“E primul loc în care aud asta”, am răspuns eu râzănd.
“Da, da. Ei bine… ştim să-i separăm. Avem o dată squatterii, apoi
studenţii. Sunt două lucruri diferite, şi înţelegem care e diferenţa între ei.
În tot cazul, românii cu care lucrez eu sunt foarte buni. Cei mai buni studenţi
ai mei sunt români.”
Omul din faţa mea e profesor universitar şi un nume respectat în
cercurile lui, o reputaţie academică solidă. A fost plăcut să aud lucrurile
astea de la el, numai că dintr-o dată ştacheta a fost ridicată foarte sus.
Dintr-o dată etalonul nu mai erau ţiganii, cerşetorii şi românii veniţi să
caştige cât mai mulţi bani muncind cât mai puţin pentru care moralitatea e un
cuvant cu vreo 3 silabe mai lung decât ce folosesc în mod curent. Dintr-o dată
eram măsurat după studenţii români ajunşi aici. Ultra-studioşii care au muncit mult
pentru burse sau tot felul de programe de finanţare ale studiilor în Anglia,
deloc ieftine. Oameni care îşi petrec zilele numai prin biblioteci, cum face
Cristina, sau care ştiu mai multe limbaje de programare decât ştiu eu feluri de
mâncare, pentru că vorbeam de studenţi în IT. Pe lângă pricepere, oamenii aştia
sunt şi din cale-afară de ambiţioşi, o ambiţie pe care nu prea am reuşit s-o
înţeleg niciodată. Nici măsura asta nu prea pare să mi se potrivească, aşadar.
Ţara în care nimeni nu poartă M…
Interesant c-a vorbit de squatteri, totuşi. Din ce ştiu, noţiunea nu
există în româneşte şi nici nu are vreun motiv s-o facă. Dar inventivi cum îi
ştim, românii par să fi prins din mers esenţa ei. Prima dată când am auzit de
squatting, admiram minunăţia de casă de pe Temişana 4. Squattingul mi s-a părut
atunci o chestie nobilă, iar locul ăla numai bun pentru aşa ceva. Tot citind
The Evening Standard, am aflat că pe-aici lucrurile au o încărcătură
destul de diferită.
Într-adevăr, nu cred să fi văzut articol despre squatting în care să nu
apară şi cuvinte ca români, moldoveni sau est-europeni. Într-un reportaj se
povestea cum, dacă un proprietar lasă casa goală şi apoi găseşte în ea
squatteri, nu are nici un fel de sprijin legal să-i dea afara. Mi s-a părut cam
ciudată treaba asta. Mai citeam despre o familie de “Moldavians” care a ocupat
ilegal o casa. Reporterii nu reuşiseră să scoată de la ei mai mult de câteva
vorbe, de la o femeie care spunea că are “document” şi “please, I have kids”. În
engleză stricată, evident, şi apoi mărturii ale vecinilor.
M-am întrebat daca e vorba de moldoveni de dincoace sau de dincolo de
Prut şi dacă englezii fac vreun soi de diferenţă între cele două. De notat şi că pe-aici n-avem reputaţie de cerşetori, ci de squatteri.
Katy mi-a confirmat si ea. N-a identificat românii cu cerşetori, dar şi-a
adus aminte de reportaje de la începutul anilor ’90 despre orfelinatele din
România şi despre numărul mare de acţiuni de caritate care strângeau bani
pentru ele. Nu prea ne plac copiii, trebuie să fi inţeles din asta oamenii
ăştia.
Când am spus unor italieni că-s român, mi-au răspuns într-o engleză de
clasa a 6-a: “There are a lot of people from your country in Italy.”
“Ştiu”, le-am spus cu o mâhnire resemnată. “N-avem o reputaţie prea bună,
este?”
Bineînţeles că au început apoi scuzele (în italiană de data asta), deşi între noi fie vorba, în
faţa italienilor nu prea mi se pare că am avea de ce să ne ruşinăm. 13:26
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu