joi, 9 februarie 2012

Hawaii you?

The Descendants (USA, 2011), regia: Alexander Payne

E clar ca proverbul cu cartea care nu trebuie judecata dupa coperta merge mai departe de nivelul sintactic. Dar interpretat literal, ne poate pune in fata unei provocari. Pentru ca uneori, tot ce avem pentru a judeca o carte e coperta, care devine astfel unicul criteriu de evaluare.

Cam asa si cu filmele. Dintre posterele de filme care mi-au trecut prin fata ochilor in ultima vreme, Descendants mi se parea cel mai slab. Posibil sa fie si nepotrivirea dintre plaja de pe poster si vremea de afara, desincronizarea cu posterele celorlalte filme (numai chestii intunecate – Warhorse, Shame, Coriolanus, Haywire etc.), sau poate pur si simplu posterul e inexpresiv. Clooney ipostaziat ca un Robinson Crusoe naufragiat intr-un paradis tropical.

N-as fi platit bani sa vad filmul asta, dar intr-o companie placuta si cu un pahar de whisky in mana, orice film e la fel de bun. Asa ca sa curga.

Ei bine, nu s-a dezmintit. Chiar e asa de slab pe cat incearca sa transmita posterul. Banuiesc ca e o situatie in care i-am putea aprecia sinceritatea. Prima chestie izbitoare, asocierea dintre „Clooney” si „urmasi” e nefericita. Clooney e tipul burlacului prin excelenta, omul a muncit sa-si castige perceptia asta si tentativa de a juca impotriva probabilitatii de obicei costa mult. Nu ca n-ar fi credibil ca familist – Clooney se achita bine de treaba lui si face un rol foarte bun. As zice chiar ca pentru fanii Clooney filmul trebuie bifat.
Dar altfel, substanta e destul de diluata. Scenariul e foarte plat, iar firul epic e o mare linie dreapta, bine intinsa intre inceput si sfarsit, atat de transparenta ca ar putea pune cartoane la fiecare moment al actiunii. „Expozitiunea” ar putea deschide primele secvente, in care aflam care e treaba cu protagonistii. Apoi „Intriga” inainte de prima aparitie a lui Clooney la spital, si tot asa.

Nici o dilema morala prea complicata, nici o rasturnare de situatie, nici o surpriza pe final. Profunzimea personajelor? Asta e un fel de Porumboiu ajuns la Hollywood. Minunata idee cum ca daca lasi personajele sa se invarta prin cadru vorbind putin ar ajunge sa transmita emotiile adevarate, sa dea socoteala de adevarata alcatuire a sufletului. Da’ nici macr asta nu e. Clooney ne povesteste la tot pasul prin ce trece si e introspectiv cat cuprinde. Gagiul pe care-l joaca are o inteligenta emotionala la cer, e atat de in contact cu el insusi incat nu-ti dai seama cum naiba exista conflicte in viata lui. Si tocmai aici pierde masiv filmul. Poate cel mai mult. In viata reala nu se intampla asa. In viata reala, daca te inseala nevasta, nu te gandesti la familia omului si la cum n-are sens sa ii faci necazuri. Te gandesti doar ca vrei sa-l omori pe nenorocit.

E o greseala destul de comuna in filme, recreerea unei realitati atat de ingrijite incat numai a realitate nu mai arata. Eu spun ca incearca prea tare. Ei, dar e in regula cand asta se refera la lucruri maruntele, cum ar fi ca personajele sunt mereu barbierite si cu bocancii facuti, sau ca in nici o bucatarie nu vezi vreo farfurie murdara decat daca incercam sa spunem ceva cu asta. Dar The Descendants se straduieste prea tare tocmai cand e vorba de ideea centrala a filmului. Nu e nici un conflict interior in personajul lui Clooney. Stie mereu ce are de facut, e mereu calm, ia intotdeauna cele mai bune decizii si e tot timpul impacat cu sine. Ori lucrurile nu se intampla asa.

Tehnic, filmul arata bine. Exista cateva momente de maiestrie ale operatorului, iar imaginea, „corpul filmului”, e luminoasa, starea pe care o induce e una pozitiva. Culori calde, vii, toate obiectele tot timpul in clar, fundalul e semi-paradiziac. Ca si cum imaginea pe care incearca sa o vanda este a unei familii disfunctionale tipice, vesela si fericita. Serios? Salvati de Clopotel – Vacanta in Hawaii mi-a placut mai mult. 22:47

7 comentarii:

ionescu de pe nopti si zile spunea...

pe mine m-a contrariat personajul sid. prezentat initial in mod clar ca un dobitoc, acesta ajunge in cateva zile sa devina confidentul lui clooney si un om de o maturitate rar intalnita, ceva de genul alex ferguson la patrat.

Leo spunea...

Au intr-adevar un moment de male bonding, cand pustiul ii spune ca tac-su e mort. Aia mi s-a parut cea mai buna secventa din film. Altfel, cred ca au incercat sa faca din pusti adolescentul tipic, cu plusuri si minusuri. E cam cel mai ambiguu personaj, dar am impresia ca ambiguitatea vine mai degraba din incoerenta decat din intentie.

ionescu spunea...

oricum, o placere sa-l revad pe seriful din twin peaks. cam tacut. i-o fi mancat bob limba.

Gabriel spunea...

sunt curios daca cartea ti-ar placea. seriful din twin peaks pe cine interpreteaza? pe varul sase?

Leo spunea...

Pe agentul combinator de neveste

Gabriel spunea...

Am rasfoit in librarie ultima editie a cartii 1001 de filme de vazut intr-o viata (eu acasa am o editie mai veche, actualizata pana in 2004). Surpriza de proportii. Cuprinde si filmul Descendentii.

Leo spunea...

Mda, nu l-as pune in primele 1000.