar pe parcursul acestei carti, dupa care drumurile noastre se despart ireversibil. Dar mie unul imi place sa cred ca baiatul acela cvasi-autist pe care l-am cunoscut pret de o carte pasionanta a ajuns pana la urma bine.

5 comentarii:

Gabriel spunea...

Bravo, bravo !

Nautilus spunea...

M-ai făcut curios şi am luat cartea ( era la reduceri, am dat 10 roni ).

Interesantă.

Ca observaţii: deşi puştiul e foarte interesat de matematică, în carte nu apare niciun paradox logico-matematic, deşi acestea constituie o "savoare" particulară a domeniului, binecunoscută în cărţile de popularizare.
Deci nu se trece la nivelul metamatematic.

Apoi, rezolvă mintal ecuaţii de gradul al doilea (cărora le dă formula pentru discriminant pozitiv); în cazul uneia însă "delta" este negativ. Nu pomeneşte aici de numerele complexe, deşi ar fi fost o bună ocazie pentru reflecţiile lui.

Nu cred că scriitorul a "intrat perfect în mintea personajului". Apar stângăcii, "cârpeli" explicative - vizibile chiar la o lectură foarte rapidă, cum a fost a mea.

bhuttu spunea...

Adevarul e ca si mie mi s-a parut ca problemele matematice abordate sunt de dificultate cel mult medie. Am pus asta pe seama faptului, evident, ca pregatirea autorului este una psihologica, nu matematica. Poate ca asta n-ar fi trebuit sa se vada, si e posibil sa-si fi putut face documentarea mai bine.

La acuzatiile pe care i le aduce, as vrea insa sa mai aduc un argument in favoarea lui, fie ca-l merita, fie ca nu. Macar si pentru ca suprainterpretarea strica placerea savurarii actului artistic, placere care apartine simturilor, si pe care intelectul o altereaza intotdeauna. Ma gandesc ca a fi autist nu te transforma automat in demonul lui Laplace, si ca, indiferent de potentialul creierului, esti restrictionat de educatie, ceea ce poate fi una din cauzele pentru care Christopher nu trece in metamatematica si logica (pe care spune ca o admira, dar nu a studiat-o). Apoi, realitatea are consistenta stiintifica doar pana la un anumit nivel dincolo de care, daca ramanem ancorati in pozitivism, nu putem sa legam faptele intre ele decat prin "carpeli" explicative. Gradul lor de vizibilitate, e drept, tine si de autist si de autor.

Nautilus spunea...

Mi-am adus aminte de una din cele mai tari faze din carte:

"eu cred că sunt atât de multe lucruri interesante într-o singură casă, încât ţi-ar lua ani de zile să te gândeşti la toate cum se cuvine. Şi în acelaşi timp un lucru este interesant fiindcă te gândeşti la el şi nu pentru că ar fi nou."

Deşi nu sunt autist, sunt aproape de acord cu afirmaţiile.

A doua frază citată defineşte totuşi un "autism esenţial", care implică şi absenţa dialogului om-lucru, nu doar a dialogului om-om.
Omului "normal" i se par interesante lucrurile pentru că are impresia că "îi vorbesc".
E o proiecţie a unui dialog care, în anumite condiţii ("noutatea") pare real.
Sau...chiar este real ? Ne "vorbesc" lucrurile în vreun fel ?

bhuttu spunea...

Eu cred ca nu putem face o separare asa de clara intre lucrul care e interesant pentru ca iti vorbeste si lucrul care e interesant pentru ca te gandesti la el. Iar daca facem, sunt cu autistii.

Dialogul cu lucrul nou este, inevitabil, efemer. Pe cand in momentul in care, dupa ce te gandesti la el suficient de mult, simti ca un lucru incepe sa-ti "vorbeasca", acela e un dialog adevarat, cu intruziuni in dialectica si in noi descoperiri. Sigur, ca sa te gandesti la el suficient de mult, pana la instituirea dialogului, e nevoie de o afinitate, e nevoie ca lucrul, inca nou, sa-ti "vorbeasca". De-asta spun ca nu se pot separa asa de clar.

Cat despre intrebarea ta... mi se pare ca "lucrurile" ne vorbesc, si inca in multe feluri. Fiecare pe limba lui, insa.