sâmbătă, 31 martie 2012

Odiseea capitanului Scott

Scott's Last Expedition, Natural History Museum London, 20 ianuarie-2 septembrie 2012

Capitanul Robert Falcon Scott avea, ca multi copii din vremea lui si pana la Martin Luther King, un vis. Un vis mai degraba conjunctural. Intrat in armata si trezindu-se deodata cu nevoia de a-si suplimenta veniturile, capitanul Scott a dat curs si mai apoi a preluat obsesia lui Clements Markham de a atinge polul sud. Prima tentativa a avut-o intre 1901-1904, cand a facut prima expeditie in Antarctica si, pentru ca Polul Sud nu era asa mare graba, au inceput sa se minuneze de chestiile pe care le-au gasit pe acolo. In principal pinguini, dar si o gramada de bolovani si fragmente de ghetari care le-au raspuns la multe intrebari pe care le aveau legate de geologie.

Dupa ce Ernest Shackleton, adjunctul lui Scott din expeditia Discovery, a incercat din nou sa atinga polul sud in 1909 si a ajuns mai aproape de el decat orice alta fiinta umana pana atunci, treaba a devenit serioasa. Ca un soi de competitie. Asa ca in 1911 Scott o sa plece din nou spre pol cu o expeditie mult mai hotarata. Nu la fel de hotarata ca Amunsen, insa. Norvegianul, desi intrat tarziu in competitie si pregatit mai degraba pentru polul nord, la care Edmund Peary i-a luat prim-planul, in 1909, a venit in Antarctica chitit spre pol.
Spre deosebire de Scott, care s-a apucat mai intai sa cerceteze imprejurimile si sa planifice cu minutiozitate drumul pana la pol, Amunsen s-a aventurat intr-un mare necunoscut si, dupa ce si-a pus baza deasupra crustei de gheata ce acopera marile antarctice, a taiat-o de-a dreptul spre pol. Scott a plecat si el, dar vreo 3 saptamani mai tarziu. Nu era problema, s-ar fi recuperat timpul, pentru ca Scott stia drumul . Numai ca nu e nimic de facut cand tragi lozul necastigator la loteria istoriei. Desi mai putin pregatit si mergand pe o ruta ce parea mai proasta, Amunsen a avut norocul sa descopere o a doua trecatoare prin lantul muntos din vestul continentului care ii bloca drumul spre pol. Fara aceasta stramtoare, de a carei existenta nu stia nimeni, Amunsen ar fi fost nevoit sa dea ocol ca prostul muntilor si sa-l astepte pe Scott la gaura pe care o gasise cu 10 ani in urma.

Asa, mai mancand un caine, mai ocolind o furtuna, norvegianul Roald Amundsen a fost primul om care a pasit deasupra polului sud, cu vreo luna inaintea lui Scott, si a mai bifat o ocazie in care vikingii au dat cu tifla englezilor.

Scott ar fi trebuit sa simta ca nu e expeditia lui norocoasa din momentul in care marea lui inovatie, saniile motorizate, s-au stricat de cum au dat ochii cu clima antarctica, in care cele mai ridicate temperaturi se inregistreaza vara, si urca pana aproape de -20 celsius. Ceea ce i-a obligat sa-si traga singuri saniile spre poli, spre deosebire de Amunsen, care a folosit caini. Iar lucrurile urmau sa se nasoleasca inca si mai tare cand Scott si cei 5 oameni ai lui au fost surprinsi de o furtuna pe drumul de intoarcere. Era ultima pe care aveau s-o vada, pentru ca in curand au inceput sa moara, de foame si de frig. Scott ultimul, pe 29 martie 1912, daca ne luam dupa faptul ca asta e data ultimei lui intrari in jurnal.

La fix 100 de ani dupa, am vrut sa vad expozitia pe care Natural History Museum a organizat-o in  cinstea lui. De acolo am aflat povestea de mai sus, si multe alte detalii legate de ea si de explorarile arctice. Expozitia a inceput in ianuarie si continua pana in septembrie, dar mi s-a parut semnificativ s-o vizitez pe 29 martie, in ziua centenarului lui Scott. Ar fi fost un eveniment remarcabil, dar nu e cale de scapare cand fortele au hotarat sa n-ai noroc. Fara sa stiu, in aceeasi seara aveam sa merg la concertul lui Paul McCartney, fata de care povestea expeditiei lui Scott urmeaza pe un foarte distant loc 2. Este atat de tragic incat atinge pe alocuri comicul acest destin al capitanului Scott, caruia parintii au hotarat sa-i puna nume de soim si care avea sa moara ca prostul in milocul unui continent inghetat, la vreo 20 de kilometri de baza unde ar fi fost in siguranta. Macar s-a ales si el cu o statuie in centrul Londrei. 15:04

vineri, 30 martie 2012

Magical Mystery Tour

Teenage Cancer Trust at The Royal Albert Hall 2012, Paul McCartney, 29 martie 2012

Sursa foto
Pe 24 februarie, cand s-au pus in vanzare biletele pentru concertul asta, am intrat pe siteul Royal Albert Hall la vreo jumatate de ora dupa 9, ora la care se puneau in vanzare in mod oficial. N-am aflat decat ca sunt vreo 4500 de oameni inaintea mea la coada, iar dupa vreo 2 ore, cand am ajuns la 0, concertul era sold out. Aveam sa aflu in seara asta ca trebuie sa incep sa dau refresh mult inainte de a se pune in vanzare biletele si ca pustiul care a stat in seara asta langa mine a pazit siteul de la 3 dimineata ca sa prinda bilete bune cand l-a vazut anul trecut in Liverpool. Cam ca la coada la butelii.

Cu tot regretul ca n-o sa vad concertul, am uitat de el si mi-am spus sa vanez urmatoarea aparitie a lui Paul McCartney (SIR Paul McCartney de fapt, ca nu sunt leat cu el) in public, eventual la vreun festival de vara cu capacitate mare. La Hard Rock Calling in Hyde Park, ar fi fost ideal. Fortele au hotarat insa altfel. Nu ma asteptam ca si pe aici sa existe bisnitarii de bilete pe care ii vezi la fiecare meci important in Ghencea, pe langa National, la Sala Palatului sau la Romexpo. Si totusi, aflandu-ma absolut intamplator pe langa Royal Albert Hall astazi pe la 6 dupa-amiaza, un individ cu aspect dubios ma intreaba: „Vrei bilete la Paul McCartney?” Prea frumos sa fie adevarat. „Cati bani?” „Astea de 40 de lire, ti le dau cu 150”. Cred ca de fapt pentru genul asta de oameni afacerea e incheiata in momentul in care le-ai adresat primul cuvant. De acolo inainte, pentru ei e doar rutina. Totusi, dupa codeli, razgandiri si cateva „nu”-uri, am obtinut un deal prea bun ca sa fie adevarat: 150 de lire pentru 2 bilete de 80. Cu un pot gratis ca la cantina la Imperial se mananca ieftin. „Sper sa nu fie tzeapa” i-am spus omului care mi-a dat biletele, si nu prea mi-a venit sa cred ca e adevarat pana nu m-am vazut in sala.

Royal Albert Hall, doar cladirea, e suficienta sa ma impresioneze goala, dar aveam prea putina limpezime de minte sa ma gandesc la asta. Am incercat sa absorb cat mai mult din ce-am vazut in jur, dar avea sa fie nimic fata de ce a urmat, seara mergand intr-un crescendo tot mai accentuat. Momentul in care Roger Daltrey, vocea lui The Who, a facut introducerea, a fost si el foarte puternic, dar tensiunea trebuie sa-mi fi explodat intr-adevar abia cand, pe un fundal multicolor ca de la prea mult LSD, vocea lui Sir Paul McCartney a rasunat din ciorchinii de difuzoare: „Roll up! Roll up for the Mystery Tour! The Magical Mystery Tour is coming to take you away...” Si dus am fost. Asemenea profetului Mahomed, in cele doua ore si-un pic de concert, si eu am fost iesit din corpul meu si-am strabatut raiurile, pentru ca la sfarsit sa ma intorc si sa cobor treptele spre iesire nesigur pe picioarele mele, ca un nou-nascut.

„Beatles sunt o chestie foarte de demult, la care nu te gandesti ca i-ai putea vedea vreodata in concert, cam ca Mozart” mi-a spus unul din cei doi pusti din dreapta mea. Si totusi, in fata mea se desfasura in persoana Sir Paul McCartney, si eu ascultam live All My Loving cantata de compozitorul ei. Si chiar daca nu era Beatles, povestile lui Paul McCartney sunt la prima mana. Paul McCartney chiar a fost pe scena la primul concert Beatles de la Royal Albert Hall cand cinelele lui Ringo aveau un ecou dubios si chiar el a fost cel terifiat de sala arhiplina si de acustica mizerabila corectata mai apoi de ciupercile care atarna de tavan.
Iar genul asta de povesti, Sir Paul McCartney le-a impartit cu generozitate, stiind ca are publicul la picioare orice ar face si orice ar spune. Ah, dar vocea aia... Nu prea i-am ascultat vorbind pe nici unul din Beatlesi (poate mai mult pe John), iar in scurtele secvente de voce credeam ca Paul se prosteste intotdeauna. Dar vocea lui chiar este speciala. Iar acel timbru specific este suficient de placut incat nu cred ca m-as satura sa-l ascult pe Paul McCartney ore intregi povestind cum in `67 Jimmy Hendrix l-a chemat pe Eric Clapton pe scena sa-i acordeze chitara. Sau numarand pana la 18 milioane...

Evident, prea putin ar fi contat cum canta efectiv, dar la fel de evident era c-o sa cante bine. Chiar daca cele mai celebre compozitii (Eleanor Rigby, Let it Be, Yesterday) au fost alterate sa se potriveasca zilei si n-au sunat ca inregistrarile originale (cu atat mai putin ca in capul meu – in capul meu suna perfect), au fost multe momente de extaz cathartic. My Valentine, compozitie noua de pe ultimul album, o compozitie in memoria lui John, o melodie dedicata memoriei lui George...

Hey Jude a fost un moment perfect. Nici n-aveam nevoie de McCartney, cel mult sa dea tonul. Felul in care cei 5000 de oameni din RAH au cantat refrenul de vreo 6 ori a creat emotii care nu se pot pune in cuvinte. Si a sunat aproape la fel ca pe album.

Band on the Run... si cate si mai cate...

Iar la Maybe I’m Amazed mi-au dat lacrimile, desi mi s-a parut ca n-am ce cauta acolo. Mi s-a parut ca melodia asta, dedicala Lindei, prima sotie, a fost cantata doar pentru urechile ei si ca, intr-un fel care sfideaza orice stim despre realitate, Linda il auzea pe Paul spunandu-i „maybe I’m amazed at the way I really need you”.

La Get Back au intrat pe scena Ronnie Wood, Roger Daltrey si Paul Weller, si melodia a fost cantata intr-o formula care a vandut impreuna mai multe discuri decat  populatia Regatului Unit.

Cand Paul vorbea despre concertele Beatles de la Royal Albert m-am uitat putin peste sala si mi s-a parut ca nu e nimeni care si-ar zornai bijuteriile mai degraba decat sa bata din palme. Mi s-a parut pentru un moment ca e posibil ca cei in blugi si in tricou sa fi castigat. Ca si comunismul a fost erodat in primul rand de rusii care au invatat engleza ascultand Love me do si Hello Goodbye si care au fredonat odata cu Paul Back in USSR in Kremlin in 2008.

Iar Paul mi sa parut ca nu-i cu nimic diferit de pustiul din Liverpool care, cand a semnat cu Brian Epsteain in `62, nu avea idee ce il asteapta. The magical mystery tour...

In tot cazul, la 71 de ani ai lui inca mai canta doua ore fara pauze, nici macar sa bea apa, si – imi pare – cu aceeasi bucurie de acum 50 de ani. „That was quite good, wasn’t it?” mi-a zis pustiul din dreapta la final, cand probabil fata mea era transfigurata. Nu mi-am gasit cuvintele, dar am vrut sa-i raspund ca-i cea mai mare subapreciere pe care-am auzit-o. 03:09

joi, 29 martie 2012

Burlington Arcade


Habar n-am de ce jocurile de tip arcade se numesc asa. Eu stiam ca arcada este un element arhitectural de trecere dintr-o incinta in alta cu partea de sus (etrava?) rotunda sau in forma de V cu bratele rotunjite. Aici am vazut ca Arcade se pune in coada unor cladiri desfasurate pe lungime care adapostesc galerii comerciale.
Prima data am vazut una pe Google Maps, Burlington Arcade, langa Burlington Academy of Arts. Cladirea aia, a facultatii de arte, ma intriga cam de cand am vazut-o prima data. Are o istorie foarte bogata, a fost academie militara (si are o legatura cu Wellington, ori a infiintat-o, ori a studiat aici) si adaposteste si niste societati nationale (geologie, parca si ceva cu biologie). Pana in februarie au avut in curte o expozitie cu turnul Tatlin reconstruit in miniatura, in timp ce proiectul original, o megalomanie de la inceputurile comunismului, n-a fost realizat niciodata.

In Burlington Arcade am intrat abia de curand, dupa ce am vazut cum se vede de sus, pentru ca din strada, de pe Piccadilly Lane pare doar fatada unui magazin de fite. Si dinlauntru tot asa pare, doar ca sunt mai multe magazine de fite, insirate de o parte si de cealalta, pana la iesirea celalalta, din Burlington Gardens. Acolo insa, se desfasoara o alta intrare a Royal Academy of Arts care mi mi-a parut extrem de spectaculoasa. O intrare cu statui, 6 la numar, care cadreaza o fatada clasica, cu coloane dorice. Dinspre Burlington Arcade spre Regent Street ii avem, in dreapta intrarii, pe Bacon, Locke si Adam Smith, in timp ce in stanga stau Linnaeus, Cuvier si Leibnitz. Cam ca la Ateneul Roman, mi se pare ca personalitatile sunt alese la misto, ca si cum ar fi castigat o loterie cu nume extrase din palarie. In primul rand, nici unul dintre ei n-a ajuns faimos pentru realizarile artistice. Apoi, aceste doua grupuri de 3 sunt un fel de proba a unui test de inteligenta. Cine nu se potriveste in seria de 3?

Bacon si Locke sunt doua figuri proeminente ale filosofiei engleze, ambii empiristi, ambii apartinand unei anumite varste a filosofiei. Adam Smith e dintr-un cu totul alt film. Adam Smith e un negustor scotian care a avut niste idei revolutionare in economie. Si chiar daca, asa cum am aflat de curand, aici se spune PPE (philosophy – politics – economy ) pentru a baga in aceeasi oala cele 3 zone ale cunoastere si a-i dispretui fara discriminare pe studentii care trec prin fiecare din cele 3 facultati, mie imi pare ca filosofia si economia au coduri postale diferite.

In partea cealalta, Leibnitz saracul probabil se intreaba ce cauta intre doi biologi. I-ar fi stat mai bine probabil langa Bacon si Locke, chit ca ar fi petrecut cateva secole bune combatand empirismul celor doi si sustinand ca intelectul este suportul ultim al cunoasterii si intelegerii omenesti. Fiind gasca, Bacon si Locke ar fi ras de el si ar fi atacat omul, nu ideea, in primul rand pentru fisurile din monadologie, mai mari si mai vizibile decat inconsecventele din scenariul de la Training Day.

Ulterior am descoperit si Piccadilly Arcade, vis-a-vis si ceva mai jos de Burlington. La capatul ei e o statuie a unui domn, Beau Brummell, al carui principal merit se pare ca a fost acela de a fi elegant. „To be truly elegant, one should not be noticed” este un soi de epitaf al acestui presupus inventator al dandyismului, care a tras un loz necastigator la loteria istoriei.

Leibnitz, de exemplu, a murit ca un anonim, dar acum foarte multa lume e familiara cu ideile lui. A ajuns un nume cu rezonanta, se fac biscuiti cu numele lui, are propriile teoreme si il blesteama elevii care studiaza matematica in gimnaziu, cum ii sta bine unei vedete a stiintei. Beau Brummell, saracul, a fost o personalitate marcanta a modei, cu siguranta era un tip recunoscut in vremea lui si probabil ca faima il preceda cam peste tot. Si acum? Cine mai stie acum cine a fost Beau Brummell, in afara unui perimetru de cateva sute de metri patrati, care incepe de la Piccadilly Arcade si se termina la University of Fashion din Oxford Circus? 05:31

miercuri, 28 martie 2012

All night Dwight


Dwight Yorke - Born to Score, the Autobiography, Pan Books, London 2010

Am mai vorbit, in repetate randuri, despre cat de fascinat sunt de literatura sportiva de aici. Atat de multe biografii si povesti din sport incat pentru publicul britanic asta e un gen consacrat. Evident, mi-am spus ca la un moment dat o sa incep sa absorb si eu felul asta de literatura. Sunt convins ca „My story so far”, cartea pe care a „scris-o” Rooney la 18 ani sau cartea lui Wilshere n-au prea multe lucruri de transmis si sunt doar exercitii de PR care umfla buzunarele unor fotbalisti si asa foarte bogati, dar sper ca biografiile adevaratelor legende ale jocului sa imi imbogateasca perspectiva.

Conjunctural, prima carte pe care am citit-o este, iata, cea a lui Dwight Yorke. N-am avut asteptari prea mari oricum, imi imaginez ca de la Camus incoace nu prea s-au mai nascut fotbalisti cu talent la scris, iar Yorkie nu mi s-a parut niciodata a fi fost vreun mare caracter. Sigur, a format un cuplu de atac excelent in memorabila campanie din `99, „gemenii golului” dadeau cosmaruri multor fundasi pe vremea aia, dar as spune ca Dwight Yorke a avut mai degraba momente de glorie decat o cariera remarcabila.
Si intr-adevar, strict ca valoare literara, cartea e nula. Mai mult, e enervanta prin repetarea unor teme supra-uzate („sunt recunoscator antrenorului care m-a pus sa fac 20 de flotari in fata prietenilor cand m-a prins cu berea in mana”) si a unora pe care te-ai astepta, dintr-o mie de motive, sa nu le mai auzi decat in gluma („am muncit mult sa ajung aici”).

Iar dincolo de toate scuzele pe care le fabrica sa iasa bine in fata propriei constiinte (si in care crede probabil cu sinceritate), Dwight Yorke omul, asa cum reiese din aceasta autobiografie, nu este cel mai virtuos individ pe care o sa-l cunosti. Cartea este, in primul rand, o insiruire de cuceriri amoroase si de performante sexuale (patru femei intr-o zi, femei celebre, femei frumoase, femei carora le-a uitat numele, femei care i s-au oferit etc.). Reteta asta a functionat de cateva ori (Casanova, Marchizul de Sade), dar cand citesti o carte de Dwight Yorke vrei in primul rand sa afli lucruri despre Manchester United si despre echipa Treble-ului din `99. Evident, episodul apare in carte, iar povestile din vestiar si parerile despre fotbalistii alaturi de care a jucat sunt pretioase. Dar cantitativ, ele ocupa mult mai putin din spatiul cartii decat mi-as fi dorit. Si o alta alterare nedorita a lor este prea puternica subiectivizare. Nu stiu cum se face, dar toti antrenorii care l-au apreciat pe Yorke au fost niste antrenori grozavi, in timp ce aia care au incercat sa scape de el au fost fara exceptie niste nepriceputi.

Am avut o mare dezamagire si cand am sesizat ca pentru Yorke a juca pentru Trinidad Tobago a insemnat mult mai mult decat a castiga Liga Campionilor. Asta e pe undeva de inteles. Ca unicul reprezentant al unui fotbal mic care a ajuns la cel mai inalt nivel al jocului, e clar ca omul are statut de semizeu in tara lui. E natural sa fie asa, dar de la o distanta atat de mare nu e primul lucru care sa vina in minte cand auzi de Yorke din exoticul Trinidad Tobago. Din perspectiva asta, da, performanta de a califica reprezentativa tarii lui la un campionat mondial este mai remarcabila pentru ca sansele sa se intample erau mai mici. Evident ca a castiga cel mai important trofeu din fotbalul de club e o performanta uluitoare, dar pana la urma esti doar un jucator dintr-o echipa care trebuie sa fie suficient de buna incat sa fie luata in considerare pentru premiul cel mare. Dar a fi liderul unei echipe cu statut de tanar David printre Goliatii marilor natiuni fotbalistice, asta da, iti poate creea un sentiment de mandrie chiar mai mare. Si poate justifica si nostalgia si idilizarea locului natal, care deschide cartea si ramane constanta pana la final.

Nu am gasit insa nimic care sa justifice neseriozitatea in antrenamente, escapadele bahice, infidelitatea, aroganta sau nerespectarea indatoririlor de tata. Nu cred sa existe ratiuni care sa justifice un caracter urat. Cat despre fotbal... ei bine, Yorkie, ai fost bun, dar cand lucrurile au devenit dure, tu n-ai fost dintre durii care sa lucreze. Finala din `99 a fost castigata de Sheringham si Soljkaer. 03:54

marți, 27 martie 2012

Sports Bar

Manchester United - Fulham FC 1-0 (Rooney '42),  Barclays Premier League 2011-2012, Matchday 31, Old Trafford, Manchester

Abia a treia sau a patra oara cand am intrat in Sports Bar din Haymarket, adica astazi, am vazut tricoul semnat de Pele pe care il au la intrare. Cu tot cu o carte despre mondialul din `70, prima mare ciocnire a civilizatiilor fotbalistice sub ochii intregii planete, odata cu raspandirea televiziunii. Si tot astazi am vazut ca au si manusi semnate de Jake LaMotta, si un bilet de la un meci Cassus Clay – Sonny Liston. Parca Sonny Liston.

Destui oameni adunati sa vada United, iar baiatul de la intrare ne-a ghicit si pe noi din prima. Ce altceva sa faci intr-un bar de sport din centru luni seara? Ma enerveaza ca de cand am venit aici ma uit mai rar la meciurile lui United si am pierdut mai multe decat mi s-ar fi parut admisibil sezoanele trecute. Pe de alta parte, sentimentul ca distanta fizica intre locul in care sunt si locul in care se joaca meciul a scazut atat de mult este savuros. Si, daca in Romania s-ar fi intamplat doar foarte rar ca la un meci banal de campionat sa mai intalnesc cel mult unul-doi indivizi interesati, aici barul era exact cum trebuie sa fie: nu foarte plin, cateva mese libere, dar cu destul de multa lume ca exclamatiile mele de la bara lui Giggs sa capete ecou si sa-mi dau seama ca in ritm cu mine si intre aceiasi pereti respira o mica parte din eterogena armata de milioane a suporterilor lui United.

Am vazut un tricou cu Giggs, un tricou cu Ferdinand, venit cu un prieten de-al lui in tricou cu City, probabil amandoi mancunieni, cateva tricouri negre cu sigla lui United si chiar si unul de-al lui Fulham. Ma bucur ca Londra e suficient de mare incat sa cuprinda si suficienti suporteri United, dar iata, chiar si cand joaca cu o echipa de dimensiunile lui Fulham proportiile de suporteri dintr-un bar londonez sunt enervant de apropiate. Cand City a revenit de la 0-1 si i-a batut pe Chelsea cu gol din penalty in minutul 90, in ziarele londoneze de a doua zi titlurile pareau sa descrie o tragedie. „Ai nostri” pierdusera. Iar pentru Metro si The Evening Standard „ai nostri” sunt Arsenal, Chelsea si Tottenham, si doar rareori celelalte echipe londoneze (Fulham si QPR mai sunt in prima liga, dar ele nu prea au suporteri de la distante mai mari de o statie de metrou). West Ham, pe primul loc in liga a doua, primeste si ea destula atentie, iar Big Sam Allardyce are rubrica zilnica (sau aproape zilnica) in The Evening Standard.

Tot in Sports Bar eram si cand United batea pe WBA cu 2-0 in timp ce City, chinuindu-se sa desfaca apararea atat de bine organizata a lui Swansea, primea un gol cu totul neasteptat pe final de la revelatia galeza. Probabil ca si atunci, cand barul era mult mai aglomerat decat in seara asta, procentul de londonezi bastinasi prezenti era foarte mic. Asa ca publicul englez era impartit in rosu si albastru. Ciudat lucru, golurile lui United au fost intampinate cu mai putina bucurie decat golul lui Swansea, ceea ce inseamna ca – intr-un fel sau altul – ura fata de City era cel mai puternic sentiment. Distractiv a fost atunci si ca erau doua grupuri mari de italieni – unii care se bucurau ca Milan batea la Genova, ceilalti care ii injurau pe milanezi si care isi rodeau unghiile pentru ca Juve inca se chinuia sa desfaca un 0-0. O chibitzeala mult mai galagioasa decat cele englezesti, pe teritoriul strain al unei crasme din Haymarket.

United a castigat chinuit astazi, dar clasamentul arata cum trebuie cu 8 etape inainte de final. City au de recuperat 3 puncte si ii asteapta un traseu mai greu. In plus, chiar daca meciul direct e pe Etihad, Fergie va vrea cu siguranta sa razbune acel 1-6 de pe Old Trafford si – mai ales daca United are si optiunea egalului – City va resimti presiunea unei mize imense. City au demonstrat multe lucruri sezonul asta, au surprins pe multa lume si merita aplaudati pentru traseul de anul asta. Dar sunt convins ca autobuzul deschis care ii va plimba pe campioni prin Manchester peste doua luni va fi rosu. 02:29

joi, 22 martie 2012

Talk of the town

The Artist (France, 2011), Regia: Michel Haznavicius

The Artist e in multe feluri si acum ca vreau sa scriu despre el, nici nu prea stiu de unde sa incep. „Fermecator” e primul cuvant care mi-a venit in minte. Reteta pe care au folosit-o e atat de simpla incat e foarte greu sa nu placa cuiva filmul asta. Totodata, in multe privinte filmul e atat de neconventional incat daca n-ar fi fost vorba de Harvey Weinstein as fi zis ca a fost un mare pariu. Mut, alb-negru, cu un regizor si o distributie cunoscute doar in Franta, clasic in epoca tehnologiei si a 3D-ului si un semi-remake subtil si mistocaresc dupa un film cult cum e Singing in the Rain... foarte multe riscuri.

Cu numele fratilor Weinstein in spate, banii si atentia Hollywood-ului sunt asigurate, si probabil lor li se datoreaza in buna masura si cele 5 Oscaruri. Altfel, filmul le merita pe deplin, dar stim ca asta nu e neaparat un criteriu.

As fi fost curios ce reactie as fi avut daca vedeam filmul foarte devreme, cand abia intrase in cinematografe si cand nu stiam nimic despre el. Probabil ca surpriza faptului ca nu vorbesc ar fi fost suficienta sa ma faca sa vreau sa-l mai vad o data. Ceea ce inseamna un pariu castigat pentru Haznavicius. E un experiment cu consecinte diverse, absenta dialogurilor, dar nu mi s-a parut o pledoarie pentru filmele mute, ci doar un artificiu care sa trezeasca nostalgii in spectatorii anului 2012. Putina documentare iti desluseste relativ repede metodele de a spune o poveste fara dialoguri, iar The Artist chiar triseaza putin prin cuvintele care se citesc clar pe buzele personajelor de multe ori, chiar daca nu se aud. La fel, cand are nevoie, Haznavicius introduce efectele sonore fara jene canonice, ceea ce transforma lipsa dialogurilor intr-o figura de stil mai degraba decat o abordare tehnica inedita.

Pentru ca l-a facut mut, era aproape evident ca va fi si alb-negru, dar jocul tonurilor de gri se potriveste la tanc cu atmosfera descrisa. Mi-a placut foarte mult felul in care se joaca cu granulatia si cu zona de clar pentru a explica daca ce vedem e actiune propriu-zisa, film in film sau flash-back.

Povestea e simpla, frumoasa si total nerealista, iar aici cred ca seamana cu filmele inceputurilor cinematografiei mai mult decat la alte capitole: The Artist foloseste din plin conventiile cinematografice si iti cere sa inchizi ochii la multe situatii cel putin chestionabile dintr-un punct de vedere realist. Daca l-am judeca doar dupa poveste, i-am face o mare nedreptate, pentru ca nu asta e ideea. E ca si cum am privi Tom si Jerry doar pentru firul narativ.

Actorii sunt excelenti. Nu stiu cat de cunoscut e Jean Dujardin in Franta, dar cu siguranta  Hollywood-ul o sa se intereseze mai mult de el de acum incolo. Mi-a placut foarte mult de Berenice Bejo, arata bine si intra perfect in rol, iar dansurile ei sunt de poveste.

Si, ca sa respecte canoanele teatrului elisabetan de succes, trebuie sa apara la un moment dat si un caine. Nu numai ca apare, cainele are chiar un rol important si il si auzim latrand la un moment dat, ceea ce e lucru rar. Iar rolul cainelui se desfasoara strict in registrul comicului. Scena deznadejdii din final, care ar trebui sa fie un punct culminant al dramatismului, e dezamorsata imediat cu o poanta pregatita atent inca de la inceput: cainele care se preface mort. Cand camera se opreste sa-ti arate asa ceva, stii ca tot restul dramelor n-au cum sa fie prea serioase.

The Artist nu e deloc un film profund, nu are o linie epica originala, drame complexe sau conflicte interioare de valoare universala. Dar este ceea ce filmele ar trebui de fapt sa fie si ceea ce foarte multe dintre ele au uitat: distractie in stare pura. Cuvantul care a construit Hollywoodul surprinde cel mai bine esenta lui The Artist: entertainment. 23:27

marți, 20 martie 2012

Tara mea

„Pai si de ce ai ales Anglia in loc de Franta?”
„Nu prea-mi plac oamenii de acolo.”
„Cum asa, nu-ti plac oamenii? Si tu esti francez! Nici in Paris nu e ok?”
„Paris... hm... nici acolo. Oamenii sunt tot timpul... bla bla bla (gesticuleaza imitand o gura barfitoare)... aici e mult mai bine.”
„Eh, de fapt cred ca te inteleg. Intr-un fel. Nici mie nu-mi plac romanii de aici. Dar bine... imi plac romanii din tara si imi place Romania, imi place sa traiesc acolo. Romanii de aici... nu prea-mi plac.”

Am spus in ultima vreme destul de des treaba asta, dar inca n-o inteleg pe deplin. M-am ferit s-o spun in fata celor pe care i-ar putea jigni, dar chiar si asa cred ca am atins niste sensibilitati. Stiu cu siguranta ca, daca e placut sa intalnesc uneori accidental romani, cum a fost aseara cu grupul de 4 oameni cu care am schimbat doua vorbe si un zambet, m-am intalnit cu multe situatii in care as fi preferat sa nu-mi inteleg limba.

Oricum, a zice doar „nu-mi plac romanii” si atat e o generalizare grosiera si o vorba din topor care nu spune de fapt mare lucru. „Nu-mi plac romanii din Anglia” suna mult mai nuantat, dar tonurile de-abia de acum incolo incep sa se adauge. Am cunoscut aici o gramada de romani interesanti, oameni de la care am ce invata si in preajma carora imi place sa petrec vremea. Ceea ca inseamna ca treaba asta nu se aplica tuturor romanilor din Anglia. La repezeala, vad doua cai de a rafina mai departe treaba asta: ori trecerea in revista a tuturor romanilor din Anglia, ori identificarea trasaturilor care nu-mi plac la ei.

Trecerea in revista e o metoda care ar pune bazele unui studiu sociologic destul de interesant, studiu care ar adresa probabil si problematica identificarii a ce anume e neplacut la anumite categorii de romani de aici. Evident, insa, e greu sa alocam resursele pentru asa ceva. As putea incerca sa trec in revista romanii pe care i-am cunoscut aici si care m-au condus, prin inductie incompleta, spre premisele concluziei enuntata brutal in „nu-mi plac romanii”. Iar aici parca-parca simt ca ma apropii de ceva rezultate. S-a intamplat de exemplu (un caz care mi-a ramas limpede in memorie) sa intalnesc romani cu care sa nu rezonez din motive ce tin de natura lor umana si de conceptia lor despre viata, fara pic de legatura cu faptul ca sunt romani.

Da, cred ca am gasit ceva. Fundamentala mi se pare motivatia de a parasi Romania. Sunt doar cateva. Saracia, foamea, e poate cea mai frecventa. Pare sa fie cel mai frecvent. Cred cu tarie in ideea ca saracia tine mult mai mult de starea de spirit decat de starea materiala. Totusi, simt pe pielea mea ca viata in tara asta e mult mai usoara si stiu ca un procent mare din populatia Romaniei resimte dureros absenta unui orizont de speranta, a „sansei de a reusi in viata” (chit ca „reusita” asta e de cele mai multe ori de natura materiala, deci derizorie), a acelui pursuit of happiness. Asta se intampla mai ales la oamenii cu o pregatire culturala palida, cauza a unui sistem valoric subred.

Doar motivul asta nu imi face un om neplacut, dar e oribil cand se conjuga cu anumite obiceiuri destul de neplacute in ele insele, dar care imbraca aspecte grotesti in contextul social in care reusesc sa infloreasca: parvenitismul, fudulia saracului care crede ca s-a ajuns doar pentru ca a uitat cum e sa nu-si poata astampara foamea; lenea, fuga de munca si de responsabilitate, dublata de obicei de tanguieli continue la adresa a orice si a oricui; sovinismul, frica fata de straini si ura pe care o genereaza, ceea ce duce la inchistare, enclavizare, alienare. Uf, uf uf, uite ce m-am pornit!

Daca reusesc sa ma abtin de la a emite judecati de valoare, poate chiar ma apuc de studiul ala... 00:13

duminică, 18 martie 2012

Imagine


„Stie cineva care e cea mai valoroasa piesa din colectia noastra? Tie o sa-ti placa asta!”
„Atunci sigur e ceva cu Beatles. John Lennon military jacket?” Am zis aproape la intamplare. Sunt multe povesti in jurul jachetei militare a lui John Lennon. Internetul zice ca cea de la Hard Rock Cafe e un fals. Domnii care se ocupa de colectia HRC sustin ca a avut doua si ca toate obiectele sunt certificate ca originale.
„Nu, nu e asta. Magical Mystery Bus!”

Asta se intampla acum vreo luna si jumatate, a devenit probabil canonic sa se considere Magical Mystery Bus-ul Beatles-ilor cea mai scumpa piesa din colectia HRC. Azi am auzit altceva:

„S-a facut o reevaluare a colectiei noastre, pentru asigurari. Stiti care a fost piesa evaluata la cea mai mare suma? Nu mi-a venit sa cred! O bucata de hartie. O prapadita de bucata de hartie! 500 de milioane de dolari! Foaia cu scrisul de mana al versurilor de la Imagine. Prima data am crezut ca e o greseala, ca au pus ceva zero-uri in plus. Dar nu, e pe bune. 500 de milioane de dolari. Stiti, nu, ca avem si noi aici o foaia cu scrisul de mana al lui John Lennon. Bine, avem mai multe, dar una singura cu versurile unei melodii. Stie cineva ce melodie? Instant Karma, corect! Flying V-ul, chitara lui Jimi Hendrix, a fost evaluata la 500.000 de dolari”
„Pentru ca n-a folosit-o niciodata?”
„Ba da, a folosit-o. A fost penultima chitara la care a cantat.”

Toate astea fac parte dintr-o strategie de indoctrinare corporatista destul de transparenta, si foarte probabil ca au mult mai putina valoare in afara Firmei decat inlauntrul ei. Dar e o indoctrinare la care, de data asta, imi face placere sa ma supun voluntar, chit ca probabil dincolo de peretii crasmei niciunuia dintre turistii aliniati frumos la o coada de peste doua ore nu-i pasa atat de mult de hainele lui Lennon sau chitarile lui Hendrix cat de faptul ca se pot mandri cu amintirea unei cine la Hard Rock Cafe in Londra.

Pana la urma, treaba admirabila as zice, daca intregul e mai mare decat suma partilor, daca aceasta imensa galerie de legende ale rock-ului, recreata intr-o serie de restaurante imprastiate te-miri-pe-unde prin obiecte care le-au apartinut si inregistrari cu live-uri a fost depasita ca faima de firma care le-a reunit.

Sunt fascinat de coincidenta care a reunit un simt ascutit al business-ului cu un noroc chior in asa fel incat de la „un loc unde sa poti sa mananci un burger”, cu chiria platita doar pe 6 luni, „sa vedem cum merge” s-a ajuns la un brand recunoscut pe o bucata semnificativa din lumea civilizata.

Sunt oricum convins ca nu asta era planul si ca s-a improvizat mult pe parcurs. Dar ce intuitie fenomenala pe dl. Tigrett, unul din fondatorii Hard Rock Cafe, sa-l santajeze emotional pe Eric Clapton sa-i dea chitara si sa-si dea seama ca asta i-ar putea creste business-ul! Si ce noroc chior, mai apoi, ca Pete Townshend sa devina gelos pe Clapton si sa vrea sa-si rezerve si el un loc la bar in acelasi stil.

Pentru mine, e un accident fericit. In absolut, probabil ca e doar inca o poveste in care capitalismul a invins libertatea spiritului creativ. Mai putin imi pasa de asta. Sunt doar curios cum a decurs discutia intre Isaac Tigrett si Eric Clapton, candva prin 1981. Tare-as vrea sa ma vad cu unul din ei sa-i descos despre asta. 04:53

sâmbătă, 17 martie 2012

Nowruz


Saeed era agitat astazi. Voia sa faca in asa fel incat sa fie liber marti, pentru ca sarbatoreste anul nou.

„Anul nou musulman, Eid?” il intreb eu, mai mult sa scot informatii de la el, pentru ca stiam ca Eid-ul urmeaza lunii Ramadanului, care se termina in septembrie.
„Nu, nu, e anul nou persan, Nowruz”
„Si asta pica tot timpul in aceeasi zi?”
„Nu, nu, este cel mai exact an nou. Este legat de miscari astronomice, si cade nu doar la date diferite, ci si la ore diferite.”
„Ah, da, stiu ca persii sunt priceputi la astronomie. Pai si asta se sarbatoreste de la Zarathustra?”
„Da, da, de la Zarathustra. Noi ii spunem Zoroashter”
„Pai si atunci sarbatoriti si anul nou musulman?”
„Da, sarbatorim toate ocaziile. Cat mai multe sarbatori!”
„Si sunt multi arabi in Iran?”
„Nu, nu sunt deloc. Persii si arabii sunt popoare diferite, sa nu uiti asta!”
„Stiu asta, dar tu esti totusi musulman”
„Da”
„Vezi, e ciudat, pentru ca desi persii au fost atat de puternici tot timpul, au fost tot timpul cuceriti, ba de greci, ba de arabi...”
„Eh, multe suisuri si coborasuri...”
„Dar cand vorbesti despre istoria Iranului, care ai zice ca a fost cea mai mare personalitate?”
„Cyrus. Cyrus cel Mare”
„Ah, da, el a cucerit Babilonul. Si mai exista ceva din Babilon, se poate vizita?”
„Babilonul acum e pe teritoriul Irakului. Iar localitatea de azi se cheama Basra.”
„Asta e nume mongol, nu? Din cate stiu eu, Basra a fost oras mongol...”
„Habar n-am”

M-am inselat cu Basra, se pare ca n-a fost niciodata mongol, cine stie prin ce concurs de imprejurari l-am retinut din vreun joc de Civilisation in care era mov (mongol), cand de fapt culoarea lui originala e bleu (persi). Mongolii s-au ocupat mai mult cu distrus decat cu fondat orase prin Orientul Mijlociu.
Despre Cyrus cel Mare am citit o data, accidental, ca este primul cuceritor al Babilonului, cetate despre care se zicea, pana la el, ca ar fi de necucerit. Si chiar era, protejata de doua randuri de ziduri si de apele Eufratului. Numai ca Cyrus a decis sa nu se lase impiedicat de asemenea detalii, asa ca a deviat putin cursul Eufratului, suficient cat sa-si poata baga trupele in oras. Foarte probabil ca miscarea sa-l fi inspirat peste secole pe Alexandru, care la asediul Tyrului a decis sa transforme insula pe care era construita cetatea intr-o peninsula, care ii era mult mai la indemana. Dar despre regi morti de 26 de secole nu l-am mai descusut pe Saeed, l-am lasat sa-si caute un inlocuitor pentru noaptea de Nowruz. 05:09

vineri, 16 martie 2012

British Museum

Ashurnasirpal II
Mi-a zis Olivia ca a ramas cu regretul ca n-a apucat sa vada din British Museum o sectiune care avea doi lei la intrare. N-am reusit inca sa depistez despre ce sectiune era vorba, dar pentru cine petrece un sejur in Londra uimitor mi s-ar parea sa reuseasca sa vada tot ce e de vazut la British Museum.

Prima data cand am ajuns era aproape de ora inchiderii, era vreo 4.30-5 iar muzeul inchide la 6, cu exceptia zilei de vineri, in care toate muzeele au program prelungit. In acea ora si-un pic mi-am dat seama ca nu-mi ramane timp de mare lucru, asa ca doar am cascat ochii prin foyer. Activitatea care a mancat ora mea de nu s-a vazut, cand am ajuns la stela funerara a lui Ashurnasirpal II deja intrasem in criza de timp. E drept, am pierdut o gramda de vreme in fata celor doi stalpi totemici inuiti, fascinat de noutatea si de exoticul lor, dar si de efortul sculptorilor si de simbolistica stalpilor, explicata pe indelete de etichetele insotitoare.

Am estimat atunci ca pentru a parcurge tot British Museum e nevoie de aproximativ 3 zile. Astazi, in sala iluminista, am descurajat total in fata imenselor rafturi cu carti si mi-am dat seama ca o viata de om n-ar fi suficienta pentru a studia un perete din cei vreo 12 ai salii. Dar pana la urma asta nu e neaparat relevant. Daca e usor sa descurajezi in fata Istoriei Imperiului Roman a lui Gibbons, care are vreo 4 volume care se bat in greutate cu cititorii lor mai anemici, e destul de probabil ca multe din cartile bibliotecii British Museum sa contina tot felul de liste si registre cu cine stie ce oameni, proprietati, boli, retete sau mai stiu eu ce de pe cine stie unde. Cercetatorul insa va avea nevoie de acces la asemenea resurse, si el va fi probabil incurajat de faptul ca ii stau la dispozitie. Evident, e o provocare si sa stii ce anume sa alegi, si de aici devin valoroase si acele carti care nu fac altceva decat sa-ti spuna ce sa citesti. O fi viata prea scurta sa citesti carti proaste, dar mare parte din ea se si pierde incercand sa le alegi pe-alea bune.

Asadar, marele minus atunci cand esti pus fata in fata cu o mare biblioteca este sentimentul de zadarnicie, de neputinta, de micime umana si de constiinta a propriei finitudini mai clara decat intr-o constructie monumentala cu tematica religioasa. Iar British Museum inca nu e nimic, cartile sunt expuse mai mult pentru spectacol decat ca sa fie folosite, dar cum te poti raporta la tonul optimist al celor de la British Library care declara pe siteul lor ca au cel putin cate un exemplar din fiecare carte editata in Marea Britanie?

Ca sa te simti cat de cat bine cu tine insusti si sa capeti o raportare adecvata la o asemenea acumulare culturala imensa, banuiesc ca trebuie adoptata o atitutdine riguros stiintifica, indreptandu-te strict spre ceea ce te intereseaza si ignorand ca o masina fara gusturi, sentimente sau curiozitati orice altceva. Ce e insa de facut in momentul in care nu reusesti sa te hotarasti? Ce ne facem daca in egala masura ne pasioneaza robotica si imperiul roman? Sau psihologia si fizica cuantica? Sunt zvonuri ca ar fi posibil asa ceva, dar chiar si ca cercetator, adica din postura omului care isi castiga traiul studiind scrierile altora, tot imi pare imposibil sa nu-ti scape mai multa cunoastere decat poti asimila. Iar treaba asta mi se pare descurajanta.

Aspectul pozitiv insa este ca, odata ce ti-ai asumat o anumita alegere, locul asta iti ofera probabil cea mai buna platforma de a te dezvolta pe linia pe care ai ales-o. Foarte putine sunt lucrarile inaccesibile in engleza (iar cele cateva sunt de obicei traduse intr-o alta limba de larga circulatie – franceza, germana), cercetarea e incurajata si stimulata inclusiv financiar, iar pentru orice ai avea de spus Londra e probabil una dintre cele mai bune portavoci posibile. Ii spuneam aseara lui Andrei ca este capitala universului, si dincolo de metafora din enunt sunt destul de convins ca asa e.

Cat despre British Museum... am gresit cand am zis ca ajung 3 zile. Doua saptamani suna mult mai apropiat de realitate. 01:06

joi, 15 martie 2012

Mayfair

La doi pasi de Piccadilly Square, mergand spre Trafalgar si insirand pe ambele parti cateva dintre cele mai faimoase teatre londoneze, se afla o strada numita Haymarket. In traducere libera, asta ar veni ceva de genul „pietei de fan”. Piata de nutreturi, probabil. Tare mi-ar placea sa mai fie posibila recreerea atmosferei medievale cand aici, la cateva aruncaturi bune de bat de zidul de vest al orasului (care se termina in actualul Blackfriars Bridge), trageau carute incarcate cu fan si venite probabil de prin toate colturile Britaniei sa vanda marfa in ceea ce trebuie sa fi fost inca de pe atunci, de prin secolele XIV-XVII, cel mai activ targ al tarii. Nici un gand pe vremea aia de Buckingham Palace, de obeliscul lui Nelson sau de miile de turisti italieni care se opresc zi de zi in capatul dinspre Piccadilly, la Cool Britania, magazinul care ii are pe Beatlesi in vitrina si crucile britanize desenate pe mai toate obiectele casnice la care te poti gandi, plus alte cateva.

Covent Garden a fost mult, mult timp piata de fructe. Incepand de pe la jumatatea secolului XVI, mai exact. Inceputurile negotului de fructe de aici se leaga de primul duce de Bedford, care se pare ca a fost o personalitate mai importanta decat mi-am imaginat prima data cand am dat cu nasul de statuia lui din Bedford Square. Se leaga, probabil si de cele doua companii ale Indiilor, care au facut mare parte din gloria imperiului colonial britanic si care au controlat comertul mondial si puterea politica efectiva din India, Africa si Americi timp de vreo 300 de ani.

Urcand pe Piccadilly spre Hyde Park, exista la un moment dat un indicator la dreapta spre Sheperd’s Market, un loc unde probabil se vindeau oi pana nu demult. Acest „nu demult” e destul de relativ, tind sa ii consider pe scriitorii secolului XIX „apropiati” in timp de noi, desi de fiecare data cand contemplu vechimea cladirilor londoneze sunt fascinat de cele care se pastreaza intacte de mai bine de 400 de ani, in timp ce in Bucuresti, desi se bucura de o istorie destul de zbuciumata, chit ca nu la fel de indelungata, cele mai vechi cladiri de care stiu abia daca depasesc 200 de ani (nu stiu de altfel nici una mai veche decat Hanul lui Manuc, in afara, evident, de Curtea Veche – in care stiu ca doar un zid mai pastreaza piatra de rau din vremea lui Tepes si a primei atestari documentare – si de biserici).

Cartierul dintre Piccadilly si Hyde Park se cheama Mayfair si, in ciuda numelui luminos, primele targuri tinute aici trebuie ca semanau mult mai tare cu bazarurile balcanice decat am indrazni sa ne imaginam. Daca evolutia orasului imaginata de mine e insa corecta, Mayfair s-a transformat probabil inaintea zonelor adiacente, si probabil odata cu extinderea orasului dincolo de zidul roman, cand aristocratia britanica a inceput sa isi deplaseze resedintele inspre vest, departe de zonele docurilor. Preluand traditia pietelor, targurilor si a balciurilor din zona, probabil ca obrazul subtiri al acestor domni si domnite au alterat-o intr-o directie aristocratica si au dat usor-usor cartierului reputatia aristocratica de care inca se bucura. Din targ de ciobani si de agricultori, Mayfair a evoluat probabil usor-usor catre targuri de flori, promenade traditionale si mai apoi pur si simplu in „balci al desertaciunilor”, asa cum l-a caracterizat domnul Makepeace Thackeray.

La inceputul secolului 18, in Haymarket aparusera deja cele doua teatre care domina si astazi strada, iar pana la sfarsitul secolului, ducele de Wellington a construit Apsley House in capatul din nord, dinspre Hyde Park, in locul care a fost multa vreme considerat „numarul 1, Londra”. E probabil ca prezenta unei personalitati atat de proeminenta cum a fost cea a ducelui sa fi catalizat o aglomerare de resedinte aristocratice de-a lungul Piccadilly Lane si cu siguranta a facilitat aici aparitia academiei militare din Burlington House si a clubului RAF, care a implinit de curand 100 de ani de prezenta in zona. Astazi, intre Hyde Park Corner si Green Park se inghesuie mai toate hotelurile al caror nume inspira lux: Hilton, Intercontinental, Sheraton si Ritz sunt doar cele care imi sar in ochi zilnic. 03:32

miercuri, 14 martie 2012

Scripta manus

Royal Manuscripts - The Genius of Illumination, 11 noiembrie - 13 martie 2012, The British Library, London

Dumnezeu
Cand Katy a laudat atat de pe indelete expozitia de la British Library mi-a trezit curiozitatea de a o vedea. Afisele de la metrou nu reusisera asta. Probabil ca pe buna dreptate, pana la urma expozitia a fost sincera in ceea ce si-a propus: sa aduca in fata publicului manuscrisele medievale ale colectiei regale. Valoarea lor este dubla, iar expunerea a incercat sa releve ambele aspecte: pe de o parte manuscrisele sunt importante prin continut, ca surse istorice. Pe de alta parte, ele sunt produsele unor tehnici de obtinere, imprimare, legare si decorare a pieilor de oaie sau de vita pe care sunt tiparite care s-a pierdut odata cu inventarea tiparului. Unealta lui Gutenberg e de altfel prezentata ca un moment de cotitura in istoria manuscriselor medievale.

Aspectul pe care expozitia a incercat sa-l sublinieze cel mai tare a fost cel al decorarii manuscriselor. Felul in care autorii lor uscau pielea, o legau, impodobeau literele iar mai apoi adaugau foite de aur astfel incat desenele si literele care deschid pasaje sa capete o stralucire specifica. Procedeul asta, fata de care eu sunt un ignorant complet, se pare ca se cheama „iluminare”. Viziunea mea se desparte de cea a curatorilor expozitiei atunci cand ei ii numesc pe acesti mestesugari „geniali”. Cu toata admiratia pe care o am fata de ingeniozitatea si de priceperea autorilor, imi displace eticheta geniului aplicata fara o indelunga reflectie.

Altfel, cred ca pot sa inteleg de ce expozitia ii impresioneaza pe englezi mai mult decat pe mine. Si probabil ca pentru unii oameni din jurul meu am devenit deja pisalog repetand chestia asta, dar cred ca diferenta culturala explica foarte multe. Crescut in spirit ortodox, intr-o tara in care religia e inca mult mai puternica decat in occident si in care influenta bizantina a fost predominanta pana foarte de curand, sunt mult mai obisnuit decat englezii cu biblii de dimensiuni mari si coperti aurite, cu imagini ale fecioarei avand hainele si aura din metal stralucitor si cu reprezentari antropomorfe ale divinitatii.

Este de altfel destul de vizibila evolutia stilului. Manuscrisele (cele cateva) din perioada pre-normanda aveau o vizibila influenta bizantina iar reprezentarile biblice erau facute in canon rasaritean, foarte familiar oricui stie ca inainte de Paste se fac denii iar in vinerea mare se trece pe sub masa. In vremea aia, si probabil pana prin preajma caderii Constantinopolelui, „lumea civilizata” era inca circumscrisa granitelor imperiului roman, iar vestul Europei si neamurile germanice erau inca privite cu un dispret demn de „barbari”, in timp ce acestia, in plina ascensiune militara si politica, erau inca atrasi de mirajul cultural al Imperiului.

Ultimele manuscrise, datand de la inceputul secolului XVI, au evoluat deja spre un stil aparte, matur, cu accent pe unele aspecte vizibile inca si astazi in Europa reformata: reprezentarea sacrului e umanizata, arhitectura si vestimentatia incep sa aiba aspectul evului mediu gotic, reprezentarile heraldice si bestiarele cresc in frecventa si in importanta. Apoi, tot felul de transformari aduse si de schimbarile tehnologice si politice ale vremii: apare muzica transcrisa, cartografia cunoaste imbunatatiri vizibile (iar reprezentarea Braziliei din 1542 e de o acuratete admirabila) etc.

Am fost impresionat de cateva exponate uluitoare prin felul in care te pun in contact direct cu istoria: un manuscris al Sfantului Augustin din Hippona, prima „enciclopedie”din lume, opera a Sfantului Isidor din Sevilla, o carte transcrisa de Elisabeta I (prezentata alaturi de originalul celui mai celebru portret al reginei), un manuscris apartinand lui Henric al VIII-lea cu o adnotare manuala a regelui.

Mare figura, acest Henric al VIII-lea Tudor. Foarte mult m-a distrat cum au inteles curatorii sa-i ia apararea. Piosenia si aplecarea spre cele sfinte ale lui Henric al VIII-lea sunt, spuneau ei, de multe ori uitate in favoarea mult mai cunoscutului lui conflict cu Vaticanul. Ah, deci respectul fata de cele sfinte ar trebui sa-i faca uitate cele 4 neveste omorate si semnul de egalitate pe care l-a pus intre el si Dumnezeu? Hm... 02:02

luni, 12 martie 2012

Casino


Barul din Grosvenor Casino din Piccadilly e micut, dar arata elegant. Pe fereastra se poate vedea la primul etaj al lui Ripley’s Believe It or Not care e un fel de muzeu. Frumos luminat, dar nu m-a atras niciodata atat de mult incat sa ma simt tentat sa intru. Barul se vrea probabil un loc unde sa se retraga jucatorii cand iau o pauza. In realitate, multa lume il foloseste pentru ca e deschis pana tarziu in noapte, iar in Londra nu prea exista locuri deschise toata noaptea. La mesele de joc nu e prea aglomerat, dar sunt in sala destui oameni incat sa transforme noaptea intr-una profitabila pentru proprietarii cazinourilor. Pe holuri si in bar, multe ecrane pe care ruleaza un meci din campionatul Scotiei. 1-0 pentru Aberdeen, nu prea reusesc sa-mi dau seama cu cine joaca. Nici nu mi se pare prea interesant. Ma bucur doar pentru ca vad fotbal britanic si imi amintesc de faptul ca City a pierdut la Swansea, ceea ce ii pune pe United pe primul loc, foarte probabil pana la sfarsitul campionatului.

In timp ce ne invartim prin casino, imi tot vin in minte imaginile din Pact cu Diavolita in care clubul de noapte e de fapt locul unde se tin sufletele captive. Exista un miros de decadenta si de pacat in aer si incerc un oarecare regret ca nu pot sa ma bucur de atmosfera asta decat dintr-o stare oarecum excentrica, decat contempland si nu implicandu-ma. Nu simt nici un fel de tentatie, ori tocmai asta ar trebui sa fie esenta locului.

La bar servesc doi italieni, un blond cu mult gel in par si un mulatru cu o frizura afro foarte exotica. Beau Kronenburg pentru prima data dupa vreo 20 de ani. Are gust de bere, ceea ce nu se poate spune despre majoritatea bauturilor servite in tara asta drept bere.

 „Cu Esther a fost o poveste de dragoste frumoasa. Am cunoscut-o in Gran Canaria. Eu lucram acolo, ea a venit la un festival in vara. Eram in Canare de vreo 8-9 luni. La vremea aia eram cu alta tipa. Am fost noi la festival, si cand am vazut-o pe Esther, mi-a placut din prima. Eu eram cu fata asta si cu inca alte cateva fete, ea era cu un grup de englezoiace.

Am vazut-o intr-o zi, in timpul festivalului, iar seara ne-am intalnit din nou, intamplator. Ea cu grupul ei, eu cu al meu. Mi-a placut mult, dar n-am putut sa fac nimic atunci, eram cu fata asta. Desi proasta, cand ne-am asezat la masa, se apucase sa spuna ca nu e cu mine. Aoleu, ce-mi venea sa-i fac... Dar oricum, n-am putut sa fac nimic in seara aia.

Dupa aia, la fix 365 de zile, am vazut-o din nou, la acelasi festival. Ma despartisem intre timp de tipa asta. Cand ne-am revazut, am recunoscut-o imediat. Si in fine, dupa aia am venit in Anglia dupa ea.”

„Si cat timp ati fost impreuna?”
„Doi ani. Voiam sa ne casatorim in iulie. Ne-am luat casa impreuna. Am facut multe lucruri impreuna.”
„Pai si de ce v-ati despartit?”
„Ei, stii ca nu e niciodata un singur motiv. Eu stateam in Cambridge la vremea aia, ea muncea in Londra, venea aici in fiecare zi. Si incet-incet s-a produs ruptura. In principal de la anturajul ei. Se apucase de cocaina, tragea destul de des... Si pana la urma, pur si simplu n-a mai mers.”

Ascult fascinat povestea si incerc sa judec cat mai putin. La fel, ma straduiesc din rasputeri sa fac abstractie de faptul ca e spusa de o femeie. 18:19

joi, 8 martie 2012

Raspundem ascultatorilor


Boris Johnson este primarul Londrei. Primarii Londrei, sau ma rog, ai unitatilor suburbane londoneze, organizeaza periodic intalniri cu publicul. La fel face si Boris. Imi permit sa-i spun Boris pentru ca se pare ca toata lumea o face, si se mai pare ca-i face placere. Il face sa se simta om din popor, individ obisnuit. E o imagine cultivata atent care include, printre altele, venirea la birou in fiecare dimineata cu bicicleta. Sunt convins ca e multa poza, dar la fel de convins sunt ca acumularea capitalului de simpatie care vine la pachet cu mersul pe bicicleta zilnic s-a suprapus favorabil peste o pasiune personala cat se poate de sincera. „Iubesc sa merg cu bicicleta, merg cu bicicleta in fiecare zi!” a simtit Boris nevoia sa se apere cand a fost acuzat ca in dezvoltarea retelei rutiere londoneze tinde sa defavorizeze biciclistii si pietonii.

L-am vazut in seara asta pe Boris in Hammersmith, la intalnirea bianuala autoimpusa cu cetatenii. Evenimentul a avut o logistica impecabila. Promovare atat pe canalele oficiale, cat si in presa traditionala si in new media. Accesul publicului s-a facut printr-o metoda ce mi s-a parut impecabila: pre-inregistrare care era o conditie necesara pentru acces in sala, dar nu si suficienta. Sala s-a deschis cu o ora inainte de inceperea efectiva a evenimentului, iar accesul a fost permis unui numar de oameni egal cu capacitatea salii, pe principiul primului sosit. Partea tehnica, fara greseala. Cel mai mult m-a impresionat softul de transcriere in real-time, care afisa pe proiectie tot ce se vorbea in sala in direct. Sigur, am fost impresionat si pentru ca e prima data cand vad asa ceva, dar chiar si dupa ce-o sa ma familiarizez cu el cred ca tot o sa mi se para o realizare tehnica fantastica.

Moderarea... la superlativ. Ferm, precis, obiectiv. Iar dupa diplomatia cu care a abordat unele momente delicate, n-as fi crezut ca moderatorul e fost sef al politiei metropolitane. Dar mi-a venit greu sa cred si ca Paul, politist pensionat, isi umple acum timpul mergand cu bicicleta si consumand din plin viata culturala a orasului (teatru, film, galerii de arta). Iar la sfarsit, moderatorul, dl. Kit Malthouse, si-a cerut scuze celor pe care i-a intrerupt, dar a fost consecvent in obiectivul lui: „Doamnelor si domnilor, am promis ca la ora 9 eliberez sala. Este ora 9. Sesiunea noastra se incheie aici, va rog sa parasiti in ordine sala”.
Ce-a spus Boris? Nu mare lucru. Si-a slefuit imaginea, a fost uluitor de pe faza in anumite momente, a fost prins in off-side in alte cateva, si-a intepat adversarii politici si a avut grija sa isi foloseasca grandilocventa oratorica pentru a-si creste popularitatea si a-si atrage voturi la alegerile din mai. De care am impresia ca ii e cam frica pentru ca exista posibilitatea ca, dupa ce a lucrat cu siguranta indelung la pregatirea evenimentelor din vara (jubileu reginei, olimpiada), ar fi foarte dezamagit sa nu fie el cel care culege laurii si laudele acestei munci.

Mi-a placut foarte mult documentarea pe care a facut-o si el, dar fara indoiala ca si organizatorii. Am fost gasit pe liste in circa doua secunde doar pe baza numelui, se stiau profilele aproximative ale tuturor spectatorilor, iar la inceputul conferintei Boris a spus ca stie ca in sala sunt membri ai miscarii Occupy London. Acestia au insistat sa-si faca numarul, unul penibil, cum era de asteptat: intrerupand cursul planificat al sesiunii si urland revoltati impotriva a tot si a tuturor. Domnul Malthouse le-a spus oamenilor de securitate: „Lasati-i sa vorbeasca, si daca se lungesc prea mult, atunci...” Nu s-au lungit prea mult, iar liderul grupului a parasit de bunavoie sala dupa ce s-a facut auzit. Intrerupt in mijlocul discursului, primarul Londrei a spus: „Daca mai sunt in sala membri ai miscarii Occupy London care vor sa vorbeasca, ii rog sa vorbeasca acum. Vreau sa va spun ca simpatizez cu miscarea lor si sunt de acord ca o problema a capitalismului este polarizarea economica a societatii. Dar, asa cum am spus din prima zi, astept solutiile lor. Astept viziunea lor.” 00:45

marți, 6 martie 2012

No ire

Laura (US, 1944), Directed by: Otto Preminger

A.S.: To my Romanian readers, I beg your pardon for writing in English. The vast majority of you can read it anyway, which is not what I could say about my English readers and Romanian

If it’s by mere face-value, I would say Laura is quite a silly movie. But having saying that I made it obvious that it is not by mere face-value that this film should be judged. The first thing we should look at is the time it came out. It was 1944, and the movie public was different than what it is now. Noir was a well-established genre, with its own rules and dogmas, much in the same manner as poetry. So as a filmmaker you had to be catchy, spectacular, innovative and creative while at the same time, more or less consciously you had to comply with the genre norms. Even more so as this was the studios era, most of the creatives were on a studio paycheck so there were a severe supervision over taking creating risks.

That is why, as a 40’s noir, Laura’s got all the ingredients, and a few extra as well: the crime plot is right there in the beginning, the badass trenched detective is the all-knowing hero saving the day, everybody is lying and doing a double game, we’ve got the necessary plot twist and even the grand finale, with the suspects all in one room, with all but one still wondering who the killer is.

In the past 60 years though, we’ve seen all these tricks pulled over and over again so many times and in so many times that all what’s left of Laura is a black and white feature that’s the laughing stock of the 21st century movie viewer. It is packed with stereotypes, only they didn’t know what was about to become a stereotype back then. Besides, it still holds some entertainment value even for the blased viewer of 2012, so it’s safe to assume it was a pretty entertaining movie in its time. Dissing Laura due to changes in esthetical evaluation that are none of its making would be like mocking Shakespeare for writing crowd-pleasing cheesy stories.

The same is true on a technical level. So much has changed in movie making by now that trying to compare Laure to a recent action movie is a logical non-sense. They hardly use the passing from one room to another straight through the fake wall now. Or the sourcy rain, or the snow-storm following the on-screen character wherever he goes. But this is how they worked back then. And they’re using conventions now as much as ever, it’s just that they’re different. But the directors of the 40’s didn’t need a realistic rain or an equally dense storm on the entire screen. They’d just get shitloads of water on the actors out of some rough pipes, and the spectator would understand it’s supposed to be raining. Just pull your hat on the side, plant a cigar between the lips and say you’re the police, and the viewers would now you mean business.

And there’s a certain feel to the 40’s movies that gets me regardless of the story. It has something to do with the body of the image, although I’m not sure what it is. The way they light faces, always along a vertical line across the nose in a confrontation scene or along a horizontal light ray when there’s just one individual in the shot and the suspense is supposed to accumulate... Or the costumes and haircuts that make all the stars of the era look pretty much the same... Or the music pointing out the most important moments of the action, no doubt a remnant of the mute era...

It’s interesting and refreshing to see the director not shying away from what have come to become tabus on film nowadays, such as everybody over-smoking, or the cop being an intrusive prick. I was a bit surprised the movie was shot in 4:3 format, but I guess Cinemascope was reserved for the big historical productions. It also makes more sense, but it’s good to notice how we’ve grown the habit of seeing everything in 16:9 format ever since HD cameras and flat-screen TV’s took over.

So if you plan on seeing just one 40’s noir, there are certainly better ones than Laura out there. But if you’re a 40’s regular that saw most of the noirs ever in existance and you’ve still not had enough, Laura is certainly worth a shot. 01:58

luni, 5 martie 2012

Tenterden


Facuta cu telefonul, n-aveam aparatul la mine.
In decembrie, cautarile mele de job m-au dus, printr-un concurs dubios de imprejurari, in Tenterden. Treaba cu care am ajuns acolo n-a curs deloc cum imi imaginam, dar ziua a fost un cadou neasteptat.

Tenterden e un satuc din comitatul Kent, in sud-estul Angliei. La distanta de aproximativ 90 de minute de condus de Londra, se desfasoara de-a lungul soselei care leaga Hastings de Ashford. De la Ashford se poate ajunge pe autostrada M20 spre Dover, iar de aici la Calais prin faimosul euro-tunel.

M-a batut putin gandul sa ma duc pana la Hastings. Aproape sigur o sa ajung la un moment dat, dar m-a fascinat atunci ideea de a pleca intr-un necunoscut total, in cautarea urmelor saxonilor lui Harold si a locului unde arcasii lui Wilhelm au pus decisiv umarul la formarea natiei asteia. Chiar si de la vreo 35 de kilometri distanta, urmele saxone sunt vizibile in Tenterden. Insusi numele orasului are etimologie celtica, insemnand ceva de genul „pamantul oamenilor din insula focurilor inalte”. La Waterstone’s din centru exista o fresca reprezentand o scena navala ai carei protagonisti sunt niste roscovani care pe mine m-au dus cu gandul la vikingi.

De mirare in propozitia de mai sus mi s-ar fi parut, inainte de a ajunge acolo, faptul ca exista un Waterstone’s in Tenterden, localitate cu mai putin de 10.000 de oameni. Mi-am dat seama ca n-ar trebui cand am vazut ca exista si WHSmith (alt mare lant de librarii), si Oxfam sau Cancer Research (lanturi de magazine sociale care vand la preturi infime lucrusoare la mana a doua primite din donatii, iar profiturile merg in ONG-urile proprii), si Tesco si Sainsbury (cele mai mari lanturi de retaileri alimentari) si in general cam toate magazinele care s-ar gasi in orice cartier londonez. Pe langa asta, exista si o mica industrie turistica locala. Am vazut cateva magazine de artizanat, si un motel intr-un turn medieval in care mi-ar fi placut tare mult sa stau o noapte. Chiar ma batea gandul s-o fac cand am vazut ca la The Fat Ox era quiz night in seara respectiva. Regret putin ca n-am facut-o desi era oarecum natural, eram prea proaspat in tara asta sa am atata incredere in mine pentru asa o aventura.

In Tenterden poti asadar sa ai acces la toate facilitatile la care ai acces si in Londra. Imi imaginez ca situatia sta la fel cam in orice satuc de prin Anglia. La ce nu poti avea acces in Tenterden e, evident, tumultuoasa viata culturala londoneza. Asta nu inseamna ca oamenii ignora aspectul cultural al vietii. Exista in Tenterden un muzeu care comemoreaza istoria localitatii, mai ales in perioada infloririi ei de pe urma comertului cu lana. Gara e transformata in obiectiv turistic. Si am fost de-a dreptul socat cand am vazut ca in Tenterden exista si un teatru. Chiar langa pasunea fermei intretinuta de copiii liceului din Tenterden, ferma care se auto-sustine financiar din cate am inteles.

Ce are in plus Tenterden fata de Londra e o atmosfera extraordinar de idilica, intr-un fel care probabil nu se regaseste nicaieri altundeva pe glob. Sigur, idilicul imbraca multe forme, dar varietatea de Kent e la fel de atragatoare ca oricare alta. La umbra norilor pe care oceanul ba ii cheama, ba ii goneste sa-i poarte mirosul pe deasupra casutelor tipic englezesti, langa copacii infloriti in decembrie, de-a lungul soselei cu trafic lenes care miroase a vesnicie de-a lui Blaga, viata pare frumoasa si eterna. Iar Dickens – comemorat si aici ca peste tot cu ocazia bicentenarului – ar plesni probabil de ciuda ca intr-un asemenea loc sumbrul marilor lui drame s-ar topi in caragialesc.

Si bijuteria coroanei, cireasa de pe tort, locul care mi-a placut cel mai tare in Tenterden, Biserica St. Mildred, construita in 1180, troneaza peste locul asta cu blazare si nepasarea cuiva peste care a trecut deja aproape un mileniu. Iar pietrele funerare care, la umbra ei, au devenit gazde pentru muschi si licheni, ar avea multe povesti de gura sobei de spus daca ar putea vorbi. 15:02

duminică, 4 martie 2012

Fundraising

„Astazi ne-au ajuns bratarile din campania de charity care a inceput saptamana asta, pentru un ONG din India. In toate restaurantele din Europa s-au trimis cate 5.000 de bratari care trebuiesc vandute, noua ne-au trimis 15.000. Acum, voi puteti interpreta asta negativ, eu as vrea s-o interpretez pozitiv. Motivul pentru care ne-au trimis 15.000 a fost ca ei cred ca putem vinde 15.000. Si suntem, oricum, cea mai aglomerata locatie din Europa...” zice James. Mi-a placut tare mult cum a vazut problema aici si cum a stiut s-o prezinte. E din ce in ce mai complicat sa mentii motivati niste oameni supra-saturati de clisee motivationale.

„Vanzarile din tricourile seriei Jimmy Hendrix vor merge catre The Jimmy Hendrix Park Foundation, un ONG care incearca sa acorde mai multe sanse copiilor din medii sarace, in special prin facilitarea accesului la educatia muzicala.” A fost textul cu care ne-a fost introdusa seria, iar Rowanne a scapat un „Bloody kids!” care doar pe jumatate era in gluma.

Citeam intr-o revista frumos colorata un articol despre cat de agasante pot deveni uneori campaniile de strangeri de fonduri. Si e adevarat, devin foarte agasante, oricat de bune ar fi intentiile celor care le fac, oricat de nobila ar fi cauza si oricat de necesari ar fi banii. Cracked au rezumat fenomenul in cateva randuri extrem de relevante:


Carlos a avut si el un punct de vedere care mi s-a parut foarte oportun: „Se fac strangeri de fonduri pentru Africa de zeci de ani. Cred ca am trimis pana acum in Africa miliarde si miliarde de dolari. Si daca nici asta nu-ti rezolva problema, atunci ce o s-o faca? Poate ca nu asa se face, poate ca nu asta e calea de urmat...”
N-am putut decat sa-l aprob si, oricat de neplacuta ar fi concluzia, sa ii cedez faptul ca asta e un fair point, cu aerul unui student de Oxford care-si bea cafeaua de dupa-amiaza ridicand degetul mic in sus.

Ce-o insemna asta, oare? Sa renuntam la strangerile de fonduri? Toate balurile de caritate sunt doar fatada si fasuri? Tind sa nu fiu de acord nici cu asta, avand norocul s-o cunosc pe Leslie Hawke si sa vad la prima mana cat de dedicata e, cat de pasionata in ce face si cat de activa e fundatia ei, Ovidiu Rom. Oare toti banii care merg catre mediile sociale sarace inseamna protectie sociala, transforma oamenii in asistati si ii obisnuieste sa traiasca din mila? Cred ca orice ONG-ist s-a confruntat cel putin o data cu dilemele astea.

Daca ar fi sa improvizez o solutie, as zice ceva de genul: e adevarat, nu trebuie dati bani nimanui. Pentru a schimba soarta unor defavorizati, pentru a produce intr-adevar o schimbare in bine notabila, toate actiunile de caritate trebuie facute la prima mana. Nu mi se pare ca are prea mare valoare gestul de a da o suma de care te poti oricum debarasa usor, iar apoi sa dormi linistit ca ai pus umarul la eradicarea saraciei. Sau a cancerului, sau a orice. Sunt bune si donatiile, vitale pentru multi care isi bazeaza activitatea exclusiv pe ele. Dar interventia in teren e esentiala. Mergi si dormi o noapte rece de ianuarie intr-un sac de dormit, ca homelessii de pe Piccadilly Lane, sau stai cateva zile cu copiii din Vizuresti, care dorm iarna cu cainii in pat, sa se incalzeasca, si atunci se va face declicul. Atunci e posibil sa incepem sa ne indreptam spre solutiile de durata, nu spre carpelile care se fac cu niste sume de bani injectate aiurea, cand si cand.

In prima zi, vanzarile de bratari au fost triple fata de norma zilnica si sunt sanse bune sa strangem mai multi bani decat obiectivul initial. 14:50

Black Ballet 10 DAN

Ballet Black - Short Dance Works, Linbury Studio Theatre, Royal Opera House, 2012-02-29, Covent Garden, London

Daca as zice doar „Am fost la balet la Royal Opera House in Covent Garden” as castiga instantaneu respectul oricarui snob care se respecta. Si eu sunt intrucatva snob, asa ca treaba asta imi suna intrucatva a mare chestie. Dar nu prea e. Pentru ca uneori pur si simplu nu functioneaza nici snobismul nici conventionalul si trebuie sa faci loc evidentei. Ballet Black a fost cam a nimic.

Prima data cand am ajuns in Covent Garden, m-a impresionat Drury Lane Theatre. Numele mi-a sunat cunoscut din Aventurile lui Huckleberry Finn a lui Mark Twain, si sa dau nas in nas cu un loc care mi se parea atat de exotic la vremea la care am citit cartea am simtit ca fiind ceva exceptional. De Royal Opera House nu ma leaga asemenea amintiri formatoare, dar tot imi suna impresionant. Are „royal” in titlu, tot. Si pana la urma, e un soi de Opera Nationala a lor, si in ONB am intrat de fiecare data cu admiratie si respect.
Stiam in schimb ca nu sunt mare consumator de balet si speram ca spectacolul sa ofere ceva mai mult decat dansul in sine. Nu prea a facut-o. A fost prima data un cuplu, apoi o fata, apoi doua cupluri, fiecare si-au dansat numerele pe un soi de muzica ambientala. Nu prea am putut sa aleg nimic din dansurile lor. Cele cateva ore de tango la care am participat abia daca m-au invatat cum sa ma uit la un dans de tango, daramite la un balet modern.

Probabil ca pentru un initiat in ale baletului, chestiile pe care le-au facut oamenii aia pe scena au avut mai multa noima. Eu n-am reusit sa inteleg din a lor arta nici ce-a fost rau, nici ce-a fost bine. Am vazut in anumite puncte, in special la primul cuplu, cateva momente pe care le-am simtit intuitiv ca fiind de virtuozitate in dans, dar e foarte greu sa-mi explic treaba asta atata vreme cat nu stiu cum arata virtuozitatea.
Uitandu-ma la oamenii aia dansand ma gandeam cum s-ar simti un papuas expus la creatiile culturale occidentale. Cum ar aprecia indigenii din Noua Guinee tablourile lui Dali sau muzica lui Wagner, de exemplu? Culmea e ca, desi e posibil ca Dali sau Wagner sa nu le spuna mare lucru, tocmai cu Black Ballet s-ar putea sa vibreze mai bine decat mine. Fara indoiala dansul are caracter universal, nu e in nici un caz conditionat cultural, si probabil ca un reprezentat al unei culturi foarte indepartate ar renunta sa incerce sa inteleaga ce se petrece si ar aprecia exotismul artei acesteia, armonia dintre corpurile in miscare, explorarile artistilor in interactiunea corp-spatiu.

Pentru ca in tribul meu nu se mai danseaza ritualic de mai multe mii de ani, eu am uitat insa asemenea raportari. Eu ma simteam ca indienii care, vazand un film cu New Yorkul si fiind mai apoi intrebati ce au vazut au raspuns, cu totii, „O gaina!”. Intre zgaraie norii Manhattanului, masinile rapide si reclamele luminoase, gaina era singurul obiect cu care puteau relationa, care avea pentru ei o semnificatie.
Cam asa si eu. Am numarat ETC-urile, m-am mirat de dispunerea minimalista a luminilor si am apreciat (inca o data, dupa 1984 de la Bloomsbury) felul in care se pricep luministii englezi sa obtina efectul vizual care sa sprijine cel mai bine povestea cu mijloace minimale. Adancimea pe care o dadeau cele 4 randuri laterale, formele conice aproape solide pe care le formau si aspectul tridimensional pe care il accentuau in artisti mi s-au parut maiestrii artistice, de data asta fara efort, cu toata sinceritatea.

Am stat in standuri, middle gallery standing left, si cu toate ca locurile sunt frumos marcate, n-am avut scaune. Se pare ca aici mai exista inca obiceiul de a sta in picioare la teatru si facand asta m-am simtit conectat cu taranii care acum 400 de ani se duceau la Globe Theater si prindeau cele mai proaste locuri. 05:12

joi, 1 martie 2012

Agorafilie

Agora (Spania, 2009), regia: Alejandro Amenabar

Cand faci o evaluare a unui film, mi se pare important sa tii seama si de asteptarile pe care le ai inainte de a-l vedea. Agora mi se parea c-ar putea fi un film cu potential, ma deconcerta insa poza lui Rachel Weisz care troneaza pe afis. Si mi-era cam frica, nu cumva sa fie doar o pacaleala, sub masca unui film istoric sa ne vanda vreo poveste de dragoste sau cine stie ce idee fantezista a cine stie cui.

Cand a aparut, mi-am spus ca e probabil vreo drama epica de proportii, iar mediatizarea lui destul de slaba nu se poate datora decat lipsei de calitate. M-am inselat se pare, explicatia imi pare acum a fi la capatul opus al spectrului valoric. Agora e un film foarte greu, foarte dens, foarte plin de continut, un film care se tine de tine pana cand incepi sa gandesti, sa-ti pui probleme si intrebari, si probabil de-asta a prins mai greu la publicul larg.

Desi respecta canoanele hollywoodiene, Amenabar isi duce spectatorii dincolo de simplitatea intrigilor unui film de actiune cu o pricepere care ma face sa ii reconsider si filmele anterioare (The Others mi-a placut si mi s-a parut foarte ingenios, dar Vanilla Sky mi s-a parut cam pierdere de vreme).

Prima jumatate a filmului e mai mult atmosfera, e o plimbare pe strazile, prin casele si printre oamenii Alexandriei de la sfarsit de secol 4 crestin. Intreg filmul e de fapt unul de atmosfera, dar abia in a doua jumatate evenimentele se precipita si continutul se condenseaza atat de mult incat devine foarte greu de asimilat intreaga paleta de planuri pe care se desfasoara problematica filmului.

Planul care pare sa predomine e cel al disputei politice, al intrigilor construite atat de nou-constituita biserica crestina cat si de puterea politica si militara a romanilor cu scopul de a-si asigura controlul orasului. Imi place ca afilierea nationala a personajelor e ambigua, asa cum probabil trebuie sa fi fost in vremurile alea. Numele sunt grecesti, obiceiurile romane,iar lupta intre cele doua culturi se da pe teritoriul vechii civilizatii a Nilului. Iar sincretismul religios precrestin e atat de bine surprins incat aproape sigur Amenabar a citit mult despre cum stateau lucrurile.

A citit Amenabar si ceva filosofie, pentru ca stie cum functioneaza si ca metodologie, are si date concrete despre nivelul stiintific al epocii si indrazneste chiar sa aduca in discutie cateva idei proprii.
„Synesius, you don't question what you believe, or cannot. I must.” Ii spune Hypatia discipolului ei, si surprinde prin asta esenta incomensurabilitatii dintre filosofie si religie.

Iar secventa in care Hypatia ajunge la ideea traiectoriei elipsoidale a pamantului e plina ochi cu teorii epistemologice si cu referinte gestaltiste. Chiar mi-a deshis apetitul sa apuc sa studiez in profunzime limitele paradigmei ptolemaice si revolutia copernicana, tot nu ma hotarasem la un subiect pentru lucrarea de la cursul Danei Jalobeanu.

Constructia relatiilor dintre personaje are de suferit pentru ca celelalte planuri ale actiunii sunt atat de ample. Cred ca ar fi iesit un film mai bun daca regizorul ar fi taiat de la astronomie si filosofie pentru a adauga la complexitatea personajelor si la nuantarea intrigii politice, dar ma bucur ca n-a facut-o.
La fel, crestinismul iese foarte sifonat din film si i se refuza orice sansa de a se apara. Daca traducem filmul pentru publicul american, crestinii sunt aia rai, si rai fara sanse de ispasire. Lucru care, din pozitia din care s-a hotarat sa se faca filmul poate fi destul de aproape de adevar, dar cu siguranta ca in realitatea timpului lucrurile au fost mai nuantate.

Mi-a placut si ca filmul e jucat foarte bine. Rachel Weisz e intr-adevar cam plata, singurul lucru pe care-l face foarte bine e sa-si arate curul, dar rolurile secundare sunt o grozavie.
Cea mai mare surpriza a fost Max Mighella, de la care nu ma asteptam sa vad o asa buna performanta la doar 21 de ani, si din nou a fost un moment in care m-am simtit mandru de un fapt la care am participat doar cu prezenta, nu si cu fapta. Mandru ca l-am cunoscut in 2002, rusinat putin ca atunci n-am dat prea multi bani pe el.

Oscar Isaac (Orestes) e aproape o revelatie. E primul film in care il vad, dar se pare ca a bifat deja cateva titluri importante si cu siguranta o sa mai auzim de el. A lui este cea mai memorabila scena din film, cand ia apararea colegilor crestini („If anyone... anyone... dare lay a finger on my brothers... I will run in for you”). Tot el livreaza o replica esentiala („There are more things that unite us than divide us.”) la distanta de vreo 40 de minute de Rachel Weisz, dar mult mai convingator.

La fel, buni si Rupert Evans ca Synesius (excelenta reprezentare a unei partituri foarte grele, duplicitatea si ipocrizia fetelor bisericesti), Ashraf Barhom (Ammonius) sau Michael Lonsdale (Theon).
Iar decorurile, costumele si figuratia servesc foarte bine povestea si fac alunecarea in atmosfera extrem de usoara.

Mi-a placut asadar Agora, un film de vazut si revazut. I-am dat 9/10 pe imdb. 20:04

The Viking Suicides [EN]

Valhalla Rising (Denmark, 2009), Director: Nicolas Winding Refn

The Vikings have a widely respected name. A thousand years ago, it was probably also a feared name in most of the known world. I'm guessing that's because they conquered most of the known world. As such, it was only natural they would stretch a bit towards the unknown world. That's why I'm saying, without knowing to much about their American expedition, that they were the outcome of a planned politics rather than accident.

But when it comes to vikings, I wouldn't dare contradict a Danish. And Nicholas Winding Refn, the director of Valhalla Rising, seems to disagree with me. His vikings, or at least a group of their Christian minority, are going on a crusade on their own. Only instead of Jerusalem they get to New Foundland. Common mistake...

The story unwhirls around a character with no name or lines of dialogue. He's called One Eye because he's only got one eye. But the guy depriving him of his eye must've been a hell of a fighter, as One Eye is a clear winner of all the fights he gets in throughout the movie. And there are quite a few. Some of them organized, although I failed to see the purpose, others spontaneous, started by dudes learning nothing from seeing One Eye killing the ones before them. Not only is he a good fighter, but the guy seems to do better than everybody in all areas. So much better it makes you wonder if mistaking America for Jerusalem is really accidental. Because, come on...

The theme of the non-speaking hero seems to be catchy for the critics. It's an idea imported from far-eastern movies (Japan and Korea) and these movies are successful with a certain section of the public. I don't like saying "with hipsters", but I think I just did. I agree images express more than words, but saying this I'm thinking the mute cinema, City Lights, Gold Rush or The Great Train Robbery. Their gestures were much ampler and the attitudes much more theatrical. Simply because there were no other means of telling the story. Whereas the long shots or slow pans don't seem to grip me in the same way. I just feel they're robbing minutes out of my life. There are plenty of methods for creating character depth or adding intensity to the action, and using lenghty shots is just the most unfortunate. Specially since most of the time they only get the spectator bored. As for the non-speaking character, I love the Patrick Swayze vs. Orange board commercial. I'm with the board guys.

Another theme worth mentioning in the movie is the expansion of Christianity in spite of the old Gods. The title brings the idea forward, it is the topic of the opening dialogue and it is a common topic of this kind of stories (Beowulf, Die Niebelungenlied). Interestiung to note that, when confronted with other faiths, the Christians usually end up looking bad. They even made comics about it.

I'm curios about how the Valhalla Rising script must have loooked, because the dialogue lines wouldn't fill more than three pages. I wonder if there were detailed descriptions of what the characters were supposed to be doing or it was a lot of improvising going on. Anyway, if they'd have gone with the American rule of 1 minute per page, this would have been a short film.

To conclude, the movie gets minus marks for story and documentation. The image is sharp and crisp, and the dominant tones are dark. It was probably shot on digital, but I'm ok with that, it's not disturbing. The acting gets a big "meh!" from me. I liked the kid the most, he's a nice dissonance. The amerindiands at the end are actually sino-indiands, they look like native Brazilians and have some suspiciously looking outfits.

And if I am to judge the entire Danish cinema by this unique movie I've seen... it would remain unique.