London Bridge Attack

Here's my 2 cents on the London Bridge attack, 14 hours later:

I work a lot around the London Bridge area, I cross Borough Market at least once a week. This attack is outrageous and even the thought of carrying out something like this immediately devalues you from the position of a human being.

7 innocent people have died for nothing and over 50 have been affected. This is incredibly sad and completely unnecessary.

Unfortunately nothing can be done now to reverse the devastating effects of this mindless act of violence, so here's my look at the aftermath:

1. Absolutely fabulous job, once again, by the Police, paramedics and intervention services. The perpetrators were killed within eight minutes of the first emergency call. The police have secured the very busy areas and all pubs, bars and clubs immediately. The area was cordoned off and police appeared on the streets instantly all the way to at least Piccadilly Circus where I was at the moment of the attack. Not only that, but the whilst the police made themselves very visible, they tried to minimize their impact on the daily bustle of the city. They have mostly succeeded. I don't know and don't really want to talk about the politics of funding intervention services, but I'm hoping they get all the resources they need. They seem to be making good use of them.

2. The mood in the night club I was in immediately soured, understandably so. The overall mood in the city soured immediately. Myself, along with a lot of other people, had to take a detour on the way home. Many more people's journeys will be affected today. But, aside from the grief that the victims' families are feeling, this is it. This is the only effect this mindless act had. Ruining a city's mood for half an evening. Terrorism (defined as control of other peoples' acts, thoughts or feelings) has 0 chances of success. Nothing will change in the life of the city. Whatever random act of violence one might conceive, it will not change anything. The people committing these acts are, first and foremost, stupid.

3. There was an immediate jump to associating the act with Islam in a lot of the reactions to the attack, before any details about the perpetrators were known in the media. This is also stupid and does nothing but fertilize the ground for similar acts in the future. UKIP and its mass of voters, the British tabloid media and whoever else lets their prejudices speak for them (and boy, there's a lot of that) are helping and encouraging the people who committed this attack, the previous ones and the future ones. Among the people helping the terrorists are the current UK Prime Minister and the current President of the United States.

4. The perpetrators of last night's attack are NOT Muslims, regardless of the religion they were born in. As of this moment nothing is known in the media about the identities of the three perpetrators. I will speculate that all three of them were British citizens born in Britain. No normal human being can conceive such an act, and even less so a devout of a religion that has peace and obedience as its main message, during a holy period for the respective religion. At the time of the attack, devout Muslims were thinking about Iftar and about waking up early for the morning prayer. Whoever associates Islam with, or equals it to, the terrorist act last night is part of the aforementioned large mass of willing supporters of future similar acts.

5. In trying to understand what pushes someone to commit such an act, best I could come up with is a very unfortunate mix of cultural, social and economic marginalization layered over a degree of poverty and lack of sense and purpose in society and, to spark it all off, the domestic attitude of daring and not caring, made in Britain. I will speculate again that these people were low income individuals with no jobs or low skilled jobs, low educated and with little access to education, probably part of dysfunctional families. Subjected to a stream of more or less overt discrimination and abuse over a period of time. Once you're in that situation you've got the motives. The opportunity comes at a particular bad time in someone's life. Potentially a family fight, being fired from a job or rejected from one. And the means used were the crudest ones. And BANG! that's your recipe for a terrorist act. Thank God access to firearms is so difficult in Britain, there would be a lot more victims of these random acts if you could buy automatic guns over the counter, like you do in the United States. Driving the car into people is the poor terrorist's mass shooting. And, if it wasn't for the tragic of the situation, the mock-up suicide vests improvised out of beer cans would be ridiculous.

6. My thoughts go to the victims, but also to my Muslim friends who will now be subjected to even more abuse. They too, are indirect victims of this.

7. Is there anything we can do to prevent future acts like this? I believe there's lots, but there is no quick fix. Any solution will be complex and take time. But here's a few steps I believe can take us towards a safer and more peaceful society: increase social integration; discourage the xenophobic discourse in the media and in society; increase the efficiency of social protection mechanisms by cutting abuses and increasing provisions for the more needy; use legal means to further discourage violence. And most importantly, educate people. As a government, do your best to have your citizens well educated, well fed and welcoming. In other words, eliminate as many ingredients from the destructive mix mentioned at point 5. Discourage your media from promoting xenophobia; discourage your Foreign Secretary from promoting isolationism; discourage your prime minister from promoting economic elitism. Discourage your citizens from voting against themselves.

Does it look like I'm campaigning? I don't think I'm campaigning. I just think this government is an accomplice to last night's attack. A willing accomplice, no less.

The Roman Shield

A few notes on the design and use of the shield in the Roman Imperial Army following a visit to the Victoria & Albert Museum in London

Simon James Atkinson Turney has lately put his name rather high in the list of my favourite writers. Which led to a strange feeling and an even stranger relationship as Simon, unlike my other favourite writers, is very accessible and very engaging. I think of him, therefore, first and foremost as a social individual and only afterwards an author (I did not say friend as I have only gained this title on facebook, which counts for little).

Simon also does reenactment and sometimes talks about it on his blog. After his most recent Roman adventure I noticed and took particular interest in a picture of his shield. This picture:

I was greatly surprised by the flat wooden grip, as I have always thought the grip of the shield would be the typical two leather straps, one of which goes over the forearm and the second is grabbed by the palm of the left hand. While there is some uncertainty over this, the majority of the researchers and reenacters seem to be convinced this is the grip that was used on the Roman shields. I wasn't. So I went to the closest, most accessible source: Trajan's Column V&A cast. And bam! - here's my proof: 

The two guys in the center of the picture are most certainly Romans (easy to identify by their helmets - with the transverse metal straps reinforcements and the ring at the top - the specially adapted design for the Dacian campaigns). They are also most certainly holding the shield the way I thought they would. It took a while to find them and there are many more instances of the inside of Dacian shields, as the Dacians are on the defensive a lot more. The Dacian shield's grip is identical, but this does not necessarily say anything about the Roman army, unless you count the many occurrences of the two point grip, but even that is circumstantial:

Upon leaving, I noticed something else that would further advance my case: John Deare's Caesar invading Britain (1796):

Pretty obvious, no?

However, Deare's sculpture is useless in this conversation, for a number of reasons: first, it cannot possibly be considered historically accurate, and not only because of the intervening 18 centuries between the events and their depiction. It is highly unlikely Caesar ever looked like Deare depicts him here, or wore clothes that were even remotely similar. Then, remember when I was talking about the innovations of the helmets during the Dacian campaigns? Well, these two helmets are already innovated, almost 2 centuries before. Then we have to consider the influence that medieval weaponry could have had on Deare's conception and questions are hanging around the artist's level of documentation. Furthermore, there is a detail in Deare's pictures that almost blows my case out of the water. Here:

Caesar's grip is also questionable, but how is that guy in the middle holding his shield? And why is his shield square, not round? Or why is he wearing a lorica segmentata, not chain mail like the previous guys? It becomes obvious, no? He is a legionary (heavy infantry), whereas the round shield, chain mail wearing guys are auxiliary (light infantry). Therefore, we have to differentiate between the various bodies of the Roman Army. On the column, we can distinguish three types of Roman shields:

1. The round shield - Celtic in origin and specific to auxiliaries (probably none of them Latin). This has most certainly leather straps for holding in a fight.

2. The square shield - adopted from the Greek hoplites, this is the shield used to create the famous phalanx and the Roman testudos. It is the weapon of the Roman legionaries and the most representative of the Roman shields.

3. The hexagonal shield - as far as I know, this is a typical Roman design, and was used by the Praetorian guard, the elite troops of the army with much less active duty and mostly ceremonial roles.

Far as I could muster, there is no instance of the inside of either a square or a hexagonal shield on Trajan's column. The legions are always in a tidy formation:

This picture reveals little, if anything, about the grip of the shield. Most likely, they are using the wooden handle to hold the shield, but whether there is a leather strap safety or not is hard to say. Straps were apparently used to carry the shield on the march, and it is possible they doubled as a safety hold in the fight.

These guys here seem to have their left hands bent at the elbow, but whether that is accurate depiction or their arms are just badly proportioned is open to debate. The two-dimensional representation is not a big help either.

So this is that. I will keep looking for more details when I get to Bucharest, as the cast of the column there is taken apart and all panels are exhibited at eye level. The conclusion of my visit to the V&A is that while the round, auxiliary shields were held with the arm bent and tied by two leather straps, the likelihood is that legionaries and the praetorian guard held their shields by the wooden handle behind the umbo (the shield boss), arm being kept straight. To me, it seems like this grip is putting a bigger strain on the hand muscles, it offers no insurance in the case of the palm dropping the shield (as opposed to the safety leather strap of the round shield) and takes away entirely the use of the left palm (this is also extremely reduced with the straps, but it is possible to hold another object - be it a pugio or a pilum - while also holding the shield strap). Some of this can be detailed by the reenactors that have actually used one or more types of shields and I am hoping some of them will bring their input.

Pace cartierului

Newham Town Hall

Imi place zona in care locuiesc. Nu e perfecta, dar atributul asta e oricum rezervat divinitatii. Si are si o reputatie proasta. „Am auzit ca in est e nasol de tot” e un text pe care il aud aproape neschimbat la multi nou-veniti in Londra. „In Camden am auzit ca e misto”, continua ei. Asta e momentul in care trebuie sa ma lupt cu impulsul de a le lovi fata cu un obiect contondent pana cand fac loc pentru prejudecati sa iasa afara. Camden e groaznic. Reputatia proasta a estului cred ca se datoreaza a doua caracteristici complet neintelese de occidentali, poate cu atat mai neintelese cu cat e mai mare fervoarea cu care se declara fascinati de misticul Indiei si multiculturali din nastere.

In primul rand, estul e ieftin. Newham si Barking sunt doua din cele mai sarace zone ale Londrei si implicit si costurile locuintelor sunt mai mici. Dar doar in lumea noastra sucita asta e un defect. Mie mi se pare o calitate.

Apoi, e cartierul imigrantilor orientali. Din Whitechapel pana in Dagenham East majoritatea locuitorilor e formata din imigranti arabi si indieni, chit ca unii dintre ei sunt la a 3-a sau a 4-a generatie. Whitechapel e centrul islamic al jumatatii de est a Londrei, in timp ce perimetrul dintre Manor Road, la vest, Barking Road la sud, Romford Road la nord si North Circular Road la est e populat in majoritate de indieni. West Bombay ii zic eu, amuzat si incorect politic, dar adevarul e ca sunt indieni de peste tot: din Pakistan, din Bangladesh, din Sri Lanka si din toata India. Arieni, dravidieni, sikhi, tamili... nu prea stiu cum sa-i deosebesc. Dar India si statele satelit alcatuiesc asa o varietate de rase, limbi, religii, culturi si obiceiuri incat e extrem de ignorant sa-i plasezi pe toti sub un atribut unic.

Iar europenilor se pare ca nu le plac indienii. Mai ales romanilor, care ii asimileaza cu tiganii si le taie, prin asta, orice drept pe care statutul lor de om si carta Natiunilor Unite incearca sa li-l garanteze. Eu traiesc bine mersi in East Ham, in inima cartierului asta de indieni de aproape un an. Sigur ca nici mie nu-mi place ca e aglomerat la metrou, ca e aglomerat pe trotuar, ca e coada oricand, indiferent ca te grabesti sau nu si ca toate magazinele sunt tot timpul pline. Dar ce se intampla aici nu e la magnitutdinea cartierului Militari, sub nici o forma. In plus, lucrurile se desfasoara mult mai armonios. Nu iti risti viata la fiecare traversare, masinile merg incet si foarte-foarte rar se intampla sa fii claxonat, indiferent cat de mare e gogomania pe care ai facut-o. Oamenii iti zambesc, iti cer scuze cand isi dau seama ca-ti sunt in drum si-ti zic „brother” fara sa te intrebe de religie sau de culoarea pielii. Daca sunt si nesuferiti, majoritatea sunt est-europeni. Romani, polonezi, letoni, ucrainieni. Eish, saracul, nu cred sa fi auzit de Romania pana foarte de curand, iar acum e foarte atent cand trebuie sa faca afaceri cu romani, nu cumva sa fie din Moldova. Si, chestie destul de importanta, e un cartier extrem de sigur. De multe ori usa casei mele e descuiata, iar noaptea te poti plimba cu toata linistea pe strazi, indiferent cat de femeie, cat de tanara si cat de atractiva ai fi.

Vazusem treaba asta mai de mult, dar astazi mi-am dat seama de ea cu toata claritatea: la sud de Barking Road, aerul se schimba dintr-o data. Dintr-un motiv sau altul, dincolo de primarie orasul nu mai arata ca o metropola indiana, ci ca o suburbie englezeasca. La marginea dinspre nord sunt ingramadite primaria, biblioteca, facultatea, politia si pompierii, apoi urmeaza parcul central langa care e The Hammers Free House, crasma unde am vazut cateva meciuri si care e decorata cu momente reprezentative din istoria ciocanarilor, cu postere cu Bobby Moore sau Martin Peters si cu programe ale diverselor finale de cupa de prin anii '70.

Iar suburbia asta este, am realizat astazi, tare frumoasa. A devenit repede una din plimbarile mele favorite, traversarea Beckton District si feribotul pana in Woolwich, dar abia azi mi-am dat seama de ce. Nici n-apuci bine sa lasi in urma Central Park si imediat te intampina East Ham Nature Reserve and Visitor Centre. La intrare, biserica Maria Magdalena care dateaza din secolul 17 si care arata, ca mai toate bisericile din epoca, ca un mini-castel medieval. Unele din pietrele de mormant din curte sunt tot atat de vechi. Iedera si veveritele nu se sinchisesc insa de asta, si isi vad de viata lor intr-o ciclica atemporalitate pe care noi, oamenii, vanati de vastitatea eternitatii, nu putem decat s-o admiram fara speranta de a o si intelege. 01:19

La tiganci

Mai rad eu de ei uneori. Ma minunez incontinuu de cum s-a transformat cartierul asta in care strazile au nume de poeti englezi intr-unul care seamana mai mult cu Bombay decat cu Londra. N-am fost niciodata in Bombay, dar imi imaginez cum trebuie sa arate. Ce-ar gandi ea, regina Victoria, care a dat numele pana si felului in care se construiesc casele pe aici, daca ar vedea cum coloniile cuceresc metropola? Ce parere ar avea oare Winston Churchill daca ar vedea zeii colorati ai lui Gandhi pe fatadele cladirilor unde acum o suta de ani erau free-house-uri sau puburi in care se adunau muncitorii la instalatiile de gaze din Beckton, adusi in zona saraca a Londrei de saracia si mai inspaimantatoare a minelor din Yorkshire sau din Black County? Asa merge lumea, si asemenea spitelor de pe roata lui Gandhi care a devenit intre timp simbolul national al Indiei, orice punct urca si coboara intr-o ciclicitate asupra careia n-are nici un control.

Am ras cand am vazut ce templu vor sa construiasca pe Plashet Grove, la doi pasi de Tennyson Avenue. O chestie impopistrata continand toate culorile veseliei Indiei, intr-un imens contrast cu caramiziul si cenusiul zidurilor victoriene. Sri Mahalakshmi o sa fie patronul templului. Marea frumusete, zeita hindusa a prosperitatii, sotia lui Vishnu. Intre Masjid Jamila Anjuman e-Islamia si centrul Shalom, in cladirea unei foste biserici anglicane. Drumul matasii miniaturizat pe jumatate de mila.

Dar cand am vazut templul Sri Murugan pe Church Road m-am oprit fascinat. Era disonant, dar avea ceva fascinant in el turnul ala de gips plin de zeitati hinduse in mijlocul acoperisurilor ascutite englezesti. M-am intors mai tarziu sa-l studiez. Frumos luminat, cu un frontispiciu de pe care te intampina sfanta treime hindusa, cu Brahma creatorul in mijloc, Ganesha, zeul elefant, si Nagaraja, cobra cu cinci capete. Deasupra lor, un panteon intreg, fiecare zeu ducand cu el cate o poveste, iar o viata de om ar fi probabil insuficienta sa le afli tuturor povestile. Poarta, larg deschisa si curtea de o curatenie exceptionala. Lumina aprinsa inauntru si parea ca are loc un fel de ceremonie.

Am intrat. M-am invartit putin pe fiecare latura, am citit afisele de pe pavilionul pentru incaltari. Templul a costat cam 1.65 milioane de lire, din care mai au de achitat cam jumatate. Totul provine din donatii. „Please give generously” scrie in multe locuri.

M-am descaltat si-am intrat. Am avut tendinta sa ma inchin la intrare, dar stiu ca Shiva n-ar fi impresionat de asa un gest. Asa ca doar am plecat capul. In anticamera mica, aproape identica cu cea de la bisericile ortodoxe, un tigru si un paun intampina credinciosii. Inauntru, cateva zeci de oameni care se miscau fara o ordine aparenta. M-am uitat ratacit in jur. Un indian in costum occidental mi-a zambit, si i-am zambit si eu inapoi stingher. In dreapta, cineva lucra la un portal de lemn, probabil pentru vreo sarbatoare ce se apropie. In stanga, la fel, doi indivizi acopereau un altar cu o panza tricolora. Peste tot prin jur oamenii se invarteau in jurul altarelor cu palmele impreunate. In centru, un altar mare in fata caruia cei 3 preoti ardeau betisoare parfumate din opaite decorate si faceau ofrande de fructe cantand intr-o limba care-mi e complet necunoscuta, probabil bengali.

Toti preotii purtau o toga galbena care ii acoperea doar de la mijloc in jos, legata peste un umar. Mainile le erau desenate pana la umar cu vopsea alba dupa o logica necunoscuta. Cel mai batran avea o barba lunga si alba si parea sa conduca ceremonia. La un moment dat, exact ca la slujbele ortodoxe, oamenii s-au asezat in sir sa fie manjiti pe frunte, numai ca nu cu mir, ci cu o vopsea alba. Femeile in fata, barbatii dupa ele si copiii la sfarsit. N-am stiut ce sa fac, dar am ales sa nu ma asez in rand, sa nu cumva sa fac ceva nerespectuos. Probabil ca am facut tocmai pentru ca nu m-am asezat.

M-am apucat sa studiez altarele din biserica. Fiecare zeitate parea a avea o tematica si toate aveau nume ciudate, n-am reusit sa renunt nici unul. Una din ele era o zeita cu haine care mi-au evocat-o pe Elisabeta I, o rochie rosie larga si lunga si un guler inalt. O familie tocmai ii facea o ofranda de fructe, ii ofereau zeitei nuci de cocos mai exact. Preotul batran executa ritualul, pentru ca se pare ca doar preotii au voie in altar. Cand a terminat, a inceput sa le puna celor prezenti cate un punct rosu in frunte. Cand a ajuns in dreptul meu a ezitat putin. Eu am ezitat si mai tare. Si-a dus mana in vasul cu vopsea. Eu am aplecat fruntea si am incercat sa fiu cat mai umil cu putinta. In realitate eram doar stingher. Am simtit punctul rosu in frunte si i-am multumit in gand. Am multumit apoi zeitei de la care am primit binecuvantarea. Cand am plecat acasa, m-am simtit tare ciudat stiind ca port in frunte punctul rosu, marca a trecerii printr-un templu hindus. M-am tot gandit cum sa-i rasplatesc zeitei binecuvantarea. Inca ma gandesc. 15:02

Africa ce vis fierbinte

„In Burkina Faso se distreaza prea tare. Oamenii aia pur si simplu se distreaza prea tare.”

„Burkina Faso? Tara aia e un desert. In Nigeria macar au oceanul...”

„Ah, nu, nu spune asta. Ce, si in Niger au raul, dar e secat in cea mai mare parte, poti sa-l traversezi pe jos. Ce folos sa mai ai rau atunci?”

„E frumos si in Niger. Unchiul meu are un club de noapte acolo, am fost pe la el. E atat de frumos... Cald, foarte cald. Daca iti speli blugii, nu e nevoie sa-i pui la uscat, scoate-i afara si sunt uscati. Am fost intr-o noapte la clubul unchiul meu – clubul e in aer liber – si ploua, si oamenii continuau sa danseze in ploaie. Nici nu le pasa. Unchiul meu e finantist, expert contabil. A lucrat mult timp in Paris, om realizat. L-au trimis in Niger cu o companie, sa le regleze finantele. Cand a terminat acolo n-a mai vrut sa se intoarca, a vandut tot ce avea in Paris si acum traieste acolo, are un club de noapte.”

Eric zice ca e din Togo. De fapt doar parintii lui sunt togolezi, el e nascut si crescut in Paris. N-a fost niciodata in Lome, orasul parintilor lui, dar e umblat prin Africa. A fost in Gabon, Niger...

Sherif e din Nigeria. „The Heartbeat of Nigeria, from the South”. Sherif e preot pentecostal si de 3 ori pe saptamana predica in biserica lui din Woolwich. Mergeam astazi cu el spre Piccadilly Circus cand il vad ca se apleaca si se ridica cu un iPhone in mana. „O sa sun maine. O sa caut un numar in agenda si o sa sun. Acum e cam tarziu.” Dupa cateva minute suna telefonul. „Da, da, am gasit telefonul asta pe strada. Ma indrept spre Piccadilly acum, ajung acolo cam in 5 minute. O sa astept in statia de autobuz. Port o camasa alba si o vesta albastra, deschisa la culoare.” Inchide. „Ia sa-i vedem pozele. Aha, fata tanara, indianca. Probabil era beata, avea vocea ca si cum ar fi fost beata.”

Pana in Piccadilly a mai sunat telefonul de vreo 3 ori. Cand am ajuns la statia de autobuz, fata nu stia de ea si nu reusea s-o gaseasca. „In fata la Barclay? Ok, o sa astept in fata la Barclay. Ma duc intr-acolo acum.” Imi face semn „Hai sa mergem, ne vedem cu ea in fata la Barclay. Am mai gasit odata un telefon si cand am sunat, individul cica sa ma duc eu sa i-l duc.” „Sincer sa fiu, daca e destul de prost sa piarda telefonul, merita sa ramana fara el. Cat despre dus, eu zic ca e mai mult decat suficient ca ai sunat. Il suni, ii spui ca ai telefonul lui, unde si cand te gaseste, apoi e treaba lui”

N-am mai ajuns in fata la Barclay. Fata ne-a strigat dintr-un taxi rosu. „Oh, multumesc, multumesc foarte mult!” Nu parea indianca, mi s-a parut ca e chiar foarte englezoaica si destul de dragutzica. Pustoaica.

„Nu, Africa nu se duce de rapa. Cand vorbesti de lideri, atunci poate. Dar oamenii, oamenii n-au nici o treaba cu asta. Liderii, da, ei duc Africa de rapa.”

„Asa e, noi trebuie sa ne castigam banii nostri. Sa ne castigam banii nostri si sa vedem cum putem sa-i inmultim. N-avem noi treaba cu ei. Dar individul asta, Eduardo dos Santos, tocmai a fost reales presedinte, inca 5 ani. E la putere din 1979 si tocmai a fost reales.”

S. e angolez. I se spune comandante. Cred ca fost implicat in razboiul civil. Vorbeste mult despre razboiul civil si despre politica din Angola, dar nu vrea sa spuna nimic despre el. „Aia care au fost acolo, nu vorbesc despre asta” spunea la un moment dat Joel Schumacher. S. Are o cicatrice mare pe gat si e foarte calm si tot timpul politicos cu toata lumea. „De ce ti se spune comandante?” l-am intrebat la un moment dat. „Nu stiu. Baietii mei mi-au spus asa. Intreaba-i pe ei, a fost decizia lor sa-mi spuna asa.” 05:18

Planul

In momentul asta planul arata asa: In ianuarie 2013 ma apuc sa invat portugheza. Ar trebui sa termin pana in decembrie. De fapt am inceput deja sa ma familiarizez si sa invat cateva cuvinte, dar de la „Vreau o bere”, „Nu te-am mai vazut de mult” si „Da-mi un pupic” pana la vorbire fluenta mai e ceva drum.

Undeva in mai-iunie 2013 as vrea sa-mi iau doua saptamani pentru un tur cu bicicleta al Angliei. Ar trebui sa fie un tur de forta, ma gandesc la macar 100 km pe zi. Asta inseamna ca mai degraba bifez obiective decat sa le vad, dar pentru vizita e destul timp separat. Inca n-am schitat traseul, dar incerc sa fac un soi de poligon care sa aiba colturi in Alnwick, Blackpool, Plymouth si Devon, cu inceput si sfarsit in Londra. Ah, si as vrea sa nimeresc cumva de solstitiu la Stonehenge, pentru ca e o ceremonie celtica pe care anul asta am ratat-o de putin. Ma rog, e celtica cum e festivalul de la Sighisoara medieval, dar oamenii care folosesc ocazia pentru o alcoolizare de proportii n-ar trebui sa ma impiedice cu nimic sa venerez zeii pagani in cinstea carora s-au ridicat bolovanii aia. Astazi chiar mi s-a parut ca aud in metrou o exclamatie de mirare care a sunat ceva gen: „Pe Ra!” E foarte posibil ca fata sa fi avut ceva sange egiptean, dar cu siguranta n-a spus asta. Ori am fugit eu cateva secunde pana in Egiptul pre-ptoplemaic, ori l-am adus pe el incoace. Cu totul, deci, ar trebui sa fie vreo 1500 de kilometri, mai mult sau mai putin. Ideal ar fi sa il fac un eveniment de fundraising si sa gasesc vreun soi de sponsorizare. Pentru asta mai trebuie sa invat insa, iar timpul e cam scurt. Cand o sa fiu presat, o sa fac totusi o incercare.

Daca iese tura asta, anul urmator repet isprava cu Romania. Am fost de fapt tampit ca nu m-am gandit pana acum la asa ceva in Romania. Pe-acolo e mult mai usor, cam stiu toate drumurile. Urc din Vama pana in Botosani, stanga prana spre Satu Mare, in jos spre Timisoara pana la Severin si-apoi prin pusta Burgasului, de-a lungul Dunarii.

Urmeaza mega-calatoria. Cea mai lunga plimbare, cam asa vreau sa-i spun. Incep in Franta, fie la Calais fie la Dunquerque. Cred ca la Dunquerque, e mai la nord. As vrea sa bifez in drum Hamburg, Munchen, Viena si Praga. Apoi o tin tot incolo pana in Siria. Ar fi interesant sa fac Hajj, calatoria la Mecca, dar e un ocol de aproape 1000 de kilometri, nu stiu exact cat timp o sa am la dispozitie. Prin Asia nu e mare lucru de vazut. Nimic care sa fie reper esential pe harta mea personala cel putin. O sa opresc, evident, la Dharamsala, sa salut Sfantul, dar cam atat. Si-apoi sunt cateva variante legate de punctul terminus. Fie la Potala, in Tibet (mai putin interesanta, dat fiind ce se intampla acum pe acolo si dat fiind ca nu ma intereseaza catusi de putin China), fie pe Everest (treaba de la care nepalezii pe care i-am cunoscut incearca sa ma abata cu motivul principal ca nu prea e de nasul europenilor, dar m-as multumi si cu prima baza, la care se ajunge usor, fara ghid, si care e undeva la 5000 de metri) sau, destinatia mea preferata, la Thimbu, in Bhutan, sa-mi aduc sufletul la picioarele regelui-dragon. Bhutan ar fi un loc minunat de trait daca n-ar fi asa de sus si asa de izolat si asa de frig. Dar banuiesc ca astea au fost premisele atmosferice nefavorabile care au creat premisele socio-politice atat de favorabile. Pentru treaba asta ar trebui sa-mi fie suficient un an si undeva intre 15 si 20.000 de euro. Nimic irealizabil.

N-am o plasare temporala foarte exacta a excursiei asteia, ideal ar trebui sa stea fix intre Londra si Brazilia. Daca iese bine si daca-mi place, as putea sa incerc si o Alaska-Ushuaia, desi nebunia maxima ar fi aventura lui Cesar Cascabel, Franta-Florida cu traversare prin stramtoarea Bering. Desi nu stiu daca se mai poate traversa stramtoarea Bering pe gheata acum, de cand am hotarat ca nu ne mai place gheata la colturile lumii. Si nici nu stiu cat de dispus sunt la treaba asta.

Dupa asta, Belem, in gura Amazonului, sa fac casa pe care Yeats visa s-o faca in Innisfree. 15:18

Metropolis

Intr-o vreme cochetam cu ideea de a locui in Hollywood. In vremea in care munceam la filme si vedeam multe filme si mi se parea ca mi-am descoperit traseul. America are multe lucruri grozave, dar dintr-un motiv sau altul nu m-a atras niciodata ca destinatie turistica. Cred ca e vorba in principal de o lipsa de afinitate intre mine si felul de a fi al americanilor. Iar ce inteleg prin felul de a fi al americanilor poate face obiectul unei lucrari sociologice de sine statoare. Dar Hollywood era altceva. Capitala filmului, orasul al carui nume a devenit un metonim pentru productia de filme. De filme mainstream si de buget mare cel putin, adica alea care conteaza.

Si pentru ca am lustruit putin ideea, mi-am format o imagine mentala despre Hollywood care a ramas pana azi, si care probabil o sa ramana pana o sa vad locul. Hollywood, imi imaginez, trebuie sa fie un oras in care toata lumea, sau mai toata lumea, e cumva legata de lumea filmului. Marea majoritate prin aspiratii. Este, bineinteles, orasul in care locuiesc o galerie intreaga de vedete, actorii si regizorii consacrati. Apoi producatorii, oamenii cu bani, cei care au case cel putin de mari si de aspectuoase alaturi de ale actorilor sau ale regizorilor, dar al caror nume n-are nici un fel de rezonanta pentru omul de rand. Cu banii lor insa, ei fac industria sa se miste. Pe langa ei, alte vedete ale industriei, la fel de lipsite de sonoritatea unui nume, poate cu mai putini bani dar membri cu drepturi depline in aceast univers inchis: scenaristi, directori de casting (probabil cei care au parte de foarte mult sex cu tinere actrite aspirante), editori, set designeri, machiori etc. Si, in final, plebea, aspirantii. Chelnerii, receptionerii, baietii care parcheaza masina, cei care matura strazile, casierii de la super-marketuri, postasii, cei care livreaza pizza, zugravii sau ingrijitorii de gazon, toti spera sa ajunga actori, sa prinda acel prin rol cu care sa dea lovitura. Sau macar sa li-l asigure pe al doilea. Altfel, ce sa faci intr-un oras ca Hollywood daca nu te intereseaza sa faci film?

Oamenii astia sunt dispusi pe o scara a lui Iacob al carui pamant este recenta sosire in oras si care se sprijina de cerul reprezentat de primul contract pentru un onorariu de 7 cifre. Majoritatea sunt foarte pregatiti. Scoliti, trecuti prin scoli bune de actorie sau regie si in general actori foarte capabili. Concurenta e acerba si majoritatea (asta am vazut-o in Londra) sunt dispusi sa munceasca pe gratis daca exista o cat de mica sansa ca filmul respectiv sa fie rulat pe undeva si sa fie vazut de cine stie cine. O buna parte din ei se amagesc ca a fi un foarte bun actor e o conditie suficienta sa le asigure o cariera. In special cei mai tineri. Unii dintre ei au prins cate un rolisor cat de cat important (poate chiar au avut vreo replica in vreun blockbuster) si, desi isi vor petrece restul vietii straduindu-se sa prinda si un al doilea rol – sau ceva cat de cat apropiat ca importanta – au suficient material incat sa fie priviti aproape cu veneratie de noii absolventi de actorie proaspat sositi in oras. Toata treaba asta creeaza un incredibil rezervor de talent din care directorii de casting (aia care fac mult sex) se adapa cu voiosie. Pozitia lor e oarecum privilegiata, desi au si ei presiunile lor si sunt constienti ca – in ciuda unui aparat de marketing, PR si educare/manipulare a publicului excelent – sunt la un pas gresit distanta de a nu-si mai putea permite rata la casa aia cu piscina umbrita de palmieri, gard in gard cu vila lui Spielberg. Ce daca pustoaica aia are vrea un supporting in noul film al lui Cameron e incredibila in pat? Nimeni nu-si permite sa foloseasca asta ca unic criteriu de selectie.

Cam toate lucrurile astea se intampla si in Londra, chit ca, asa cum imi spunea Albert Berger pe Otopeni acum vroe 3 luni, „nu filmeaza prea mult acolo”. Desi mai mica in volum, cinematografia britanica e suficient de puternica. In plus, se face multa televiziune. Altfel, Londra e unul din cele mai mari centre de teatru din lume. Sunt peste 200 de teatre in oras si e o chestie obisnuita sa ruleze piese in care joaca actori de talia lui Anthony Hopkins, Ian McKellen, Rupert Everett, Danny deVito etc. (astia sunt doar cative din cei pe care i-am vazut eu pe afise). Asa ca tot ce-am spus despre Hollywood se aplica si Londrei, chit ca e vorba de teatru si in general de bani mai putini. O chestie similara se intampla si cu muzica, pentru ca spre deosebire de Hollywood care inseamna numai film, Londra e mult mai mult decat oricare din trasaturile sale definitorii. Tot discursul asta, de fapt, mi-a fost inspirat de un saxofonist pe care l-am auzit cantand pe strada langa metrou la Angel. In centru, dar nicidecum in zona turstica. Nici macar nu e o zona prea circulata, sau vestita pentru manifestari culturale. Iar omul asta canta dumnezeiste la saxofon. Extraordinar de priceput instrumentist, la mila trecatorilor care se intampla sa aiba vreo lira sau doua in buzunar.

M-am gandit ca asa trebuie sa fi aratat si renasterea. Cati pictori extraordinari or fi murit anonimi in Florenta secolului 15? 10:57

Multicultural

Cand lucram in cinematografie am trait multe despartiri. Munca este aproape integral pe baza de proiect, asa ca apuci sa lucrezi cu un grup de oameni o perioada suficient de scurta incat sa nu conteze prea tare, dar suficient de lunga si cu suficient timp petrecut impreuna incat sa dezvolti anumite relatii al caror potential e evident. De obicei dureaza 2-3 luni. Apoi vine implacabil despartirea, si constientizarea faptului ca e foarte probabil ca pe cei mai multi din echipa de vreo 200+ de oameni alaturi de care ai petrecut ultimele doua-trei luni sa nu-i mai vezi niciodata. E trist, dar nu prea e nimic de facut. Am incercat sa tin legatura cu oameni prin email. Functioneaza 2-3 luni. Facebook, de data mai recenta, pare sa mearga ceva mai bine. Afli despre vietile lor, despre ce li se intampla, daca sunt bine sau daca au belele si poti sa te simti mai aproape de ei, sa le simti intr-o oarecare masura bucuria sau suferinta. Dar chiar si asa, exista o anumita deconectare. Oamenii astia traiesc prin tot soiul de parti ale globului destul de indepartate si nu e comunicare in adevaratul sens al cuvantului. Mai degraba un soi dubios de voyeurism.

E minunat cand se intampla sa reintalnesti oameni care ti-au fost dragi, simpatici sau cu care ai colaborat bine. Sau cu care ai impartasit o bere, un zambet si-o poveste. M-am intalnit cu Tim Wooster dupa 3 ani, la Blood and Chocolate. Cu Andy Williams, pirotehnistul cu care am baut in hotelul Doina din Poiana cand mi-a povestit despre nevasta lui rusoaica si mi-a spus despre cat de bine a crezut ca m-am descurcat la film si cu care eu m-am purtat ca un badaran m-am reintalnit dupa 5 ani. L-am reintalnit chiar si pe Steve Andrews, care-a venit din Australia sa filmeze o reclama la Xbox prin centrul Bucurestiului, la 4 ani departare de Cold Mountain. In mai, cand am fost in Romania, m-am vazut pe aeroport cu Albert Berger, producatorul de la Cold Mountain, american cu origini romane care dezvoltase o pasiune pentru muzica populara. Am fost surprins sa vad ca-si aminteste de mine, si am fost si mai surprins cand l-am descoperit pe Phil Bray pe Facebook, foarte recent, si mi-a spus ca si el isi aminteste de mine, dupa 10 ani.

Ramane insa faptul ca pe foarte multi din oamenii pe care ii intalnim intr-un anumit moment al vietii nu mai apucam sa-i revedem vreodata. Sunt tare curios cum mai e Jennifer, persoana careia ii datorez aproape integral cariera mea in cinematografie si o buna bucata din viata mea. La fel, pe Davey probabil ca n-o sa-l mai vad niciodata. Davey se intoarce in Canada si apoi nu stie in ce directie o sa mearga. Eu nu vreau sa ajung vreodata in Canada, poate decat daca iese planul cu plimbarile plin lume sponsorizate. Si l-am cunoscut prea putin pe Davey, suficient insa cat sa-l indragesc si sa iau ca pe un dat faptul ca o sa fie mereu prin zona si ca o sa putem oricand sa iesim la o bere care apoi sa se transforme in multe altele, combinate cu alcooluri tari si tot soiul de alte substante dubioase. Pana la urma s-a intamplat doar de vreo 3 ori. E o metoda buna sa putem constientiza precaritatea conditiei umane, captiva in permanenta incertitudinii momentului.

M-am uitat in jur la un moment dat cand Sam si Manfred cantau si am reflectat din nou cateva momente asupra adunaturii pestrite in mijlocul careia ma aflam. Una din treburile care ma distreaza in astfel de ocazii, sa enumar tarile din care provin oamenii. Aveam in cazul asta Elvetia, Guatemala, Africa de Sud, Spania, Canada, Anglia, Brazilia, Columbia, Australia, Portugalia, Statele Unite... or mai fi. Cred ca mai sunt. Predominanta Commonwealth si nativi de engleza, e drept, dar suficient de condimentata incat engleza vorbita sa fie alterata de tot soiul de accente, dialecte si cuvinte de alta provenienta. Ma uit la sud-africani, australieni si canadieni, la cat de natural se comporta in Londra si ma amuz in sinea mea cand oamenii ma considera perimat pentru ca vorbesc inca de vremea imperiului. Suntem prea aproape de vremurile alea, bronzul reginei Victoria care supravegheaza intersectia de la capatul de nord al podului de la Blackfriars e inca stralucitor. Mi-am dat seama ca, izolati si desfasurati cu totii pe coordonate atat de diferite, de natii, varste, sexe, rase si culori dintre cele mai diverse si cu care am prea putine in comun, oamenii astia sunt de fapt tot ce am. Sunt grupul meu, tribul meu, sunt cei carora le apartin. Iar sentimentul asta de afiliere sociala e minunat, e extraordinar de comfortabil. 3/5 in piramida lui Maslow. Poate mai mult. 09:49

FFC

Speram sa mergem pe Craven Cottage, doar e stadionul meu preferat din Anglia. Cu balustradele lui de lemn ornat, mic, ascuns intre casele victoriene cu gradina larga din Hammersmith, mi se pare ca seamana cu un teatru elisabetan. Si e o echipa mica, nu prea are cum sa aiba dusmani, oricat ar insista ca sunt rivalii lui Chelsea. Suporterii lui Fulham nu sunt hooligans, sunt bunici care-si aduc nepotii la stadion sa se bucure de o zi insorita pe malul Tamisei.

Acum cativa ani ziceam ca e echipa mea preferata din Londra, dar rezultatele impotriva lui United din ultima vreme nu prea le ajuta cauza in momentul asta. Tottenham e mult mai inofensiva impotriva alor mei si joaca un fotbal mult mai ambitios. Incep sa dezvolt si cu cartierul un anumit soi de relatie. Suporterii lui Tottenham sunt la polul opus. Printre cei mai violenti, atat cat de violenti mai pot fi in fotbalul ultra-supravegheat de acum, iar zona in care e stadionul e cea mai rau-famata din Londra, desi m-am plimbat noaptea pe langa Tottenham Hale si tot pustiu era.

Am aflat ca nu mergem pe Craven Cottage. Usor dezamagit, dar pana la urma a fost mai bine. Stadionul e accesibil si pot ajunge oricand. Baza de pregatire e o chestie in care publicul are acces mult mai greu, si mi-ar fi fost si foarte greu sa ajung de unul singur. E doar la vreo trei statii de tren distanta de Wibledon, dar nu pre calatoresc cu trenul si tin minte ca ultima data faptul ca n-am stiut sa deosebesc Hampton de Hampton Court a costat vreo 5 kilometri.

„Ce multe masini scumpe!” zice Dom. „Evident, e un loc in care vin fotbalisti, ce te astepti. Oameni care cu salariul pe o saptamana ar putea cumpara cam 10 din astea.” Era doar un BMW serie 5 si chiar nu mi s-a parut ca parcarea e asa spectaculoasa. Un Jaguar sport si un Porsche Carrera, cam atat am remarcat iesit din comun. Ori nu era nimeni la antrenament, ori mai exista chiar si in Premier League fotbalisti cu bun simt.

„Fulham Football Club, buna ziua!” raspunde la telefon fata de la receptie care ne-a dat ecusoanele. Dupa cum arata, as zice ca e poloneza. Iar coordonatorul, Ali Halloul, cam ciudat. Magrebian? Maroc, Algeria? Probabil.

Din grupul nostru de vreo 8, suntem vreo 3 carora ni se pare mare smecherie treaba asta. Faptul ca suntem in sediul unui club din Premier League. Mai ales ca pe formularul de inscriere scrie clar, la inceput: „Din momentul asta reprezentati Fulham Football Club. In toate activitatile intreprinse pentru noi va trebui sa purtati insemnele clubului...” Rowanne se face ca nu-i pica bine treaba asta. Se alinta, a venit special imbracata in tricoul lui Chelsea, cu emblema aurita si cu „12 European Champions” pe spate. Ma batea gandul sa ma duc in tricou cu United, dar mi-am zis ca ar fi nerespectuos. Si inca ar fi fost mai bine decat Chelsea. Aveam tricoul cu Steaua. 86 European Champions.

„Bineinteles, suntem constienti ca nu toti sunteti suporteri Fulham. Fiecare e liber sa-si sustina propria echipa. Eu insumi sunt suporter Tottenham. Dar atata timp cat port in piept emblema clubului il reprezint si incerc sa atrag oamenii spre Fulham, mai ales ca actionam in principal in districtele din jurul stadionului, iar principala noastra baza de suporteri vine de aici. Multa lume, cand aude de Fulham crede ca e vorba de fotbal, dar de fapt facem mult mai multe chestii in afara de fotbal. O sa vedeti ca ne implicam in comunitate intr-o multime de feluri si o sa puteti sa alegeti activitatile de care va simtiti cel mai aproape.” Toate echipele din primele doua divizii fac asta. Sunt convins ca e mai degraba exercitiu de PR decat dorinta sincera de a aduce un plus de valoare in comunitate, dar cu siguranta sunt foarte sensibili la posibilitatea de a descoperi fotbalisti talentati cat mai aproape de zona in care au stadionul. O sa incerc sa reprezint cat pot de bine Fulham Football Club. Multumesc angajatorilor mei pentru ocazie! 10:21

Woolwich

Desi e relativ departe de centrul Londrei istorice, Greenwich pare sa fi avut un rol important in istoria Londrei, si implicit a Marii Britanii si a lumii in ultima jumatate de mileniu. Acum parte a orasului integrata total, cu linii de metrou si tot tacamul, Greenwich pare a fi cartierul care are cele mai multe obiective istorice din afara centrului Londrei. Iar cand zic obiective istorice ma gandesc la cladiri legate direct de cursul istoriei, de monarhii englezi, de succesiunea lor si de razboaiele pe care le-au purtat. In Whitechapel s-au intamplat multe: refugiul hugenotilor persecutati in Franta, rezidenta lui Gandhi cand a stat in Anglia, faimoasa turnatorie care a facut majoritatea clopotelor din Londra medievala, William Booth si Armata Salvarii etc. Bow il are pe Charles Dickens, Wapping pe capitanul Cook. White City are Olimpiada din 1908 si toata mostenirea ei, chit ca stadionul olimpic e acum daramat. Hammersmith si Fulham au si ele o gramada de obiective, chit ca n-am umblat eu prea mult pe acolo.

Dar Greenwich e in primul rand celebru pentru meridianul care da ora exacta intregii planete. Si evident ca are, in consecinta, si observatorul astronomic, si crasme care se lauda ca se afla la longitudinea 0° 0' 5”. In Greenwich s-au nascut Henry al VIII-lea (ala cu 6 neveste) si Elisabeta I si aici si-au avut si resedinta. E probabil ca Anglia a cunoscut o perioada de inflorire extraordinara in vremea lui Henry al VIII-lea, altfel n-ar fi avut tupeu sa se rupa atat de violent de papalitate si sa-si-l asume pe papa ca dusman. Faptul ca tot Henry al VIII-lea a construit complexul imens de la Hampton, care include palatul, curtea, gradinile si iazurile si ca principala lui ocupatie era sa-si decapiteze neveste pare sa insemne ca mare lucru de facut in rest nu prea avea.

In Greenwich exista Royal Naval College si pe-aici pe undeva trebuie cautata originea imperiului colonial britanic, cel mai mare pe care l-a vazut vreodata pamantul. Si in Greenwich a fost mutat in 1716 Royal Arsenal, locul din care au plecat tunurile care au facut forta respectivului imperiu.

Ajung relativ des in Greenwich pentru ca locuiesc relativ aproape si pentru ca imi place sa traversez Tamisa cu feribotul de la Woolwich. Ieri am traversat prima data cu bicicleta si, pentru ca distantele sunt mai scurte cand te deplasezi cu roti, am mers putin si inspre Lewisham, pana la Woolwich Arsenal, pe care de obicei il ocoleam din lipsa de timp, in ciuda promisiunii muzeului care te intampina cum cobori de pe feribot.

Woolwich Arsenal, platforma pe care lucrau in 1914 cam 80.000 de oameni, este acum o zona rezidentiala relativ accesibila care mai pastreaza doar cateva din cladirile care i-au facut numele. Poarta de la intrare se lauda ca ar fi intacta de mai bine de 500 de ani, iar muzeul artileriei din centrul complexului e gura care spunea povestea locului oricui vrea s-o asculte. Judecat dupa standardele celorlalte muzee londoneze, Firepower (numele oficial al institutiei) e mult mai putin spectaculos. Singurul lucru care mi-a atras atentia e ca poti imbraca uniforme militare din diverse epoci si te poti poza cu ele. Altfel, tunuri, tunuri, tunuri si chiar daca sunt cateva piese spectaculoase (unul din tunurile originale care au pazit stanca Gibraltarului sau tunul pe afetul caruia a fost purtat George al VI-lea pe ultimul drum) prea multa variatie nu prea exista in artilerie daca nu esti pasionat in mod special. Chit ca e diferenta mare intre tunurile din secolul XV si cele moderne. Mi se pare ca lucrurile ar putea arata mai bine daca ar fi gandite putin mai comercial, dar pana la urma oamenii care se ocupa de soarta muzeului isi cam inteleg pozitia si isi dau seama ca nu sunt in cea mai fierbinte zona turistica cu putinta.

Cand am plecat am mai aruncat o privire spre Dial Arch, un pub cu terasa aflat pe locul in care, in 1886, muncitorii de la Royal Arsenal au infiintat un club de fotbal care avea sa devina, in 1913, odata cu mutarea pe Highbury, Arsenal FC. 12:46

Southbank

Cand ma intorc noaptea acasa imi place sa fac dreapta de pe Strand la Aldwych, pe Waterloo Bridge, apoi sa pedalez pe aleea pietonala care merge, cu intreruperi, de-a lungul Tamisei pe parcursul catorva zeci de kilometri. Eu o urmez doar pana la Tower Bridge pentru ca mai la est de atat n-as mai putea traversa raul, si chiar mi s-a intamplat intr-o noapte sa ma panicheza gandul ca as putea ramane blocat pe undeva prin Greenwich, fara posibilitatea de a trece pe malul nordic pana dimineata, cand incepe sa circule feribotul de la Woolwich.

Noaptea, in jurul orei 2, Tamisa e la flux maxim si apa urca pana aproape de balustrada. Pe portiuni destul de lungi aleea pietonala e foarte lina iar bicicleta mea e foarte rapida, asa ca nu-mi ramane de facut decat sa ma apropii de mal si sa savurez spectacolul oferit de luciul apei. De multe ori tulburat in zilele cu vant puternic, raul e de obicei linistit noaptea si mi se pare ca imi imprumuta si mie ceva din linistea lui in cele 10-15 minute in care dau binete Teatrului National si tuturor manifestarilor culturale dubioase care se desfasoara vara pe esplanada din fata lui, targului de vechituri din Gabriel Wharf, turnului OXO si galeriei bine luminate din fata lui, muzeului Tate Modern si mestecenilor pitici care ii ornamenteaza intrarea, teatrului Globe pe care Sam Wanamaker a avut ambitia sa-l reconstruiasca identic cu felul in care se jucau si se vizionau piese in vremea marelui Will, galeonului cu care Sir Francis Drake a trecut prin stramtoarea care-i poarta numele in cautarea unui drum spre India care sa ocoleasca posesiunile spaniole, cuirasatului HMS Belfast care supravegheaza cladirea moderna a primariei si tuturor podurilor la est de Blackfriars, pana la Tower Bridge a carui priveliste mi-a devenit atat de familiara incat de-abia daca mai apuc sa-i remarc maiestuozitatea care impresioneaza turistii atat de tare incat cei mai multi uita ca podul caruia Londra ii datoreaza istoria e cel de alaturi, London Bridge, mult mai putin spectaculos, dar mult mai adanc patruns in constiinta acestui oras nascut metropola. Ziua e un traseu imposibil cu bicicleta din cauza miilor de turisti care se plimba incoace si incolo pe diverse portiuni si blocheaza in multe puncte trecerea.

Mi se pare insa ca noaptea privelistea e mult mai spectaculoasa si abia cand soarele e ascuns iar raul urca pana aproape de trotuar poti sa realizezi cat de impunator e de fapt Turnul Londrei, ale carui forme rectangulare se intrevad deasupra luciului de apa dominand panorama vechiului Londinium. Abia in felul asta mi-am dat seama care a fost ideea lui William Normandul cand a hotarat sa rupa traditia ilustrilor sai inaintasi care s-au ferit sa-si puna resedinta intre zidurile romane si sa domneasca peste orasul de negustori latinizat in limba si obiceiuri de la distanta, din siguranta oferita de zidurile abatiei Westminster. A fost, se pare, un gest extrem de indraznet al vikingului, sa-si planteze castelul ca un pumnal in fix inima pagana a orasului pe care nu l-a cucerit de fapt niciodata (am invatat din cartea lui Boris Johnson ca dupa ce l-a omorat pe Harold la Hastings, pentru William au urmat luni bune de negocieri cu primarul Londrei legate de intrarea in oras, Cuceritorul nefiind nici pregatit, nici suficient de curajos pentru o infruntare armata cu targovetii cu sange latin).

Ma uit uneori la pilonii de lemn de la Queenshithe si ma gandesc cate probleme trebuie sa fi avut docherii din vremea lui Alfred cel Mare cu mareele a caror cauza trebuie sa le fi parut tare misterioasa. Vis-a-vis de ele, pe malul sudic, am filmat buletinul de stiri din filmul lui Katy, pe plaja de sub Globe unde scrie mare BANKSIDE cu litere metalice, scris care se vede doar la reflux. Aici ne-a prins fluxul si ne-a udat echipamentele cand Katy n-a vrut sa ma asculte si sa ia seama la miscarea raului si aici am aflat de oamenii care isi fac o meserie din a cauta in fiecare zi relicve si bijuterii pe plaja dezvelita de retragerea apei.

„Gasesc vreodata ceva?” am intrebat eu. „O, da, o gramada de lucruri” Evident, altfel n-ar face-o, nu-mi place de mine cand pun intrebari stupide. Iar individul care mi-a predat mica lectie de sociologie – aveam sa aflu la final de la Leah – a fost Mark Rylance. Care, aveam sa aflu mai apoi de la multa lume, e socotit cel mai bun actor de Shakespeare din Anglia. Pentru ca in Anglia actorii care joaca Shakespeare formeaza o categorie separata. 12:01

Bike bike love

Vineri am vazut-o prima data, acum aproape o saptamana. Mi-a placut din prima si am asteptat nerabdator a doua zi, sa ne plimbam impreuna. Ne-am vazut in acelasi loc, in fata la Hampstead Theatre unde troneaza o poza mare cu Oscar Wilde si promisiunea unei piese de-a lui la inceput de septembrie, cu Rupert Everett. Era 1, iar la 4 trebuia sa ajung la munca. Mai trecusem prin Swiss Cottage o data pe jos, pe 1 decembrie, cand am vrut sa merg pe jos intre East Finchley si Finchley Central si o data cu autobuzul dinspre High Barnet spre Golders Green, dar nu cunosteam zona si aveam doar o idee vaga unde ma aflu. Asa ca ne-am plimbat foarte mult la intamplare. Am trecut pe langa Lord's Cricket Ground la St. John's Wood, unde concursurile de tir cu arcul din primele zile ale olimpiadei erau in plina desfasurare si unde era intrare libera pe care am ratat-o pentru ca voiam sa profit cat mai mult de prima noastra plimbare impreuna. Dupa aia Baker Street si la un moment dat, fara sa-mi dau seama prea bine cum am ajuns in Regent's Park. Am ajuns la munca la timp si m-a asteptat pana am iesit. Seara ne-am intors amandoi acasa pe un traseu ciudat, prin Holborn, Euston Road apoi Aldwych si drumul obisnuit. Am ocolit putin, dar la fel, era prima data cand o aduceam acasa asa ca nu mi-a pasat prea tare. Duminica am lasat-o singura si m-am dus la petrecerea lui Dylan.

Luni m-am trezit devreme, mult prea devreme fata de cat as fi vrut sa dorm si, desi am avut un somn foarte agitat si deloc odihnitor am calarit-o toata ziua, in vreo 4 reprize lungi. Am incheiat seara pe la 4.30 am, intorcandu-ne de la Waterloo, dupa ce am vazut ultimul Batman la IMAX-ul de la BFI. Ploua si era o vreme ingrozitoare, am fost foarte tentat sa luam autobuzul inapoi, dar ma bucur ca n-am facut-o. Cand am ajuns in fata la Tate Modern ploua atat de tare incat abia reuseam sa tin ochii deschisi si nu prea vedeam ce se intampla in fata mea. Am traversat Millenium Bridge, podul pietonal care leaga Tate Modern de St. Paul's si City si speram ca pe malul nordic ploaia sa ne mai slabeasca. Bineinteles ca eram amandoi leoarca. Iar ploaia nu ne-a slabit, cel putin nu pana pe la Aldgate. Cand am trecut de Whitechapel inca mai curgea apa din cer, dar ceva mai linistit. Iar pana in East Ham se oprise de tot.

Marti eram atat de obosit incat abia am reusit sa ma ridic din pat, dar n-am iesit din casa, iar miercuri inca ma resimteam, asa ca am lasat-o din nou singura acasa si am renuntat la ideea de a ne mai plimba dupa munca. Dar ieri a fost totul in regula, am fost si ne-am intors impreuna, incepem sa optimizam traseul si pare sa dureze din ce in ce mai putin. Aseara am facut cei vreo 18 km intr-o ora, si am si apucat sa ne bucuram putin de malul Tamisei in flux maxim, de cele doua veliere care au aparut zilele trecute in fata unui club de fitze luminat in culorile tricolorului francez si de privelistea unui Tower Bridge pustiu si luminat cu albul rece specific obiectivelor a caror iluminare o face EDF, cu cercurile olimpice coborate la vertical si vizibile din departare. Velierul cel mare se cheama Belem, si face o poza foarte frumoasa dinspre malul de nord, cu suprastructurile HMS Belfast aparand din spatele catargelor lui subtiri, luminate de verdele cald omniprezent in noptile londoneze de cand cu olimpiada.

Imi imaginez ca de-acum o sa fim mai mult sau mai putin nedespartiti asadar, eu si bicicleta mea. E fix asa cum am vrut-o, usoara, rapida si perfecta pentru oras. Ma inspira foarte tare in vederea excursiei lungi pe care o planuiesc, si cred ca la anul o sa avem deja o avanpremiera. Am facut vreo 80 de kilometri dupa doar o zi si dupa o lunga perioada fara antrenament, treaba care a durat cam 5 ore. Cu siguranta e accesibil un tur al Angliei de vreo 2-3 saptamani, la anul prin mai. Apoi, in 2014, ma gandesc si la un tur al Romaniei, pe care am fost tampit ca nu l-am facut pana acum. Tot vreo 2-3 saptamani. 12:15

Come together

Speram sa vad mai mult din Olimpiada asta decat am vazut. Speram sa fie un soi de sarbatoare populara, in care nu numai ca toti localnicii or sa se implice, dar Londra sa si devina un soi de capitala turistica a lumii. Unica referinta pe care o am in minte este Festivalul George Enescu, in timpul caruia centrul Bucurestiului se transforma foarte frumos si multimea de oameni care fie trec prin Piata Revolutiei, fie fac naveta intre Sala Palatului, Ateneu si Sala Radio sau salile de concurs de la Conservator creeaza o sinergie din care pare sa se nasca o idee mai mare decat oricare dintre ei si ceva dincolo de suma partilor: intr-un fel inefabil, muzica ia in stapanire centrul Bucurestiului in fiecare luna septembrie a anilor impari. E drept, ultimele 3 editii ale festivalului le-am vazut chiar din mijlocul lui si e posibil ca asta sa fi fost un factor major in dezvoltarea simtului asta al meu cu care am perceput muzica clasica chiar si dupa ce orchestra tacea. Lucrurile nu stau la fel cu Olimpiada, si e posibil ca pentru miile de voluntari care indruma spectatorii de la iesirea de metrou din West Ham deschisa special pentru olimpiada lumea sa insemne sport pana pe la sfarsitul lui august.

E clar ca se intampla ceva in oras, multe lucruri s-au transformat in bine, Londra a inceput sa arate bine noaptea si oriunde ai intoarce capul, doua lucruri sunt omniprezente: sportul si simbolurile natiunilor. Prilej bun pentru locuitorii unui oras atat de multi-etnic sa se mandreasca cu originile lor. Se vad pe strada steaguri si tricouri ale unor tari de care putina lume a auzit, iar oameni care altfel se mandresc cu faptul ca-s nascuti in Londra isi aduc aminte ca originile lor sunt de fapt prin Antigua, Aruba, Trinidad-Tobago sau cine stie ce alta insulita caraibiana. Mandrele natii africane, imperii puternice intr-o vreme in care domnul Livingstone nu-si descoperise curiozitatile legate de izvoarele Nilului, au si ele reprezentanti pe strazile si metrourile Londrei: am vazut in ultimele zile scutul Masai de pe steagul Kenyei pe o multime de revere. Multi brazilieni, intotdeauna veseli, galagiosi si in dispozitie muzicala, nerabdatori probabil in asteptarea celor doua momente in care atentia lumii se va indrepta asupra lor: WC2014 si Rio2016.

„Stii cumva cum se ajunge la Stratford, la Parcul Olimpic?” ma intreaba in statie la Tower Hill un domn cu o sapca de pe care se vedea frunza de artar. Nu e multumit de ce-i spun. „Fiecare om pe care-l intreb imi spune altceva” „Poate si pentru ca sunt atat de multe feluri de a ajunge acolo. Dar nu-i cam tarziu? Mai sunt probe acum?”

„Ah, vrem doar sa vedem stadionul si complexul.” Iata si turistii olimpici, imi spun. „Sunteti din Canada?” deschid conversatia conventionala. „Sunt nascut in Portugalia, dar am crescut in Canada, iar acum traiesc in China.” Ah, da. Cum de-am putut sa ma gandesc ca omul isi are originile intr-un singur loc? Limba materna e portugheza, dar casa lui e Toronto. Iar in China s-a dus datorita nevestei, care-i de acolo, dar si pentru ca tara e spectaculoasa si viata e ieftina. Cu siguranta a vazut olimpiada de la Beijing, si ii propun sa ne vedem la Rio, unde sper sa fiu peste 4 ani.

„Am fost acolo de 5 ori, dar nu imi place in mod deosebit. Nu e sigur, iar acum, in goana dupa dezvoltare economica distrug si lucrurile bune pe care le au. Dar bineinteles, trebuie sa te duci sa vezi cu ochii tai.” Trebuie, asa e.

„Verushka? Ce fel de nume e asta?” „E un nume rusesc, dar eu sunt jumatate venezueleanca, jumatate italianca” Aha. 8.31 milioane de locuitori in Londra, dar oare cati londonezi?

„Pentru mine, nimic altceva in afara de a calatori si a vedea lumea nu are sens. Iar faptul ca sunt aici acum si ca muncesc e parte din planul meu de a strange bani si de a calatori.” mi-a spus Nicole duminica seara. Multa lume pare sa impartaseasca ideea asta. Poate sunt eu defect. 13:46

Alina

„Ai auzit ca am luat un argint?” „Alina Dumitru?” „Da, la judo.” „Hm, doar argint?” am zis cu o aroganta amendata imediat de interlocutorul meu.

Stiam ca Alina o sa faca treaba buna pentru ca pur si simplu e foarte buna. Si nu incape nici o indoiala, argintul de azi dupa aurul de la Beijing o aseaza pentru eternitate in galeria marilor sportivi romani. Adaugati la asta si faptul ca Alina concureaza cu succes la varf (intelegand prin asta medalii la mondiale si europene) de vreo 8 ani. Dar e drept ca speram la aur. Ar fi fost fantastic, ar fi ajuns la fel de temuta ca japoneza pe care a batut-o in semifinala la Beijing si si-ar fi scris numele foarte adanc in istoria olimpiadelor.

Nu vreau sa eclipsez in nici o masura performanta ei pentru ca nici nu se poate, nici nu merita eclipsata. Suntem norocosi ca Alina Dumitru e romanca, suntem norocosi ca avem o judoka atat de buna. Dar vestea argintului mi-a lasat un gust amar, ca si cum n-ar fi fost vestea pe care o asteptam. „Second place is the first loser” spunea Ayrton Senna si apelez de multe ori la vorba asta convins fiind ca a doau treapta a podiumului e unul din cele mai incomfortabile locuri de la olimpiada.

Exista multe circumstante in jurul carora se poate pune cate un „daca” si se poate visa la al doilea aur olimpic romanesc la judo. In primul rand, o asemenea competitie nu se castiga fara un pic de noroc. Un meci dureaza 5 minute, si poti fi eliminat pentru o secunda de neatentie. Un picior ridicat 2 centimetri mai mult decat trebuie de la sol. Bang! Te trezesti pe tatami si auzi cuvintele fatidice: Ippon! Sore made! Sau adversarul joaca urat, ultra-defensiv, intra in tine si te forteaza la o penalizare, dupa care fuge de tine tot restul celor 5 minute. Apoi, degetul accidentat al Alinei.

Dar cand se trage linie, ce conteaza cel mai mult e rezultatul. Si pe langa stralucirea mai palida a acestuia fata de asteptarile pe care le aveam, se mai impune cu claritate un adevar: brazilianca Menezes a fost mai buna. Insistenta, ambitioasa, puternica, tot timpul cautand ba piciorul Alinei pentru secerari, ba mana pentru kansetsu. Si chiar daca Alina a parut ca se simte nedreptatita la penalizare, brazilianca a fortat-o sa o ridice si sa piarda puncte.

Momentul decisiv al meciului a fost fara indoiala yuko-ul reusit de Menezes. Am vazut meciul in doua variante, pe BBC in engleza si pe un site brazilian. Brazilienii au exclamat imediat: „Ippon!”, dar mi-a fost clar ca n-a fost nici vorba de asa ceva. „Fantastic Tomoe-nage!” s-a multumit sa spuna comentatoarea engleza. A fost fara indoiala yuko, dar mie, care respiram in ritmul miscarilor kimonoului alb, nu mi s-a parut atat de minunat. Menezes a sarit cu ambele picioare in fata iar proiectarea a fost laterala. Alina a cazut pentru ca brazilianca s-a napustit decisiv spre ea, cu toata forta. E drept, a ajutat-o si incercarea de secerare de dinainte, care a obligat-o pe Alina sa-si ajusteze pozitia, asa ca in momentul procedeului nu avea stabilitate deplina.

Cu penalizare si yuko impotriva si doar 47 de secunde sa le recupereze, Alina stia ca aurul s-a departat foarte tare. Mi se pare ca privirea ei cand se ridica dupa tomoe nage cam spune povestea meciului, si cred in acea privire se vede cel mai clar ca a pierdut meciul. Probabil ca un waza-ari nu i-ar fi fost imposibil, dar aici e meritul braziliencei ca a stiut sa tina ritmul sus, sa continue sa atace si sa nu se adaposteasca dupa acel yuko. Si nu numai ca a castigat aurul olimpic, a facut-o si cu stil, morote-le cu care a castigat waza-ari a fost executat aproape ca la carte. Remarcabila si insistenta de a se duce direct intr-o fixare, desi ambele stiau ca - in cele 7 secunde ramase – e total inutil.

Felicitari Sarah Menezes, 22 de ani si campioana olimpica din material veritabil, dupa cate se pare. Dar multe, extrem de multe multumiri Alina Dumitru pentru ca a reusit ceva ce doar foarte, foarte putini oameni reusesc: m-a facut sa fiu mandru ca sunt roman! 06:07

When I'm Sixty-four

„Este cu siguranta un eveniment unic, si nimeni nu stie ce se va intampla”

„De fapt a mai fost un jubileu, in 1897” Eu si gura mea mare. „You’re so argumentative” ma cearta Fabrizio. „A mai fost un singur jubileu de diamant”, imi da tot el peste nas. „Jubilee au mai fost”.

Au mai fost, da. Invitatii din studioul BBC depanau tot felul de amintiri, in functie de varsta si de pozitie. Unii tineau minte jubileul de aur, de acum 10 ani. Altii spuneau ca au fost martori si la cel de argint, din 1977. Mai putini, ce-i drept, isi aminteau de incoronarea reginei, din 1952. Si e adevarat, 60 de ani pe tron e un timp lung. Inca suntem prea aproape de evenimente ca sa le putem judeca obiectiv, dar e clar ca domnia Elisabetei a II-a va defini o epoca. Nu stim inca ce se va spune despre epoca asta. Victoria a ramas in istorie ca regina Imperiului Britanic, a cuceririi Africii, Indiei si Oceaniei, cu toate ca ea, saraca, pare sa fi fost interesata mai degraba de viata culturala a regatului. Elisabeta I si-a lasat numele peste o epoca a infloririi culturale, a artelor, a lui Shakespeare, Bacon sau Marlowe, chiar daca principalele ei interese au fost in zona explorarilor geografice si a stabilirii dominatiei engleze in oceanele Atlantic si Indian. Istoria e capricioasa, si o sa ramana in sarcina ei judecata acestei lungi domnii a casei de Windsor.

Exista insa o atmosfera idilica, un aer de poveste care a inconjurat intotdeauna regalitatea britanica. Imi aduc aminte ca anul trecut ne-am adunat cu totii in jurul televizorului (singura ocazie in care am vazut televizorul din sala de conferinte de la Five’s pornit) sa ne uitam la nunta lui William si Kate. Desi e personalitate politica, regina pare sa pluteasca intotdeauna peste disputele intre liberali, conservatori si laburisti, peste schimbarile de guvern, peste scandalurile in care sunt implicati parlamentari, peste dezbaterile despre lira si zona euro sau relatiile economice cu Uniunea Europeana. In general, mie regina mi se pare o batranica tocmai buna de aratat turistilor, si posibil sa nu fie mai mult de atat chiar daca David Cameron a spus ca intalnirile saptamanale cu ea sunt foarte importante.

Dar in aceste ultime trei zile in care s-a sarbatorit ca in povesti jubileul de diamant, mi s-a parut ca Regina Elisabeta a II-a a aratat ceea ce reprezinta de fapt: cel mai important simbol national al Regatului Unit, singurul om care are puterea de a aduce impreuna – indiferent de ocazie – toti cetatenii englezi, scotieni si galezi. Da, chiar mai importanta decat David Beckham, Adele, Sir Alf Ramsey sau Sir Geoff Hurst. N-as putea spune cu exactitate daca si mai importanta decat Paul Mc Cartney, pentru mine el a fost momentul culminant al jubileului, nicidecum iesirea la balcon si parada de avioane de azi. Nici macar parada de 1000 de ambarcatiuni pe Tamisa nu m-a impresionat asa de tare, chit ca nu s-a mai vazut asa ceva de vreo 350 de ani.

La un nivel personal insa, sentimentul cel mai pregnant cu care raman dupa aceste 3 zile de jubileu este unul de frustrare. Frustrare ca ma aflu in mijlocul unei sarbatori de a carei importanta sunt perfect constient, dar totusi nu pot s-o impartasesc. Frustrare ca, desi am vrut sa fiu tot timpul im miezul evenimentelor, participarea mea a fost cel mult periferica. Nici n-ar fi putut fi altfel, in mijlocul milionului de oameni adunati sa vada parada de pe rau, sau al sutelor de mii care au inundat astazi bulevardele dintre Westminster si Buckingham, dintre care nu putini au dormit pe strazi mai mult de o noapte doar ca sa prinda un loc cat mai bun pentru a vedea – de la distanta enervant de mare creata de garduri – procesiunea regala. Frustrare ca, desi mi-as fi dorit, n-am vazut-o nici macar de la mare distanta pe regina. Frustrare la vederea tuturor strazilor inchise si a traseelor turistice redesenate in moduri complet neconvenabile in aceste ultime zile. Astazi, indemnat si de ploaia de afara, nici macar nu mi s-a mai parut ca ar merita efortul de a ma deplasa pana in centru in speranta unui loc de unde sa vad macar parada flotilei aviatice. Am iesit doar putin la cumparaturi si chiar si aici, in West Bombay, pub-ul cartierului era inundat cu oameni, Union Jacks si simboluri aniversare. 02:07 

Cina

Am plecat mai devreme de acasa cu ideea, chipurile, sa-l vad pe Mswati al III-lea al Swazilandului. Mi-ar fi placut, nu zic nu. Dar e drept ca nu prea ma asteptam. Cum sa se intample asta? Sa ma duc la receptie si sa intreb „Regele Swazilandului la ce camera sta? Puteti sa-l chemati putin?” Nici macar asta n-ar fi fost prea mare smecherie, intrebarea as fi putut s-o arunc, dar pe langa faptul ca un neica nimeni neverificat cauta un sef de stat, respectivul sef de stat mai e obiectul unor proteste destul de vehemente ale comunitatii swazi din Marea Britanie, care a trimis niste reprezentanti sa picheteze hotelul Savoy, unde era cazat regele. La asta, ce e drept, speram. Sa-i gasesc pe protestatari, sa vorbesc cu cativa dintre ei, sa vad sub ce forma e organizata comunitatea swazi de aici si sa aflu mai multe despre ei. Dar ce treaba am eu cu Swaziland? Am rude pe-acolo? Daca da, atunci sunt rude foarte indepartate. Dar cate locuri mai exotice decat asta stiti?

Cat despre regele Mswati al III-lea, el chiar e un personaj si chiar mi-ar fi placut, daca nu sa-l cunosc, macar sa-l vad. Pe regina Marii Britanii e pana la urma relativ usor s-o vad. Probabil o sa se intample duminica cealalta, la parada de vase de pe Tamisa cu ocazia jubileului. Dar pe Mswati al III-lea, regele Swazilandului, cata lume se poate lauda ca l-a vazut in realitate? L-a vazut, evident, regina Marii Britanii, la cina pe care a organizat-o si care a fost de fapt ocazia venirii lui Mswati in Anglia. M-am gandit initial ca fiind cina de jubileu, o sa fie organizata mai aproape de data exacta, 2 iunie. Dar cina a fost in aceeasi seara in care am citit despre ea in Evening Standard.

Si cum am ajuns la Mswati? L-am cautat pe cel mai exotic? Nu chiar. Stiam despre el pe cand faceam cercetari la Conectys si citeam despre Swaziland. Stiam toate ciudateniile pe care presa le preia in mod normal cand un asemenea personaj intra in atentia ei. Stiam ca are multe neveste (17 in momentul asta si chiar daca n-as fi nimerit numarul exact, nici departe n-as fi fost), ca e obligat prin lege sa aiba cate o nevasta din cele doua triburi-etnii care locuiesc in Swaziland si ca prima nevasta are un titlu pompos, ceva de genul mama-elefant si ca ea da urmasii la tron si asigura regenta daca e cazul. Mai stiam ca Swaziland e o tara saraca si ca au probleme cu HIV. Evening Standard zicea ca saracia e atat de mare incat unii oameni sunt nevoiti sa manance balegar de vaca. Eh, nu stiu cat de literal trebuie luata informatia asta, dar n-am nici o indoiala ca intr-adevar, saracia e mare prin partile alea.

Stiam si de George al V-lea al Tongai, si el a fost invitat la cina aniversara. Si Tonga e o tara saraca, iar George al V-lea e si el acuzat de absolutism, de coruptie si de o viata prea luxoasa comparativ cu mijloacele tarii pe care o conduce. N-am nici o indoiala ca e asa, mai ales ca despre George al V-lea stiu si ca e un tip caruia ii place luxul si fastul, am vazut poze de la ceremonia de incoronare si sunt destul de reprezentative. Dar la cat de binecuvantat de Dumnezeu e regatul Tongai, saracia materiala pare un pret relativ mic de platit. In plus, George al V-lea nu are multe neveste, asta ii scade puncte.

Pana la urma, n-am reusit sa vad nici o fata regala pe viu, va trebui sa ma consolez cu poza care cuprinde mai multe capete regale decat a cuprins vreodata vreo poza si in care Mihai I al Romaniei are cel mai bun loc, chiar in dreapta reginei. Da’ a intrat pe pile, sunt rude si d-asta a prins loc asa bun. N-am vazut nici protestatarii din Swaziland, desi cu ei nu e timpul pierdut. Am fost suficient de entuziasmat cand am cunoscut pe cineva din Noua Caledonie, Swaziland pana la urma e o tara in toata puterea cuvantului, nu doar asa, o insulita cu statut incert de care nu-i pasa nimanui prea tare. Dar am prins o zi foarte frumoasa in Londra, am dat o tura de Victoria Gardens, am descoperit Hotelul Savoy si am aflat de spitalul Sf. Ioan Botezatorul care a fost inaintea lui pe locul ala si din care se mai pastreaza doar biserica regala, cu o arhitectura tipic saxona, reconstruita ultima data in 1832. Am vazut si o statuie a lui Michael Farraday, in fata unei placi asezata de regina Victoria cu mana ei in 1882, asa ca mi se pare ca ziua n-a fost complet ratata. 03:53

EDIT: Nu sunt deloc la curent cu politica internationala. George Toupou al V-lea al Tongai a murit pe 18 martie anul asta. Fratele lui, Toupou al VI-lea este acum regele Tongai, si el a fost invitat la Jubileu. Dar seamana.

Go Pro

A fi profesionist in Londra (IV): IT, Telecom si Alte Tehnologii , 2012-04-26, Britannia International Hotel - Conservatory Bar Area, London, United Kingdom

Britannia International Hotel din Canary Wharf. Suna bine, suna foarte business, suna a genul de loc unde ar trebui sa ai grija cum te imbraci daca te duci sau in care nu ti-ar fi rusine sa inviti niste oameni care au dus cursorul dintre „job” si „cariera” mult mai aproape de al doilea termen.

Am ajuns acolo dupa o noapte scurta si-o zi de munca nitel cam lunga, asa ca am fost sub standard ca prezenta si capacitate de concentrare si absorbtie. De-asta nu-mi mai amintesc foarte mare lucru si de asta mi-as dori sa-i reintalnesc curand pe invitatii de ieri.

Din punct de vedere logistic intalnirea mi s-a parut un succes, desi probabil ca sunt subiectiv spunand asta. Diana imi reproseaza lipsa de implicare, dar aceasta lipsa a mea de implicare mi-a permis pana acum sa fiu capabil de evaluari nepartinitoare ale calitatii intalnirilor, chestie care vad ca tinde sa dispara. Bine, mai e vorba aici si de un soi de diferend – latent deocamdata – care inca nu a escalat si care sper sa nici n-o faca, si de o diferenta de viziune care mai are nevoie de ceva timp ca sa se poata nivela.

Dar macar componentele elementare si masurabile ale unei intalniri de succes au fost acolo. Numerele au fost bune. Am avut invitatii, am avut participantii, invitatii speciali, bugetul, protocolul si o locatie foarte potrivita, cu un serviciu foarte agreabil si pe care am fost capabili s-o modificam dupa bunul plac.

Cam ce am retinut din ce au spus invitatii:

Mircea Bucur a povestit despre cum a vrut sa schimbe aerul romanesc cu unul ceva mai vestic, despre cum si-a creat o retea de networking printr-un MBA care l-a adus aproape de o oportunitate de cariera pe care a ratat-o, ratare pe care a stiut mai apoi s-o transforme intr-un succes, succes de care pare sa se bucure din plin. Cuvantul cheie pe care l-am retinut a fost „smart metering”, ceea ce pare sa insemne colectare si analiza de date, dar probabil ca se duce mult mai departe, pana la modelari si diagnoze. Nu pare sa se potriveasca cu profilul de LinkedIn, dar e probabil ca auzul meu sa fi fost foarte selectiv la locul faptei.

Adrian Nagy a vorbit despre stocare de date de dimensiuni mari si de baze de date de zeci de GB, ceea ce mi s-a parut impresionant in conditiile in care la Conectys eram vreo 3 echipe care slefuiam la o baza de date de cativa GB. Dar Adrian Nagy m-a impresionat in primul rand biografic, cu povestea cum ca n-a vrut sa se mute in Anglia pentru ca la IBM Romania avea o pozitie destul de comfortabila. Iar faptul ca IBM insista sa te aduca in Anglia din Romania iti ofera nu numai o pozitie care sa-ti permita sa negociezi in termenii tai, dar si o statura profesionala destul de inalta.

Personal m-a inspirat cel mai tare prezenta si discursul lui Marius Persinaru de la Xerox. Asa cum el insusi o spune, asteptarile cand spui ca lucrezi pentru Xerox sunt in zona vanzarii de copiatoare. Dar dl. Persinaru a vorbit despre leadership, management, cultura organizationala si management de proces, cuvinte la care m-am activat mai prompt ca un antivirus la un troian prost. Am avut si privilegiul sa ma bucur de o conversatie privata in sesiunea de networking si am plecat cu regretul ca a fost cam scurta.

Prezenta unui Ioan Badea foarte surazator si bine dispus m-a inspirat si mi-a dat incredere. Ioan Badea a fost invitat la prima intalnire de acest gen, iar faptul ca ne-a sustinut si a fost prezent la aceasta a 4-a intalnire inseamna ca i-am dat motive sa o faca. Ceea ce in ultima instanta e destul de aproape de obiectivul principal al acestor intalniri. Iar din scurta discutie cu Razvan mi-am dat seama ca reteaua pe care Diana o vedea cu claritate de acum cateva luni si pe care eu abia acum incep sa o intrezaresc incepe sa se formeze.

Aceasta este o marturie foarte personala si foarte diforma a lucrurilor care s-au petrecut in Conservatory Bar din Britannia International joi seara, dar din pacate este tot ce pot. 03:30

Randuieli

Cate lucruri stiam despre Anglia si englezi inainte de a veni aici? Cate lucruri stiu acum, dupa vreo 5 luni pierdute pe pamanturile astea? Cat de mult ii inteleg si cat de mult ii pot intelege? Raspunsuri grele, pentru ca sunt intrebari cantitative care se refera la lucruri necuantificabile. Ori ca sunt eu prea afectat de lecturile fenomenologice, ori ca Husserl a avut intr-adevar dreptate, dar cred ca tot ce traim e impresie. Si tot ce mi se pare ca inteleg la un moment dat nu este in nici un caz numenul, lucrul in sine, ci impresia mea despre el in momentul ala. Zilele astea au fost propice pentru o recapitulare si o revizuire a impresiilor. Urmeaza cele de care m-am lovit recent, fara vreo ordine sau vreo importanta anume. Dadaist.

Pana si treaba asta cu filosofia e interesanta. Radeam in Romania de separarea intre filosofia analitica si cea continentala, imi spuneam ca n-are cum sa fie chiar asa. Dar e suficient sa dau o tura prin librarii si sa vad cum se deplaseaza accentul de la clasicii germani sau de la filosofia greaca, cum e in Romania, la empiristi si logicieni. Platon e trecut la colectiile de capodopere universale, un soi de beletristica formatoare. Patristica nu exista. Kant e uitat cu desavarsire, Heidegger marginalizat. Locke e la loc de cinste, Russell si Wittgenstein au rafturi intregi. N-are nici o importanta ontologia la vest de Marea Manecii, nici faptul ca Hume sau Newton, nume grele ale instrumentalizarii filosofiei, aveau obiective in primul rand ontologice in demersurile lor.

Credeam ca Sfantul Gheorghe e sarbatorit cu fast in tara asta, chit ca e sarbatoarea nationala neoficiala. Meh... nu prea. Nici macar n-am idee cum a ajuns Sfantul Gheorghe Capadochianul protector al Britaniei. Dar e clar c-ar trebui sa fie treaba importanta, e si pe steag. Are o statuie in Hyde Park, monument comemorativ al unora dintre victimele „Marelui Razboi”, dar una peste alta pare ca e o sarbatoare mai importanta in Romania. Singura manifestare tematica pe care am vazut-o a fost un targ de flori in Trafalagar care a durat doar sambata vreo 8 ore. Un soi de sarbatoare a primaverii mai mult decat orice altceva. Ceea ce aduce mai mult a culte pagane si a timpuri druidice. Nu e nici macar zi libera, desi am gasit un site cu layout de mileniu II care militeaza pentru asta.

Metroul londonez... nici macar nu mai tin minte daca am fost placut impresionat de el sau nu. Stiu ca m-a uimit vastitatea retelei de metrou si mi-a placut precizia orelor de venire a trenurilor. Vagoanele sunt mici si incomode, dar deh, e cel mai vechi metrou din lume, si oricum, doar rareori reuseste sa fie la fel de aglomerat ca Piata Victoriei la 6 dupa-masa in timpul saptamanii. Dar incepe sa ma exaspereze cu aciidentele, opririle, schimbarile de trasee si inchiderile de tronsoane dese si aiuritoare. Am parcurs astazi un drum de 5-6 minute in vreo 30, si m-a lasat la Bermondsey, o zona in care n-am mai fost niciodata. Nici un autobuz in apropiere si pentru primul trebuia sa astept cel putin 10 minute. Halal treaba, TFL! N-am reusit sa raman calm in conditiile in care eram deja in intarziere mare pentru munca si parca toate mijloacele de transport se hotarasera sa mearga prost. Singurul taxi pe care l-am oprit, cu stragere de inima gandindu-ma la cele 2.40 lire pe kilometru, mi-a spus ca nu primeste carduri si, cum n-aveam cash, m-a dat jos. Imi plac plimbarile, dar nu cand sunt in inatrziere si nu prin mizeria asta de ploaie care nu pare sa se mai termine.

Ploaia asta mi-a amintit de poanta aia cu jurnalul imigrantului in Canada caruia i se par toate foarte in regula si foarte frumoase toamna, pana cand iarna exasperanta ii face nesuferite toate aspectele vietii de canadian, inclusiv pe cele pe care le aprecia in mod deosebit inainte de zapada. Sper sa nu ajung pana acolo, dar sper si sa prind macar un pic de vreme frumoasa in vara asta. Bine macar c-au avut bunul simt sa scoata posterele cu reclama celor de la Thames Water care se plangeau de lipsa de ploi si de penuria de apa potabila care ne asteapta. 05:25

Face Britain

Sursa: BBC

Face Britain au facut un video mapping dragut pe palatul Buckingham in seara asta. Steagul britanic, fata reginei in dublu exemplar si la dimensiune mare (10X15m) si reclama la colectia lor de portrete facute de copii cu care vor sa bata nu-stiu-ce record mondial si sa intre in Guiness. Inca un fel de a strange bani pentru filantropie in feluri pe care eu nu le pricep. Pe langa actiunile filantropice din Romania, cauzele de aici mi se par mult mai superficiale, iar metodele ONG-urilor au aspecte dubioase. Doar banii sunt mai multi aici. Si oamenii tot dorm pe strada in saci de dormit pe Piccadilly Lane, in timp ce ploaia bate la cativa pasi.

Terry Fox run. Night walking. Street sleeping. Trebuie sa alergi nu-stiu-cati kilometri. Sau sa mergi nu stiu cat. Sau sa traversezi nu stiu cate poduri peste Tamisa. Sau sa dormi o noapte pe strada. Si pentru asta oamenii ar trebui sa-ti dea bani, care mai apoi sa ajunga la un ONG. Maine (sau ma rog, astazi), 4 colegi ai mei alearga maratonul in Madrid, iar crasma noastra a desfasurat o campanie interna de strangere de fonduri destul de ampla. Si de succes, ni s-a spus. Bun, in regula, sunt convins ca oamenii de la Richard House fac o treaba grozava, ca acei copii pe care ii au in grija au nevoie de ajutor si ca banii or sa fie bine folositi. 

Totodata, de ce a fost nevoie ca 4 oameni sa alerge intr-un maraton intr-o tara straina? N-aveam in nici un fel nevoie de asta. Sa-mi fi spus cineva ca Richard House are nevoie de atatia bani, sau ca ne-am propus sa strangem o anumita suma, era totul in regula. Nu prea imi dau seama de ce e nevoie ca din banii pe care i-am strans sa sustinem si o excursie la Madrid. Promovare mai buna? Nimic nu vinde mai bine o cauza decat o poza care sa asocieze un copil sau mai multi cu saracia. N-ai nevoie de mai mult, nici macar de o sedinta foto profesionala si in consecinta trucata. Nu stiu. E probabil una din diferentele alea culturale pentru care e nevoie de o investigatie adanca in inconstientul colectiv si de o depasire a propriilor programari pentru a le intelege.

Mie mi se pare doar ca in bucatica asta, de chestii care se fac pentru caritate, apare o intreaga clasa de indivizi cu intentii dintre cele mai diverse care capuseaza niste bani care ar fi mai de folos in alte locuri. Si mai sunt si priviti ca eroi pentru ca fac asta.

Este maraton si la Londra maine. Prin Westminster se inchid o gramada de strazi. Mall-ul si Pall Mall sunt oricum inchise pentru ca e weekend, dar am vazut semne si in spate, pe langa Buckingham Palace Gardens, si pe langa Westminster Abbey, pana la Victoria. Lucru care imi aminteste cat am fost de lenes de cand am venit incoace din punct de vedere al exercitiului fizic. Ceea ce uneori se simte. Mi-ar placea ca la un moment dat sa fiu si eu capabil sa alerg un maraton. Cat mai curand. Poate la anul.

Video-mappingul a fost foarte bun, s-a vazut la inceput cat de precis pica lumina pe cladire. In schimb animatia a fost mult mai putin spectaculoasa decat ce am vazut anul trecut pe cladirea arhitecturii, cu banii de la Orange. Fatada palatului Buckingham, asa lata cum e, se preteaza la o gramada de chestii daca lasi imaginatia s-o ia razna. Dar banuiesc ca nu prea iti permiti sa lasi imaginatia sa zburde cand e vorba de portretul reginei. Si-asa banuiesc ca a fost un ditamai demersul pentru a primi aprobarea de a-l pune acolo. Proiectoare in 4 puncte, dar in curtea palatului, asa ca n-am putut sa ma uit de aproape la ele, sa vad cate si de ce putere.

M-am bucurat de Mall-ul pustiu si am urcat usor spre Wellington Arch si Apsley House, pe asfaltul umed si salutand monumentul soldatilor din colonii cazuti in al doilea razboi mondial. M-am bucurat pana la urma si de proiectia asta, prima manifestare concreta a sarbatorilor de amploare care se anunta cu ocazia Jubileului de Diamant – 60 de ani de domnie a Elisabetei a II-a, pe 3 iunie. 03:21