sâmbătă, 10 aprilie 2010

Some may say it's just a game...

“Some people think football is a matter of life and death. I assure you, it's much more serious than that.” (Bill Shankly)

Manchester United - Bayern Munich 3-2 (Gibson '3, Nani '7 '41 - Olic '43, Robben '74), UEFA Champions League 2009-2010, Last 8 2nd leg, 2010-04-07, Old Trafford, Manchester

Cei care imi citesc blogul imi pot reprosa pe drept cuvant ca scriu de cele mai multe ori dupa victorii ale lui United, in special dupa cele obtinute estetic, cu stil, si prea putin dupa esecuri. Chestia asta se intampla probabil pentru ca ei se asteapta de la mine sa ma comport ca un ziarist. Ori, eu nici nu sunt ziarist, nici nu vreau sa ma comport ca unul. Cand am inceput sa scriu rezumate de meciuri, am facut-o cu motivatii strict personale, pentru ca mi se pare ca a scrie despre ceva este o metoda de a-ti fixa acel ceva mai bine in memorie, dar si de a obtine un instantaneu al impresiei pe care acel ceva ti l-a produs in momentul scrierii. Ori, mi se pare normal sa vreau sa retin doar lucrurile placute si impresiile pozitive. Asa suntem construiti, pana si creierul se straduie din rasputeri sa uite chestiile neplacute.

Despre meciul asta insa, simt ca ar trebui sa zic cateva lucruri. Pentru ca mai multi oameni m-au intrebat despre el si - chiar daca le-am raspuns - in scris pot sa ma desfasor ceva mai bine si mai deplin, pentru ca priveam plin de incredere spre el si lasasem usa larg deschisa spre sequel in postarea anterioara, dar si pentru ca sper sa reusesc, tot prin scris, sa-mi lamuresc mai bine senzatiile legate de meci.

Eram, asadar, extrem de increzator inainte de fluierul de start, si nici nu poate fi altfel. Pentru ca, daca nu crezi ca poti, ce sens are sa mai incerci? Mult spus cand esti doar spectator? Poate. Depinde de cat de tare esti dispus sa te implici emotional. Dar e motivul pentru care nu mai urmaresc meciurile Stelei sezonul asta. Pentru ca, indiferent de rezultate si indiferent daca or sa castige campionatul sau or sa retrogradeze, m-am convins ca nu mai au nici o sansa sa joace ca o echipa de fotbal, ca o echipa care sa ma convinga ca face tot ce poate, ca are curaj sa joace impotriva oricui si ca, indiferent de numele adversarului, are o sansa sa castige. Steaua e, de altfel, singura echipa romaneasca de care imi amintesc sa fi fost vreodata asa, indiferent de cat de rare sau cat de putine au fost momentele. Manchester United, cel putin de cand sunt suporterul lor, au fost tot timpul asa. Tot timpul au crezut ca pot sa castige, si mai tot timpul au inceput meciul ca favoriti. Mai mult inca, de prea putine ori au jucat marunt si meschin, protejand vreun 1-0 norocos. Cam asa arata de obicei echipele de care te indragostesti.

Iar dupa felul in care a inceput meciul... randurile de mai sus n-ar fi putut fi scrise decat poate dupa un previzibil esec in finala, in fata unei Barcelona dezlantuite ca o furtuna brusca de vara, dar care nu vrea sa se mai termine. La fel ca in tur, inca nu-mi terminasem ritualul de dinainte de meci (semintele, berea et al.) cand United a deschis scorul. Un sut de la 20 de metri al lui Gibson in minutul 3, la care Butt a avut o reactie inexplicabil de intarziata. Faza a trecut pe la Rooney, si asta e un punct important.

Ce evidenta schimbare de atitudine in joc, numai pentru ca Rooney a fost in teren! Dupa cosmarul cu Wolves, incheiat din fericire cu o trezire la timp, si dupa fotbalul atat de plat practicat in esecul din weekend din fata lui Chelsea - unde a fost nevoie de foamea entuziasta de gol a lui Macheda pentru ca United sa-si salveze decenta si sa poata justifica 6 puncte pierdute cu Chelsea in acest sezon cu doua goluri din off-side - ce priveliste placuta a fost United jucand fotbalul pe care-l stie si care castiga lucruri! Daca s-ar fi calificat, laudele la adresa lui Rooney ar fi curs si s-ar fi amplificat pana la cote dezgustatoare (uitati-va la ce se scria miercuri despre Messi). Reversul e ca acum, pentru ca s-au calificat nemtii, tusele ingrosate atat de comune in presa sportiva au avut semnul minus in fata, repetand ca un disc stricat dependenta echipei lui Ferguson de Rooney. Faptele arata ca aceasta dependenta exista, si recunosc ca cel putin de la inceputul returului, mi-am dorit in primul rand binele lui Rooney si abia apoi al lui United, chestie care nu s-a intamplat cu Ronaldo, de exemplu.

Nu e vorba de faptul ca Rooney e talentat (nu la fel de talentat ca altii, oricum), de faptul ca depune un efort fenomenal (dar pe care il poate reproduce oricine) sau ca are o foame imensa de victorie indiferent de miza (pustii care stau pe banca lui United ca si cum ar avea arcuri pe scaune il depasesc in privinta asta, probabil), dar atat de mult a crescut valoarea heraldica a lui Rooney incat atunci cand nu e pe teren echipa arata ca o armata fara comandant. Rooney a devenit steagul de lupta al lui Manchester United, si chiar daca efectele psihologice ale steagului de lupta sunt cunoscute, observarea lor ramane un spectacol sublim.

Golul lui Nani din minutul 7 a avut o doza de intamplare aproximativ egala cu cea a golului lui Scholes impotriva lui AC Milan, numai ca acum, la cat de dezlantuiti pareau diavolii, la cat de gratioasa a fost miscarea portughezului si, per ansamblu, la cat de placuta ochiului a fost faza, nimeni nu s-a mai obosit sa remarce asta, sau n-a mai indraznit s-o faca. In tot cazul, fundasii bavarezi au fost la fel de depasiti de evenimente ca pe toata durata dublei manse. Iar dupa ce a marcat pentru 3-0, Nani si-a permis pana si saltul pe spate care ii pune in pericol parametrii de eficienta, cel putin dupa parerea lui Ferguson. S-ar fi zis ca repriza a doua nu prea mai conteaza, probabil cine avea lucruri mai bune de facut chiar incepea sa ia in calcul alte feluri de a petrece 45 de minute. Olic insa a avut alta idee cu golul lui venit de nicaieri altundeva decat, probabil, dintr-o speranta ilogica legata de posibilitatea calificarii.

3-1 era un rezultat fragil, dar aspectul jocului avea tendinta sa creeze amnezie in legatura cu aspectul asta. United a intrat cu mentalitatea echipei deja calificate in repriza a doua, uitand de zicala cum ca pe nemti i-ai batut doar cand se suie in autocar, dar si ignorand semnalele de alarma. Eliminarea lui Rafael, iesirea lui Rooney si insistenta crescanda a nemtilor erau semne suficiente ca mai e nevoie de un gol care sa omoare complet sperantele lui Bayern, numai ca intr-o prima faza respectivul gol n-a vrut sa vina. Apoi, United a inceput sa joace marunt, si e probabil momentul in care a capitulat mental. Indiferent de pozitia in care esti intr-o lupta, capitularea mentala te pune la dispozitia adversarului, iar Bayern n-au fost suficient de milostivi incat sa rateze sansa calificarii. Sub anumite aspecte, asta a fost mai putin un meci intre doua echipe de fotbal si mai mult o lupta a fiecareia dintre echipe cu proprii-i demoni. United avea de demonstrat ca poate juca si fara Rooney si ca e o echipa care arata macar aproximativ la fel de bine ca Barcelona, in timp ce nemtii au trebuit sa se lupte cu ideea ca nu mai sperie pe nimeni si ca nu merita sa fie prezenti in faza asta a competitiei dupa ce i-au eliminat pe Fiorentina in urma unor crase erori de arbitraj. Evident, meciul asta a fost castigat de nemti, indiferent de cifrele de pe tabela.

Iar dupa golul de 3-2 al lui Robben, United nici macar nu s-a mai obosit sa simuleze ca ar putea arata ca o echipa careia i-ar fi usor sa dea un gol intr-un sfert de ora. In punctul ala, meciul se terminase.

4 comentarii:

Dumy spunea...

Bun Bun imi place .

sully spunea...

vreau sa mentionez ca ma bucur f mult ca s-au calificat nemtii. nu am tinut si nu mi-au placut nemtii niciodata dar speram sa se califice ei, ptr ca manchester era singura echipa in stare sa o bata pe barcelona in finala. deci in aceste conditii abia astept sa ma bucur la castigarea trofeului pe terenul marelui rival. va fi un triumf istoric.

Nautilus spunea...

"mi se pare ca a scrie despre ceva este o metoda de a-ti fixa acel ceva mai bine in memorie, dar si de a obtine un instantaneu al impresiei pe care acel ceva ti l-a produs in momentul scrierii"

Da, avem nevoie de monumente care reprezinta clipa lipsita de o anume dimensiune inefabila. Poate ca, in fluxul trairii, candva ( candva ! ) vom reusi sa recuperam si acea dimensiune... pentru o (alta) clipa.

*

Imi place pasiunea ta pentru o echipa care mie, sincer, nu-mi spune nimic.

Dar mi se pare ca lucrurile care nu-ti spun initial nimic sunt cele care te fac sa progresezi cu adevarat :)

bhuttu spunea...

@Nautilius Ne desfasuram fiecare pe axe individuale, iar iesirea eului in lume, oricat am fi de experimentati, are intotdeauna ceva din naivitatea si nesiguranta primilor pasi. Depinde de distanta de la care o privim.