Non Camp

FC Barcelona – Internazionale Milano 1-0 (Pique '84), UEFA Champions League 2009-2010 Semifinals 2^nd leg, 2010-04-28, Nou Camp, Barcelona

Imi amintesc cum, in 2004, am fost foarte surprins de drumul hotarat spre finala Champions League a doua echipe de la care foarte putina lume se asteptau sa ajunga acolo. Urmarind meciurile doar selectiv, as zice ca mi-a placut mai mult de AS Monaco, cu Morientes – imprumutat de la Real dar care a marcat de 2 ori impotriva lor, cu Ludovic Giuly, printul de Monaco sau Patrice Evra, in care Ferguson a vazut potentialul celui mai bun fundas stanga din fotbalul modern. Pe ei ii vedeam, asadar, favoriti la castigarea finalei impotriva unui Porto care cuprindea nume precum Ricardo Carvalho sau Deco, dar care pe atunci nu-mi spuneau nimic. Si Porto s-a dus spre un 3-0 care lasa putine lucruri de spus, si spre o liga a campionilor care-i face o aparitie pitoreasca in lista castigatorilor.

Habar n-aveam cine e Mourinho, dar aveam sa aflu curand, mai exact din toamna, cand Abramovich l-a adus pe portughez la Chelsea, care a inceput imediat sa castige trofee. Am inceput, alaturi de mai toata suflarea fotbalistica engleza, sa-i urasc pe Chelsea cu exasperantele lor victorii la limita si cu jocul lor unidimensional si total lipsit de culoare. Aparare extraordinar de exacta, si un mijloc construit cu unicul scop de a arunca mingi spre Drogba, infipt precum cuiul lui Pepelea in careul advers.

« Toata lumea se astepta ca Chelsea sa nu castige fiecare meci si in ziua in care o sa pierdem va fi sarbatoare in toata tara » a spus la un moment dat Mourinho, dar se subapreciase. Imi amintesc cum in 2006, cand Barcelona i-a scos greu in optimi, a fost sarbatoare pe tot continentul.

Dupa ce a plecat de la Chelsea, am crezut ca steaua lui Mourinho a apus si ca de fapt mare parte din performantele lui au fost doar hype, exagerari de tabloid. Si iata-l acum pe marele Jose, la carma unei echipe care de prea mult timp nu mai spunea nimanui nimic pe plan european, eliminand mai intai Chelsea si acum Barcelona, cavalerul in armura stralucitoare al continentului, echipa preferata a tuturor celor care n-au o echipa preferata.

Dupa o partitura tehnica incantator de exacta la Milano, care insa a si degenerat intr-un meci frumos, cu 4 goluri, era de asteptat ca Mourinho, avand de aparat un avantaj de doua goluri in fata unei echipe care nu stie sa joace decat spectaculos, sa anuleze tocmai aceasta componenta a fotbalului lor. Se spera la un meci mare, desi toate indiciile aratau altceva. Dar fotbalul isi are o logica proprie, iar consumatorii de fotbal cu atat mai mult.

Nivelul de spectaculozitate a fost mediocru si submediocru cam trei sferturi din meci, si abia spre final, cand spaniolii si-au amintit ca trebuie totusi sa marcheze de doua ori, jocul s-a mai iutit putin. In prima repriza insa, cele mai importante momente au fost doua faulturi, si iesirile lui Jose in afara bancii tehnice pentru a oferi televiziunilor si istoriei cateva cadre memorabile in care un om, ce-i drept special, infrunta vuietul a 90.000 cu cateva gesturi imprumutate din certurile prescolarilor.

Despre cartonasul rosu la Motta, eu cred c-a fost perfect justificat, mana in gatul lui Busquets e un gest complet nefotbalistic si n-are nici o relevanta daca a fost al doilea galben sau rosu direct. Ambele insemnau eliminare. Cartonasul galben la Chivu, in schimb, nu mi s-a parut la fel de rezonabil. Romanul a atins mingea inainte de a-si dobori adversarul, n-a avut nici o intentie sa loveasca si cred ca a fost sanctionat doar pentru indrazneala de a intra prin alunecare la – nu-i asa ? – cel mai bun fotbalist din lume.

Altfel, prima repriza a consemnat doar vreo 3 suturi ale catalanilor spre obiective din apropierea vaga a portii lui Julio Cesar si un mare zero in dreptul italienilor la capitolul actiuni ofensive. Iar cand au incercat ceva mai serios, Sneijder a facut o intindere si n-a mai putut sa termine meciul. Odata cu repriza a doua si cu minutele care se scurgeau, ideile ofensive ale lui Inter s-au redus la curse solitare ale lui Eto'o in rarele momente in care se intalnea cu mingea.

Defensiv insa, italienii au fost asezati impecabil. Linia de 4 fundasi nu s-a miscat la nici un moment de la locul ei, ramforsata fiind de o linie de mijloc la fel de rigida si cu sarcini la fel de defensive. De fiecare data cand Barcelona avea mingea, in fatal or stateau doua linii de cate patru care astupau absolut toate trecerile. De prea putine ori comparativ cu jocul lor obisnuit Barcelona a putut sa se infiltreze pe flancuri si sa centreze, cornere au fost putine, iar faimoasele lor atacuri cu 3-4 oameni venind in linie ca la rugby au lipsit cu desavarsire. Inter a cedat deliberat posesia pana la 40 de metri de propria poarta, dar ca sa treaca vreo pasa utila spre gurile de foc, Xavi & co. ar fi avut nevoie sa se joace cu o minge de ping-pong, probabil. Asa se face ca cel mai bun jucator al planetei™ a fost din nou un anonim, iar Zlatan a gafait in niste inclestari fizice desfasurate in cea mai mare parte fara minge.

Singurul gol al meciului a venit dintr-o pozitie destul de suspecta de off-side, iar omul care – eventual – ar justifica pozitia regulamentara a lui Pique este un fost atacant intrat in repriza a doua caruia i s-au trasat sarcini strict defensive. Si chiar si asa, a fost nevoie de o fenta magistrala a fundasului catalan pentru a ramane, in sfarsit, singur cu poarta goala, pentru ca altfel atat Cambiasso cat si portarul Cesar l-au atacat imediat.

Ultimele 10 minute au fost ceva mai animate, am vazut cateva suturi sanatoase la poarta, vreo doua parade excelente din partea lui Julio Cesar si o ratare imensa a lui Bojan, care ar fi rescris radical istoria daca se ducea in plasa. Zeita Fortuna n-a fost insa impresionata de rugamintile celor 90.000 de oameni din tribune, asa ca Jose Mourinho va merge in abia a doua lui finala de Champions League, sa o intalneasca pe Bayern Munchen intr-un meci care se anunta oricum, numai previzibil nu.