Old Friends

Pink Martini, Royal Albert Hall, 13 October 2022

Tonight was the 7th time I saw Pink Martini live, and it's surprising I never wrote about them. It was probably ordinated then that for some reason some random memories of the first time I saw them popped in my head.

2007, Sala Palatului, Bucharest. I was a cameraman for that gig and did not know about Pink Martini other than all the local hip press was raving about them and about the fact they decided to include Bucharest on their tour. Tonight, when I saw them on stage, playing all the weird random instruments, I got reminded of how the sound techs for the Bucharest gig - used to 4-5 piece rock bands - were complaining about the difficulty of getting the sound right for this many people with this many instruments.

15 years, 7 gigs and many hours listening to their music later, seeing Pink Martini live is like seeing old friends. The music is just as good as it was back in 2007 when I became a stronger convert in those two hours than Saul of Tarsus on the road to Damascus. But the best thing about a Pink Martini gig - and this has been true for all of them - is the joy emanating from the stage, the lack of any separation between artists and audience and yeah, this idea that we're not however many people watching a gig - we're just a bunch of friends brought together by music.

They have a new gimmick now. They ask people to request songs at the interval, then they read the requests. Which does sound gimmicky, until you start hearing the stories. The one that has seen tens of Pink Martini gigs, the one that has dreamt of seeing one for years and it finally happened; the one who traveled across continents, the one who got cancer since last time, or the one that has gotten rid of it; the one who has a friend or relative that died and the one who got a new partner. Or a new child. The whole of life is contained in those weird pieces of paper that China reads, some of them written in lipstick.

And it's the first time I've seen them after the pandemic, which made the feeling of reunion all that much stronger. And the first time I saw miss Edna Vazquez, which I'm listening to at the moment. The latest recruit, and a real discovery!

The first words, 'Siempre queue te pregunto', the opening lyric of Quizas, were delivered from the very depths of her Latin-American soul, and it was a long way back to the light of the Royal Albert Hall. She also had the courage to take on 'Pana cand nu te iubeam', and did a solid job of it. I think Maria Tanase is ok, and Pana cand nu te iubeam is certainly not her best song, but hearing Romanian sung by a world famous American band at the Royal Albert Hall will move something in any Romanian soul, and I feel privileged to have witnessed that. Edna was certainly the MVP on the night, and her third moment, singing an ancient Maya song to open the encore, was also magic.

Not to take anything away from China. Fabulous as always, and her voice as good as always, with an extra layer of melancholy, probably from the pandemic. And overall, much higher density of Middle-Eastern songs, I thought. She sang in Turkish, Arabic, Persian, Hebrew, Greek and Croatian and I doubt there are many singers in the world that can cover all of that in one night.

So yeah, Pink Martini, where the music is fabulous, but it's only the background. Go for the music, stay for the friends. I'm already looking forward to the next one!

When I saw Meow Meow's gig at Royal Festival Hall in 2016 I asked Thomas what his favorite venue is. He said the Royal Albert Hall, which surprised me, because acoustically and in terms of layout and relationship with the Audience, I don't think the Albert is that great a venue. But yeah, it's spectacular, and you can't compete with the history, I suppose.

I last saw them at Le Grand Rex in Paris, and I think Le Grand Rex is the better venue. I saw Bob Dylan at RAH in 2015 and it's a funny twist of destiny that tomorrow I will see Bob Dylan at Le Grand Rex. Not entirely sure what I've done to deserve this but by Jove, I am enjoying it. So yeah, tonight was great! Catching an early train to Paris tomorrow.

Mika @ Roundhouse

I knew Mika's music since Grace Kelly became big (circa 2009, if I remember correctly), but I didn't think much of it.

Then I saw him live by accident: went to Lisbon in 2017 to see Bruce Springsteen. Springsteen was headlining the Saturday of Rock in Rio Festival, with Queen & Adam Lambert headlining the Sunday, so might as well. Mika was opening for Queen. It was a performance that came out of nowhere and hit me over the head. In the course of those two hours I became enthralled with the man: silly popsy music for sure, but with a lot more substance than it first appeared, delivered with great energy, knowing exactly how to get the crowd going and throwing a few solid surprises, like the two fado players he met the night before and to whom he offered the stage for a song. Completely unfazed by the 70k-strong crowd, completely unfazed by the legends who were to follow. And the crowd ate off his palm. By comparison, Queen was a rather pale gig and put me off a band I otherwise adore (of course, it would be an entirely different story should Freddie still be alive).

So then I started following him and I don't exactly remember why I didn't go to his 2019 gig in Shepherd's Bush - probably a gig or other of my own - but I know now that I should have. I didn't know what to expect in 2017 - I was expecting Queen. This time around, excited as I was about the gig, I went in with high expectations. I have changed substantially since 2017, Mika might've changed, and besides, the magic and the bane of performing arts is that you cannot tell whether a performance is good or bad until it actually happens.

As it turns out, all of it was overthinking. The man is a great performer and oh boy, did he deliver! I say great, though what I'm thinking is 'one of the greatest'. Strong words, I know, and I know I'm still on a high from the concert, but on the bus home I was thinking of al the remarkable performances I've seen in my life - and I'm lucky enough to have seen a few - and the man is up there. Paul McCartney... of course, it's blasphemy to compare anyone to Paul McCartney and I'm not saying he's as good as Paul McCartney, because how can anyone be? Bob Dylan, same thing. As huge a genius as Dylan is, his performances strike you as weird. As an audience member, you struggle to keep up with what's happening. Rammstein? Take the SFX away and they're just a bunch of weird German dudes singing some slow metal.

No no, this Mika performance tonight was the best live act I've seen since... well, since Mika in 2017, really.

Roundhouse is a great venue, and this no doubt contributed to the experience. The crowd, with a very heavy LGBT presence, was a very mild, very friendly one and, unusual for England, very animated and engaged: everyone was participating from the off, people knew the songs, fans in the know had their choreographies prepared and some have waited a full 24 hours just to be the first in.

And Mika did everything right, though to say it was a performance 'by the book' undervalues it, because no book can teach how to create that little bit of magic, the moments that make a good performance into a great one.

With a minimal set and a relatively standard light rig, but with a lot of attention to detail, this concert has been everything it was expected to be and more. A Londoner for most of his life, Mika managed to connect with the audience at a level inaccessible for those who've never lived in London, and it was, I suppose, a sort of a homecoming, with an international star coming to sing in a venue that is by and large dedicated to emerging artists.

The good songs, the energy, the perfect delivery, well-thought-through choreography and immaculate costumes, all of it are elements for a great gig. But the most important is, Mika is genuine. It makes a performance failsafe, when the artist opens up fully to his audience, holds nothing back and leaves his soul as bare as vulnerable as it can ever be. Frightful, I'm sure, especially when you share a very personal story of being stranded away from your sick mom to a few thousand strangers, but what a show of strength! And how much bigger is the reward, for artist and audience alike!

I've said this to many people, people who know me and know that Mika is maybe not necessarily my kind of music: do not discount the guy, do not take him lightly, go and see him live if you ever get the chance. You're missing out otherwise.

Those Mika hardcore fans, the ones who bring their paper hearts with them, the ones who queue up 24 hours before and the ones who deliver flowers to his dressing rooms, they're not deluded. They're on to something. They know something you don't know. Because you've never seen Mika live. Go and correct that mistake!

St. Paul's

Paul McCartney, Out There Tour, 2015-05-24, O2 Arena, London

Unul dintre avantajele unui concert in Londra, spune Paul McCartney, este ca iti poti aduce familia sa te vada. Si mai spune Paul McCartney ca se intreaba ce trebuie sa fie in mintea celor 8 nepoti ai lui, prezenti cu totii la concertul de ieri de la O2, cand stau in sala: "Asta nu e batranelul ala care sta tot timpul intins pe canapea, facand pe bunicul? Wow, e un rock star!"

M-am uitat si eu in seara asta la Paul McCartney si nu mi-a venit sa cred ca batranelul asta e una din cele mai proeminente figuri ale istoriei muzicii, omul care a definit probabil mai mult ca oricine altcineva muzica de azi. Si nu mi-a venit sa cred nu numai ca vad un concert Paul McCartney, dar si ca - vazandu-l pentru a doua oara, dupa Royal Albert Hall in 2012 - stiu la ce sa ma astept.

Arena imensa de la O2, cu acustica ei ciudata si scaunele urcate pana la inaltimi ametitoare face tot posibilul sa diminueze din caldura emanata de muzica de pe scena, dar Paul McCartney a pastrat intacte spiritul, atitudinea, naivitatea si placerea de a canta a anilor '60, cei in care Beatles au schimbat muzica si in buna masura au schimbat lumea. De-asta suna poate altfel astazi Blackbird - melodie compusa din solidaritate cu minoritatea neagra din Statele Unite, si de-asta mi-au dat lacrimile pe Here Today, conversatia cu John Lennon care nu s-a intamplat niciodata. Arata altfel, foarte diferit, lumea de azi fata de cea in care Beatles si-au compus muzica, dar Paul McCartney pare sa fi ramas acelasi.

Melodiile sunt in buna masura reorchestrate, dar asta nu inseamna ca nu sunt la fel de recogniscibile instantaneu. Iar motivul pentru care recunoastem muzica Beatlesilor imediat nu este pentru ca au fost hituri la aparitie - buna parte din audienta din seara asta nu era nascuta cand s-a compus muzica, ci pentru ca muzica Beatlesilor a patruns atat de adanc in fibra societatii incat muzica lor este parte din noi, fie ca o stim sau nu. Mi-e greu sa spun, in contextul asta, cat de privilegiat ma simt ca am avut ocazia sa-l vad si sa-l ascult astazi pe Paul McCartney.

La fel, e greu sa adaugi superlative peste muzica lui Paul McCartney, oricat de uluitor ar fi ca isi pastreaza intacta si atat de evidenta placerea de a fi pe scena si de a canta la mai mult de 50 de ani de cand a devenit superstar.

Majoritatea celor cu sau despre care canta nu mai sunt cu noi. Dus e Mr Marks, cel care a inspirat Temporary Secretary, un synth-pop avangardist si prea putin cunoscut, dusa e Lovely Rita, cea de la care Paul cumpara pui. Demult sunt dusi Eleanor Rigby si Father MacKenzie cu rugaciunea lui, dusi John Lennon si George care a compus Something la ukulele. Dus Frank Sinatra care a spus ca Something e melodia lui preferata de la Lennon/McCartney spre frustrarea amandurora, demult dus Jimmy Hendrix care a invatat Sgt. Pepper's in 36 de ore si il canta la Marquee pe o chitara dezacordata pe care il ruga pe Eric Clapton sa i-o acordeze. Dus si clubul Marquee, inlocuit de Montagu Pyke, un domn cu burta si costum, si dus si posterul din casa lui John Lennon care a inspirat cantecul in beneficiul D-lui Kite. Spectacolul in beneficiul d-lui Kite se va juca insa pentru totdeauna, iar cel pe care l-am vazut in seara asta a fost extraordinar atat prin muzica, cu incarcatura ei emotionala si istorica, dar si imbunatatit incredibil de mult de tehnologie:

Intrarea, cu decorul viu colorat si plin de puncte tipatoare peste care s-a cantat o versiune fidela a lui Eight Days a Week, si-a meritat singura biletul si a reusit sa aduca publicul in atmosfera dupa ceva mai putin de 3 minute, fara nici un fel de trupa de deschidere. Iar urmatoarele vreo 40 de cantece desfasurate pe parcursul a 150 de minute si 3 encore-uri l-au tinut acolo, indiferent ca a fost vorba de clasice ca Yesterday sau Hey Jude, melodii Wings ca celebra Live and Let Die sau compozitii solo ca Maybe I'm Amazed, My Valentine sau cele cateva melodii de pe albumul Art of McCARTney lansat anul trecut.

Se declara uimit ca el, un pusti din Liverpool, a avut ocazia sa cunoasca membri ai guvernului rus si alti asemenea. Ei bine, uimit suntem si eu ca noi, niste murtori de rand, am avut norocul sa-l vedem pe Paul McCartney cantand. Si l-as tot revedea. Macar de opt ori pe saptamana.

I'd love to speak with Leonard

Leonard Cohen - Old Ideas World Tour 2012, Wembley Arena, London, 2012-09-08

E clar ca Leonard Cohen nu e la fel de popular in Anglia ca in Romania si, imi imaginez, ca prin alte parti ale lumii. Concertul n-a fost promovat aproape deloc pe cele mai populare canale si a fost eclipsat de pasarile zburatoare ale lui Noel Gallagher care a cantat tot la Wembley Arena vineri seara. In jurul meu, in public, am vazut predominant oameni de varstele a doua si a treia, destul de departe de publicul standard de concerte. Apoi, gurile rele ar avea destul de multa dreptate cand spun ca intreg turneul, ca si cel de data trecuta, e facut doar pentru ca un batranel care a luat o pauza de 15 ani din activitatea muzicala sa-si traiasca linistit batranetile. Dar ce mai are de demonstrat Leonard Cohen la 79 de ani? Sala a fost oricum plina, iar la sfarsit oamenii pareau cu totii incantati si toate fetzele pe care le-am vazut erau zambitoare. In plus, acest batranel a scos anul trecut un album nou care mie mi se pare foarte bun si din care eram foarte curios sa ascult piese live.

Sustinut de un ansamblu de 9 oameni, Leonard Cohen a intrat in scena ca de obicei, topaind, si si-a schimbat atitutdinea intr-una de recunostinta umila abia cand a ajuns in fata microfonului si s-a oprit sa primeasca aplauzele cu care l-a intampinat publicul. Apoi a inceput: „Dance me to your beauty with a burning violin...”

M-am intrebat, cine oare e iubirea vietii acestui rapsod al iubirii? O fi Heather, careia i-a dedicat albumul din 2004? Suzanne, nebuna imbracata in zdrente? Marianne, de la care isi ia un atat de sfasaietor adio? Janis, de care face misto in doua din cele mai faimoase cantece? Aseara, la inceputul concertului, dupa primele 5 cuvinte pe care le-a cantat ingenuncheat in fata chitarii lui Javier Mas mi-am dat seama despre a cui frumusete e vorba in cantecul asta: muzica, ea e cea careia i-a cantat Cohen aseara, pe ea incerca s-o mangaie la iesirea de pe corzile maestrului spaniol si este probabil cea mai stabila dragoste a lui, chit ca au fost despartiti mai bine de un deceniu.

Mi s-a parut initial ca vocea lui Leonard Cohen nu e la standardele la care ar trebui sa fie, ca suna departe de muzicalitatea versiunii originale a lui Dance me to the end of Love. Daca ar fi fost prima data cand l-as fi vazut live as fi pus asta pe seama varstei. Dar l-am vazut acum 4 ani si stiu ca nu e cazul. Cat de mare sa fie diferenta intre un om la 75 de ani si acelasi om la 79? Mi-am imaginat ca o fi obosit, sau ca are o zi proasta, ceea ce e foarte posibil sa se fi intamplat. In acelasi timp, mi-am adus aminte cum raspundea Tudor Gheorghe acuzelor ca n-ar fi un bun chitarist: „Pentru mine, chitara e doar butaforie. Eu nu sunt virtuoz, eu doar incerc sa transmit poezia”. Asa imi pare ca sta treaba si cu Cohen si cu vocea lui. Vocea e doar butaforie, la extrem ar putea foarte bine sa nici nu fie acolo, e doar un asistent in actul de a transmite poezia. Si, daca dupa 79 de ani, trupul lui Leonard Cohen isi poate permite sa mai aiba zile slabe din cand in cand, sufletul e poate mai viguros si mai plin de poezie ca niciodata.

Mi-am amintit ca acum patru ani, la Bucuresti, mi-au trebuit vreo 5 melodii sa ma las pe deplin cucerit de muzica ce venea dinspre scena. S-a intamplat pe Who by Fire si pentru ca aseara tot Who by Fire a fost a cincea melodie am zambit si am retrait concertul de la Bucuresti in cele 5 minute ale ei. De data asta insa, Going Home a fost piesa care a lovit drept la tinta, piesa la sfarsitul careia m-am trezit buimac, fara sa-mi dau seama ce s-a intamplat. Leonard Cohen era tot pe scena, cantand, oamenii din jurul meu erau tot acolo, sala si lumea intreaga nu se miscasera de la locul lor iar corpul era tot al meu, dar cumva am simtit ca sunt diferit. Ca si cum as fi facut o calatorie stranie, asemenea Profetului Islamului, pana in al noulea cer al muzicii, ca si cum as fi stat fata in fata cu POEZIA. „I'd love to speak with Leonard...” Am inteles asta. Si mie mi-ar placea sa vorbesc cu Leonard, un bastard puturos care nici macar costum nu e in stare sa poarte.

Spunea maestrul pe I Can't Forget, acoperit de muzica excelentei trupe de backing, „Am trait in Londra, acum multa vreme, pe cand Hampstead nu era inca la moda... am trait acolo cu Paul, si Linda si baiatul lor... oare chiar s-a intamplat asta? Nu mai tin minte...” Mi s-a intamplat si mie la concertele lui, si in general la concertele foarte bune. Nu-mi mai dau seama care e lumea in care traiesc cu adevarat, care e realitatea, ce se intampla DE FAPT si ce nu, ca un junkie dependent de muzica...

„He's so respectful with his musicians” mi-a spus la un moment dat doamna din stanga mea, care dupa toate aparentele isi cam tarase fiica si doua prietene ale fiicei ei la concert. Fetele nu pareau prea entuziasmate la inceputul concertului, dar la plecare starea lor era vizibil schimbata. Este, intr-adevar, extrem de respectuos cu trupa lui Leonard Cohen si are si de ce. I-a prezentat de vreo 4 ori pe toti, pe indelete, si le-a dat tuturor sansa soloului. Incepea din stanga: „Din Barcelona, maestrul Javier Mas...” Aha, deci pana la urma a iesit ceva bun si din orasul ala! Tin minte ca maestrul Javier Mas m-a impresionat si la Bucuresti acum 4 ani. Parca nu s-a mai luptat cu chitara la fel de tare, dar muzica ce iesea de pe corzile chitarii spaniole cu 12 corzi mi s-a parut cel putin la fel de fermecatoare. Am aflat cu surpriza si multa bucurie ca violonistul lui Cohen, Alexandru Bublitchi, e din „Kishinev, from the Republic of Moldavia”. Bassistul, Roscoe Beck, mi-a placut si el foarte tare, un bass (design propriu, am aflat) cu multa personalitate. Iar fetele din backing vocals sunt excelente, mai bune chiar decat Cohen pe alocuri. N-am fost excesiv de impresionat de Alexandra Leaving cantata de Sharon Robertson, dar „sublimele” surori Charley si Hattie Webb din Kent au facut o treaba excelenta pe Coming Back to You si in general pe tot parcursul concertului, care a inclus o roata in sincron, chitari, harpe si mandoline. „Va multumesc ca ma sustineti. Daca n-ati fi voi, n-ar mai veni nimeni la concerte” a fost recunoasterea pe care le-a dat-o maestrul.

Dar, o treaba pe care n-o vezi prea des, Leonard Cohen nu s-a oprit cu multumirile la trupa. L-a mentionat pe inginerul de sunet. „Chiar, saracul inginer de sunet, de el nu vorbeste nimeni niciodata” mi-am spus. Apoi microfonistul. Monitoristul, „omul fara de care nu ne-am auzi intre noi”. „Toate luminile astea, cortinele si ce vedeti in spatele nostru, nu se agata singure. Au fost agatate de rigger, omul cunoscut ca Charlie Hotpants”. Multa decenta si mult bun simt in Leonard Cohen, contrabalansate poate de dispretul retinut resimtit pentru cei care transforma arta in afacere, „mainile invizibile pe care nu apuc niciodata sa le strang, si cu atat mai putin sa le zdrobesc”. Ele au fost, aceste maini invizibile, „the higher powers” care au decis ca e obligatoriu sa termine concertul la 23.30, inainte ca Leonard Cohen sa apuce sa termine ultima melodie, Save the Last Dance for Me. Leonard Cohen ne-a multumit si s-a conformat. Probabil n-a vrut sa pateasca ca Bruce Springsteen. 13:28

First set:

Dance me to the end of love

The Future

Bird on a Wire

Everybody knows

Who by Fire

Darkness

Sisters of Mercy

Amen

Come Healing

In my Secret Life

I Can't Forget

Going Home

Waiting for the Miracle

Anthem

Second set:

Tower of Song

Suzanne

Night Comes On

Heart with no Companion

Gypsy's Wife

The Partisan

Democracy

Coming Back to You

Alexandra Leaving

I'm Your Man

Hallelujah

Take This Waltz

Encore:

So long, Marianne

First we take Manhattan

Famous Blue Raincoat

Save the last Dance for me

Magical Mystery Tour

Teenage Cancer Trust at The Royal Albert Hall 2012, Paul McCartney, 29 martie 2012

Sursa foto

Pe 24 februarie, cand s-au pus in vanzare biletele pentru concertul asta, am intrat pe siteul Royal Albert Hall la vreo jumatate de ora dupa 9, ora la care se puneau in vanzare in mod oficial. N-am aflat decat ca sunt vreo 4500 de oameni inaintea mea la coada, iar dupa vreo 2 ore, cand am ajuns la 0, concertul era sold out. Aveam sa aflu in seara asta ca trebuie sa incep sa dau refresh mult inainte de a se pune in vanzare biletele si ca pustiul care a stat in seara asta langa mine a pazit siteul de la 3 dimineata ca sa prinda bilete bune cand l-a vazut anul trecut in Liverpool. Cam ca la coada la butelii.

Cu tot regretul ca n-o sa vad concertul, am uitat de el si mi-am spus sa vanez urmatoarea aparitie a lui Paul McCartney (SIR Paul McCartney de fapt, ca nu sunt leat cu el) in public, eventual la vreun festival de vara cu capacitate mare. La Hard Rock Calling in Hyde Park, ar fi fost ideal. Fortele au hotarat insa altfel. Nu ma asteptam ca si pe aici sa existe bisnitarii de bilete pe care ii vezi la fiecare meci important in Ghencea, pe langa National, la Sala Palatului sau la Romexpo. Si totusi, aflandu-ma absolut intamplator pe langa Royal Albert Hall astazi pe la 6 dupa-amiaza, un individ cu aspect dubios ma intreaba: „Vrei bilete la Paul McCartney?” Prea frumos sa fie adevarat. „Cati bani?” „Astea de 40 de lire, ti le dau cu 150”. Cred ca de fapt pentru genul asta de oameni afacerea e incheiata in momentul in care le-ai adresat primul cuvant. De acolo inainte, pentru ei e doar rutina. Totusi, dupa codeli, razgandiri si cateva „nu”-uri, am obtinut un deal prea bun ca sa fie adevarat: 150 de lire pentru 2 bilete de 80. Cu un pot gratis ca la cantina la Imperial se mananca ieftin. „Sper sa nu fie tzeapa” i-am spus omului care mi-a dat biletele, si nu prea mi-a venit sa cred ca e adevarat pana nu m-am vazut in sala.

Royal Albert Hall, doar cladirea, e suficienta sa ma impresioneze goala, dar aveam prea putina limpezime de minte sa ma gandesc la asta. Am incercat sa absorb cat mai mult din ce-am vazut in jur, dar avea sa fie nimic fata de ce a urmat, seara mergand intr-un crescendo tot mai accentuat. Momentul in care Roger Daltrey, vocea lui The Who, a facut introducerea, a fost si el foarte puternic, dar tensiunea trebuie sa-mi fi explodat intr-adevar abia cand, pe un fundal multicolor ca de la prea mult LSD, vocea lui Sir Paul McCartney a rasunat din ciorchinii de difuzoare: „Roll up! Roll up for the Mystery Tour! The Magical Mystery Tour is coming to take you away...” Si dus am fost. Asemenea profetului Mahomed, in cele doua ore si-un pic de concert, si eu am fost iesit din corpul meu si-am strabatut raiurile, pentru ca la sfarsit sa ma intorc si sa cobor treptele spre iesire nesigur pe picioarele mele, ca un nou-nascut.

„Beatles sunt o chestie foarte de demult, la care nu te gandesti ca i-ai putea vedea vreodata in concert, cam ca Mozart” mi-a spus unul din cei doi pusti din dreapta mea. Si totusi, in fata mea se desfasura in persoana Sir Paul McCartney, si eu ascultam live All My Loving cantata de compozitorul ei. Si chiar daca nu era Beatles, povestile lui Paul McCartney sunt la prima mana. Paul McCartney chiar a fost pe scena la primul concert Beatles de la Royal Albert Hall cand cinelele lui Ringo aveau un ecou dubios si chiar el a fost cel terifiat de sala arhiplina si de acustica mizerabila corectata mai apoi de ciupercile care atarna de tavan.

Iar genul asta de povesti, Sir Paul McCartney le-a impartit cu generozitate, stiind ca are publicul la picioare orice ar face si orice ar spune. Ah, dar vocea aia... Nu prea i-am ascultat vorbind pe nici unul din Beatlesi (poate mai mult pe John), iar in scurtele secvente de voce credeam ca Paul se prosteste intotdeauna. Dar vocea lui chiar este speciala. Iar acel timbru specific este suficient de placut incat nu cred ca m-as satura sa-l ascult pe Paul McCartney ore intregi povestind cum in `67 Jimmy Hendrix l-a chemat pe Eric Clapton pe scena sa-i acordeze chitara. Sau numarand pana la 18 milioane...

Evident, prea putin ar fi contat cum canta efectiv, dar la fel de evident era c-o sa cante bine. Chiar daca cele mai celebre compozitii (Eleanor Rigby, Let it Be, Yesterday) au fost alterate sa se potriveasca zilei si n-au sunat ca inregistrarile originale (cu atat mai putin ca in capul meu – in capul meu suna perfect), au fost multe momente de extaz cathartic. My Valentine, compozitie noua de pe ultimul album, o compozitie in memoria lui John, o melodie dedicata memoriei lui George...

Hey Jude a fost un moment perfect. Nici n-aveam nevoie de McCartney, cel mult sa dea tonul. Felul in care cei 5000 de oameni din RAH au cantat refrenul de vreo 6 ori a creat emotii care nu se pot pune in cuvinte. Si a sunat aproape la fel ca pe album.

Band on the Run... si cate si mai cate...

Iar la Maybe I’m Amazed mi-au dat lacrimile, desi mi s-a parut ca n-am ce cauta acolo. Mi s-a parut ca melodia asta, dedicala Lindei, prima sotie, a fost cantata doar pentru urechile ei si ca, intr-un fel care sfideaza orice stim despre realitate, Linda il auzea pe Paul spunandu-i „maybe I’m amazed at the way I really need you”.

La Get Back au intrat pe scena Ronnie Wood, Roger Daltrey si Paul Weller, si melodia a fost cantata intr-o formula care a vandut impreuna mai multe discuri decat  populatia Regatului Unit.

Cand Paul vorbea despre concertele Beatles de la Royal Albert m-am uitat putin peste sala si mi s-a parut ca nu e nimeni care si-ar zornai bijuteriile mai degraba decat sa bata din palme. Mi s-a parut pentru un moment ca e posibil ca cei in blugi si in tricou sa fi castigat. Ca si comunismul a fost erodat in primul rand de rusii care au invatat engleza ascultand Love me do si Hello Goodbye si care au fredonat odata cu Paul Back in USSR in Kremlin in 2008.

Iar Paul mi sa parut ca nu-i cu nimic diferit de pustiul din Liverpool care, cand a semnat cu Brian Epsteain in `62, nu avea idee ce il asteapta. The magical mystery tour...

In tot cazul, la 71 de ani ai lui inca mai canta doua ore fara pauze, nici macar sa bea apa, si – imi pare – cu aceeasi bucurie de acum 50 de ani. „That was quite good, wasn’t it?” mi-a zis pustiul din dreapta la final, cand probabil fata mea era transfigurata. Nu mi-am gasit cuvintele, dar am vrut sa-i raspund ca-i cea mai mare subapreciere pe care-am auzit-o. 03:09

GBOB @ HRC

Hard Rock Rising 2012 (The Global Battle of the Bands), Heat 1, 2012-02-27, Hard Rock Cafe London

De Battle of the Bands am auzit anul trecut prin primavara. Anul asta am aflat ca e un brand al Hard Rock Cafe, treaba care m-a facut sa ma simt mandru fara sa am vreun merit. Tocmai a debutat editia a 4-a, a doua careia i s-a adaugat „Global” in fata numelui. Pentru ca formula a prins si s-a organizat anul trecut, la prima editie internationala, in 68 de orase, cu sanse mari ca numarul lor sa tot creasca in anii urmatori.

Personal nu prea sunt fan al conceptului (trupe care concureaza in etape eliminatorii pana in finala, iar marele premiu este deschiderea festivalului Hard Rock Calling din Hyde Park). La a doua editie a Romanian Music Awards (prin 2005, parca), l-am auzit pe Pittis zicand ca el e de principiu impotriva oricarui fel de competitie muzicala si ca unicul premiu cu care e de acord e cel pentru intreaga cariera. Mi se pare ca Pittis doar a pus atunci in cuvinte o idee de a carei evidenta sunt convins: orice apreciere estetica e subiectiva, nu se pot trasa criterii obiective pentru a hotari daca o trupa e mai buna decat alta si orice aspect cuantificabil al muzicii este irelevant din punct de vedere axiologic. Pot sa accept ca exista o serie de masuratori care conjugate sa ofere o indicatie despre valoarea obiectiva a unei piese sau a unei trupe, dar nici nu stiu sa existe asa ceva, nici nu cred sa merite.

Pentru trupele care participa, GBOB e o ocazie foarte buna de a se face cunoscute, iar sansa de a canta la Hard Rock Calling suna colosal. Sper sa am ocazia in vara sa ma conving daca e intr-adevar asa.

Am vazut in seara asta 3 trupe:

June’s Kaleidoscope e un mix international cu membri din multe locuri, din Brazilia pana in Germania. Ei se autocategorisesc ca un indie nu-jazz, mie mi s-a parut un pop-blues cu ceva influente traditionale sud-americane. Daca world music inseamna muzica facuta de profesionisti dar cu influente traditionale ale unei anumite zone, atunci JK ar putea fi asimilati in zona asta. Mi-a placut vocea fetei care era lead si clape, dar cred ca daca nu renunta la numele asta hipsteresc n-or sa ajunga sa concerteze mai departe de Control sau locuri de gen. Nu stiu ce vor, si nu stiu daca asta e o virtute in vreun sistem, dar banii nu prea sunt grozavi si e greu sa treci la profesionisti in felul asta.

INtuition e un boyband de pusti cu care, vazandu-i pe scena, am avut un mic moment „early Beatles”. Par a avea o minte mageriala buna in spate, cu look-ul lor studiat, de baieti buni in jeans si sacou, frezati regulamentar si cu tricouri la fel, cu numele pe piept. Muzica e un brit-pop tipic, in gramada cu Pulp, Blur et al. Doar ca mai slaba. Dintre cele trei, a fost destul de clar ca INtuition au cel mai lung drum de parcurs pana la a imparti scena cu Bon Jovi sau Rod Stewart.

Mordecai au venit cu temele facute cel mai bine. Au impartit fluturasi, au fost draguti cu toata lumea, au avut echipa care sa ii filmeze si sa-i pozeze si au avut cel mai voluminos backline. De cantat canta un soi de heavy metal comercial, daca asociatia asta de cuvinte e posibila. O muzica destul de atipica pentru ce canta si ce asculta englezii, pe cat imi dau seama. Mie mi-au amintit de anii de regie in care chitaristi fabulosi se nasteau in fiecare an si fiecare camin avea cel putin cativa. Trupele se faceau si se desfaceau cam cu fiecare concert iar o cantare intr-o crasma din centru era considerata implinire carieristica. Mordecai au cam acelasi fel de sinergie, mult entuziasm si un aspect de fratie, imagine ce se vrea de rockeri, dar rockeri de moda noua, care cedeaza locul in metrou, dau cu buna ziua si se parfumeaza cu Calvin Klein. Gaura din tricou, pletele si barbile sunt doar de show. Pentru ca e greu sa ai succes astazi daca fumezi tigari care ar putea contine si altceva decat tutun in drum spre tribunalul care te audiaza pentru o bataie in bar, cum facea Keith Richards in `75. Dar una peste alta juriul a avut dreptate cand le-a spus ca „se indreapta spre ceva” si probabil ca a fost corecta decizia ca ei sa fie castigatorii serii. 02:39

Tizul din Canada

Leonard Cohen - Old Ideas (2012)

Foarte rar ascult albume intregi. Cand o fac, e tot timpul conjunctural. In epoca muzicii digitale, mi se pare ca oricum conceptul de album supravietuieste gratie mai degraba traditiei decat necesitatii.

Dar pentru ca The Guardian mi l-a oferit mura-n gura, am hotarat sa ascult si eu noul album al lui Cohen, Old Ideas . Leonard Cohen poate fi acuzat de multe lucruri. Ca nu inoveaza, ca de mai bine de 40 de ani canta la fel. Ca muzica lui e prea lenta, ca are, vorba doctorilor lui Moliere, proprietati dormitive. Mie nu-mi pasa. Lui nu-i pasa. La varsta si la realizarile lui, sa fie pe gustul altcuiva decat al lui insusi e cea mai neimportanta performanta. Nici fanilor lui nu pare sa le pese.

Suspectez ca de fapt Cohen nici nu e pasionat de muzica per se. Pur si simplu, daimonul lui se cere exprimat in cat mai multa manifestari creative cu putinta. Desi, mi se pare, se exprima cel mai deplin in poezie. Pentru ca de cate ori ma gandesc la muzica lui Cohen, imi vin in minte doar niste imagini create in primul rand de versuri, de cuvinte. Muzica e doar un fundal, doar paveaza drumul pe care poezia circula libera intre suflete.

Evident, albumul asta nu face exceptie. Sunt cateva poezii grozave. Preferata mea e Anyhow. Iar la unele versuri nu pot sa am decat reactia aceea de extaz cathartic, de uimire in fata frumusetii lumii: „I dreamed about you, baby, You were wearing half your dress, I know you have to hate me, But could you hate me less?”

Going Home, prima piesa de pe album, e un soi de autobiografie esentializata si stilizata, plina de calm, detasare si cu arome de autoironie. Si versurile de acolo sunt impresionante, cu atat mai mult daca il credem pe maestru cand spune „He’s a lazy bastard Living in a suit”

E de vreo trei zile pe repeat, dar inca n-am ascultat albumul de suficient de multe ori incat sa retin versurile. Oricum, pentru toate laudele pe care le-a primit memoria mea, e destul de nepriceputa in a retine versuri. Ma mai surprinde uneori cate un „Tell me again when the filth of the butcher Is washed by the blood of the lamb”, dar desi m-a captivat de la prima auditie, mai am de ascultat pana ca albumul sa ma patrunda complet.

Citind versurile, rezonez atat de puternic cu imaginile pe care le descriu incat le interiorizez si le resimt ca pe niste povesti personale pe care pur si simplu altcineva mai priceput mi-a facut favoarea de a le pune in cuvinte pentru mine.

Imi este foarte draga amintirea concertului din 2008, o mare surpriza pe care am avut-o, aceea ca Leonard Cohen poate fi spectaculos si live. Sper ca albumul asta sa fie ocazia unui nou turneu si sper sa apuc sa-l mai vad o data pe scena pe maestru. Imi pare extraordinar de rau ca n-am ajuns la al doilea concert pe care l-a avut in Romania.

Speram sa iasa o cronica de album in pagina asta. Habar n-am ce-a iesit. Normal ca nu stiu sa fac recenzii de albume, am spus ca nu ascult albume. Cert e ca in ianuarie 2012, Leonard Cohen a lansat albumul Old Ideas si ca se intampla ca acest album sa-mi placa foarte tare. Mai mult de atat, mi-a facut o pofta enorma sa ascult si melodiile vechi ale lui Cohen. Pare muzica trista, muzica pentru invinsi ceea ce face acest batranel, o eticheteaza ca atare el insusi in repetate randuri. Totusi, putine lucruri ma incarca mai tare cu optimism decat versurile astea care par a avea ca tema principala sexualitatea, ca un substrat mascat prost, dar care mie mi se pare ca vorbesc in primul rand despre dragoste. Aproape numai despre dragoste. Categoric e o perioada Cohen. 16:31

Ultimul Bon

Orice om pune pe masa intai vinul cel bun; si, dupa ce oamenii au baut bine, atunci pune pe cel mai putin bun; dar tu ai tinut vinul cel bun pana acum (Ioan 2:10)

Jon Bon Jovi - The Circle Tour, 2011-07-10, Piata Constitutiei, Bucuresti

Radeam saptamana trecuta de reclama de la radio cu "cel mai mare concert al verii", si-mi imaginam ca posturile de radio au si ele conceptii de fotbalisti, sau macar declaratii, urland mereu ca "cel mai mare" e intotdeauna urmatorul. De data asta insa, se vede treaba ca stiau despre ce vorbesc.

Era evident inca de la intrare ca showul asta va fi o chestie mult mai mare decat ce-a fost Rock the City, saptamana trecuta. Asta se confirma in momentul in care ajungeai in fata scenei, o giganterie metalica de aproape 40 de metri inaltime, flancata de doua turnuri de sunet din care atarnau boxe ca bananele intr-un ciorchine. Adica multe, nu galbene. Sub boxe, ecran. Pe spatele scenei, ecran. Mare. Si-a fost nevoie sa fie mare, pentru ca scena a fost foarte joasa, iar accesul vizual nemijlocit la trupa se intampla doar accidental, asa incat mai degraba ar fi trebuit sa-i credem pe cuvant pe organizatori ca ne canta Bon Jovi decat sa ne convingem de asta cu ochii nostri daca n-ar fi fost amplificarea video. Pentru c-a fost multa lume. 55.000 spuneau cifrele din presa, mie imi e greu sa estimez din mijlocul multimii. Din ce s-a vazut de unde stateam, din fata scenei si pana sus, pe peluza Parlamentului, nu prea aveai loc de cazut.

Trupele de deschidere (Quantiq si Stillborn) au fost selectate printr-un proces ingenios inginerit in asa fel incat sa prinda si la public, sa fie si foarte ieftin si fara riscuri. Din pacate au avut destul de putin timp pe scena. Pustii de la Quantiq nu mi-au spus mare lucru, dar erau probabil zdrobiti de presiunea unei scene asa mari si a unui public asa numeros. Eram curios sa vad cum se descurca Stillborn in conditiile astea, si s-au descurcat rezonabil de bine, chiar daca si la ei a transpirat pe alocuri presiunea si s-a vazut ca in anumite momente se straduiesc prea tare.

Banuiesc ca e normal cand deschizi concertul unei trupe care era mare pe vremea cand inca nu te nascusei. Bon Jovi n-a avut nici un fel de trac, desi a parut ca are o surpriza placuta cand a vazut dimensiunea si entuziasmul multimii. Si a inceput sa cante, servind hit dupa hit ca la o masa imbelsugata dintr-un restaurant de lux. Publicul a stiut sa aprecieze tratatia, si a raspuns pozitiv. S- apalaudat mult, s-a tipat mult, s-a cantat mult.

Din punctul meu de vedere... cum sa zic? A fost un concert bun, spre foarte bun, fara sa fie extraordinar. Am gustat hit dupa hit, minunandu-ma uneori de cat de multe melodii de mare impact a avut Bon Jovi, dar fara sa ma entuziasmez prea tare. Mi s-a parut chiar usor neadecvata a treia melodie (We weren't born to follow) una de atitudine, in care pe ecrane s-au proiectat imagini cu diversi lideri politici sau culturali, de la Obama, Kennedy si Stephen Hawking pana la Dalai Lama, Luther King sau Aung San Suu Kyi. Asta pentru ca eu vedem in Bon Jovi o trupa de rock linistit, conformist si calofil, numai buna de prezentat parintilor, iar ei s-au lipit destul de bine pe imaginea asta. Dar toate astea, in primele vreo doua ore.

Pentru ca, la fel ca prozatorii de dimensiuni care au nevoie sa-si desfasoare panza pe sute de pagini, si Bon Jovi a avut nevoie de mult timp pentru a-si aduce publicul unde-a vrut. Adica dupa cateva ore de stat in soare si vreo doua ore de stat in picioare aproape in nemiscare in fata scenei, l-a facut sa ceara bis-uri peste bis-uri si sa nu se mai sature de ele. Si vorbim de 50.000+ de oameni, n-am vazut prea multa lume plecand. Si-apoi, dupa ce-a facut multimea sa ceara, a inceput sa-i dea. Cele mai grele piese Bon Jovi abia dupa bis s-au auzit. Si bine, impropriu spus bis, pentru c-au fost vreo trei. De vreo doua ori si-a luat la revedere, dar nici ei nici noi nu ne dadeam dusi. Si-au mai tot cantat. Atat de mult incat ma indoiesc ca toate melodiile de pe final erau pe setlist.

Dupa Always - emotionant, dar si melodia mea preferata de la ei - am zis ca nu prea as mai vrea sa cante, sa pastrez impresia. Pentru un moment, cred ca si ei la fel si-au zis. Inca un la revedere, si promisiuni ferme de revenire. Chiar maine, daca nu s-or grabi baietii astia cu scena. Si-apoi mai multa muzica. Iar incheierea a fost mai buna decat cea mai buna pe care mi-o imaginasem. Pentru ca s-a terminat cu Beatles. Twist and Shout, cantat bine si dansat frenetic de o mare parte din cei 50.000+, obositi si linistiti de o incheiere predominata de balade. Dovada de mare modestie din partea lui Bon Jovi, imi pare, sa incheie cu Beatles.

"We will see each other again, for sure. But until then, remember these words of wisdom...

Well, shake it up, baby, now, (shake it up, baby)
Twist and shout. (twist and shout)..."

Bon Jovi ne-a multumit pentru gazduire, probabil pe buna dreptate. Noi i-am multumi pentru vizita, ne ucuram ca i-a placut si, evident, il mai asteptam pe la noi. Cu nerabdare. Curand.

Heart of glass

Mozart Rocks 2010, 2010-04-12, Sala Palatului, Bucuresti

Sa incercam o metafora. Sa spunem ca inima ar fi un receptacul de sticla inchis, care contine sufletul. Din ce stiu, frecventele care pot sparge sticla sunt de domeniul mitului si al fizicii superioare, dar ramanand in metafora, sa spunem ca exista anumite frecvente cu care inima, receptaculul nostru de sticla, intra in rezonanta si se sparge, eliberand sufletul. Nemainteresandu-ne despre starea de agregare a sufletului si despre parametrii lui de vascozitate, vom opri aici metafora, ramanand cu conditia esentiala pentru ca sufletul sa intre intr-un contact direct cu muzica, si anume un tip de rezonanta inteligibil doar mijlocit de procedee stilistice.

Ei bine, inima mea a rezistat binisor la prima parte din Mozart Rocks, dar a crapat imediat cum a inceput partea a doua, cu Bizetul cantat de Horia Crisovan, si s-a facut tandari cam pe vremea temei prelucrate dupa Kashmirul Zeppelinilor si cantata de Calin Grigoriu. Si-a urmat o suita de teme atat de cunoscute incat ar fi luate drept comerciale daca nu le-ar ajuta varsta. S-a cantat Simfonia a 5-a de Beethoven, Mica Serenada a lui Mozart, Dansul Unguresc Nr. 5 al lui Brahms, si toate in aceasta parte a doua. Ciuplea a avut si el un numar de Sans Saens pe bass, inedit mai degraba decat rascolitor.

Din prima parte, intre noi fie vorba, nu l-am extras decat pe Calin Grigoriu, un chitarist care, daca nu sunt eu complet ignorant in materie de muzica, merita mult mai multa apreciere decat are parte.

Dar banuiesc ca ideea unei intreprinderi cum e Mozart Rocks nu e sa ramai cu o bucata anume, ci sa-ti faca sufletul sa cante. Din punctul asta de vedere concertul si-a atins tinta in cazul meu, cu nelipsita mentiune ca un concert de muzica clasica iti lasa intotdeauna sentimentul unui act artistic ireproductibil, ceea ce duce la o senzatie de melancolie foarte aparte.

Teoria metodologica ne invata ca e mai bine sa ne ferim de judecatile de valoare, dar in domeniul emotiilor, judecatile de valoare sunt singurii operatori. Suntem, asadar, condamnati sa nu intelegem pe deplin actele artistice, sau in cel mai bun caz sa nu le putem transmite. De-asta, cand e vorba de consumul unei creatii artistice, avem de ales intre a descrie concretul actului, incercand sa transmitem emotii cu instrumentele altui domeniu cognitiv, sau sa dam glas emotiilor proprii, dar devenind astfel neinteligibili.

Nu stiu ce sa spun mai mult despre Mozart Rocks 2010 in afara de faptul ca prima jumatate am gustat-o fara sa ma miste, a doua jumatate m-a miscat asa cum probabil isi propusese, iar bisul mi-a deschis ochii printr-o discrepanta pe care-as fi vrut-o sarita. Tara arde, babele se piaptana a lui Gyuri Pascu, la tambal si orchestra, nu merge dupa Brahms, oricat de deschisi la minte ne-am stradui sa fim.

Sa vedem Mozart Rocks 2011, si sa speram ca intre timp voi deveni ceva mai educat.

South Stream

Richard Bona/Eliane Elias, Masters of Jazz 2009, 23 octombrie, Sala Palatului, Bucuresti


Festivalul Masters of Jazz e abia la a doua editie, dar daca va continua ca pana acum, are toate sansele sa se impuna ca unul din cele mai importante evenimente muzicale ce se intampla pe la noi. Anul trecut am fost sa-l vad pe Nigel Kennedy, care-a cantat A Very Nice Album, si mi-a placut foarte mult. Anul asta as fi vrut sa ajung la Chick Corea, dar Fortele mi-au rezervat loc doar la prima seara, de vineri.

Atmosfera de la Sala Palatului mi-a devenit draga in timp, dupa ce multa vreme consideram locul ca fiind unul comunist prin aspect si istorie si nepotrivit concertelor datorita cvasi-obligativitatii de a vedea concertele de pe scaun. Acum insa avem o istorie comuna, iar atmosfera pe care o regasesc de fiecare data cand intru mi-a devenit familiara si placuta. Foiala, vedetele, fitele, dar mai ales perspectiva concertului ce sta sa inceapa, le simt pe toate ca pe o regasire.

Asa a fost si acum, si as putea sa vorbesc despre asta mult mai mult decat despre oamenii pe care i-am vazut performand. Despre ei o sa ma rezum la cateva vagi generalitati, pentru ca nu sunt nici mare consumator si nici prea educat in ce priveste arta lor. Si Richard Bona, si Eliane Elias canta jazz, dar asta e la fel de vag cu a spune ca si Bryan Adams si Napalm Death canta rock, iar muzica lor este la fel de departe una de alta cum este Camerunul de Brazilia. Exotismul locurilor de provenienta ale artistilor a dat serii un parfum mai degraba de world music decat de jazz, ceea ce a fost pana la urma destul de bine.

Richard Bona a urcat primul pe scena, insotit de o trupa de backing din 5 oameni: chitaristul din Guadeloupe, suflatorii din Colorado si New York, tobosarul din Florida si claparul olandez, oameni de coloraturi si proveniente diverse, dar care au convers spre rezonante ale locurilor natale ale lui Bona, care a incercat sa reinvie pe bass ritmurile pe care le-a invatat in copilarie pe balafon. Muzica lor a fost fidela trasaturilor muzicii africane traditionale: mult ritm, foarte dansabila, veselie mistica, percutii vivace, versuri neinteligibile si continut saracacios. Iar Bona a stiut sa-si imbrace recitalul cu cateva momente delicioase: atunci cand a facut publicul sa cante intr-un idiom african, sau atunci cand - din acelasi loc in care Ceausescu trasa tarii drumul spre comunism - a spus ca Romania s-a schimbat mult in bine in ultimii 20 de ani, dar ca mai avem pana sa ajungem sa avem politisti care se drogheaza pe strada, ca in Olanda. De reprosat, i-as reprosa lui Bona ca a tinut sa fie foarte public cand si-a criticat inginerii de sunet si ca nu s-a intors pentru bis.

Doamna Eliane Elias a avut o trupa ceva mai restransa: doar un contrabas electric, o chitara si tobele in afara de pianul de la care se exprima ea. Si ne-a traversat Atlanticul, plimbandu-ne apoi intre cele doua Americi: de Nord, odata cu evolutia jazzului din muzica clasica altoita pe muzica neagra(Gershwin), si a nasterii bossa nova, din altoirea jazzului cu samba braziliana, in anii '50. Dupa Elias, Desafinado a lui Antonio Carlos Jobim - pe care a cantat-o "in versiune extinsa" - este certificatul de nastere al bossa nova. Concertul a fost o incursiune mai degraba istorica decat muzicala in stilul bossa nova, pentru ca toate piesele celebre cantate au cunoscut, pe parcursul istoriei lor, si interpretari mult mai bune. Dar fara concertul asta, n-as fi aflat de Falsa Baiana, sau de povestea lui Desafinado cu care Stan Getz aproape ma face sa plang. Doamna Elias a stiut sa treaca cu gratie peste imensele bube tehnice de care s-a lovit in timpul concertului (cum ar fi momentul in care au picat toate luminile, lasand sala in bezna), si a transmis multa caldura cu vocea ei de profesoara, cu accentul portughez si cu sfiala de debutanta. In plus, a bisat cu The Girl from Ipanema, alta piesa legendara, pe care insa a ales dupa parerea mea gresit sa o cante si in engleza.

Si asta a fost pentru mine Masters of Jazz 2009, un eveniment la care-as fi vrut sa fiu martor in fiecare din cele 3 seri, si care cred c-ar fi ceva mai popular daca preturile biletelor ar fi doar putin mai rezonabile. Vineri, sala a fost doar pe jumatate plina.

Si pe final, uite melodia cu care am ramas, in cea mai buna interpretare pe care am gasit-o pe youtube:

The Gods Made Heavy Metal

Dintr-o serie de motive, vara asta nu prea m-a indemnat la scris. Viata mea, in schimb, si-a vazut netulburata de drum si a adunat subiecte. peste multe din ele o sa sar, dar exista cateva pe care mi-ar parea rau sa nu le punctez. Primul, Manowar.

De la concertul americanilor la Bestfest (5 iulie) au trecut fix patru saptamani, dar la cat de bine si-au pregatit lectia, sunt sanse bune ca el sa-mi supravietuiasca in memorie semnificativ mai mult de atat.

Plecat de fapt la proiectia concertului de la Bucuresti din 1992 al lui Michael, pe stadionul Iolanda Balas, am ajuns aproape intamplator la Manowar. Probabil ar trebui sa multumesc MTV-ului, pe care m-am suparat la momentul respectiv, pentru ca la 75 de minute dupa ora anuntata inca nu incepuse proiectia concertului. Asa se face ca am trecut alaturi, la Romexpo, unde nu credeam ca vreun concert imi mai poate spune ceva la doar o zi dupa Santana.

Prin tineretile mele s-a intamplat sa ascult suficient de mult Manowar incat sa le cunosc muzica. Desi placuta, nu am pus niciodata prea mare pret pe ea, probabil din cauza patosului exagerat pe care cei 4 americani il pun in muzica si mai ales in textele lor, patos care ii face sa cocheteze periculos de mult cu ridicolul. Dar pentru publicul lor tinta, care e undeva in zona 14-17 ani, banuiesc ca atitudinea e potrivita.

Ei bine, concertul nu mi-a schimbat prea mult parerea legata de exagerarile din muzica Manowar. Mi-a schimbat insa in bine parerea despre ei, demonstrandu-mi ca patosul care te duce spre ridicol nu e neaparat un lucru rau. Si in plus, punerea in scena - punctul forte al trupei, fara indoiala - este cu totul memorabila.

Primul lucru pe care l-am remarcat, decorul cu totul neobisnuit: 16 boxe (cate 4 pe doua randuri, de fiecare parte a tobelor) si 14 seturi de blindere (cate 7 pe fiecare set de 8 boxe). M-am intrebat la ce e nevoie de ele - in conditiile in care desfasurarea tehnica a festivalului era totusi impresionanta - iar raspunsurile au venit pe parcurs. Boxele reprezinta, dupa spusele bassistului DeMaio, "cel mai mare amplificator de chitara din lume", iar blinderele, pe langa aprinderea ocazionala pe parcursul spectacolului, au avut treaba pe final, la Hail and Kill, cand aruncau in ochii celor 20.000 de spectatori prezenti un cuvant scurt si puternic, scris pe fiecare parte a scenei: KILL.

Au inceput apoi sa cante, si pe prima melodie am remarcat un detaliu care m-a facut din nou sa zambesc condescendent la adresa trupei: atitudinea scenica a lui Joey DeMaio, bassistul, felul de a canta cu barbia ridicata si cu pieptul in fata, cam in felul in care se reprezinta mandria in filme.

Asta pe langa vestimentatia tuturor celor 4 membri ai trupei: umeri goi, veste de piele, pantaloni de piele si bocanci cu caramb inalt, cum sta bine oricarui rocker. Pleata e subinteleasa, si doar axilele si piepturile proaspat ceruite pot arunca oarece umbre de indoiala asupra autenticitatii atitudinii. Dar in tot cazul, Manowar sunt de departe cei mai corecti rockeri pe care i-am vazut, in sensul unei definitii nascute acum mai bine de un deceniu in Timisoara.

Zambetele mele ghiduse s-au schimbat in interes destul de repede totusi, cand l-am vazut pe DeMaio facand niste slideuri doar din par si poigne, cu bassul asezat peste umar. Nici o indoiala ca si aceasta mica acrobatie e o bucata bine studiata a showului.

Hand of Doom a fost piesa care m-a cucerit pentru ca, desi nu face nici o abatere de la linia temelor eroico-fanteziste ale trupei, are cateva versuri care au rezonat in mine, evocandu-mi niste vremuri in care mi-ar fi placut sa traiesc: "Together we'll fight, some of us will die / But they'll always remember that we made a stand / And many will die by my hand"

Si se prea poate ca si faimoasa pana de curent sa fi fost calculata sa intre exact dupa asemenea versuri. Indiciile sunt ca - si fara s-o programeze - au cautat-o, pentru ca se pare ca la repetitii au folosit mai putina putere decat in spectacol, si nu au lasat organizatorii sa foloseasca un generator mai puternic. Asa se face ca publicul a petrecut circa jumatate de ora in liniste, sa se regaseasca dupa 3 melodii ale celei mai galagioase trupe din lume, conform Guiness Book. Jumatate de ora petrecuta in liniste si veselie de cei 20.000 de oameni, cu tipete, scandari, bere si chiar si o torta razleata, ca sa ne aduca aminte de stadioane, ultimele refugii ale violentei fizice defulate.

Dupa rezolvarea penei de curent a venit primul discurs. "Nu va faceti probleme, n-o sa fiti jefuiti. Organizatorii au vorbit deja cu politia si o sa prelungim concertul cu jumatate de ora, asa ca o sa cantam toate piesele"a spus DeMaio, de parca pe organizatori nu i-ar fi durut prea tare daca 20.000 de oameni n-ar fi primit cam 30% din valoarea unui bilet destul de scump pe care l-au platit la intrare.

A doua pana de curent, dupa doar cateva acorduri din Brothers of Metal, l-a iritat pe bune pe vocalistul Eric Adams, dar s-a rezolvat mult mai repede. Si a fost urmata si de discursul care probabil o sa intre si in folclor, cu Metallica, Iron Maiden si Motorhead, carora le-a ajuns puterea de care Manowar a abuzat. Evident ca nici o legatura cu realitatea, dar de sunat, a sunat bine. Si au avut si ei ocazia sa-si mai verse din frustrarile de a nu avea succesul pe care si l-au dorit acolo unde alea trei trupe mentionate au facut istorie.

Dupa care a urmat doar muzica, pana la momentul lui DeMaio, minutios pregatit, fara indoiala. Discursul de aproximativ 10 minute in romaneste este, orice s-ar spune, remarcabil, si chiar daca am mai vazut discursuri in romaneste la Phill Collins sau Pink Martini (asta pe langa "buna seara" sau "multumesc" pe care multi artisti le invata), DeMaio e singurul pe care l-am vazut vorbind fara sa aiba hartia in fata. Evident, a folosit casca, dar efectul a fost memorabil. Nici nu mai conteaza asa tare ce-a zis, desi a atins unele aspecte care au nevoie si de documentatie si de tupeu sa fie spuse de un artist strain pe o scena romaneasca.

A urmat momentul fanului din public, care a primit cadou o chitara, o bere si un tricou cu Manowar (in locul celui cu Manowar pe care-l purta), momentul cu adus bulgaroaicele pe scena, luat in brate si pupat, totul conform desfasuratorului.

Serios acum, dupa asta puteau sa cante oricat de prost, publicul era oricum cucerit. Si totusi, melodia imediat urmatoare, The Gods Made Heavy Metal, este cea care mi-a ramas in minte dupa ce am plecat.

Iar pe final au aruncat in lupta artileria grea, cu Kill with Power, Hail and Kill si The Crown & the Ring.

Si asa cu Manowar. Desi fac numeroase lucruri care ar putea sa-i descalifice ca trupa de succes prin partea asta de lume, stiu sa-si asume lucrurile astea si stiu foarte bine sa foloseasca resursele pe care le au la dispozitie, tehnic si artistic. Si, cel mai important, stiu sa faca spectacole memorabile. Pe mine m-au convins deplin, si o sa raspund prezent anul viitor, la concertul la care s-au autoinvitat.

Set List:

Manowar
Blood of My Enemies
Hand of Doom
Brothers of Metal
Call to Arms
Heart of Steel
Sleipnir
Loki
Kings of Metal
[moment Joey DeMaio]
The Gods Made Heavy Metal
Fast Taker
Warriors of the World
Kill with Power
----------------
Hail and Kill
----------------
Battle Hymn
The Crown & the Ring

Shaman

Santana are o putere pe care, pentru ca scapa capacitatii mele de a o intelege, tind sa o numesc magica. Chitara este un obiect compus din cateva bucati de lemn, 6 corzi de nylon sau metal si cateodata cativa electromagneti. Nimic special, nimic nemaivazut. Dar in mainile lui Santana, o chitara prinde viata, la modul cel mai propriu posibil. Acel instrument compus din lemn, metal si nylon devine o fiinta vie, care simte si comunica. Atingerea mexicanului face diferenta intre o chitara obisnuita si o chitara care TRAIESTE, in mod similar cu diferenta intre un cadavru si un om viu. Probabil ca asa arata si legatura intre om si divinitate.

Credeam ca puterile lui Santana se rezuma la a face chitara sa planga, dar aseara, pe scena B'estfestului am vazut mult mai mult de atat. Am vazut chitari trecand printr-o gama larga de trairi umane, si prin alte cateva necunoscute mie. Chitarile lui Santana au plans, au ras, au strigat, s-au bucurat, au fost vesele, triste, nostalgice si, intr-un final, la ceva mai mult de doua ore dupa ce magicianul a aparut pe scena, s-au intors cu toatele, cuminti, la locurile lor, redevenind niste simple chitari, fara constiinta faptului ca un tir le va purta spre o alta scena unde alti oameni le vor vedea capatand viata.

Patetic? Fals? Exagerat? Tot ce se poate. Eu asta am vazut.

Prima piesa a concertului a fost Into the Night, si deja incepusem sa ma lamentez ca vocile (in numar de doua pe toate melodiile - alternand pasajele sau in duet) sunt prea jos. Dar mi-am dat seama ca asa trebuie si ca melodia asta si - aveam sa vad mai tarziu - toate care au bucati importante de voce nu pot fi complete decat cu vocile cu care au fost inregistrate. In cazul asta Chad Kroeger, de la Nickelback. Varianta de album la Into the Night imi place foarte mult, mai mult decat ce s-a cantat aseara, unde a fost doar jumatate din ea. A fost totusi interesant sa aud doar partea de chitara, si m-a facut sa inteleg melodia cu totul altfel. Si m-a facut sa-i apreciez inca si mai mult pe Nickelback, si sa ma simt mandru ca i-am simtit ca trupa puternica inca de la prima auditie a lui "How You Remind Me".

Remarcabile din playlistul de ieri au mai fost Ya Ya Do (pe care eu n-o stiam), Europa - la care peste cele cateva mii de spectatori s-a asternut linistea si singurul sunet ramas era glasul unei chitari care spunea o poveste pe care n-am reusit s-o pricep, dar care m-a lasat foarte tulburat, si Oye Como Va - o explozie hispanica de ritm si veselie pe care Carlos a performat si vocal. Majoritatea pieselor insa, desi le-am recunoscut usor, nu erau cele de pe album, ci era doar chitara care ni le aducea aminte. Vocea si mesajul imi rasunau in interior.

Pe Maria, Maria am inteles ce e cu acel - credeam eu - decontextualizat "Ahora vengo, mama chola, mama chola". Departe de a fi ceva legat de parintii lui Carlos, vorbele au un puternic continut sexual. Gesturile lui Santana cand a spus vorbele astea au fost destul de explicite. Pentru ca, asa cu si spune de multe ori, despre asta canta Santana. Muzica lui e plina de spiritualitate si de sexualitate (senzualitate). Adica dragostea in toate formele ei.

Iar pe Smooth, spre final, primul refren a venit din pamant, mi-a intrat prin calcaie si mi-a urcat pana in crestet, deschizandu-mi toti porii, sa las LUMINA sa intre. Exact ca oceanul sub luna...

Este Santana un virtuoz al chitarei? Pana aseara as fi spus fara ezitare ca da. Poate nu are tehnica lui Hendrix, Vai, sau a multor chitaristi foarte buni care au inceput sa cante ascultand Santana, dar este de domeniul evidentului ca batranelul stapaneste tehnica instrumentului extraordinar de bine. Numai ca mi-am dat seama ca nu asa trebuie judecat. Santana nu e preocupat de virtuozitate in primul rand. El nu are cu chitara o relatie erotica - asa cum facea Hendrix, nici nu se lupta cu ea - asa cum am vazut la chitaristul lui Cohen - si nici nu se foloseste de ea ca de un instrument, convins ca-i stapaneste toate tainele si ca ar putea scoate orice din el - asa cum l-am vazut pe Mick Box de la Uriah Heep. Relatia lui Santana cu chitara, asa cum am spus si mai sus, e una demiurgica. Cand atinge corzile, Santana nu canta, ci insufla viata. Nu cred ca asta e cuantificabil sau clasificabil.

Largind putin focusul, cateva vorbe ar trebuie spuse si despre trupa lui Santana. 11 muzicieni, probabil toti talentati, pentru ca fundalul muzical a fost nu doar imepcabil, ci si foarte bine coregrafiat, stiind cand sa iasa in prim plan si cand sa se retraga de tot, mulandu-se perfect pe chitara care doar prea rar avea nevoie si de o voce s-o intregeasca. Carlos a facut asta, numai ca n-a folosit o bagheta de dirijor, ci sunetele chitarii lui, care treceau de la imperativ la elegiac fara prea mari dificultati.

Doua clape, dintre care una era probabil featured artist pentru ca respectivul clapar nu apare pe siteul oficial si a avut si un moment solo. Doi suflatori, un trombon si o trompeta. "Funky guitar", un domn mare si gras, care a avut si el un moment in show. Trei percutionisti, numiti de maestru congas, battery si percussion, doi dintre ei deliciosi ca aspect: incasul mare cu coada de la congas si negrul scund si foarte gras care m-a dus cu gandul la Roger Mayweather si care a tinut sa demonstreze ca stie sa faca un solo de toba bun. Bassistul - cu un mic numar de contrabass - un americano-olandez specializat probabil in backing, cu tricou cu "I like girls that like girls" pe care l-a traspirat complet pana la final. Si in final, cei doi vocali - unu' alb si-unu' negru - al caror rol nu a fost neaparat sa fie vocea de pe melodiile cu voce, ci mai degraba sa recite versurile si sa anime publicul. Si asta desi negrul cel putin (Tony Lindsay) a avut un moment in care a demonstrat ca are reale calitati vocale. Poate ar trebui mentionat, desi nu a avut o particpare activa la show, si Isus Hristos, care a supravegheat intreaga activitate de pe un procesor de chitara. Intr-un anumit registru, cred ca se poate spune ca Isus Hristos a cantat la Santana.

Personal mi s-a parut ca si visuals-urile au fost bine potrivite, in momentele in care au intrat. Uneori au fost videclipurile pieselor, alteori au fost colaje cu Santana in diverse momente ale carierei, alteori au fost colaje grafice ale unor motive reprezentative pentru muzica batranelului care se desfasura in fata noastra. In tot cazul, au servit bine spectacolul.

Largind contextul si mai mult, cateva vorbe ar intra aici si despre restul showului.

In primul rand, organizarea mi s-a parut foarte buna. Avand in spate E!Magic, niste oameni despre care se aud lucruri rele dar de la care sa vad lucruri bune, B'estfestul chiar miroase a festival muzical mare. Zonele auxiliare erau multe si variate, cat sa nu se plictiseasca cei care au venit exclusiv pentru o trupa sau doar de dragul iesitului la festival, partea tehnica nu a avut nici o scapare si, cu totul uluitor pentru Romania, orele de pe desfasurator chiar s-au respectat. Ceea ce e admirabil.

Eu am ajuns cand performa ultima trupa romaneasca, si nu m-a interesat prea tare cum s-au prezentat. Mi-au placut in schimb Ting Tings, un duo britanic (un el cu chitara, tobe, voce si camera video si o ea cu voce, chitara si multe alte chestii care faceau ting-ting). Pasionati, talentati, inspirati si destul de originali. Singurul minus al lor mi s-a parut c-ar fi abilitatile tehnice, pe care le-am simtit destul de limitate. Dar pentru ca sunt tineri, asta e complet remediabil. La un moment dat au pus Walk This Way al lui Aerosmith, care s-a potrivit la fix.

Pe Charlatans nu prea i-am bagat in seama, pentru ca ar fi trebuit sa schimb scena. Iar eu ma pregateam pentru Santana, care n-a cantat pentru urechi, ci pentru suflet.

Sa asist la magia lui Santana a fost un mare privilegiu, pe care l-am resimtit in unelee momente ca sacrilegiu. Nimic nu m-a facut demn sa fiu martorul unui asemenea act creator. Intr-un fel, a fost ca si cum Isus Hristos ar ceda rugamintilor lui Irod Antipa si s-ar apuca sa faca minuni de balci.

Does this T-shirt make me rock?

My Metal Festival (LOST, Warganism, The Sorrow, Sepultura), 2009-02-07, Sala Polivalenta, Bucuresti

Vocile care spun ca asta nu a fost un bun concert Sepultura au dreptate atunci cand il compara cu cel din 2003, dar nu si atunci cand raporteaza trupa la perioada Cavalera, perioada in care nu i-a vazut nimeni in concert si in care covarsitoarea majoritate a datatorilor cu parerea de sambata seara erau nista mucosi cu tricouri negre.

Trebuie sa recunosc, insa, ca e o mare diferenta fata de concertul din 2003, de la Arene. E o mare diferenta intre acel "Go out and tell everybody that this is the best fucking place to sing in the whole wide world" si lipsa de comunicare cu publicul pe mai bine de jumatate de concert sambata. Andreas n-a mai aparut pe scena imbracat in tricoul nationalei Romaniei, Derrick n-a mai luat steagul Romaniei branduit cu S-ul stilizat al trupei (fan-art) sa-l aseze pe tobe ca acum 5 ani, si cam tot concertul a stat mai degraba sub semnul obligatiei profesionale mai degraba decat al placerii de a canta. Iar publicul, oricat de incult si de needucat (ceea ce nu era tocmai cazul), simte asta.

*

Totusi, si trupa a simtit ca acest public nu prea numeros al Polivalentei, care a platit un bilet exagerat de scump strict ca sa vada Sepultura, e pregatit sa dea mai mult. Asa ca in a doua parte a cantarii, mai ales dupa ce s-au eliberat de presiunea pieselor noi de pe A-lex si au inceput sa cante melodii mai vechi, a aparut si locul comun, in care cantaretii si publicul s-au intalnit, iar dupa bisul zgomotos si cele peste 2 ore de cantat fara pauza (!!!), pe monumentalul Roots Bloody Roots, cred ca multa lume simtea ca adevaratul concert cam de-acum ar incepe.

*

Chiar daca a iesit cum a iesit, cred si sper ca Sepultura a plecat din Romania lasand aici proasta impresie pe care si-o formasera dupa neplacuta experienta a concertului din 2006, de la amfiteatrul Eminescu (intr-o locatie obscura, in conditii tehnice execrabile, plasat intre doua mari evenimente muzicale le verii - BestFest si Live Earth, evident ca acel concert nu s-a bucurat de o expunere prea mare sau de un public prea numeros; altfel, cantarea a fost ireprosabila, iar atmosfera intima - aproape de club - mi-a lasat un gust placut - pacat ca nu s-a transmis asta pana pe scena).

*

Ca live act insa, comparand concertul Sepultura de la Arenele Romane din 2003 cu concertul Soulfly din aceeasi locatie, un an mai tarziu, trebuie sa spun ca schimbarea de componenta a trupei mi se pare mai mult decat fericita.

*

Cu alura lui imensa, Derrick Green e un spectacol in sine, doar ca aparitie. Si atunci cand completeaza asta cu o voce potrivita pentru genul lui de muzica si cu o prezenta scenica inteligenta, poate sa iasa un concert memorabil ca cel de acum 5 ani, pe care m-as incumeta sa-l numesc cel mai bun la care am asistat.

*

Tehnic, nici acest My Metal Festival nu prea a stralucit. Pe langa faptul ca pretul biletului a fost exagerat de mare - asta traducandu-se intr-un public redus ca numar - sunetul a fost destul de slab. Fara forta, fara suficient bass si fara suficiente inalte, cu zgomot de fond sesizabil, si cu vocea infundata pe Sepultura si cu niste efecte cel putin bizare pe The Sorrow (pe care ma indoiesc ca le-a vrut trupa), echipa tehnica n-a contribuit prea mult la succesul spectacolului. In plus, frumos ar fi fost sa vedem si noi macar o proiectie...

*

Merita mentionate si trupele de deschidere, care si-au facut bine datoria, chit ca in fata unui public putin cam sictirit si putin cam nerabdator sa treaca la felul principal - Sepultura. Au fost admirabili in contextul asta austriecii de la The Sorrow - un fel de Rammstein ai heavy-metalului - care cu prezenta lor scenica, si cu momentele delicioase in care au cantat urcati pe baricadele de protectie au reusit sa anime chiar si acest public si sa dea tonul la mosh pit.

Si pentru ca dupa concert m-am comportat ca un groupie adevarat, mergand la after-partyul din Hard Rock Cafe, merita spus ca si aia a fost o experienta memorabila. Pe langa pozele de mai jos, ideea ca am stat la masa cu Sepultura si ca am schimbat cateva vorbe cu ei ( Paulo si Andreas acceptand cu jumatate de gura ca a fost un concert bun - ceea ce imi intareste ideea ca asa a si fost - bun, dar cu jumatate de gura), mi se pare una la care ma pot intoarce cu drag.

Inainte de poze, o sa copiez si playlistul de la acest ultra-aglomerat (si probabil ultra-solicitant "1/4 of a Century - A Clockwork Tour 2009"). Sepultura a cantat:

Intro A-Lex IV
1. A-Lex I/ Moloko
2. Intro/ Filthy Rot
3. What I Do!

4. Manifest

5. Convicted In Life

6. Intro/ We've Lost U

7. A-lex II/ Treatment

8. False

9. Intro/ D.E.C.

10. Troops of Doom

11. Forceful Behaviour

12. A-Lex III/ The Experiment

13. Sceptic Schizo/ Escape
14. Mass Hypnosis
15. Innerself
16. Sepulnation
17. Refuse/ Resist
18. Territory
19. Arise
------------------
20. Kayowas Jam
21. Enough Said
22. Conform
23. Roots

The two Canadians/ Les deux canadiens - Episodul II

10.000 de oameni la Leonard Cohen pare cam nepotrivit. Poet al revoltelor soptite si-al profunzimilor calme, lui Leonard Cohen nu i se potriveste un stadion plin, credeam eu.

Nu stiam insa, pe atunci, de puterile magice pe care acest batranel le are. Leonard Cohen stie sa transforme multimea si sa-si transfigureze audienta in maniera in care trebuie s-o fi facut-o candva, profetii.

Cu poezia lui intima si muzica interiorizata, Leonard Cohen a reusit sa se transforme intr-o voce pentru mii de suflete, aducandu-si la picioare un public cu varste cuprinse intre cea a solistului si cea a celui mai recent album al lui.

A inceput calm, simplu, cu un refren arhi-cunoscut, dar pe care nimeni n-avea curajul sa-l dubleze, peste acea voce care parca ii da cantecului o viata proprie. "Dance me to your beauty, with a burning violin...". Iar daca l-am fi ascultat, si am fi dansat pana la capatul iubirii, ar fi trebuit sa fim tot acolo, dansand...

Mi-a trebuit destul de mult sa intru in STARE... cred ca s-a intamplat abia dupa vreo 6 melodii, pe "Who by Fire", poezie cu rezonante de blestem.

Iar dupa ce ne-a daruit acea memorabila imagine, pe care el o prezinta drept metafora a crezului vietii lui, dar mie mi se pare incarcata de sexualitate - "there is a crack in everything, That's how the light gets in" - maestrul a facut o pauza. 20 de minute de liniste intr-un recital de peste 3 ore!

Apoi s-a intors, curajos, descoperind Adevarul in vocea celor doua "sublime" surori Web, recitand un vers fara sens: "Di dam dam dam de du dam dam...". Tower of Song, locul unde l-au inaltat artisti cu mai mult succes decat el, batranelul umil care si-a scos palaria in fata noastra, un public stanjenit de nemeritata onoare.

N-a jucat teatru si n-a asteptat reactia pentru bis, probabil pentru ca legatura pe care incerca s-o stabileasca era cu Muzica, in cea mai pura forma a ei, nu cu noi, profanii spectatori ai unui fenomen pe care-l admiram fara sa-l intelegem. "We'll keep playing... if you wish to stay" Si a cantat... Peste asteptari, peste program, peste ploaie - care a fugit repede, speriata de facila cucerire a Manhattanului si-a Berlinului - Leonard Cohen a luat, rand pe rand, chitara, clapa, microfonul, si-a cantat, protejandu-ne pe toti cu o singura, faimoasa, pelerina albastra.

Ne-am despartit ca prieteni, noi urandu-i la multi ani, iar el urandu-ne sa nu racim, si sa ajungem cu bine acasa.

Mi-a placut Cohen. Mi-a placut cum incerca sa pronunte Bucuresti, nu Bucharest si mi-a placut cum, dupa ce a ingenuncheat, si-a scos palaria si a plecat capul in fata noastra a rostit simplu... "Thank you, friends, for this warm welcome, of which we're deeply appreciative"

Mi-a mai placut si felul in care si-a mentionat, in numeroase randuri, trupa. Opt muzicieni dintre care poate doi erau nascuti pe vremea cand Suzanne trecea din fiinta in cuvinte, cu destinatia nemurire.

Si mi-a placut Javier Mas, chitaristul lui Cohen, dupa parerea mea cel mai bun virtuoz al trupei. Din felul in care lupta cu chitara, scuturand-o ca si cum ar fi vrut sa-i smulga sunetele pe care instrumentul se incapatana sa le retina - mangaind corzile pe-atat de bland pe cat de brutal trata cutia - am vazut nascandu-se MUZICA.

E drept, am fost usor dezamagit de Hallelujah, dar asta poate pentru ca am fost iremediabil cucerit de varianta lui Rufus Wainright...

Cohen n-a mai cantat, inainte de vara asta, de cand avea 60 de ani ("just a boy with a crazy dream" - spune el). A urcat pe un munte sfant si a coborat de-acolo, ca un Zarathustra profan, propovaduitor a tot ce apropie omul de animale. A inceput sa cante din nou dupa 15 ani. Iar la noi a ajuns chiar in ziua in care a implinit 74. LA MULTI ANI, MAESTRE!

The two Canadians/ Les deux canadiens - Episodul I

"Nu exista canadieni", spune la un moment dat Leonard Cohen in "Joaca preferata", iar weekendul care doar ce-a trecut pare sa-i dea dreptate doar partial. Pentru ca aceasta tara imensa si aproape depopulata, cu un popor multicolor (nici macar cosmopolit) fara constiinta nationala si vorbind doua limbi, concomitent parca, are suficienta consistenta sa ne poata trimite intr-un singur weekend doi oameni, ambii afirmati in afara ei, dar ambii cat se poate de canadieni, fiecare dintre ei mai mult decat suficient sa dea identitate nationala oricarui popor ar simti ca are nevoie de asa ceva.


Ziua Bucurestiului, contopita cu Noaptea Alba a catorva orase europene a generat un eveniment de amploare sponsorizat de o Primarie a Bucurestiului generoasa, judecand dupa punerea in scena. Punctul culminant, singurul nume scris cu majuscule in program si singurul moment in care m-am intersectat cu evenimentul a fost Bryan Adams, primul om pe care l-am prezentat vreodata ca fiind "cantaretul meu preferat", pe vremea cand intelgeam cu greu ce inseamna "cantaret" sau "preferat", iar el canta "Everything I Do" pe "Waking Up the Neighbours", prima mea caseta.


Varsta despre care vorbesc este cea pe care omul si-a descris-o in compozitia cu care s-a apropiat cel mai mult de sufletul meu: "Summer of '69", melodie cu un beat rapid pentru Bryan Adams si cu un ciudat gust de pre-disco.


M-am departat apoi de Bryan Adams, respectandu-l totusi de la distanta cand a cantat "Cloud Number 9", "When You're Gone" sau "All for One" iar sambata seara am avut ocazia sa le ascult pe toate, intr-o interpretare live impecabila a acestui mirabil canadian.


Fara sa fiu peste masura de entuziast, dimpotriva, m-am dus la concert putin cam in doi peri. Nu stiu daca e varsta, rutina sau ce altceva este, dar concertul unui nume gigantic acum nu mai are darul sa ma miste cum o faceau acum cativa ani nume incomparabil mai mici.


Scena, disproportionat de mica fata de imensitatea masei de oameni venita in parcul Izvor, sunetul slab si de cateva ori - in special la inceput - pe langa muzica, iar publicul deranjant prin numar.


Totusi, de remarcat ca pana si acest public de concert gratis este mult mai cizelat de cel de acum cativa ani. A invatat sa respecte artistul, a invatat sa se respecte pe el insusi, iar aurolacii si manelistii s-au rarit, cel putin din ce-am vazut eu.


Nici o sansa sa ma apropii la mai putin de 200 de metri de scena, asa ca a trebuit sa ma consolez cu ecranele laterale atinse de bruiaj electric si cu sunetul infundat care ajungea pana la mine ori de cate ori elicopterul politiei scadea turatia motorului.


To respectul in schimb pentru artist. Un profesionist desavarsit, care a cantat corect cap-coada, s-a aratat entuziast, cald si binevoitor fata de un public care poate nu-l merita. Din cauza numarului, reactia a fost diluata, dar banuiesc ca pentru un artist e intotdeauna magulitor sa cante in fata a 50.000 de oameni. Recitalul a fost generos, iar Bryan a insirat hit dupa hit, nereusind sa poata sa le comprime pe toate nici macar intr-un playlist care l-a tinut ocupat aproximativ doua ore.


Frumos gestul de a urca pe scena o fata din public, pe When You're Gone, frumoasa si lectia de stil pe care a predat-o lasand-o sa-l acompanieze, ajutand-o in permanenta si nelasand-o sa se faca de ras.


Un spectacol pe masura celui care l-a sustinut. Bryan Adams nu este, poate, un nume de care sa te simti profund legat, dar parcurgand lunga lista cu hituri iti dai seama ca muzica lui te-a insotit de ceva vreme, discret, temperat, reconfortant. Si atunci ti se releva adevarata valoare a lui Bryan "fucking" Adams, asa cum a ales sa-si rosteasca numele pentru ultima data in acea seara in care eu am vazut la lucru un mare artist. Fucking A, man!

***

Urmatorul moment al showului s-a vrut grandios, si n-a fost departe. Un dans cu jeturi de apa de felul celor de la Bellaggio mi-a amintit de un filmulet care circula pe retelele de peering inainte de youtube si care se chema "Ceva ce in Romania n-o sa vezi niciodata". Ba iata c-am vazut. E drept ca apa noastra a dansat pe un mix de teme din seria Bond, nu pe Bocelli, ca cea de la Las Vegas. Si mai mult de-atat, dansul apei a fost acompaniat de un dans al focului, elemente reunite intr-un numar care probabil a costat mai mult decat concertul lui Bryan.

Au mai completat spectacolul si un foc de artificii impresionant nu atat prin anvergura, cat prin coregrafie. Gandite foarte bine, artificiile s-au imbinat frumos cu apa si focul, iar peste toate, dand culoare perdelei de fum, un joc de lasere si-a facut de cap pe desupra copacilor si-a multimii din parcul Izvor.

Am retinut "Live and Let Die", melodia. Urmeaza s-o caut. Iar numarul tehnic - desi nu l-as ridica la inaltimea concertului - a fost marca unei manifestari de calitate, chit ca pentru plebe.