De cand am auzit prima data de Tottenham (adica din 1994, cand s-a trasferat Ilie Dumitrescu la ei) mi s-au parut o echipa din partea de sus a partii de mijloc. Avand ghinionul geografic sa apara in vecinatatea unei echipe cu blazon si performante superioare, Spurs au fot de cand ii tin eu minte o trupa decenta si nimic mai mult. Chiar si acum, cand sunt un club foarte bine condus, la care s-au facut investitii masive si cu una din cele mai bune situatii financiare din PL, Spurs n-au iesit niciodata din conditia lor de mediocri si nu i-am desprins niciodate de eticheta de aristocrati scapaptati, dar fara sa fi fost de fapt vreodata aristocrati. Si asta independent de rezultate. Chiar anul trecut, pe care l-au inceput catastrofal sub conducerea lui Juande Ramos, cu doar 1 punct in primele 9 meciuri, nu se gandea nimeni ca ar putea sa retrogradeze. Iar anul asta, cand se bat pentru ultimul loc de CL, toata presa vorbeste despre banii europeni, fara ca cineva sa se gandeasca la vreo mare isprava pe care Spurs o pot face in liga.
Dar imi plac Spurs pentru ca, indiferent de forma temporara, meciul cu ei nu e niciodata unul usor pentru nimeni. Iar ambitiosul Redknapp i-a transformat intr-o echipa care nu doar ca pune probleme, dar iata, au reusit sa invinga Arsenal si Chelsea in meciuri consecutive. E cinstit asadar sa spun ca, avand in vedere si parcursul impleticit al lui United pe acest final de sezon, si miza celui de-al patrulea titlu consecutiv, priveam cu reticenta meciul asta. O victorie cu Spurs nu garanta titlul, in timp ce orice punct pierdut insemna pierderea lui, iar asta e o situatie cu care Manchester United nu e deloc obisnuita.
Formula de start mi-a intarit temerile atat prin absenta lui Rooney de pe foaia de joc, cat si prin plasarea lui Berbatov ca varf impins, in capatul unui 4-5-1 in care e evident ca bulgarul nu se simte cel mai in largul lui. Acum, eu cred ca United e o echipa buna, cu un lot destul de valoros si probabil printre cele mai bune din Anglia. Dependenta de Rooney este evidenta, dar parerea mea este ca aceasta dependenta este mai mult una de ordin psihologic decat fotbalistic. Cand juca Ronaldo, avea libertate totala pe teren, nu avea nici un fel de sarcini tactice iar jocul lui, desi sclipitor, era tot timpul inconstant. Absenta lui s-a resimtit, dar momentele de sclipire pot fi macar partial suplinite printr-un nivel crescut de efort si prin aparitita in banda a unui om (de obicei Valencia) cu siguranta nu la fel de valoros ca Ronaldo, dar mult mai disciplinat tactic si cu sarcini mult mai exact trasate.
Rooney in schimb, a fost pe tot parcursul sezonului varful modulului 2-3-1 ofensiv, iar jocul lui a dezamagit de prea putine ori. Rooney a asigurat tot timpul golul, a tinut in permanenta ocupata linia de 4 fundasi adversa de unul singur si - foarte important - rata lui incredibila de efort i-a permis sa coboare nu numai sa intre in combinatii si sa-si ia mingi, dar si sa aiba un aport defensiv, deloc negliabil. Berbatov - si probabil nimeni - nu poate face toate astea iar jocul lui are nevoie de sustinerea cel putin a inca unui atacant. Asa se face ca fara Rooney, United arata ca o morisca macinand in gol, ca un motor fara cureaua de transmisie. Apararea e solida, mijlocul combina frumos, migea se duce in fata portii adverse, dar elementul esential, omul care sa dea lovitura de gratie, lipseste. Asa a fost cazul si in prima repriza cu Spurs, iar pauza a adus cu ea o mireasma de resemnare cu un loc 2 si un sezon ratat. Albii n-au atacat cine stie ce, s-au simtit sufocati de presiunea mijlocului gazdelor si per ansamblu United a dominat net, creand chiar si cateva ocazii. Dar fara sa arate in vreun moment ca victoria e doar o chestiune de timp.
Cand a venit penaltyul insa (perfect valabil zic eu, la fel ca si celalalt), si dupa ce Giggs a marcat, am rasuflat usurat la gandul unui nou 1-0 chinuit, dar cu aceeasi greutate in cursa pentru titlu ca si uluitorul 7-0 al lui Chelsea de azi.
Dar Ferguson a tinut sa intervina si, prin doua schimbari meschine (Carrick pentru Valencia si O'Shea pentru suprasolicitatul Evra) a transformat fata echipei dintr-una care stapanea meciul intr-un bloc de 11 oameni care incearca sa apere un avantaj de un gol jumatate de ora. O transformare nu numai necaracteristica, ingrijoratoare si jignitoare pentru o echipa de anvergura diavolilor, dar si ineficienta pentru ceea ce-si propune. Tottenham nu e echipa in fata careia sa vrei sa te aperi si, vazandu-se invitati la joc, Spurs s-au mutat in jumatatea lui United si au avut nevoie de doar 10 minute sa dea si golul care putea decide campioana. Corner de pe partea dreapta, iar Ledley King s-a inaltat peste nou-intratul Michael Carrick pana spre cote de inaltime care necesita monitorizare de trafic aerian si a trimis mingea puternic spre un colt pe care Rafael doar se prefacea ca-l apara, asteptand de fapt ocazia sa fuga in fata.
20 de minute avea la dispozitie United sa amane verdictul sezonului, dar nici o idee cum sa faca asta. Iar singura optiune la dispozitia lui Ferguson era cea previzibila si deja folosita a introducerii lui Macheda. Plusul pe care il aduce italianul nu e neaparat unul de viteza, de tehnica sau de forta ofensiva, ci de determinare. Macheda are exact ceea ce lipseste echipei fara Rooney: pofta de gol si convingerea ca o serie de atacuri sustinute nu pot avea alt deznodamant decat golul si mai apoi victoria. El a dat unicul gol al diavolilor din esecul cu Chelsea tot din postura de rezerva si tot el l-a lansat acum pe Nani pentru al doilea gol.
Ca sa dam cezarului ce-i al cezarului, totusi, felul in care Nani a preluat si si-a depasit adversarul si, mai ales, exceptionala executie peste Gomes fac ca bijuteria asta de gol sa-i apartina in totalitate. Brazilianul din poarta lui Tottenham a iesit exasperant de bine pe toate centrarile spre careul lui, dar la aceasta executie cvasi-perfecta a lui Nani a putut face prea putine.
Se pare asadar ca Ferguson este pana la urma nascut sub o stea norocoasa. In linii mari golul lui Nani, cu 10 minute inainte de final, a cam pecetluit soarta punctelor. Spurs au incercat sa riposteze imediat, dar van der Sar a rezistat bine, iar timpul schimbase intre timp tabara. Cateva minute mai tarziu, cand Giggs a transformat si al doilea penalty, meciul s-a terminat de facto.
Un joc placut in ansamblul lui si un rezultat de lauda: 3-1 pe deplin meritat in fata echipei de pe locul 4 care tocmai le-a invins pe cele de pe 1 si 3. Reiterez ideea ca pentru a-si depasi dependenta de Rooney, United are nevoie doar de cateva victorii in acest fel de meciuri, cu miza impotriva unor echipe puternice, astfel incat echipa sa redescopere ca forta grupului mai degraba decat genialitatea lui Rooney este cea care castiga lucruri.
Oricat de bun, rezultatul e totusi o simpla amanare. Chelsea are in continuare prima sansa la titlu, iar cele sapte goluri pe care le-a dat astazi in poarta nefericitului Sorensen demonstreaza ca sunt hotarati sa profite de ea. Sigur, au meci cu Liverpool etapa viitoare, dar personal am dubii ca echipa de anonimi mesterita de Rafa pe Anfield are vreo sansa sa reziste tavalugului Chelsea, care arata acum ca un rechin cu mirosul sangelui proaspat in nari. Daca m-as fi asteptat ca cineva sa poata incurca Chelsea in aceste ultime trei meciuri, acesti cineva mai degraba s-ar fi numit Stoke. Si uite, 7-0.
2 comentarii:
"era tot timpul inconstant" - usor oximoronica formula.
Multumesc pentru vizita, lectura si puricare. Iti sunt dator o clarificare, banuiesc, cu toate ca trebuie sa te fi prins de sens si singur. "Inconstant" din formularea asta se refera la prestatia jucatorului pe durata unui meci, in timp ce "tot timpul" se refera la forma fotbalistului pe durata unei serii de meciuri pe care le joaca. Daca vrei, ca in urmatorul exemplu: "Ce vreme schimbatoare!" "Aici vremea e mereu schimbatoare".
As zice ca formula e cumva inedita. Oximoronica? E mult spus. Oximoronul e o figura de stil, si noi nu facem literatura aici.
Trimiteți un comentariu