Heptarhia (488-899)

Heptarhia, sau perioada celor 7 regate anglo-saxone, e supa primordiala din care va rezulta, dupa 4 secole, poporul englez. Pentru ca nu pot sa ma abtin de la comparatii, se intampla acum in Anglia acelasi lucru care s-a intamplat pe teritoriul Romaniei in ceea ce eu numesc"mileniul tacut" (271-1330): un amalgam de populatii, regate si batalii care vor da in cele din urma nastere unei populatii relativ omogena cu o organizare politico-administrativa stabila.

In teoria civilizatiilor dezvoltata de Neagu Djuvara - careia se pare ca ii sunt tributar intr-o masura mai mare decat imi place s-o admit - epoca regatelor combatante e o etapa ineluctabila in dezvoltarea unei civilizatii. Se pare ca regula e valabila si pentru subunitatile civilizatiilor. Daca fortez putin nota, as zice ca cifra 7 isi face o aparitie mistica in aceasta etapa a evolutiei natiilor: 7 regate in Anglia, 7 regate in epoca statelor combatante din China (sec. 3 i.Ch.) - exemplul paradigmatic al lui Neagu Djuvara -  si, daca ne gandim la istoria pe care am invatat-o in gimnaziu, cnezatele si voievodatele romanesti sunt: Gelu, Glad, Menumorut, Litovoi si Seneslau, Ioan si Farcas. Repet, analogia e fortata, dar poate exista si conspirationisti printre noi.

Acum, vorbind despre heptarhie, o prima mentiune ar trebui sa fie clara: aceasta nu este sub nici o forma o constructie politica stabila, usor de localizat in timp sau spatiu si usor de periodizat. Anii pe care i-am pus in titlu sunt mai mult aleatori: 488 e presupusa moarte a lui Hengist (a carui existanta insasi e supusa indoielii), iar 899 e moartea lui Alfred cel Mare care, desi e fara indoiala principalul lider politic din arhipeleag in momentul in care cedeaza puterea, nu controleaza in nici o masura intreg teritoriul acestuia. Northumbria si teritoriile nordice de exemplu vor avea tentative de autoguvernare pana tarziu in evul mediu.

Cu atat mai putin e heptarhia stabila cu cat anglo-saxonii au adus cu ei politica dreptului fortei, antagonica fortei dreptului pe care romanii au exportat-o in toate teritoriile cucerite. In organizarea saxona, supunerea unui om in fata altuia era departe de contractul social al lui Rousseau si reprezenta pur si simplu superioritatea militara a liderului in fata supusilor. Ea exista doar atata vreme cat aceasta superioritate militara putea fi manifestata, de aceea granitele celor 7 regate sunt foarte volatile si diversi lideri locali isi schimba afilierea politica in functie de cresterea sau descresterea puterii militare a unuia sau altuia dintre regate.

O alta trasatura a perioadei este putinatatea documentelor care sa descrie convulsiile politice. Calugarii, singura clasa sociala literata, erau mai interesati de viata monahala decat de cea politica iar documentele lor se refera mai degraba la cea dintai. David Hume compara istoria perioadei cu o carte de telefon: plina de nume, dar extrem de saraca in evenimente. Istoricul dedica mai apoi cateva paginii unei tentative de a trasa istoria fiecaruia dintre cele 7 regate, presarata la tot pasul cu deplangerea precaritatii surselor. Exact aceasta precaritate a surselor, cat si inexactitatea lor, ma face sa cred ca e prea putin relevant sa ne oprim asupra fiecarui regat in parte, ci mult mai interesant mi se pare sa parasim pentru o vreme convulsiile din care va rezulta primul regat centralizat englez pentru a vedea ce se intampla cu 2 dintre elementele pe care eu le consider esentiale in definirea Angliei asa cum o stim astazi: dezvoltarea separata a Londrei de restul regatului si aparitia si impunerea crestinismului in insula.

Dar ca sa nu raman intru totul dator heptarhiei, iata care au fost cele 7 regate din componenta ei:

 - Kent, primul regat fondat de saxoni (de insusi Hengist, daca acceptam veridicitatea invaziei lui Hengist si Honsa) si regatul prin care, datorita amplasarii lui, au patruns in Anglia majoritatea elementelor continentale: intai saxonii, apoi crestinismul si, ceva mai tarziu, vikingii normanzi ai lui Wilhelm Cuceritorul.

Coiful de la Sutton Hoo, presupus a fi masca mortuara a lui Rædwald,
 rege al Angliei de Est

 - Regatul Angliei de Est, pe teritoriul actualului Norfolk, ocupand aproximativ coasta rotunda care priveste spre Iutlanda a fost, din aceasta cauza, o tinta a atacurilor vikinge. Se presupune ca Rædwald, primul rege crestin al acestui regat, este cel ingropat la Sutton Hoo, un sit arheologic important si ajuns, din aceasta cauza, celebru.

- Mercia, cel mai intins dintre regatele heptarhiei, ocupand aproximativ centrul Angliei de azi si continand intre hotarele sale si Londra. faptul are insa putine relevanta pentru ca Londra va avea in aceasta perioada o evolutie aproape complet separata de cea a regatelor heptarhiei.

 - Northumbria, urmas al doua regate mai mitititele, Bernicia si Deira, este regatul din nordul Angliei, cel mai expus invaziilor vikinge din nord si cel mai putin supus puterii centrale care s-a extins intotdeauna dinspre sud.

 - Essex, sau regatul saxonilor de est, ocupa aproximativ teritoriul provinciei administrative omonime de astazi si va fi nevoie de multa documentare pentru a gasi ceva relevant de mentionat despre acest regat. Nu existau reality show-uri pe atunci.

 - Sussex, sau regatul saxonilor din sud, ocupand in principal coasta sudica a Angliei si Isle of Wight si la fel de irelevant in istoria Angliei ca si Essex. Doar ca fara reality show.

 - Wessex, sau regatul saxonilor din vest, ocupand o parte din peninsula Cornwall si sud-vestul Angliei, este locul, oarecum imporbabil, de unde va porni prima forta unificatoare a Angliei si unde Anglia saxona isi va avea prima capitala: Winchester. Ca sa ramanem in paradigma djuvariana, Wessex este puterea marginala care va triumfa in final asupra regatelor mai puternice si, din aceasta cauza, mai expuse eroziunii interne si presiunilor externe (vikingii danezi in cazul nostru).

In ce fel vor ajunge regii din Wessex sa-i respinga decisiv pe danezi si sa realizeze prima unificare a Angliei, vom vedea in episoadele viitoare.

Regele Arthur - a fost sau n-a fost?

Mi-a placut sa scriu episodul anterior, asa ca o sa insist putin asupra cuceririi (colonizarii?) anglo-saxone a Britanniei, cu accent pe referintele culturale. Aspect care, ciudat lucru, pare sa lipseasca de pe paginile de Wikipedia.

Una din acete referinte e The Last Legion (2007), o fictiune istorica relativ buna, cu aspiratii de Holloywood. E candida tentativa autorilor de a trasa o filiatie a englezilor din Romulus Augustus, ultimul imparat roman, intr-un subtil si la fel de candid tribut la Eneida lui Vergilius. Ceva mai bine si mai credibil decat Geoffrey de Monmouth, care il crediteaza direct pe Eneas cu fondarea regatului englez. Evident, ambele idei sunt hilare pentru ca formarea poporului englez ma mai trece prin trei momente cheie care ii vor modifica amalgamul etnic (Alfred 899, Canute 1016, William 1066).

The Last Legion il foloseste pe Vortigern ca personaj negativ, dusmanul stabilirii romanilor in insula. Nici o mentiune despre anglo-saxoni, dar o insinuare amuzanta a Aishawarei Rai ca Mira, mama regelui Arthur, nascuta in Kerala, in sudul Indiei. Dragut compliment adresat celor 3 milioane de indieni din Anglia, dar fara nici o legatura cu istoria.

O alta referinta cinematografica la Britannia post-romana e King Arthur (2004), film care se situeaza ceva mai aproape de istorie si pariaza pe varianta lui Arthur ca fiind un veteran roman, Artorius. E o idee. Ce ma nedumereste pe mine este aparitia h-ului. In engleza veche, sub influenta limbilor nordice, exista litera eth (ð), care astazi supravietuieste doar in islandeza. Ulterior, engleza a transformat litera in thorn (þ) care, dupa aparitia tiparului a devenit th in engleza si d in germana si limbile nordice (the, articolul hotarat, este der, die, das in germana, limba care pastreaza genurile pentru substantive). Se spune ca ye, articol folosit astazi sa sugereze evul mediu, ca in Ye Olde English Tavern este doar o transcriere gresite a lui the, care s-ar fi scris corect þe, numai ca in Gutenberg & co., inventatorii tiparului, nevand litera in alfabet l-au asimilat pe thorn celei mai apropiate litere a lor. Hence þ=y. Seamana, nu seamana? Enter Cracked.

Asadar Arthur ar putea foarte bine sa fie Arþur, putin cam departe de Artorius. Iar prima mentiune scrisa a lui arata cam asa:

Prima mentiune scrisa a lui Arthur ca dux bellorum (lider militar) in Historia Brittonum (sec. XI)

Se vede treaba ca istoricitatea regelui Arthur e disputata iar relevanta lui pentru istorie e minima. Dar pentru ca e una din cele mai cunoscute figuri ale istoriei Angliei am vrut sa ma opresc asupra lui, in special pentru ca mi-ar fi placut ca, pe la 15 ani cand am citit poemele arthuriene ale lui Chretien de Troyes mi-ar fi placut sa ma lamureasca cineva cum sta treaba cu istoricitatea lui Arthur. Iata asadar ce am de spus egoului meu de la 15 ani si adolescentilor de 15 ani care citesc romanele mesei rotunde:

E probabil ca vreun lider militar de importanta minora pe numele lui Arthur (sau derivate) sa fi trait candva la inceputul secolului 6 in sud-vestul Tarii Galilor. Dar cea mai veche mentiune a lui vine din Historia Britonnium, la mai bine de 300 de ani dupa moartea lui. Sursele istorice contemporane nu-i mentioneaza numele, iar supravietuirea numelui si a faptelor regelui Arthur se datoreaza exclusiv poemelor, povestirilor si legendelor populare, care circula in general pe cale orala.

David Hume il numeste pe Arthur print al silurilor si foloseste ca sursa poemele lui Taliesin, poet din secolul 6, dar a carui prima mentiune scrisa dateaza din secolul 14. Sa ne punem asadar de acord cu scotianul ca "poetii, desi desfigureaza majoritatea istoriei autentice cu fictiunile lor si isi iau libertati indoielnice cu adevarul chiar si atunci cand sunt unica sursa documentara [...], au in general o baza reala chiar si pentru cele mai deplasate exagerari."

Regele Arthur, mi se pare, face parte dintr-o serie de eroi legendari a caror existenta, desi probabila sau chiar dovedita uneori, a avut un impact in cel mai bun caz marginal asupra cursului istoriei. Din aceasta serie sunt de mentionat Ahile si toti eroii troieni, Hercule, poate chiar Ghilgames, Marko Krajlevic, Gruia lui Novac (mai aproape de casa) sau eroii vestului, ca Wyatt Earp, Billy The Kid, Doc Holiday etc. (mai aproape de contemporaneitate). Fenomenul mitizarii unor eroi locali pare sa fie o componenta a formarii indentitatii culturale.

Cu marele semn de intrebare pe care l-am pus in carca regelui Arthur parasesc asadar ceea ce, in periodizarea mea, reprezinta a etapa a patra a istoriei Anglei. Etapele fiind: preistoria, invazia celtica, invazia romana, invazia saxona, heptarhia, statul centralizat, invaziile vikinge, statul consolidat.

E interesant ca aceasta perioada de incertitudine istorica, intre jumatatea secolului 5 si jumatatea secolului 9, este tocmai din aceasta cauza extrem de fertila pentru aparitia povestilor si a mitologiei anglo-saxone. Mi se pare ca in aceste 4 secole s-a dezvoltat cu adevarat identitatea culturala englezeasca, dintr-un melanj complicat si - din cate stiu eu - original dintre 3 culturi celtice dezvoltate separat intre care s-au intercalat 4 secole de cucerire romana, formand un spirit identitar atat de puternic incat cuceririle vikinge, desi totale din punct de vedere politic, n-au reusit sa fie decat un altoi minor sub aspect cultural.

Invazia anglo-saxona (446-488) sau Daca te faci frate cu dracul, puntea se lungeste

A venit momentul sa vorbesc despre o alta mare confuzie pe care noi, romanii, o facem referitor la englezi, si ocazia care a initiat confuzia identitara care stapaneste si astazi Anglia: invazia anglo-saxona.

Iata cum stau lucrurile: prima populatie consemnata de istorie care a locuit in Marea Britanie au fost celtii, cei mai vestici migratori indo-europeni. E neclar daca celtii au supus vreo alta populatie nativa. E probabil ca da (vezi Stonehenge), dar e foarte greu de spus ce aport cultural au acesti nativi despre care se stiu foarte putine. Peste celti au venit romanii, ocupand teritoriul de azi al Angliei si parte din Tara Galilor si impingand triburile celtice libere (pictii si scotii) inspre marginile de nord si de vest ale insulei.

Dupa plecarea romanilor, populatia Britanniei era atat de transformata incat se considerau mai apropiati de Roma decat de Boudica. Multi dintre ei i-au urmat pe romani, emigrand in vestul Frantei, in provincia care astazi inca le poarta numele: Bretagne.

Britonii ramasi se simteau atat de diferiti de celtii liberi incat ii considerau pe acestia principalul dusman. Numai ca, ramasi fara protectia militara romana, orasele britonilor erau o prada usoara pentru "barbarii" din nord. Nevoia i-a obligat pe britoni sa revina la organizarea tribala anterioara ocupatiei romane, dar schimbarea orinduileii e un proces de durata, iar pictii nu pareau prea dispusi sa astepte.

In acest context apare Vortigern, un "rege" semi-legendar despre care nu stim mare lucru, iar ce stim e foarte putin credibil. De ce? Pai de exemplu Historia Brittonum ne spune ca vrajitorul Merlin a descoperit motivul pentru care Vortigern nu putea sa doarma: sub palatul lui din Dinas Emrys se luptau doi dragoni: unul alb si unul rosu. Tolkien, lasa-ne ma! Cele mai credibile informatii despre Vortigern ni le da Geoffrey de Monmouth in Historia Regnum Britanniae, ceea ce e umpic ironic deoarece asta e cartea in care se afirma ca Eneas troianul a fondat Anglia, si e privita ca fictiune de vreo 400 de ani. In fine...

Geoffrey de Monmouth spune ca Vortigern era un adjunct (posibil preot al lui Mithras) al lui Constans, fiul lui Constantin al III-lea, cel care in 407 a retras toate trupele din Britannia. Din postura asta, Vortigern il asasineaza pe Constans cu ajutorul pictilor, pentru ca mai apoi sa lupte impotriva lor.

Sa convenim, pentru usurinta povestirii, ca acest Vortigern este cel care i-a chemat pe anglo-saxoni in Britannia, desi e foarte probabil ca aceasta invazie sa fi fost graduala mai degraba decat identificabila printr-un eveniment ales in scopuri didcatice si oarecum arbitrar, asa cum se considera ca fuga lui Romulus Augustus din Roma in 476 marcheaza caderea Imperiului Roman de Apus si sfarsitul antichitatii.

Cine erau anglo-saxonii? Pai e simplu. Locuitorii din Anglia si Saxonia. Asta e momentul in care intelegem ca Anglia (numele latin al peninsulei Angeln) si Saxonia (probabil undeva in nordul landului Saxonia Inferioara din Germania de azi) sunt de fapt teritorii din ceea ce astazi este landul Schleswig-Holstein, in nordul Germaniei. acesti anglo-saxoni erau si ei, ca toate triburile din zona lor (ta-na-na-naaa), celti. Asadar celtii romanizati au cerut ajutorul celtilor germani impotriva celtilor liberi. Mind=blown; national identity=confused.

Sa revenim mai bine la povestile noastre cu dragoni si printese. Se zice, in aceste povesti ca "regele" Vortigern ar fi cerut ajutorul lui Hengist si Horsa impotriva pictilor. Hengist si Horsa erau doi frati, amandoi "regi" ai "anglo-saxonilor". Sesizam cu usurinta semnele de intrebare, dar va trebui sa traim cu ele pentru ca deocamdata nu avem o poveste mai credibila a ceea ce s-a intamplat. Inspirat de Cronica Anglo-saxona, David Hume ne povesteste ca Hengist si Horsa au obtinut succese militare facile impotriva scotilor si a pictilor, ceea ce i-a inspirat sa creada ca ar putea anexa nestingheriti intreaga Britanie. Lucrurile n-au stat chiar asa, pentru ca Vortimer, un succesor la lui Vortigern, ar fi reusit sa ii invinga pe saxoni in 4 batalii si sa il omoare in lupta pe Horsa. Impins inapoi din Northumbria pana in Thanet, unde se zice ca a avut loc prima debarcare saxona, Hengist va infiinta regatul Kent, cu capitala la Canterbury, unde moare "in jurul anului 488", ne zice Hume, fara sa citeze vreo sursa.

Vortigern ii intampina pe Hengist si Horsa

Fondarea regatului Kent marcheaza inceputul a ceea ce in istoria Angliei se cheama Heptarhia, sau cele 7 regate. Pana la heptarhie insa, as vrea sa mai vorbesc putin despre aceste cateva decenii ale invaziei anglo-saxone, nebuloase din punct de vedere istoric, dar extrem de fertile cultural. Pentru ca incerc sa nu plictisesc, insa, voi face asta in episodul viitor. Pana atunci, iata o fraza a lui Hume care, daca Anglia ar fi avut vreo disputa teritoriala cu Ungaria, ar fi fost intens discutata in scoli si in crasme:

A total extermination of the Britons became the sole expedient for providing a settlement and subsistence to the new planters. Hence there have been found in history few conquests more ruinous than that of the Saxons; and few revolutions more violent than that which they introduced. (Exterminarea totala a britonilor a devenit unicul motiv pentru a asigura asezarile si subzistenta noilor colonisti. Asadar gasim in istorie putine cuceriri mai distrugatoare decat cea a saxonilor si putine revolutii mai violente decat cea pe care au adus-o cu ei.)

What have the Romans ever done for us? (208-446)

Decaderile sunt intotdeauna un spectacol trist, si probabil nici unul nu e mai trist decat decaderea celui mai stabil imperiu pe care l-a cunoscut omenirea. De la sfarsitul secolului al doilea istoria imperiului roman e una a decaderii si a pierderilor, de orice natura: teritoriale, politice, militare, economice si institutionale.

Bust al imparatului Septimius Severus
din colectia British Museum

Tulburarile de la centru reverbereaza in colonii, dar la intensitati diferite, in functie de apropierea politica sau geografica de Roma. Britannia a fost intotdeauna o provincie distanta si campania imparatului Septimius Severus la nord de zidul lui Hadrian inceputa in anul 208 e ultima actiune militara romana e amploare din insula. Desi s-a bucurat de un oarecare succes, tentativa de a anexa Caledonia a fost abandonata dupa ce Septimius Severus moare la Eburacum (York) in 211. Fiul sau, imparatul Caracalla, realizeaza ca o eventuala extindere spre nord nu aduce beneficii pe masura eforturilor iar Roma, macinata de probleme interne, se va arata in continuare indiferenta fata de soarta Britanniei.

Spre deosebire de secolele precedente, in aceasta perioada sursele scrise sunt minime sau lipsesc cu desavarsire, asa ca istoricii deduc o diminuare a vietii urbane, a importantei institutiilor romane si a relatiilor comerciale cu restul imperiului in mare parte din dovezi arheologice.

Britannia nu a fost abandonata printr-o hotarare imperiala cum a fost retragerea aureliana din Dacia, ci procesul a fost mult mai treptat. Imparati sau pretendenti la tron au dislocat trupe pentru a isi sustine nevoile sau pretentiile in provincii mai importante ale imperiului, ultimul fiind Constantin al III-lea in 407. Bineinteles, populatiile de la periferia imperiului n-au avut nevoie de prea multe invitatii pentru a profita de slabiciunea Romei. S-a creat astfel o situatie ciudata in care, la sfarsitul secolului 4, populatia romanizata a Britanniei era efectiv abandonata de conducerea imperiului in fata invaziilor celtilor din nord.

Lipsa informatiilor si contradictia surselor scrise din secolele urmatoare retragerii romane lasa loc interpretarilor si speculatiilor istorice. Fara sa am vreo pretentie sau vreo garantie ca lururile s-au petrecut intocmai, voi da prioritate mai intai cursului actiunii care imi pare cel mai firesc, iar mai apoi spuselor lui David Hume, pentru ca opera lui e principala sursa a micului meu foileton.

Iar David Hume vede doua momente care indica precis abandonul Britanniei de catre Roma: primul este o scrisoare a imparatului Honorius in anul 409 prin care acesta respinge o cerere de ajutor a britonilor. E contestat faptul ca aceasta scrisoare se refera la Britannia, dar nu conteaza. In anul in care vizigotii lui Alaric jefuiesc Roma (410) e putin probabil ca imparatului sa-i pese de o provincie marginasa si semi-abandonata.

Al doilea e o scrisoare intitulata Gemitus Britannorum (Plangerile britonilor) si e adresata lui Flavius Aetius in 446 (about the year 448 dupa Hume). Cu amenintarea hunilor in minte si constient de iminentul razboi cu Attila, nici lui Aetius nu-i ardea prea tare de britonii care, intre barbari si mare aveau posibilitatea sa moara ori inecati ori injunghiati (inter hec duo genera funerum aut iugulamur aut mergimur.)

Cum au decis sa raspunda britonii acestei surzenii a Romei in fata doleantelor lor vom vedea in episodul viitor. Dar in tot cazul, nu e de bine.

Hadrian imparatul minune (60-200 d.Ch.)

Romanii aveau obiceiul asta ciudat - sa civilizeze. Evident, notiunea de civilizatie inca are limite neclare si vine la pachet cu o serie de adevaruri: nici o civilizatie nu e mai buna sau mai rea decat alta si membrii unei civilizatii au tendinta sa-i dispretuiasca pe cei din afara ei, considerandu-i barbari. Strict etimologic, civilizatie vine de la latinescul civis, care inseamna cetatean sau, mai strict, locuitor ar orasului. In sens strict, asadar, civilizatia este caracterizate de prezenta oraselor: un numar relativ mare de indivizi (comparativ cu totalitatea populatiei tribului sau a poporului) care locuiesc un spatiu relativ restrans, de multe ori delimitat de ziduri sau sosele si a caror subzistenta nu se bazeaza in mod direct pe munca pamantului.

E hazardat sa spunem daca exista sau nu o civilizatie britanica inainte de venirea romanilor, dar e cert ca acesti cuceritori ai lumii au introdus cu adevarat urbanizarea in arhipeleag. Siguranta zidurilor, comfortul bailor si evidenta imbunatatire a calitatii vietii datorata lucrarilor de utilitate publica au fost repede adoptate in mai toate provinciile imperiului, si cu atat mai mult in Britannia, unde avantajul tehnologic al cuceritorilor era mai evident decat in alte parti.

Civilizatia care isi exporta caracteristicile are obiceiul sa numeasca procesul asta "civilizare" desi un termen mai corect ar fi asimilare sau aculturare. Asta s-a intamplat cu britonii, cu dacii si asta se intampla si cu românii(sau cu orice natie in general) cand manaca la McDonald's, se uita la Star Wars sau asculta Michael Jackson. Romanii erau perfect constienti, iar Tacitus o spune clar, descriind efectul reformelor guvernatorului Agricola (77-85) asupra britonilor: Idque apud imperitos humanitas vocabatur, cum pars servitutis esset. (In ignoranta lor ii spuneau civilizatie, cand de fapt era parte din procesul de supunere).

M-am intrebat de multe ori de ce in Britannia, pe care romanii au stapanit-o mai mult de patru secole, influenta latina e azi asa de redusa, in timp ce in Dacia, ocupata pentru mai putin de doua sute de ani si niciodata complet, influenta latina a rezistat atat de bine mult mai multor presiuni externe. Ramane intrucatva un mister, desi o explicatie partiala se leaga de Batalia din padurea Teutoburg, de raspandirea crestinismului si de felul in care saxonii si mai apoi vikingii faceau aculturare cu securea.

Statuia imparatului din Mausoleul
lui Hadrian (astazi Castelul Sant'Angelo)

Dar pentru ca povestea am lasat-o la Boudica, incerc sa o continui sarind peste romanii care vor guverna peste o perioada de stabilitate si dezvoltare economica a provinciei, inclusiv sus-mentionatul Agricola, si oprindu-ma la al doilea imparat roman care va pune piciorul pe aceste meleaguri: Publius Aelius Hadrianus Augustus, sau Hadrian, cum il va retine istoria. Ajuns imparat dupa moartea lui Traian, in 117, Hadrian va avea dificila misiune sa egaleze reputatia acestuia intr-un fel sau altul. Ne place sa ni-l adjudecam pe Traian ca fiind "al nostru", sa-i cream o reputatie buna si sa-i facem o statuie proasta. E asadar binecunoscut faptul ca el a domnit peste cea mai mare intindere a imperiului, ceea ce ne spune ca Hadrian a cautat alte aspecte in care sa exceleze. Si intr-adevar, istoria il retine in general ca pe un bun administrator, dar exista si teoria ca reformele lui administrative au avut rolul de a diminua meritul cuceririlor militare ale predecesorului: Hadrian abandoneaza teritoriile pe care Traian le cucerise de la parti, planuieste sa abandoneze Dacia si pune punct expansiunii spre nord in Britannia.

Zidul lui Hadrian e un indiciu destul de bun, nu? Masiva constructie, inceputa in 122 si care se intinde pe 117 km separa si astazi Anglia de Scotia si e foarte probabil ca insasi existenta Scotiei sa i se datoreze. Ineficienta zidului a fost demonstrata insa relativ repede pentru ca 20 de ani mai tarziu Antoninus Pius, succesorul lui Hadrian, decide sa mai construiasca un zid, 160 km mai la nord, ca sa se apere de desele incursiuni ale caledonilor.

Dar zidul lui Hadrian a ramas acolo. Si tot acolo a ramas si zidul Londrei, tot mostenire a lui Hadrian si tot consecinta a vizitei imparatului din 122 d.Ch. Decizia de a muta capitala de la Camulodunum (Colchester) la Londinium (Londra) si cea de a trasa zidul ce va deveni mai apoi granita de nord a Angliei vor avea repercusiuni importante si sunt definitorii pentru felul in care arata Anglia astazi.

Pentru ca Londra a devenit acum capitala, cel mai important oras, punct comercial, cultural si financiar, aici se vor concentra, incepand cu sfarsitul secolului 2, cele mai mari eforturi defensive si de consolidare ale puterii romane. Cel mai important e poate zidul Londrei, cel ale carui ramasite se vad si astazi intre Tower Hill si catedrala St. Paul si datorita caruia Londra si-a permis de-a lungul istoriei sa-si negocieze soarta separat de cea a Angliei. Legat de asta, clipul asta este atat de fabulos de bine facut si de bine documentat ca ar fi pacat sa-l ratati:

O sa opresc aici articolul de azi de frica sa nu-l incarc cu prea multa informatie, dar sunt sigur ca in episodul urmator imi va fi usor sa acopar cei 200 de ani de ocupatie romana care urmeaza.

Britton Draco

Inainte sa imi continui povestea prin punctarea momentelor notabile prin care va trece Britannia pana la retragerea romana o sa fac o mica divagatie legata de cea mai recenta vizita pe care am facut-o la British Museum. Ca sa fiu sigur ca nu ratez vreun fapt de importanta capitala din viata Britanniei romane, am petrecut cateva ore in sectiunea dedicata ei din muzeu. Am gasit, evident, multe lucruri interesante, dar mi se pare ca British Museum se concentreaza mai mult pe viata, cultura si obiceiurile de zi cu zi ale unei anumite perioade istorice mai degraba decat pe indivizii si personajele angrenati in marea masinarie a istoriei, cei care lasa cele mai adanci urme asupra vremurilor lor si, daca sunt suficient de norocosi, si asupra celor viitoare.

Doar doua obiecte mi se pare ca ar fi oportun sa le includ aici: primul este o reproducere artistica a rebelilor Boudicai incendiind templul lui Claudius din Camulodunum (Colchester). Iat-o:

Al doilea se cheama Ribchester Hoard.

Imi cer scuze pentru calitatea slaba a imaginii. Informatii mai multe, precum si poze cu obiectele care fac parte din Ribchester Hoard se gasesc pe net. Dar priviti putin desenul din dreapta textului. Iata o poza in care e cuprins in totalitate:

Din nou, reproducere artistica. Calaretul din dreapta se afla in posesia obiectelor din comoara. Coiful de ceremonie, armura calului etc. Cel din dreapta, in schimb, poarta un stindard foarte interesant. Lupul lui nu are nici forma si nici insemnele unei legiuni romane (inscriptia LEG. urmata de numarul legiunii). Legiunile stationate in Britannia sunt: II Augusta, IX Hispana, XIV Gemina si XX Valeria Victrix. Nici urma de daci aici. In schimb, in a doua jumatate a secolului 2 d.Ch. Cohorta I Aelia Dacorum e atestata la Bewcastle si Birdoswald, forturi romane de-a lungul zidului lui Hadrian. Desi numele cunoscute ale personalului apartinand acestei legiuni cu o durata de viata de circa 250 nu sunt dacice, se pare ca exista suficiente dovezi scrise ca cel putin initial ar fi fost formata din recruti daci.

Chiar si asa, se cunoaste o singura reprezentare a lupului dacic in arhipeleag, la Deva Victrix (astazi Chester) - Lucretiu Mihailescu Barliba, p. 146. Avem deci certitudinea unei prezente dacice in Britannia, dar ma indoiesc ca vorbim de o prezenta suficient de pregnanta incat sa-l convinga pe artistul British Museum ca emblema dacilor era reprezentativa pentru jocurile cavaleresti.

Care este atunci povestea acestui desen? Habar n-am. Promit sa ma documentez si sa tin la curent de eventualele raspunsuri pe oricine intereseaza. Pana una-alta, imi cer iertare celor ce-mi urmaresc micutul foileton ca n-am vorbit astazi despre vizita lui Hadrian in Londinium si despre organizarea Britanniei romane. Las asta pentru episodul viitor.

Boudica - regina, rebela, martir

Charlotte Comer in Boudica Warrior Queen (2005)

Pe Boudica (Boadicea in sursele latine) o cunosc bine si am amintiri placute legate de ea de cand am lucrat la un documentar dedicat reginei iceni in 2005. Documentarul e aici. De altfel, regina piromana e probabil cea mai cunoscuta figura din antichitatea britanica, iar povestea ei e bine documentata si intens mediatizata. O s-o redau si eu, pe scurt, mai jos.

Se stie cu siguranta ca sotul Boudicai, Prasutagus, era liderul tribului iceni care ocupa aproximativ teritoriul provinciei Norfolk de astazi. Prasutagus era client al Romei si, pentru a-si proteja mostenirea, l-a numit pe imparatul Romei mostenitor la tron alaturi de cele doua fiice ale sale in speranta ca asta le va proteja de atacurile triburilor vecine, dar si de o expeditie militara romana. Evident, romanii au vazut problema putin diferit, in sensul ca la moartea lui Prasutagus, la inceputul deceniului 7 al erei crestine, s-au considerat stapanii de drept ai teritoriului tribului iceni.

E probabil ca transferul de putere sa fi fost brutal, iar Tacitus spune ca romanii au jefuit casele lui Prasutagus si pe ale liderilor tribului, au biciuit-o pe Boudica si au violat cele doua fiice ale regelui. In contextul asta Boudica apare mai putin ca o regina, nefiind de altfel niciodata incoronata, si mai mult ca un lider al rezistentei anti-romane. Profitand de antipatia pe care toate triburilor bastinase o aveau fata de romani, Boudica reuseste o alianta cu trinovantes, tribul vecin, si pornesc sa distruga cetatile romane.

Cea mai apropiata este Camulodunum (astazi Colchester), prima capitala a provinciei romane Britannia, pe care trupele Boudicai o incendiaza dupa un asediu de doua zile. Londinium (Londra) si Verulamium (St. Albans) vor avea o soarta similara inainte ca romanii sa reuseasca sa puna la punct o defensiva suficient de puternica. Sarcina este a lui Gaius Suetonius Paulinus, guvernatorul Britaniei, care in momentul izbucnirii revoltei se afla intr-o campanie de supunere a triburilor celtice din Insula Mona (astazi Anglesey) in nord vestul Tarii Galilor.

Thomas Thornycroft - Boadicea si fiicele ei (1902)
Westminster Bridge

Afland de revolta icenilor, Suetonius reuseste sa adune doua din cele 4 legiuni stationate in Britannia si trupele auxiliare disponibile, si se pregateste de batalia cu Boudica in fruntea a aproximativ 10.000 de oameni. Nu se cunoaste cu exactitate locul bataliei, dar se stie ca romanii erau depasiti numeric (10:1 dupa Tacitus sau 32:1 dupa Dio Cassius, desi realitatea e posibil sa fi fost mai putin impresionanta). Se mai cunoaste si deznodamantul bataliei care, in ton cu istoria, ii va favoriza pe stapanii lumii. Suetonius castiga batalia decisiva si o scoate din istorie pe Boudica, regina icenilor. Nu stim in ce fel, dar e probabil ca sfarsitul reginei sa nu fi fost tocmai din cele mai placute.

Revolta Boudicai ramane, asadar, fara consecinte politice importante, dar amprenta ei asupra mentalului colectiv este semnificativa si, din anumite perspective, atarna mai greu. Pana la urma, nu Suetonius e cel care are astazi statuie la piciorul podului Westminster.

Este totusi cea mai importanta rebeliune impotriva romanilor de pe toata durata celor 5 secole in care acestia stapanesc Britannia. Dupa Boudica nimeni nu va mai contesta autoritatea Romei sau, cum spune David Hume, "Britain, once subdued, gave no farther inquietude to the victor."

In episodul urmator o sa trec repede peste cele 4 secole in care Britannia romana isi va desfasura existenta fara sa mai fie tulburata de vreo rebeliune notabila, dinauntru sau din afara.

Clienti ai Romei, supusi ai Romei (55 i.Ch. - 60 d.Ch.)

Prima debarcare a lui Cezar in Britannia
Fotografie din colectia lui Donald W. Olson,
Department of Physics, Texas State University

In calitate de guvernator al Galiei romane (pozitie in care a fost numit dupa terminarea consulatului, in 58 i.Ch.),  Cezar a incercat in permanenta sa impinga inspre nord granitele imperiului, atat din ratiuni politice, cat si economice. Pe de o parte, subjugarea galilor ii crestea prestigiul si implicit si statutul in viata politica romana, iar pe de alta parte guvernarea unei provincii atat de bogate il ajuta pe Cezar sa-si plateasca datoriile masive pe care le avea in Roma.

In vara anului 55 i.Ch., sub pretextul unei riposte impotriva britonilor despre care Cezar spune ca i-ar fi sustinut pe belgi impotriva lui, viitorul imparat traverseaza Marea Manecii intr-o misiune de recunoastere mai degraba decat de cucerire. Aceasta prima expeditie nu a avut nici un ecou notabil in insula si abia un an mai tarziu, cand Cezar se intoarce cu o forta superioara, campania lui are un oarecare succes. Desi nu a reusit sa cucereasca vreun teritoriu sau macar sa-si stabileasca un cap de pod in Britannia, Cezar il va impune pe Mandubracius al trinovantilor ca principala forta politica din sud-estul Britaniei, in dauna lui Cassivellaunus, liderul tribului catuvellauni.

Prin aceasta Britania intra in orbita romana iar regii celti de aici vor fi socotiti regi clientelari ai Romei, un statut in care regatul lor se afla de facto sub dominion roman. Acest status quo se va mentine aproape 100 de ani, pana in 43 d. Ch. cand imparatul Claudius ii va da generalului Aulus Platius comanda a 4 legiuni si misiunea de a-l repune pe tron pe Verica, regele al atrebates deposedat de catuvellauni.

Expeditia va fi incununata de succes, iar la finalul ei insusi imparatul Claudius va veni in insula pentru a primi capitularea a "11 regi" si pentru a stabili capitala noii provincii romane Britannia la Camulodunum (astazi Colchester, in Essex).

Desi in urmatorii 20 de ani romanii isi vor consolida dominatia si vor incepe procesul de romanizare a teritoriului, populatiile bastinase vor continua rezistenta si vor hartui legiunile Romei dinspre regiunile neocupate. Simbolul rezistentei anti-romane este desigur Boudica, dar pentru ca este atat de celebra regina Icenilor merita sa ii spun povestea ceva mai pe indelete. Si voi face asta in episodul urmator.

Preistoria

Inceputurile istorice sunt intotdeauna neclare. Teoriile arheologice actuale ne invata ca sfarsitul ultimei glaciatiuni a avut loc in urma cu aproximativ 12.000 de ani. Calota glaciara retragandu-se inspre nord, populatiile umane sau hominide au inceput sa radieze dinspre zonele ecuatoriale inspre noile habitaturi nordice. Wikipedia spune ca exista urme ale activitatii omenesti in arhipeleagul britanic chiar si inainte de sfarsitul ultimei glaciatiuni, cand fara indoiala teritoriul asta trebuie sa fi fost tare ostil. Vorbind de preistorie suntem de cele mai multe ori in plin teritoriu speculativ, dar probabil ca nu gresim prea mult daca spunem ca arhipeleagul britanic a fost locuit continuu timp de aproximativ 8.000 de ani.

Evident, primii oameni se aflau la mila elementelor in mult mai mare masura decat contemporaneitatea, si nu e de mirare ca primele civilizatii s-au dezvoltat in zone calde, propice agriculturii, care a permis mai apoi dezvoltarea elementelor esentiale ale civlizatiei: traiul sedentar, surplusul de hrana, depozitarea hranei si - in sfarsit - schimbul de produse, chintesenta societatii umane. Intr-un teritoriu inospitalier cum e arhipeleagul britanic, e normal ca civilizatia a pornit mai tarziu, iar principalul mijloc de procurare a hranei era vanatoarea.

Stonehenge, construit in mileniul III i.Ch.

In faimosul sau Tratat asupra credintelor si ideilor religioase, Mircea Eliade elaboreaza magistral diferentele intre existenta spirituala a unei popularii majoritar agricole si cea a unei populatii de vanatori. E probabil pseudo-stiintific si cu siguranta greu de demonstrat, dar impresia mea este ca in psyche-ul englez inca se mai vad ramasite ale acestor vanatori primitivi, concurenti in cursa supravietuirii pentru hrana si adapost. Urmasii constructorilor Stonehenge-ului traiesc in zgaraie norii din City si Canary Wharf.

Lucrurile stau cu totul altfel in Scotia si Irlanda, unde principalul fond genetic e constituit de populatiile celtice. Celtii sunt o ramura a indo-europenilor care a ajuns in arhipeleag cu circa 500 de ani inaintea romanilor si au adus cu ei de pe continent obiceiul cresterii animalelor, al prelucrarii fierului si al schimbului de marfuri, principalul export al insulelor britanice fiind cositorul. Imi amintesc cum in istoria romanilor din clasele primare invatam ca dacii exportau grane in schimbul armelor. Bineinteles, principalul partener comercial al dacilor erau grecii stabiliti la Marea Neagra, dar nu e exclus ca in perioada de maxima expansiune a populatiilor celtice (sec. 2 i.Ch.), cand acestia ocupau tot nordul Europei intre Carpati si Atlantic, arme fabricate in arhipeleagul britanic sa-si fi gasit drumul spre regatele dace din Apuseni in timp ce graul cultivat in Campia Romana parcurgea traseul invers de-a lungul continentului.

Distributia triburilor celtice in epoca fierului

Asadar celtii, posesorii unor tehnologii superioare si ai unor bune relatii comerciale cu masa continentala, sunt cei care vor coagula populatia insulelor britanice si vor forma primele formatiuni politice cunoscute: pictii, galii si bretonii, nume generice folosite pentru populatii impartite intr-o sumedenie de triburi. 

De remarcat ca in limba romana folosim acelasi cuvant - gali - pentru a-i desemna atat pe celtii din Irlanda cat si populatiile cucerite de Iulius Cezar pe teritoriul Frantei de azi. Desi au o origine comuna, cele doua populatii sunt complet distincte. Galii lui Vercingetorix sunt numiti asa dupa gallus, numele latin al populatiilor pe care grecii ii numeau celti (Κελτοί). E usor de facut o analogie cu geti/daci, un alt exemplu, mult mai familiar noua, de o singura populatie cunoscuta atat sub numele ei grec cat si sub cel latin. In schimb, galii din Irlanda isi iau numele de la cuvantul guoidel, originar din Tara Galilor, si care inseamna pur si simplu irlandez. Numele lor latin era hiberni. Tara Galilor este un alt exemplu nefericit de confuzie lingvistica, peninsula cunoscuta in engleza ca Wales fiind in epoca pre-romana locuita de britoni (triburile deceangli, ordovices, cornovii, demetae si siluries - toate nume latine).

Asa arata, foarte pe scurt, traseul care a adus arhipeleagul britanic in stadiul in care l-a gasit Iulius Cezar la prima debarcare romana in insule, in 55 i.CH., si acesta e momentul in care David Hume pretinde ca isi incepe a sa "Istorie a Angliei, de la invazia lui Iulius Cezar pana la revolutia din 1688". Fara ajutorul istoricului scotian, a trebuit sa compilez intreg acest articol din Wikipedia. In episodul viitor, despre Britannia Romana.

Predoslovie

Incercarea mea de a intelege spiritul locurilor pe care astazi le stim sub numele de Marea Britanie cuprindea intre altele si doua lecturi pe care le consideram importante: o istorie a Londrei si o istorie a Angliei. Fara sa fiu prea pretentios care istorie anume sa o aleg si cat de riguroasa sau de documentata sa fie, dar cu cerinta sa fie digerabila.

Librariile englezesti sunt foarte bogate in optiuni si initial mi-a fost relativ greu sa aleg. Pentru istoria Londrei m-am decis asupra Life of London, scrisa de Boris Johnson, primarul Londrei si istoric scolit la Oxford, pentru ca in primele luni petrecute in insula mi se parea a fi un politician inteligent, carismatic si avand ca prioritate binele comunitatii pe care o serveste. Am fost multumit de carte, desi parerea mea despre politicianul Boris Johnson s-a schimbat considerabil in ultimele luni.

David Hume (1766) de Allan Ramsay

In ce priveste istoria Angliei, alegerea s-a dovedit a fi chiar mai grea. Pentru ca se pare ca putini istorici s-au incumetat la a incepe o lucrare asa de imensa si majoritatea prefera sa se concentreze pe capitole ale acestei istorii. Ori, eu voiam sa citesc o carte, nu 10, desi e probabil ca pana la urma lucrurile sa ajunga acolo. Vreo patru optiuni au parut sa-mi satisfaca toate criteriile:

- Peter Ackyroyd - The History of England - cea mai populara si la moda optiune, omniprezenta in librarii si scrisa e un autor contemporan, respectat si respectabil;

- Andre Maurois - History of England - o alta optiune foarte buna, pe care n-am inceput-o exclusiv datorit aversiunii mele fata de cartile electronice;

- Lord Macaulay - The History of England - parea a fi optiunea preferata. nu stiam la acea vreme ca, desi cea mai celebra, opera lui Lord Macaulay acopera numai o perioada de cateva decenii, de la inscaunarea lui Iacob al II-lea Catolicul (1685) pana la moartea lui Wilhelm de Orania, in 1702. In paranteza fie spus, in Anglia nimeni nu le spune asa celor doi monarhi, ei fiind cunoscuti ca James II si William III. imi place sa le folosesc numele pe care le-am invatat studiind istorie in Romania pentru ca imi ofera o perspectiva asupra faptelor de care nu pot beneficia studiind exclusiv scrierile locale.

- David Hume - The History of England - o carte despre care am aflat de la Mircea Flonta, ceea ce a facut-o interesanta, dar care avea, in mintea mea, cateva mari neajunsuri: David Hume a fost filosof mai degraba decat istoric, a fost scotian mai degraba decat englez si a trait la jumatatea secolului 18 unde, inevitabil, se va termina si istoria lui.

Dintre cele patru, alegerea a facut-o mai degraba intamplarea decat propria-mi constiinta, printr-un concurs de imprejurari care cuprinde descoperirea audiobookurilor ca cea mai convenabila si mai placuta forma de a-mi stimula creierul in timp ce merg pe bicicleta si descoperirea istoriei lui Hume ca fiind singura accesibila dintre cele patru.

Masiva lucrare a lui Hume, in 5 volume, s-a dovedit extrem de potrivita si pana acum m-a ajutat sa-mi indeplinesc obiectivele peste asteptari. Am ajuns abia la jumatatea volumului al doilea, la sfarsitul domniei lui Edward al III-lea, dar intelegerea pe care o aveam asupra istoriei Angliei s-a schimbat si imbogatit radical.

Experienta m-a invatat ca informatiile mi se stocheaza mai temeinic in creier daca si scriu despre ele, si asta e unul din obiectivele seriei de posturi pe care o incep azi. Celalalt este revitalizarea obiceiului de a scrie, care pana acum pare a-mi da unele din cele mai profunde satisfactii.

Aceasta este asadar introducerea, iar din postul viitor o sa incep sa rememorez pe scurt si in ordine cronologica istoria Angliei bazata in principal pe monumentala lucrare a filosofului scotian. Nu vreau si nici nu pretind sa retin toate informatiile din carte, si nici macar pe toate cele importante, ci doar sa-mi contruiesc un schelet, o structura elementara in care sa pot sa asez informatiile pe care le culeg din realitate. Am constatat de exemplu ca de cand am inceput sa citesc (sa ascult?) cartea, privesc cu totul altfel si am o cu totul alta intelegere a efigiilor funerare din evul mediu timpuriu expuse in Victoria & Albert Museum.

Pentru ca vreau totusi sa-i rescriu cartea lui Hume intr-o maniera usor de digerat si cu respect fata de faptul istoric - avand ca model manualele de istorie pe care le-am studiat in gimnaziu, o sa ma ajut la tot pasul de Wikipedia, iar daca acest minim de cercetare ma va indruma spre alte lucrari din care sa vreau informatii, cu atat mai bine.

Cam asta e introducerea. In postul urmator voi incepe sa ma uit la antichitatea britanica, iar daca aceste mici extracte vor fi de ajutor si altcuiva vreodata, treaba asta ma va bucura foarte.