Imagine

„Stie cineva care e cea mai valoroasa piesa din colectia noastra? Tie o sa-ti placa asta!”

„Atunci sigur e ceva cu Beatles. John Lennon military jacket?” Am zis aproape la intamplare. Sunt multe povesti in jurul jachetei militare a lui John Lennon. Internetul zice ca cea de la Hard Rock Cafe e un fals. Domnii care se ocupa de colectia HRC sustin ca a avut doua si ca toate obiectele sunt certificate ca originale.

„Nu, nu e asta. Magical Mystery Bus!”

Asta se intampla acum vreo luna si jumatate, a devenit probabil canonic sa se considere Magical Mystery Bus-ul Beatles-ilor cea mai scumpa piesa din colectia HRC. Azi am auzit altceva:

„S-a facut o reevaluare a colectiei noastre, pentru asigurari. Stiti care a fost piesa evaluata la cea mai mare suma? Nu mi-a venit sa cred! O bucata de hartie. O prapadita de bucata de hartie! 500 de milioane de dolari! Foaia cu scrisul de mana al versurilor de la Imagine. Prima data am crezut ca e o greseala, ca au pus ceva zero-uri in plus. Dar nu, e pe bune. 500 de milioane de dolari. Stiti, nu, ca avem si noi aici o foaia cu scrisul de mana al lui John Lennon. Bine, avem mai multe, dar una singura cu versurile unei melodii. Stie cineva ce melodie? Instant Karma, corect! Flying V-ul, chitara lui Jimi Hendrix, a fost evaluata la 500.000 de dolari”

„Pentru ca n-a folosit-o niciodata?”

„Ba da, a folosit-o. A fost penultima chitara la care a cantat.”

Toate astea fac parte dintr-o strategie de indoctrinare corporatista destul de transparenta, si foarte probabil ca au mult mai putina valoare in afara Firmei decat inlauntrul ei. Dar e o indoctrinare la care, de data asta, imi face placere sa ma supun voluntar, chit ca probabil dincolo de peretii crasmei niciunuia dintre turistii aliniati frumos la o coada de peste doua ore nu-i pasa atat de mult de hainele lui Lennon sau chitarile lui Hendrix cat de faptul ca se pot mandri cu amintirea unei cine la Hard Rock Cafe in Londra.

Pana la urma, treaba admirabila as zice, daca intregul e mai mare decat suma partilor, daca aceasta imensa galerie de legende ale rock-ului, recreata intr-o serie de restaurante imprastiate te-miri-pe-unde prin obiecte care le-au apartinut si inregistrari cu live-uri a fost depasita ca faima de firma care le-a reunit.

Sunt fascinat de coincidenta care a reunit un simt ascutit al business-ului cu un noroc chior in asa fel incat de la „un loc unde sa poti sa mananci un burger”, cu chiria platita doar pe 6 luni, „sa vedem cum merge” s-a ajuns la un brand recunoscut pe o bucata semnificativa din lumea civilizata.

Sunt oricum convins ca nu asta era planul si ca s-a improvizat mult pe parcurs. Dar ce intuitie fenomenala pe dl. Tigrett, unul din fondatorii Hard Rock Cafe, sa-l santajeze emotional pe Eric Clapton sa-i dea chitara si sa-si dea seama ca asta i-ar putea creste business-ul! Si ce noroc chior, mai apoi, ca Pete Townshend sa devina gelos pe Clapton si sa vrea sa-si rezerve si el un loc la bar in acelasi stil.

Pentru mine, e un accident fericit. In absolut, probabil ca e doar inca o poveste in care capitalismul a invins libertatea spiritului creativ. Mai putin imi pasa de asta. Sunt doar curios cum a decurs discutia intre Isaac Tigrett si Eric Clapton, candva prin 1981. Tare-as vrea sa ma vad cu unul din ei sa-i descos despre asta. 04:53