Inca de la primele
minute ale piesei am inceput sa resimt o stare inexplicabila de angoasa, de
neliniste metafizica si de frica atat de vizibila incat Andrei mi-a remarcat-o
pe figura la pauza. Prin asta, dar nu numai prin asta, reprezentatia mi s-a
parut extraordinar de buna.
Trebuie precizat ca
n-am citit 1984 si sunt familiarizat cu romanul doar prin simbolurile cu care a
intrat in constiinta culturala a epocii noastre. Dar pot sa imi dau seama ca
Orwell a construit acolo o lume intreaga, mult mai vasta si mai complexa decat
se poate reda pe o scena de teatru intr-o piesa de 2 ore. In reusita
reprezentatiei finale un mare merit il are in primul rand dramaturgul care a
reusit sa extraga esenta scrierii, sa opreasca pentru scena doar ceea ce e
necesar pentru a transmite povestea si sa sublinieze exact aspectele care
trebuiau subliniate. In scena de deschidere, cu doar un scaun gol, 3 sau 4
replici si cateva priviri, e redata intreaga putere a sistemului de a elimina
complet un individ din societate, din istorie si din amintire. Este exact ceea
ce au incercat comunistii sa faca cu Marcel Raducanu dupa ce a fugit in
Germania. Echipa Romaniei din 10 oameni si victoria cu 1-0 impotriva Angliei in
care nu se stia marcatorul sunt episoade cat se poate de reale, cosmarul lui
Orwell devenit realitate, in timp ce fratele cel mare a carui lumina stralucea
de la rasarit trebuie sa fi privit cu invidie la forta masinariei descrisa in
1984.
Actorii mi s-a parut
ca s-au achitat impecabil de sarcini, cu o mentiune speciala pentru O’Brien,
cel mai complex rol si cel mai bine executat. Nici rolul Juliei nu e prea
comod, dar a fost dus la capat cu bine. Winston, protagonistul povestii, n-a
lasat nici el prea mult spatiu pentru reprosuri desi in cazul lui as mai fi
lucrat putin la aspectul fizic, din machiaj si costum in primul rand.
Mi s-a parut de
minune si ce au reusit sa faca tehnicienii din piesa asta, si cu cat de putine
mijloace. E drept, intr-un teatru romanesc poate fi extrem de complicat sa
obtii doua stroboscoape si un proiector puternic pentru o piesa, dar am
senzatia ca uneori teatrele romanesti se cramponeaza prea tare de aspectul
asta. Am vazut in seara asta o exploatare optimizata la maxim a mijloacelor
tehnice: butaforia, simplista si minimala, dar gandita extrem de inteligent.
Coordonarea proiectiilor si a efectelor sonore, impecabila. Cred ca pe multi
dintre cei din sala proiectiile ii mai urmaresc inca la ora asta.
Uluitor si faptul ca
fundalul sonor a fost asigurat de interpretare live, si atat de bine incat n-am
observat asta decat la sfarsit, cand orchestra a salutat publicul. Am remarcat
si violoncelistul care a interpretat o bucata in scena sufrageriei lui O’Brien,
atat de bun incat a fost cat pe ce sa fure spectacolul din mana actorilor.
In sfarsit,
substanta, materia prima din care si-a extras seva spectacolul, monstruoasa
utopie imagina de Orwell, e o constructie foarte, foarte bine alcatuita si isi
merita pe deplin faima. N-as vrea sa insist asupra ei, pentru ca a face asta ar
insemna sa rapesc din meritele incontestabile ale punerii in scena, si asa
handicapata de o constructie epica foarte buna. Dar oroarea constructiei
orwelliene te obliga la indelungi reflectii asupra constrangerilor sociale la
care suntem supusi. Nu exista la Orwell nimic din seninatatea contractului
social al lui Rousseau sau din sistemele pline de bune intentii ale
utilitaristilor, iar viziunile sumbre ale lui Hobbes palesc in fata grotescului
din 1984. Deosebit de puternica mi s-a parut scena din sufrageria lui O’Brien,
in care iti dai seama ca toti cei implicati au cel putin cate doua randuri de
masti; ca O’Brien poate sa faca un joc dublu, dar ca ar putea fi la fel de malefic
si daca ar fi sincer; ca sistemul la care viseaza Winston poate fi cel putin la
fel de ingrozitor ca cel in care traieste, numai ca de data asta el ii poate fi
teoretician. Prea puternica lui atasare fata de idei si de ideologiile pe care
acestea le nasc ii ingradesc accesul la libertatea la care viseaza. Iar Julie, „rebela
doar de la brau in jos”, nu intelege mare lucru din sistemul represiv in
mijlocul caruia traieste. Iar hedonismul ei, aparent de invidiat, ii anihileaza
vointa si o transforma in victima perfecta a unui alt tip de sistem represiv.
In sfarsit, dincolo
de vastele ramificatii psiho-sociale pe care le are povestea, este infioratoare
senzatia de a fi pus fata in fata cu aceasta masinarie infernala care seamana
mult prea mult cu sistemul a carui cadere am avut norocul s-o traiesc la o
varsta totusi frageda, dar care a transformat in victime cel putin doua
generatii inaintea celei din care fac parte. Poate in Anglia e usor sa te
scuturi de angoasa provocata de 1984 cu un zambet si o ridicare din umeri, dar
pentru mine, si cred ca pentru romani in general, Big Brother-ul orwellian este
o imagine la fel de inspaimantatoare ca sobolanii infometati ai lui Wilson.
Inca aveam vie in
minte piesa in drum spre casa, cand am trecut la metrou pe langa un poster care
anunta prezenta camerelor cu circuit inchis si sloganul linistitor „Suntem aici
pentru siguranta voastra”. Inconstient, am ridicat umerii, am coborat privirea
si am grabit pasul. 01:58
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu