Cowboys and gays

Dallas Buyers Club (USA, 2013), Directed by Jean-Marc Valée

In the age of CGI monsters and graphic novel superhero movies, it is refreshing to see that one can still make an exceptionally good movie with a $5M budget, and be rewarded with a few Oscars for it.

Dallas Buyers club has started at the point that any movie is supposed to start: a good story. The complexity of the main character and the very peculiar string of events makes it very unlikely for such a wonderful story to be completely made up, although I'd sure as hell watch every movie of the writer that could. The fact that is based on real events, like in most cases, neither adds nor retracts anything from the merits of the movie.

To me, the outstanding aspect of this feature, is the unusual ethical complexity of the main character. We are faced with a guy who passes as pretty regular amongst his peers and a complete product of his environment. To most viewers' standards, I guess he's rather unlikeable. And the good thing is, the movie does not try to make him any more likeable. It is a great directorial ability, to tell a story entirely made of facts, leaving all judgements to the audience. And it is interesting to see how, although staying true to himself, the character of Ron Woodroof undergoes a massive transformation.

His homophobia and his exclusively pecuniary motivations are shattered and in the course of his journey we discover his humanity coming out in full bloom from deep beneath multiple layers of social prejudice. And if it was for this aspect only, the movie would still be very good. But the story touches on a much greater number of ethically grey social aspects: the prejudices linking homosexuality with AIDS in the 80s and 90s, the interests of the pharmaceutical industry confronted with the interests of their clients, regulation of food and drugs and the fairness of outcasting or outlawing the unorthodox elements that dare to think outside the box.

It is how far outside the box Ron Woodroof dares to think that drives the story forward, and his ingenuity in always finding regulation loopholes is a big part of what drives the story forward. Funny how the producers chose a Canadian director for a movie that makes the FDA look so bad, thus completely fulfilling the cliché of horrible health care in the US. It is also scary to think that American directors would actually hesitate to take on the topic.

Quite a few memorable scenes in the movie, from the one when Ron forces his homophobic fried to shake his cross-dressing homosexual partner's hand to the one that nearly brought me to tears of the old homosexual couple donating their house to a cause that started as a profit driven enterprise and became the only hope of many hopeless cases. It is the reverse journey of the pharmaceutical industry and it shows the dangers of not including an ethical element in the development of commercial products.

I'm not entirely sure if Matthew McConaughey's performance is exceptionally good, or if it's just the weight loss and the make-up. He's rather hard to recognize, if that's any worth. And his posture and accent place him right in the heart of Texas, just like the character he's embodying, although this might actually be the merit of the casting director. I am sure he deserved his Oscar ahead of Christian Bale's American Hustle, although I'm curious to see what Bale would have made of this part.

I'm not a big fan of Jennifer Garner and this movie doesn't help her cause. She's good, granted, but she benefits from an exceptionally well written part.

Jared Leto is, I think, the revelation of the movie. I thought everything we feel for the character is entirely down to his acting. And by no means I would have expected this from him, the pretty boy with a pop star image playing Alexander the Great's sexual partner.

Griffin Dunne's Dr. Vass is a very interesting part and I would have loved to see it developed a bit more, especially in terms of motivation and awareness of own impact.

So that's my take on a movie I felt a strong urge to write about, most likely because of its ethical implications. Great story, great writing, great directing and quite possibly Matthew McCounaughey's best role so far. And despite his best effort in both, this movie is so much better than Interstellar it defies comparison. Possibly because it doesn't rely on expensive CGI. And it's 2D.

Boom. Mult Boom

Skyfall (UK, 2012), regia: Sam Mendes

Motivul pentru care mi-a placut foarte mult Bondul asta nou e ca isi e fidel siesi: nu incearca sa se complica cu rasturnari de situatie, cu reinventari, cu explicatii si cu tot soiul de povesti colaterale. Din punctul asta de vedere, cred ca e cel mai simplu Bond pe care l-am vazut, si e foarte bine ca e asa. Niciodata un film Bond n-o sa se compare cu vreo ciudatenie de-a lui Charlie Kaufmann, in care povestea vinde filmul. Stim cu totii, mult inainte de a incepe filmul, ca Bond o sa castige . Parte din stilul Bond este tocmai faptul ca nu are veleitati de anti-erou. Trece, evident, prin situatii dificile, dar Bond stie tot timpul ca o sa iasa castigator si e tot timpul cu cel putin un pas inaintea raufacatorului si cu cel putin doi inaintea spectatorului. Cred ca tocmai pentru asta franciza lui Bond o sa supravietuiasca mai bine si mai elegant decat cele ale super-eroilor de benzi desenate, care trebuie sa ajunga tot timpul intr-o situatie disperata si fara iesire si sa treaca prin momentul in care, in mintea lor, au pierdut batalia. Si de-asta mi se pare ca in comparatia cu ultima super-productie cu super-eroi pe care am vazut-o, supra-evaluatul Batman al lui Nolan, Bond iese castigator.

Intriga e clara de la inceput, de raufacator dam destul de repede si de acolo pana la final e – asa cum ar trebui sa fie – o lunga serie de urmariri, impuscaturi, bubuilei si victime colaterale. Din care, evident, Bond iese castigator. Si cu un mort de la aia buni la final, pentru varietate. Ceea ce e ok, Judi Dench parca e in filmele cu Bond dintotdeauna, si parca merita mai mult de-atat.

Fetele Bond. Avem. Doua. Din pacate nu prea isi au locul in actiune, asa ca au roluri mici. Infime. Minuscule. Daca n-am sti mai bine, am zice ca puteau la fel de bine sa nu fie, dar stim foarte bine ca nu puteau. Doar e vorba de fete Bond, un ingredient obligatoriu. Ok, una din ele e Miss Monneypenny si e cam ciudat s-o bage asa, dupa 23 de filme Bond. Iar cealalta are un rol total dubios, vine de nicaieri si se duce nicaieri, via unui glont al raufacatorului care n-avea nici un motiv sa n-o placa si-a uneia din cele mai ciudate scene de sex din istoria cinematografiei. Bond o cunoaste in cazino, dupa care, mai tarziu in aceeasi seara, intra peste ea in dus, iar ea incepe sa-l sarute. Pentru ca ce altceva sa faci cu un necunoscut care intra dezbracat peste tine in dus?

S-a facut destul de mult caz de Bondul care bea Heineken. Dar adevarul e ca, desi Heineken se bucura in film de plasare de produs foarte inteligenta, n-au vrut sa renunte la Martiniul cu maslina, „shaken, not stirred”, chit ca apare intr-o singura secventa, si probabil special sa arate ca nu renunta la el. Doar e un simbol Bond.

Accesoriile. Alta caracteristica. Din plin, chiar daca au bagat in film cateva glume autoreferentiale, din care mi-a placut cel mai mult aia cu pistolul si radio-emitatorul. „Un pistol si un radio? Nu e chiar Craciunul, nu?” „Ce, te asteptai la stilouri care bubuie? Nu mai facem d-astea.” Si glumele autoreferentiale sunt foarte bune. Ele sunt dovada ca daca filmul nu se ia el insusi prea tare in serios, noi n-avem nici un motiv s-o facem.

Ceea ce nu inseamna ca nu e in primul rand o mare delectare vizuala, de cel mai inalt grad. Incepe in Istanbul, trece prin China, Japonia filmata ca Macau, Londra si se termina in Scotia. Din punctul asta de vedere, e un soi de Discovery Travel mult mai spectaculos. Ca de obicei in ultima vreme. Cel mai mult mi-a placut Turcia, si scenele de pe acoperisurile de unde se vedea Hagia Sofia. China e ultra-spectaculoasa, si pun pariu ca asa e si in realitate. Dar arata ca o lume dintr-un viitor distopic, un viitor pentru care nu sunt inca pregatit. La fel si Japonia/Macau, doar ca mai recunoscatoare fata de formele traditionale. Londra e pentru mine o iubire de data recenta, atat de recenta incat inca mi se pare extraordinar de frumoasa, si ma bucur sa o vad pe ecran atat de mare. Si reusesc sa inteleg glumele specific englezesti si de ce e amuzant sa-l vad pe James Bond in metrou. Iar Scotia arata cu totul si cu totul minunat, iti taie rasuflarea, dar e genul de loc pe care e mai bine sa-l vezi filmat. Pentru ca, oricat de frumos ar fi, nu pot sa trec peste faptul ca e un pamant sarac, friguros si unde ploua aproape incontinuu. Parere impartasita si de James Bond, care s-a si nascut acolo, deci e in cunostinta de cauza.

E Daniel Craig cel mai bun Bond? Greu de spus. Cert e ca e bun. Foarte bun. Judi Dench si Ralph Fiennes sunt actori pentru care superlativele se epuizeaza usor, dar asta nu mai e o noutate. Javier Bardem, aproape incredibil, e si el bun.

Se bifeaza tot. Cautati cel mai mare ecran la care aveti acces si mergeti sa vedeti Bondul asta nou. Pentru ca cine altcineva mai trage un tren cu excavatorul? 15:21

Love thy Neighbour's Wife

Drive (SUA, 2011), regia: Nicolas Winding Refn

Atat de clasic si de plin de stereotipuri hollywoodiene e Drive, incat daca n-ar fi violenta explicita si excesiva si cadrele lungi pana mult dincolo de plictiseala am uita ca e vorba de un film european. Din punctul de vedere al amestecului de scoli cinematografice e un film interesant, pentru ca ne dam seama cam cum arata un asa hibrid.

De la regizorul Nicolas Winding Refn am mai vazut doar Valhalla Rising, dar se pare ca a facut suficient de multe incat sa i se dea pe mana un scenariu de film de actiune clasic si un buget de Hollywood. Avem o poveste relativ tipica: erou misterios care se indragosteste de fata frumoasa care plateste tribut unei greseli din tinerete si unor imprejurari asupra carora n-are nici un control, o intriga in care intervin bani multi si mafioti locali si un deznodamant in care eroul salveaza ce mai poate salva din zi, dupa care renunta la tot in numele unei moralitati obscure.

Pentru ca am impresia ca filmul se bucura de un relativ succes, e posibil sa devina un titlu de referinta pentru cariera lui Ryan Gosling, pentru ca e un tip de actor foarte comercial, cu corp de fotomodel si roluri de erou bataus. Mie unul nu-mi place Ryan Gosling si mi se pare necredibil intr-un rol atat de dur. Fata pe care o vinde ca fiind cea de dur, de om cu care e mai bine sa nu te joci, imi pare ca de fapt e doar o expresie dincolo de care nu se ascunde nimic. Sunt convins ca ar fi existat si alegeri mai fericite. Carey Mulligan nu e nici ea cea mai fericita alegere, in umila-mi parere. Dintr-un motiv sau altul, frumusetea ei conventionala si sfiosenia pe care-o insipira nu se potrivesc cu personajul, care s-a casatorit cu un individ certat cu legea si e suficient de puternica sa creasca un copil tinandu-se departe de afacerile dubioase ale sotului. Imi place in schimb fara rezerve Ron Perlman, pe care il prind cel mai bine rolurile negative si care arata foarte bine in pielea unui gangster provincial. Christina Hendricks are si ea o aparitie scurta si delicioasa din motive care au prea putina legatura cu actoria. E pacat in schimb ca, avand-o la dispozitie, NWR i-a dedicat o moarte foarte grafica dar a ratat sansa unei scene de sex. Sigur ca daca ar fi facut asta filmul ar fi fost mult mai superficial, un fel de Cyborg 2 cu poveste, dar ce e rau in asta?

Legat de mortile violente, ele se ingramadesc destul de mult in a doua jumatate a filmului care, dupa ce incepe linistit si destul de plat, se transforma intr-un fel de gorefest in care dintr-o data toata lume incepe sa fie impuscata, strangulata sau injunghiata cu cele mai diverse obiecte si in cele mai diverse moduri. Preferatele mele sunt impuscatura in ochi prin spatele capului, cand sotul jefuieste casa de amanet, si mafiotul injunghiat in gat cu o teava in hotel. Pentru amatorii de efecte speciale, e destul material, asta e un capitol la care filmul exceleaza.

Un altul, si cel mai bun lucru legat de film dupa parerea mea, e lumina si felul in care directorul de imagine se joaca cu ea. Minimalist si intunecat, filmul arata doar ce vrea sa vezi, ceea ce scapa de griji inutile si recuziterii, si set-designerii, si spectatorii. Mai putin pe asistentii de camera si pe luministi, dar nu poti sa multumesti pe toata lumea. Iar scenele in care benzi de lumina sunt aruncate fix pe punctul de interes din imagine mi-au placut foarte mult. Scenele de zi, destul de putine la numar, sunt filmate cu lumina puternica, probabil naturala, nimic prea sofisticat. Interesanta alegerea de obiective, filmul foloseste focale scurte aproape in totalitate, inclusiv pentru prim-planuri. Treaba asta are sens, daca ne gandim la lumina putina, dar ma indoiesc ca are legatura. Cred ca e pur si simplu o alegere artistica pe care nu prea o inteleg.

Sunt usor de remarcat toate detaliile astea tehnice datorita editarii. Filmul e impanat cu cadre luuungi, in care te intrebi secunde bune de ce nu vine taietura care ar fi natural sa vina. Pe Ryan Gosling conducand, filmat in raccursi, il contemplam o bucata de vreme de dimensiunea unui scurt metraj, la fel si holul blocului in care locuieste personajul. Totul cu focale scurte, adica plat si curbat spre margini. Sa insemne asta instrainare? Singuratate? Sau sansa sa te duci la toaleta, la popcorn, sau sa casti?

Un detaliu pe care l-am pastrat pentru final si care e indiciu clar ca vorbim despre un film american: jacheta cu scorpion, argintie, lucioasa si imaculata la inceput pe care personajul o poarta peste tot, ca toti cei care nu vor sa fie gasiti in filme, dar dintr-un motiv sau altul vor sa aiba o amprenta. Si felul in care se murdareste ea pana la sfarsit, ca si cum ar semnifica, vezi Doamne, degradarea atmosferei serene cu care incepe filmul. Ca de insemnat, mare lucru nu cred sa insemne. 14:48

Viitorul si trecutul

Looper (SUA, 2012), regia: Rian Johnson

Dupa o lunga serie de filme care au incercat sa prevada viitorul apropiat si, indemnati mai mult de fantezie decat de realism, au esuat lamentabil, pare ca SF-ul este un gen in criza. In special dupa ce extraterestrii, superputerile si apocalipsele pe care secolul trecut le-a legat de anul 2000 au intarziat sa apara. Complicat sa mai faci acum un science-fiction, poate si pentru ca directia in care se schimba lumea e una pe care inca nu reusim s-o pricepem prea bine. Asa ca e nevoie de o reinventare.

Oamenii care au facut Looper au inteles perfect ca e nevoie de ceva special daca vor sa faca un SF bun, si au intuit bine ca e mai intelept sa nu se aventureze in cine stie ce inventii ridicole care n-or sa se intample niciodata. Ah, calatoria in timp... Sigur, calatoria in timp n-o sa se intample niciodata. Dar suntem atat de resemnati cu ideea, incat atunci cand filmul se deschide cu povestea ca peste 30 de ani calatoriile in timp vor fi posibile, facem o simpla conventie. Stim, si noi si ei ca nu e adevarat, dar ii credem, inghitim galusca cu posibilitatea calatoriilor in timp, pentru a vedea care e povestea pe care vor s-o teasa in jurul ideii.

Ignoram orice soi de lege a lui Lavoisier, orice fel de teorie fizica, clasica sau relativista si acceptam ca intreaga cauzalitate temporala a faptelor e una auto-definita in film. Cum ar veni, ca orice or sa ne spuna despre efectele calatoriei in timp si despre cum viitorul afecteaza trecutul e adevarat in universul filmului. Bineinteles, asta creeaza o intriga complicata si iti tine atentia treaza pentru ca trebuie sa te intrebi tot timpul in ce fel e posibila desfasurarea actiunii si cum ar afecta actiunea posibilele optiuni ale personajelor. Daca a reusit sa faca asta, si eu zic ca a reusit destul de bine, nu mai e nevoie decat de un strat de efecte speciale si CGI ca sa iasa un film bun. Mai adaugam si cateva performante actoricesti excelente, si suntem foarte aproape de un film de referinta.

Joseph Gordon Levitt in rolul principal face o treaba foarte buna, ca de obicei, si e clar ca pustiul e bine lansat pe traiectoria catre succes. Va fi cu siguranta unul din numele cu greutate de la Hollywood in viitorul apropiat, asta daca nu e deja. Bruce Willis e si el foarte bun, si promite ca filmele de batranete sa-i iasa mai bine chiar decat clasice ca Die Hard. O supriza imensa e Emily Blunt, pe care n-am vazut-o in nimic altceva dar, auzind de ea peste tot imi imaginam ca e o alta vedeta de carton. Ei bine nu, isi joaca rolul foarte credibil si se pliaza excelent pe poveste. Desi are un rol mic, Jeff Daniels are si el o contributie importanta la deliciul vizual, in rolul mafiotului batran venit din viitor.

Mi se pare destul de incredibil ca un nume atat de putin cunoscut ca Rian Johnson a reusit sa faca un asa de bun blockbuster de Hollywood de la prima incercare. N-am auzit pana acum de el, dar dupa ce am vazut Looper numele lui va fi cu siguranta o recomandare pentru viitoarele filme.

Trucul pe care Looper il reuseste poate cel mai bine este cel cu telekinezia. Aruncata ca detaliu nesemnificativ, ca super-puterea care a dezamagit, devine un element semnificativ in desfasurarea povestii spre final. Si pentru ca e vorba despre o chestie plauzibila, ne vine usor ca spectatori sa credem tot ce ne spune filmul despre telekinezie.

Altfel, partea in care dupa parerea mea filmul esueaza e aceea in care se aventureaza putin prea tare in a ne spune cum arata armele viitorului apropiat. Ei bine, in 2044 armele arata tare caraghios si nepractic. Ce folos puscociul ala al lor imens cu teava de automat cand o carabina clasica face aceeasti treaba la fel de bine? In ce fel inseamna imbunatatire supradimensionarea unei arme care ar trebui sa-ti asigure in primul rand mobilitate, cum e pistolul lui Bruce Willis? Ultima inovatie semnificativa in domeniul armelor de foc de uz personal a avut loc cu mai bine de 60 de ani in urma, si e putin probabil sa mai aiba loc vreuna in urmatorii 60. Iar daca va fi, nu va aduce in nici un caz pe piata revolvere de dimensiunea unui brat de culturist. Dar de aici ne-au venit deziluziile SF-urilor, faptul ca au avut ambitia sa arate lucruri care n-or sa exista niciodata doar ca sa ne aprinda imaginatia. Din punctul asta de vedere, seamana cu haluciongenele. Norocul creatorilor lui Looper este ca au inteles ca nu trebuie sa puna prea mare accent pe asemenea detalii, ci doar sa altereze putin universul pentru ca, fiind diferit, sa-l acceptam ca fiind „viitor”. Pentru ca desi Looper e un film despre viitor, asta nu conteaza in nici o masura.

Ah, si mai e un punct in care filmul esueaza absolut lamentabil. Sprancenele lui Gordon Levitt. Arata excelent la inceputul filmului, cu geaca de piele, cravata albastra si atitudinea de mafiot. De ce a trebuit sa-i puna sprancenele alea oribile? Daca ne ceri sa credem ca peste 30 de ani Joseph Gordon Levitt o sa arate fix ca Bruce Willis si daca noi acceptam chestia asta, chiar nu mai e nevoie sa te fortezi sa-l faci sa arate ca Bruce Willis inca de pe acum. Lentilele de contact, hai, treaca-mearga, sa nu rada carcotasii cinefili c-au ochi de culori diferite, dar spracenele? 14:12

Mind your metaphores

Angel Heart (SUA,1987), regia: Alan Parker

De obicei imi plac transpunerile, adaptarile si reinterpretarile cinematografice ale textelor sfinte, si cele legate de Isus Hristos in special. E o zona atractiva pentru multi artisti pentru ca adreseaza subiecte extrem de familiare mentalului colectiv si face ca publicul sa poata relationa usor cu opera lor. Totodata, e o zona destul de periculos de abordat pentru ca in domeniul religiei si al misticului tabuurile sunt la tot pasul si indiferent cum arata interpretarea, exista un mare risc sa calci pe bataturi pe cineva care a inteles litera sfanta altfel decat tine. Imi place sa cred ca sunt imun la asemenea capcane si ca pot sa accept orice punct de vedere, oricat de diferit, iar asta sa imi dea libertatea sa judec creatia strict din punct de vedere estetic. Din pacate, tocmai la capitolul estetic Angel Heart mi se pare ca esueaza. Si e pacat, pentru ca un film cu de Niro si Mickey Rourke care incearca o reinterpretare a semnificatiilor biblice promite foarte mult. 

Dupa parerea mea, ruptura principala e la nivelul povestii. Incercarea e foarte indrazneata, sa-l mute pe Hristos in New Yorkul postbelic si sa arate cam cum ar putea deveni plauzibila intreaga poveste a invierii. Numai ca analogiile functioneaza doar pana la un punct. Iar daca scenaristul si-a imaginat ca n-o sa vedem dincolo de simbolurile foarte transparente din scenariu (Lou Cyphre pentru Lucifer, Johnny Favorite pentru Isus Hristos, Margaret Krusemark pentru Maria Magdalena, copilul care se chema Epiphany), atunci imi pare rau pentru el. Pot sa accept ca cineva incearca sa explice biologic „invierea” hristica, pot sa accept ca lui Hristos i se poate pune in carca o relatie erotica si chiar un copil, Scorseze chiar o face intr-un fel genial in Ultima Ispita a lui Hristos. Numai ca e complicat cand trebuie sa adaugi detaliile care dau substanta povestii, iar detaliile astea nu se mai leaga de nimic, sunt pur si simplu sub-ploturi invelite intr-o tenta mistica in spatele careia nu se afla de fapt nimic, si speri ca publicul sa nu se prinda. Pentru ca daca afirmi ca Hristos si-a vandut sufletul diavolului dupa care a facut un copil, e foarte probabil ca cineva o sa te intrebe care e legatura intre diavol si copilul respectiv. Si nu, nu e suficient sa pui unui bebelus lentile de contact care sa-i faca ochii sa arate inspaimantator, asta nu explica nimic. De ce Hristosul asta new-yorkez face sex cu propria lui fiica? Incerci sa spui ceva cu asta, sau doar sa fii pe placul publicului care vrea doar sa vada tzatze? Abuzezi simbolul puiului omorat in diverse ocazii pe tot parcursul filmului, dar nu te obosesti in nici un moment sa-l explici. Si nu, nu se leaga de nimic de prin Biblie, am cautat. Oile sau mieii ar fi fost ceva, dar mult mai greu sa bagi oi in New Orleans, este? 

In plus, subploturile sunt pur si simplu prost dezvoltate. Daca il pui pe de Niro sa joace un individ intunecat si misterios, evident fiind ca e ceva in neregula cu el, si-l mai si cheama Lou Cyphre, nu e cazul sa mai astepti pana la sfarsitul filmului sa faci marea dezvaluire ca e diavolul insusi. Ne-am prins, nu suntem tampiti. Un detectiv particular care tocmai a fost martor la o sinucidere de obicei nu incearca sa-si stearga urmele si sa fuga, asta ar fi gresit pe multe nivele. Apoi, daca il transformi intr-un criminal in serie, da-i si lui o motivatie cat de cat plauzibila, mai ales ca din cate intelegem nu prea ii face placere sa tot lase cadavre in urma. 

Daca e sa-mi fi placut ceva, mi-a placut cum e jucat filmul. Evident, nu prea mai e cazul sa lauzi actori de talia lui de Niro sau a lui Rourke, dar ei sunt marile plusuri ale filmului. Iar daca e ceva bun de scos din filmul asta, jocul actoricesc e acel ceva. Lisa Bonet si Charlotte Rampling fac si ele roluri bune, chiar daca au timp de ecran limitat. 

Mi-a mai placut si atmosfera filmului, ceea ce trimite la imagine si decoruri bune. Chiar am simtit autenticitatea New Yorkului anilor '50 si a New Orleansului cu aspect rural, un oras plin de fermieri, muzicieni, conflicte rasiale si ritualuri pagane importate din Caraibe. Pacat ca filmul nu e exploatat vizual mai mult, cand vine vorba de spus povestea regizorul alege mai degraba planuri stranse, focale lungi, plan-detalii care sunt mai usor de controlat si mai sigure. 

Pentru fanii lui de Niro sau ai lui Mickey Rourke, e o recomandare, dar chiar si pe ei i-as preveni sa se astepte sa fie dezamagiti. Pentru ceilalti, publicul standard de film cu un minim de bun-simt, e mai bine sa sara peste filmul asta. 14:23

Batman, Batman

The Dark Knight Rises (SUA, 2012), Regia: Christopher Nolan

Exista o armata in continua crestere de fani Batman carora le devii automat dusman daca raspunsul standard si livrat rapid la intrebarea „Cum ti s-a parut ultimul Batman?” nu e ceva de genul „Extraordinar!”. In plus, de cand cu Nolan, ma simt ca intr-un film cu conspiratii: tuturor celor din jur le par nebun in timp ce mie mi se pare ca restul lumii traieste intr-o hipnoza colectiva, intr-un extaz indus mediatic la adresa magnificei abordari intunecate a celebrului cavaler al justitiei. Adica, vezi doamne, Dark Knight.

Mie mi se par niste filme de actiune mediocre spre bune, nimic prea special, ajutate puternic de faptul ca figura centrala e un personaj cu o baza de fani extrem de puternica si de numeroasa. Un soi de brand value care se adauga la continutul propriu-zis al filmului, cam in acelasi fel in care Fellowship of the Ring m-a impresionat acum 10 ani pentru ca am vazut in sfarsit pe pelicula orci si hobbiti. Cel mai bun Batman mi se pare in continuare al doilea, Batman Returns, al lui Tim Burton, cu Michael Keaton, Michelle Pfeiffer si Danny de Vito. Iar cele doua ale lui Joel Schumacher mi se par distractive, cu tot cu costumul cu sfarcuri, orice-ar zice internetul.

Ce face Nolan foarte bine este personajul negativ, The Villain, care e o chestie cam la fel de importanta ca insusi Batman, daca nu chiar ceva mai mult. Pentru ca Batman e destul de exact definit de cultura pop si de aceeasi armata de fani cu care are o relatie de formare reciproca. Puternic, dur, ajutat de tehnologie si de tot soiul de accesorii misto (gadget-uri, cum le zice acum), moral, incoruptibil si in final victorios. Personajul negativ insa ofera ceva mai multa libertate creativa, dar prezinta si provocari mai mari. Pentru ca, oricum ar fi, trebuie sa fie sofisticat, puternic incat sa invinga pe oricine si sa aiba o sansa credibila in fata lui Batman, dar niciodata sa nu invinga. Trebuie sa arate ciudat, si e tot mai greu sa inventezi motive pentru care oamenii pot arata ciudat pentru un public mult mai informat despre cum sta treaba cu cazutul in baile de acid, accidentele nucleare sau muscaturile a tot soiul de animale salbatice.

Prin labirintul asta, Nolan se descurca excelent si e cu-atat mai mare meritul lui cu cat imaginea care ramane e cea a actorului. Toata lumea l-a laudat (si pe buna dreptate) pe Heath Ledger pentru Jokerul din The Dark Knight, iar acum The Dark Knight Rises pare a fi o platforma de lansare excelenta pentru Tom Hardy care, n-am nici o indoiala, e un actor foarte bun. Dar hai sa fim seriosi: putea sa fie oricine, la cat de meseriasa e masca aia, nu prea mai ai nevoie de altceva. Si tot ce mi-a ramas din film sunt replicile lui Bane livrate din spatele unei procesari sonore are imi aminteste de Darth Vader. „Your punishment must be more severe!” „You have my permission to die!”, taglineuri grozave, care vand multe bilete daca le pui intr-un trailer. Si evident, te intrebi: oare moare daca isi da masca jos? Nolan stia, asa ca ne lamureste inca de la inceput, cu o alta replica memorabila, poate cea mai buna: „It would be extremly painful... for you!”

Mi-a placut bataia pe care i-o da lui Batman si masca sparta, mi-au placut – evident – jucariile lui Batman si motocicielta care isi invarte rotile mai mult pentru efect decat pentru finalitate si mi-au placut bubuielile de pa stadion si toate podurile distruse. Dar ma cam astept la asa ceva, la cati bani a avut la dispozitie mi se pare chiar ca Nolan s-a cam abtinut.

Ce nu mi-a placut, si principalul repros pe care il aduc filmului, e ca se complica inutil in incercarea de a crea o poveste. N-am nevoie de nici o poveste, arata-mi eroul negativ, arata-mi-l pe Batman, si pune-i sa se bata in toate felurile si prin toate locurile. Oricum stim cum se termina. Ce rost are sa il aduci pe Liam Neeson pentru un rol care are in total vreo 3 minute, sa o bagi in ciorba pe Marion Cotillard si o poveste care vine de nicaieri, n-are nici o finalitate si ajuta doar vag povestea, cu niste referinte la originea costumului si a antrenamentului lui Batman? Gary Oldman si Morgan Freeman sunt ajutoare traditionale si isi fac treaba bine chit ca e pacat de ei sa aiba roluri atat de mici incat sa fie nevoie sa li se creeze sub-ploturi speciale. Dar, zi sincer, pe Anne Hathaway ai adus-o doar sa vezi cum ii sta in costum de latex, nu? E drept, lipeste aproape esential povestea cand il livreaza pe Batman lui Bane, dar pentru asta trebuie sa i se creeze si ei poveste si motivatie, si e un pic cam mare pretul.

Doar de Joseph Gordon-Levitt nu ma plang, in cazul lui totul are sens, iar alegerea actorului e cum nu se poate mai buna, pustiul are un viitor grozav.

Frumoasa scena de la inceput cu avionul, frumoase imaginile cu puscaria din desert, dar totodata una din cele mai false morti din cinematografie (a lui Marion Cotillard) si o saritura de dupa explozie la fel de falsa (a lui Joseph Gordon-Levitt cand se arunca in aer unicul pod de iesire din oras).

Cat despre Batman... buna incercare asta cu eroul retras, cu negarea, caderea si rascumpararea, dar ori nu functioneaza, ori nu Christian Bale e omul pentru asa ceva. Christian Bale e de teapa lui Downey Junior, ii sta bine ca tanar playboy si magnat cu o gramada de bani, sarcastic si inteligent, nu ca batran ursuz si ascuns de lume. Serios, oare a pacalit pe cineva? 18:21

Dream a little dream

Inception (SUA, 2010), Regia: Christopher Nolan

Cand internetul iti povesteste un film, alege absolut la intamplare un cadru scurt si de obicei cu putina relevanta fata de cursul principal al actiunii si te bombardeaza cu el oripeunde te-ai intoarce. Ceea ce face ca filmul sa vina la pachet cu eticheta asta, care iti directioneaza oarecare prejudecati despre el. Cel mai indicat lucru in cazul asta este sa vezi filmul repede, inainte sa intre in cultura populara in cine stie ce fel scapat de sub orice control. Daca nu se intampla asta, momentul vazut si revazut va fi, aproape fara exceptie, o dezamagire. Asa mi s-a intamplat cu „Always”-ul lui Snape din Harry Potter, asa mi s-a intamplat si cu „We have to go deeper” al lui Inception.

A iesit cu multa reclama Inception, si de obicei las sa treaca filmele care ies asa, desi probabil n-ar trebui. Cultura de masa ne defineste mai mult decat credem. Aveam o parere despre Inception inainte sa-l vad, si e foarte posibil s-o influenteze foarte tare pe cea post-vizionare. Sa ii adauge, cum ar veni, un inceput. O idee parazita. Cu asta se ocupa eroii lui Nolan, avand la indemana o tehnologie neinventata inca prin care pot accesa visele altcuiva.

Cinematografia a abuzat si continua sa abuzeze de ideea visului. Ba nu, nu cinematografia. Creatiile epice in ansamblul lor, pentru ca inca din Vechiul Testament Dumnezeu tot in vis li se arata proorocilor. Shakespeare a gasit de multe ori ca-i o metoda buna de a lega povestea, aratarile din vis, iar pentru cinematigrafie visul a fost intotdeauna un colac de salvare la indemana. A vrut Patrick Duffy sa revina in Dallas dupa 22 de episoade? Ce sa vezi, ati visat cu totii ca e mort! Si asta e doar cel mai scandalos exemplu dintr-o lunga serie.

Dar cand vine vorba de a se uita ceva mai in profunzime la structura si rolul visului, Inception e intr-o categorie destul de virgina. Doar Eternal Sunshine of the Spotless Mind mai incearca o chestie asemanatoare, alimentata probabil de substantele pe care le ia Charlie Kauffman, si putin-putin Total Recall, care suceste lucrurile atat de mult incat renunta la orice speranta de a fi luat in serios. Nolan incearca o chestie tare indrazneata: vrea sa faca o poveste complicata, coerenta si comerciala. Din punctul asta de vedere, calca pe urmele multor SF/ fantasy sagas (Star Wars, LOTR), cu deosebire ca vrea s-o faca dintr-un foc, fara kilometrii de pelicula consumati de povestile astea. A iesit oricum o monstruozitate de aproape doua ore si jumatate, si a ramas prea putin timp pentru efecte speciale, scene de lupta si alte delicii vizuale care in epopeile de referinta ale cinematografiei dau creierului sansa sa se odihneasca. Nu zic ca Inception nu e impresionant vizual, dimpotriva, numai ca tot timpul trebuie sa stai cu ochii pe poveste. Explodeaza masini, au loc lupte de strada, explodeaza strazi intregi, blocuri, avalanse, se modifica peisaje intregi si in tot timpul asta se petrec chestii.

Pentru ca actiunea merge inainte pe cel putin vreo 4 nivele, iar portile dintre ele sunt atat de inguste incat trebuie sa fii tot timpul in alerta sa nu le scapi din vedere. Pana la urma am inteles destul de usor cum sta treaba, de unde incepe si unde se termina, dar prima idee in momentul in care incepe sa ruleze genericul este ca va trebui sa mai vad filmul asta o data, regretand deja celelalte doua ore si jumatate din viata pe care operatiunea asta o sa mi le solicite. Cred ca pe masura ce se revede, filmul lui Nolan incepe sa se subtieze si probabil ca la un moment dat prin poveste apar si ceva gauri, dar inteleg uluiala celor care au iesit de la premiera.

Cu fiecare schimbare de nivel al visului ma gandeam ce cosmar trebuie sa fi fost pentru regizor sa patrunda un asemenea scenariu, scris cam a la Paganini: in asa fel incat sa poata fi executat doar foarte greu de altcineva. Dar Nolan a fost scutit de exercitiul asta de intelegere pentru ca scenariul e scris tot de el, si-atunci e clar ca ideea a inflorit pe indelete in mintea omului.

Filosofia din spatele povestii e simpluta, ce-ar fi fost sa fie si asta complicata? Avem o intrebare deschisa legata de vinovatia lui Cobb in moarte nevesti-sii, dar nu cred ca prea multa lume si-a batut capul cu ea. Speculatiile despre natura visului le credem pe toate, pentru ca sunt axiomele pe care s-a construit lumea filmului.

Pentru o garnitura de actori atat de selecta, am remarcat destul de putine momente de maiestrie. As indrazni chiar sa spun ca e unul din rolurile slabe ale lui DiCaprio. Cillian Murphy e bun, dar cel mai mult mi-a placut Eames, cvasi-necunoscutul Tom Hardy.

Cat despre efectele vizuale, ele sunt impresionante mai degraba prin volumul de munca decat prin rezultat. Chestie reflectata si in genericul de final, in care echipa de efecte cred ca e cel putin dubla fata de echipa de filmare cu tot cu soferi, dar desi remarcabile prin inedit, nu pot sa concureze povestea. Pana la urma nu sunt decat Swordfish + Planeta Maimutelor aduse la zi.

Finalul intentionat ambiguu e o idee frumoasa, dar sunt prea batran sa-mi mai bat capul cu ce se intampla de fapt. E una din doua, sa aleaga fiecare ce-i place. Probabil asa a gandit si Nolan.

E Inception un film bun? Dupa cele mai multe standarde, as zice ca da. Revolutie? Nu prea. Locul 14 IMDB? Eu stiu 14 filme care mi-au placut mai mult. 03:24

Suddenly... aliens!

Prometheus (SUA, 2012), Regia: Ridley Scott

Pentru toate lucrurile bune pe care le are Prometheus, filmul in sine nu e de fapt chiar asa grozav. Nu stiu ce-a vrut de fapt Ridley Scott. Sa fi plecat la drum cu gandul sa faca un prequel la Alien? Cu o asa idee succesul de casa e asigurat, exista o baza de fani puternica a seriei Alien care ar plati pentru orice tampenie in care apare un Alien (ok, Alien vs. Predator a fost un pas cam prea departe, dar am intalnit oameni care s-au folosit si de filmul ala ca sa lipeasca bucati la saga Alien). Pentru ca nu mi-a placut Alien, nu-mi dau seama cum sta treaba exact, dar tind sa cred ca pentru fanii Alien filmul asta o sa fie de referinta. Daca avea ideea povestii din alta parte si a gasit de cuviinta s-o lege cumva de Alien, mi se pare ca e o miscare mai degraba gresita. Exista in Prometheus suficienta substanta epica incat filmul sa stea in picioare de unul singur. Mai mult, exista un final atat de deschis incat ar putea inaugura el insusi o serie. Iar apropierea de Alien si tentativa de a povesti lucruri care sa aiba legatura cu alienii ii submineaza in multe locuri povestea.

Ca sa incepem cu lucrurile pozitive, filmul e in primul rand o incantare vizuala. Din punctul asta de vedere, mi s-a parut ireprosabil. Era evident ca baietii de la efecte vizuale o sa-si faca treaba, dar generozitatea cu care regizorul ne delecteaza cu secvente construite special pentru deliciul ochilor merita apreciata. Scena de inceput (care nu se leaga de absolut nimic din poveste, si nu are alt rol decat de a fi placuta per se si de a genera intrebari) e unul din cele mai bune exemple, dar mai sunt. Capul vorbitor al lui Michael Fassbender, nava extraterestra, hartile cosmice sau costumul mulat al lui Charlize Theron, fiecare in parte isi merita banii de pe bilet. Mi-a placut si ca, desi marseaza pe sexualitate destul de mult pentru un SF cu traditie, Ridley Scott reuseste sa mentina filmul in categoria „General Audience”. Treaba care conteaza mult mai mult decat ar trebui.

Iar punctul culminant si secventa mea preferata este cezariana pe care eroina principala si-o face siesi. Foarte multa intensitate in scena aia si l-am recunoscut in ea pe regizorul unora dintre cele mai bune scene de actiune din istoria cinematografiei. Corpul uman e un mecanism extrem de performant, dar in egala masura dizgratios, dar nu-mi amintesc de vreun alt film in care cineva sa fi exploatat la fel de bine dualismul asta.

Cat despre cele rele... sunt destule, dar e mai mult vorba de cat de dispus esti sa treci peste neajunsuri si sa te bucuri de spectacol. Povestea care sustine actiunea e infiorator de slaba. Batranelul care sponsorizeaza expeditia spatiala, cautarea „originii speciilor”, coincidentele din descoperirile arheologice, toate sunt fire epice care nu mai stau in picioare odata ce ajungi la varsta cartilor fara poze. Am ras tare – si cred ca oamenii care vor vedea filmul asta in anul 2093 or sa rada si mai tare – la ceea ce se vrea a fi baza ideologica din spatele povestii, adica originea extraterestra a umanitatii si „contestarea celor 300 de ani de darwinism”. Mai scadeti din ele, baieti, teoria darwinista a fost definitivata si acceptata ca paradigma stiintifica prin anii `30, deci ar avea vreo 170 de ani de toti la sfarsitul secolului asta. Cand, a-propos, oricat de tare ne-am dori, nu o sa ajungem pe planete populate de fiinte cu ADN indentic.

Cat despre multele lucruri lasate neexplicate... au farmecul lor si stiu ca nu e nevoie ca totul sa aiba sens si orice se intampla sa aiba o explicatie. Dar parca e prea mult. De unde pana unde „creatorii” au inceput sa creeze? Cum au murit? Ce legatura au cu alienii? Incercau sa-i extermine sau sa-i inmulteasca? De unde vin si unde se duc alienii care apar intr-o singura secventa si care n-au legatura cu nimic altceva? Cat despre metabolismul alienilor... ohoo, o gramada de lucruri care se bat cap in cap. Dar probabil ca v-am convins pana acum ca Prometheus nu e genul de film la care sa te duci cu creierul pornit. Ochii si popcornul sa fie in regula. 14:35

I am Heathcliff!

Wuthering Heights (SUA, 1939), regia: William Wyler

Stiu ca desi ar fi trebuit, n-am citit multe din operele de capatai ale literaturii universale si ca din punctul asta de vedere formarea mea e oarecum deficitara. Numai ca operele astea universale au tendinta sa radieze si sa se verse prin diferite alte creatii pe care le urmeaza. Nu stiam, de exemplu, ca in seara in care Ruby invata sa citeasca, cartea din care Ada ii citeste este Wuthering Heights. Scena asta este, desigur, din Cold Mountain, iar citatul ala mi-a atras atentia ca fiind unul croit fix pe tiparul literaturii clasice, cu gust pentru frumusetea conventionala: „My love for Linton is like the foliage in the woods: time will change it, I'm well aware, as winter changes the trees. My love for Heathcliff resembles the eternal rocks beneath: a source of little visible delight, but necessary.”

Si cam asta e tot ce stiam despre Wuthering Heights, tradus (dupa parerea mea nepotrivit) ca La Rascruce de Vanturi. E o opera atat de citata incat a ajuns pana si in textele de umor de larg consum. Si inteleg de ce. Povestea e bine croita, pe undeva printre randuri mi s-a parut ca vad si ceva din mustata lui Will Shakespeare, iar scriitura e dupa toate probabilitatile buna. Dar se vede ca e opera unei femei. Partea reliefata cel mai tare este drama lui Cathy Earnshaw, rupta intre dragostea colorata ca frunzele toamnei pentru Linton si cea eterna ca stancile pentru Heathcliff.

Pentru ca n-am citit cartea, nu pot sa judec cat de buna e transpunerea pe ecran a povestii, dar doar pentru el insusi filmul e unul foarte bun pentru orice standarde. A avut ghinionul sa apara in ceea ce a fost probabil cel mai prolific an pentru filme, 1939, in acelasi timp cu Pe Aripile Vantului si Vrajitorul din Oz, si de-asta figureaza cu un singur Oscar, pentru imagine. Dar Lawrence Olivier si David Niven ar fi meritat si ei cate unul, cu siguranta, iar punerea in scena in general e foarte buna, gandindu-ma aici si la decoruri, costume sau regie. Tocmai imaginea este cea de care as rade cel mai tare, cu experimentele lor de ramping la 18 si la 12 fotograme care acum sunt rizibile. Dar probabil erau o noutate in epoca, asta le-a castigat Oscarul.

Cu toate neajunsurile lor tehnice, cu zapada care cade mai mult orizontal si dintr-o singura directie, cu decorul de studio suprapus extrem de vizibil pe decorul exterior sau cu lumina dintr-o singura sursa, filmele vechi au un aer aparte, sunt atractive pentru ca dau seama nu doar de povestea pe care o spun, ci si de ideea de a face film din vremea in care au fost facute. Cu siguranta peste cateva zeci de ani Avengersii sau Xmenii care ne sparg acum box-office-urile o sa ajunga si ele de ras, dar nu-si vor pierde cu nimic valoarea de filme de referinta, dimpotriva.

Altfel, in ciuda unui Lawrence Olivier extrem de chipes, imbracat si ferchezuit dupa toate canoanele de frumusete masculina ale vremii, si a unui David Niven la fel de bun, povestea este cea care fura spectacolul. Merle Oberon in rolul lui Cathy Earnshaw face si ea o treaba buna, dar personal nu pot sa trec peste felul in care este costumata si coafata, cu siguranta cu acelasi scop, de a se potrivi pe tiparele de frumusete ale vremii.

Publicul la care un astfel de film are succes este fie de sex feminin, fie cultivat intr-ale cinematografiei. Evident ca povestea e previzibila, de altfel n-are nici o jena in a se dezvalui dinainte sa se desfasoare, evident ca restrictiile cinematografice impun ca trairi ce presupun multa profunzime sa fie expediate in doua replici si sa nu primeasca prea multi metri de pelicula, dar dincolo de asta avem in fata un film frumos inainte de toate, care pana la sfarsit reuseste sa te inmoaie, sa iti dea acea senzatie placuta care se traduce intr-un zambet tamp pe figura. 03:01

3D superhero movie (alternate title)

The Avengers (SUA, 2012), regia: Joss Whedon

Pentru ca n-am fost niciodata fan al benzilor desenate si nu am o istorie comuna cu protagonistii lor, e probabil ca nu pot sa ma bucur din plin de asemenea filme, in care copiii care au crescut cu Captain America, Iron Man sau The Hulk isi pot vedea eroii inviati pe marile ecrane si in minunatia asta de 3D de actori la moda ca Robert Downey Jr., Scarlett Johansson sau Mark Ruffalo. Dar personajele astea sunt intrate suficient de adanc in cultura pop incat sa stiu cam cu ce se mananca si sa stiu la ce sa ma astept de la un asemenea film, mai ales ca semnatura Marvel e peste tot.

Cu ceva vreme in urma, Playboy Romania a avut un pictorial in care apareau Nicoleta Luciu si Cosmina Pasarin impreuna, la vremea aia probabil cele mai celebre vedete Playboy din Romania si printre cele mai populare vedete feminine din tara. Am stat atunci putin si m-am gandit cat de grea poate deveni uneori viata pentru oameni ca editorii de la Playboy. Dupa ce iti scot ochii ca numarul urmator o sa fie cel mai tare, nemaivazut, inegalabil, la numai o luna trebuie sa livreze altceva si mai tare, si mai nemaivazut, si mai inegalabil. Asa ca cineva trebuie sa fi luat o prima babana cand a venit cu ideea magnifica: „Sa le punem impreuna”

Cam asa si cu producatorii de la Hollywood. Cam ce blockbuster putea sa deschida vara asta? Pai... ceva cu super eroi! Dar ce super-eroi? Superman, Batman, Spiderman, Daredevil etc. etc. ... suntem destul de acoperiti in zona asta. „Stiu!”, trebuie sa-si fi zis cineva. „Facem o gasca de super-eroi!” „Ca in The Watchmen, vrei sa spui?” „Caaam asa, numai ca aia din The Watchers erau super-eroi doar in film. In realitate, vin doar la pachet” „X-men?” „Mai aproape, da, dar ceva si mai mare! Fiecare sa aiba filmul lui!” „Da, dar cum ii pui pe toti impreuna? Superman o sa fie intotdeauna Christopher Reeves, Batman nici nu stiu cine ar fi cel mai potrivit...” „Pai ii luam pe cei mai in voga din ultima vreme... din ultimii doi ani sa zicem!” Ce-a rezultat? Iron Man, Captain America, Black Widow, The Hulk, Thor (Thor! – asta-vara i-a iesit filmul stand-alone, e prea aproape ca sa-l ratam) si Hawkeye si Samuel Jackson, importati mai degraba din SWAT, ca smecheri ajutati de tehnologie decat ca super-eroi (sigur, o discutie in sensul asta s-ar putea deschide si despre Iron-Man, dar serios, omul a avut un accident, putin respect!)

Dar cine sa fie cel rau? Cine s-ar putea pune cu o asemenea adunatura de viteji, unde mai pui c-au un zeu de partea lor? Pai sigur ar trebui sa fie ceva de pe alta lume... poate tot un zeu! Eh, si daca cineva a citit vreo editie prescurtata de legende nordice, pana la lupta dintre Thor si Loki nu mai e mult, mai ales ca Loki e destul de nexploatat de la masca lui Jim Carrey incoace, am putea face orice din el.

M-a distrat ca, in timp ce rusii se pare ca sunt in continuare la moda ca dusmani, noile provocari ale umanitatii in deceniul 2 de secol nou si pasnic sunt sursele de energie si sustenabilitatea. E o problema atat de mare c-a ajuns sa-i preocupe si pe super-eroi, care dintr-o data sunt oripilati cand aud de o noua super-arma.

Evident ca actiunea e plata si previzibila, filmul nu-si propune sa te surprinda la capitolul asta. E vorba doar de aproape 3 ore de obisnuitele explozii, impuscaturi, batai, civili morti cu duiumul, masini rasturnate si explodate, cladiri istorice distruse de monstrii din alta lume... chestiile obisnuite.

Portavionul zburator a fost o treaba destul de originala daca ma intrebati pe mine. Toiagul lui Loki si ciocanul lui Thor sunt ambele chestii cu simbolistici falice atasate, ceea ce ma sperie putin. Dar probabil ca si publicul feminin are nevoie de ceva convingere, filmul pare sa fi fost gandit mai mult pentru clientela asta. Numai barbati unul si unul, asezonati doar putin cu vreo doua cadre din crupa cu Scarlett Johansson si vreo 3 minute cu slabanoaga aia de Gwyneth Paltrow.

Dar oricum, mergeti sa vedeti The Avengers la cinema. E cu bataie, e frumos. Si e 3D. 02:29

Neecranizabil

Extremely Loud & Incredibly Close (SUA, 2011), regia: Stephen Daldry

Am zis sa imi dau cu parerea despre Extremly Loud and Incredibly Close. In mod normal n-as face-o, pentru ca filmul nu mi-a inspirat foarte multe. E genul de film de la care te astepti in orice moment sa inceapa actiunea si la un moment dat, dupa vreo 90-150 de minute, apare genericul de final. Uneori asta e frustrant, dar filmul poate fi salvat daca e facut cu stil. Daca bucatica neconventionala de poveste pe care a spus-o, fara introducere si fara final, a spus-o intr-un fel atractiv, care sa te lase sa apreciezi alte aspecte in afara povestii propriu-zise.

EL&IC se vrea o povestioara moralizatoare, poate chiar este, dar felul in care isi livreaza morala nu prea m-a atins. Lectiile sunt, evident, dintre cele bune: trebuie sa depasim momentele grele din viata cu optimism, sa nu ne cantonam in trecut si sa privim tot timpul inainte, importanta familiei etc. Dar copilul semi-autist n-are nici o vina ca apare intr-un moment in care cinematografia a dat deja un numar bunicel de filme cu copii autisti care au devenit referinta si fata de care EL&IC pica rau.

Ar trebui sa-i dau filmului si un pic de context: am aflat de Jonathan Safran Foer dintr-un trailer al cartii Eating Animals, pe care mai apoi am gasit-o si am citit-o pentru ca se intalnea cu unul din interesele mele. Literar, cartea nu m-a impresionat, dar de atunci si pana acum a devenit o referinta datorita documentarii impresionante. Si pentru ca stiam ca JSF e autorul lui EL&IC mi-am facut o nota mentala ca daca vreodata ma voi intalni cu cartea, sa o citesc.

Intamplarea a facut ca intre timp sa apara filmul, aceasta metoda simpla de a da oamenilor impresia ca au o anumita autoritate vorbind despre cartea care sta la baza lui. Si nu stiam absolut nimic despre film, am aflat ca ii are in distributie pe Tom Hanks si Sandra Bullock abia pe parcurs. Dar asteptarile erau maricele. Retrospectiv vorbind, e posibil ca EL&IC sa fie o carte ne-ecranizabila. Pentru ca mi se pare ca JSF are o anumita pricepere de a livra mici povestioare cu morala care, desi par simple si nepretentioaze, ajung sa se insinueze cumva in constiinta cititorilor si sa ramana acolo.

In nici un caz nu la fel se petrece cu filmul asta. Am simtit o oarecare placere estetica in interactiunea dintre baiat si bunicul lui mut (probabil nu e un film sponsorizat de Orange). Dar dincolo de asta... nimic. Si asta e prea putin ca sa-l salveze. In regula, am putea sa ne gandim la cei ramasi in urma mortilor din atentatele din 11 septembrie. Cei 3000 de oameni care au murit acolo aveau familii si fiecare om avea propria poveste de viata. Cu siguranta macar cativa din cei 3000 se aflau acolo doar conjunctural si au avut un ghinion teribil sa se numere printre victime. In regula, dar linia asta epica e abia in planul doi.

Ar mai fi ceva interesant: New York-ul. Abia in momentul asta mi-a picat fisa, si din perspectiva asta poate ca filmul are cu ce se lauda: exploreaza unul din modurile in care se poate reda personalitatea si spiritul unui oras. Criteriul e absolut intamplator, dar e de domeniul evidentei ca nu poate fi decat asa. Ca atunci cand iti propui sa prezinti un tablou atat de complex inevitabil unele aspecte, chiar importante, vor fi lasate pe dinafara si firul rosu pe care se vor impleti detaliile va fi doar unul dintr-o serie imensa de linii epice la fel de bune.

Reversul unui astfel de demers insa este ca foarte rar el ii va atinge pe cei care nu au afinitati cu locurile care devin, intr-o astfel de opera, personaje. Imi place de fiecare data sa consum creatii artistice despre locurile pe care le cunosc sau care ma intereseaza, dar cum nu am nici un interes in a surprinde spiritul New York-ului, imi imaginez ca e normal ca EL&IC sa nu ma atinga.

Totodata, spunand asta, inseamna ca filmul si-a asigurat un public de vreo 8 milioane de oameni. Enorm. 01:03

Talk of the town

The Artist (France, 2011), Regia: Michel Haznavicius

The Artist e in multe feluri si acum ca vreau sa scriu despre el, nici nu prea stiu de unde sa incep. „Fermecator” e primul cuvant care mi-a venit in minte. Reteta pe care au folosit-o e atat de simpla incat e foarte greu sa nu placa cuiva filmul asta. Totodata, in multe privinte filmul e atat de neconventional incat daca n-ar fi fost vorba de Harvey Weinstein as fi zis ca a fost un mare pariu. Mut, alb-negru, cu un regizor si o distributie cunoscute doar in Franta, clasic in epoca tehnologiei si a 3D-ului si un semi-remake subtil si mistocaresc dupa un film cult cum e Singing in the Rain... foarte multe riscuri.

Cu numele fratilor Weinstein in spate, banii si atentia Hollywood-ului sunt asigurate, si probabil lor li se datoreaza in buna masura si cele 5 Oscaruri. Altfel, filmul le merita pe deplin, dar stim ca asta nu e neaparat un criteriu.

As fi fost curios ce reactie as fi avut daca vedeam filmul foarte devreme, cand abia intrase in cinematografe si cand nu stiam nimic despre el. Probabil ca surpriza faptului ca nu vorbesc ar fi fost suficienta sa ma faca sa vreau sa-l mai vad o data. Ceea ce inseamna un pariu castigat pentru Haznavicius. E un experiment cu consecinte diverse, absenta dialogurilor, dar nu mi s-a parut o pledoarie pentru filmele mute, ci doar un artificiu care sa trezeasca nostalgii in spectatorii anului 2012. Putina documentare iti desluseste relativ repede metodele de a spune o poveste fara dialoguri, iar The Artist chiar triseaza putin prin cuvintele care se citesc clar pe buzele personajelor de multe ori, chiar daca nu se aud. La fel, cand are nevoie, Haznavicius introduce efectele sonore fara jene canonice, ceea ce transforma lipsa dialogurilor intr-o figura de stil mai degraba decat o abordare tehnica inedita.

Pentru ca l-a facut mut, era aproape evident ca va fi si alb-negru, dar jocul tonurilor de gri se potriveste la tanc cu atmosfera descrisa. Mi-a placut foarte mult felul in care se joaca cu granulatia si cu zona de clar pentru a explica daca ce vedem e actiune propriu-zisa, film in film sau flash-back.

Povestea e simpla, frumoasa si total nerealista, iar aici cred ca seamana cu filmele inceputurilor cinematografiei mai mult decat la alte capitole: The Artist foloseste din plin conventiile cinematografice si iti cere sa inchizi ochii la multe situatii cel putin chestionabile dintr-un punct de vedere realist. Daca l-am judeca doar dupa poveste, i-am face o mare nedreptate, pentru ca nu asta e ideea. E ca si cum am privi Tom si Jerry doar pentru firul narativ.

Actorii sunt excelenti. Nu stiu cat de cunoscut e Jean Dujardin in Franta, dar cu siguranta  Hollywood-ul o sa se intereseze mai mult de el de acum incolo. Mi-a placut foarte mult de Berenice Bejo, arata bine si intra perfect in rol, iar dansurile ei sunt de poveste.

Si, ca sa respecte canoanele teatrului elisabetan de succes, trebuie sa apara la un moment dat si un caine. Nu numai ca apare, cainele are chiar un rol important si il si auzim latrand la un moment dat, ceea ce e lucru rar. Iar rolul cainelui se desfasoara strict in registrul comicului. Scena deznadejdii din final, care ar trebui sa fie un punct culminant al dramatismului, e dezamorsata imediat cu o poanta pregatita atent inca de la inceput: cainele care se preface mort. Cand camera se opreste sa-ti arate asa ceva, stii ca tot restul dramelor n-au cum sa fie prea serioase.

The Artist nu e deloc un film profund, nu are o linie epica originala, drame complexe sau conflicte interioare de valoare universala. Dar este ceea ce filmele ar trebui de fapt sa fie si ceea ce foarte multe dintre ele au uitat: distractie in stare pura. Cuvantul care a construit Hollywoodul surprinde cel mai bine esenta lui The Artist: entertainment. 23:27

No ire

Laura (US, 1944), Directed by: Otto Preminger

A.S.: To my Romanian readers, I beg your pardon for writing in English. The vast majority of you can read it anyway, which is not what I could say about my English readers and Romanian

If it’s by mere face-value, I would say Laura is quite a silly movie. But having saying that I made it obvious that it is not by mere face-value that this film should be judged. The first thing we should look at is the time it came out. It was 1944, and the movie public was different than what it is now. Noir was a well-established genre, with its own rules and dogmas, much in the same manner as poetry. So as a filmmaker you had to be catchy, spectacular, innovative and creative while at the same time, more or less consciously you had to comply with the genre norms. Even more so as this was the studios era, most of the creatives were on a studio paycheck so there were a severe supervision over taking creating risks.

That is why, as a 40’s noir, Laura’s got all the ingredients, and a few extra as well: the crime plot is right there in the beginning, the badass trenched detective is the all-knowing hero saving the day, everybody is lying and doing a double game, we’ve got the necessary plot twist and even the grand finale, with the suspects all in one room, with all but one still wondering who the killer is.

In the past 60 years though, we’ve seen all these tricks pulled over and over again so many times and in so many times that all what’s left of Laura is a black and white feature that’s the laughing stock of the 21st century movie viewer. It is packed with stereotypes, only they didn’t know what was about to become a stereotype back then. Besides, it still holds some entertainment value even for the blased viewer of 2012, so it’s safe to assume it was a pretty entertaining movie in its time. Dissing Laura due to changes in esthetical evaluation that are none of its making would be like mocking Shakespeare for writing crowd-pleasing cheesy stories.

The same is true on a technical level. So much has changed in movie making by now that trying to compare Laure to a recent action movie is a logical non-sense. They hardly use the passing from one room to another straight through the fake wall now. Or the sourcy rain, or the snow-storm following the on-screen character wherever he goes. But this is how they worked back then. And they’re using conventions now as much as ever, it’s just that they’re different. But the directors of the 40’s didn’t need a realistic rain or an equally dense storm on the entire screen. They’d just get shitloads of water on the actors out of some rough pipes, and the spectator would understand it’s supposed to be raining. Just pull your hat on the side, plant a cigar between the lips and say you’re the police, and the viewers would now you mean business.

And there’s a certain feel to the 40’s movies that gets me regardless of the story. It has something to do with the body of the image, although I’m not sure what it is. The way they light faces, always along a vertical line across the nose in a confrontation scene or along a horizontal light ray when there’s just one individual in the shot and the suspense is supposed to accumulate... Or the costumes and haircuts that make all the stars of the era look pretty much the same... Or the music pointing out the most important moments of the action, no doubt a remnant of the mute era...

It’s interesting and refreshing to see the director not shying away from what have come to become tabus on film nowadays, such as everybody over-smoking, or the cop being an intrusive prick. I was a bit surprised the movie was shot in 4:3 format, but I guess Cinemascope was reserved for the big historical productions. It also makes more sense, but it’s good to notice how we’ve grown the habit of seeing everything in 16:9 format ever since HD cameras and flat-screen TV’s took over.

So if you plan on seeing just one 40’s noir, there are certainly better ones than Laura out there. But if you’re a 40’s regular that saw most of the noirs ever in existance and you’ve still not had enough, Laura is certainly worth a shot. 01:58

Agorafilie

Agora (Spania, 2009), regia: Alejandro Amenabar

Cand faci o evaluare a unui film, mi se pare important sa tii seama si de asteptarile pe care le ai inainte de a-l vedea. Agora mi se parea c-ar putea fi un film cu potential, ma deconcerta insa poza lui Rachel Weisz care troneaza pe afis. Si mi-era cam frica, nu cumva sa fie doar o pacaleala, sub masca unui film istoric sa ne vanda vreo poveste de dragoste sau cine stie ce idee fantezista a cine stie cui.

Cand a aparut, mi-am spus ca e probabil vreo drama epica de proportii, iar mediatizarea lui destul de slaba nu se poate datora decat lipsei de calitate. M-am inselat se pare, explicatia imi pare acum a fi la capatul opus al spectrului valoric. Agora e un film foarte greu, foarte dens, foarte plin de continut, un film care se tine de tine pana cand incepi sa gandesti, sa-ti pui probleme si intrebari, si probabil de-asta a prins mai greu la publicul larg.

Desi respecta canoanele hollywoodiene, Amenabar isi duce spectatorii dincolo de simplitatea intrigilor unui film de actiune cu o pricepere care ma face sa ii reconsider si filmele anterioare (The Others mi-a placut si mi s-a parut foarte ingenios, dar Vanilla Sky mi s-a parut cam pierdere de vreme).

Prima jumatate a filmului e mai mult atmosfera, e o plimbare pe strazile, prin casele si printre oamenii Alexandriei de la sfarsit de secol 4 crestin. Intreg filmul e de fapt unul de atmosfera, dar abia in a doua jumatate evenimentele se precipita si continutul se condenseaza atat de mult incat devine foarte greu de asimilat intreaga paleta de planuri pe care se desfasoara problematica filmului.

Planul care pare sa predomine e cel al disputei politice, al intrigilor construite atat de nou-constituita biserica crestina cat si de puterea politica si militara a romanilor cu scopul de a-si asigura controlul orasului. Imi place ca afilierea nationala a personajelor e ambigua, asa cum probabil trebuie sa fi fost in vremurile alea. Numele sunt grecesti, obiceiurile romane,iar lupta intre cele doua culturi se da pe teritoriul vechii civilizatii a Nilului. Iar sincretismul religios precrestin e atat de bine surprins incat aproape sigur Amenabar a citit mult despre cum stateau lucrurile.

A citit Amenabar si ceva filosofie, pentru ca stie cum functioneaza si ca metodologie, are si date concrete despre nivelul stiintific al epocii si indrazneste chiar sa aduca in discutie cateva idei proprii.

„Synesius, you don't question what you believe, or cannot. I must.” Ii spune Hypatia discipolului ei, si surprinde prin asta esenta incomensurabilitatii dintre filosofie si religie.

Iar secventa in care Hypatia ajunge la ideea traiectoriei elipsoidale a pamantului e plina ochi cu teorii epistemologice si cu referinte gestaltiste. Chiar mi-a deshis apetitul sa apuc sa studiez in profunzime limitele paradigmei ptolemaice si revolutia copernicana, tot nu ma hotarasem la un subiect pentru lucrarea de la cursul Danei Jalobeanu.

Constructia relatiilor dintre personaje are de suferit pentru ca celelalte planuri ale actiunii sunt atat de ample. Cred ca ar fi iesit un film mai bun daca regizorul ar fi taiat de la astronomie si filosofie pentru a adauga la complexitatea personajelor si la nuantarea intrigii politice, dar ma bucur ca n-a facut-o.

La fel, crestinismul iese foarte sifonat din film si i se refuza orice sansa de a se apara. Daca traducem filmul pentru publicul american, crestinii sunt aia rai, si rai fara sanse de ispasire. Lucru care, din pozitia din care s-a hotarat sa se faca filmul poate fi destul de aproape de adevar, dar cu siguranta ca in realitatea timpului lucrurile au fost mai nuantate.

Mi-a placut si ca filmul e jucat foarte bine. Rachel Weisz e intr-adevar cam plata, singurul lucru pe care-l face foarte bine e sa-si arate curul, dar rolurile secundare sunt o grozavie.

Cea mai mare surpriza a fost Max Mighella, de la care nu ma asteptam sa vad o asa buna performanta la doar 21 de ani, si din nou a fost un moment in care m-am simtit mandru de un fapt la care am participat doar cu prezenta, nu si cu fapta. Mandru ca l-am cunoscut in 2002, rusinat putin ca atunci n-am dat prea multi bani pe el.

Oscar Isaac (Orestes) e aproape o revelatie. E primul film in care il vad, dar se pare ca a bifat deja cateva titluri importante si cu siguranta o sa mai auzim de el. A lui este cea mai memorabila scena din film, cand ia apararea colegilor crestini („If anyone... anyone... dare lay a finger on my brothers... I will run in for you”). Tot el livreaza o replica esentiala („There are more things that unite us than divide us.”) la distanta de vreo 40 de minute de Rachel Weisz, dar mult mai convingator.

La fel, buni si Rupert Evans ca Synesius (excelenta reprezentare a unei partituri foarte grele, duplicitatea si ipocrizia fetelor bisericesti), Ashraf Barhom (Ammonius) sau Michael Lonsdale (Theon).

Iar decorurile, costumele si figuratia servesc foarte bine povestea si fac alunecarea in atmosfera extrem de usoara.

Mi-a placut asadar Agora, un film de vazut si revazut. I-am dat 9/10 pe imdb. 20:04

The Viking Suicides

Valhalla Rising (Danemarca, 2009), regia: Nicolas Winding Refn

Vikingii au in general un nume respectat. Iar acum 1000 de ani, era probabil si temut in cea mai mare parte din lumea cunoscuta. Probabil pentru ca vikingii cucerisera cea mai mare parte din lumea cunoscuta. Le-a venit firesc asadar sa se intinda putin si spre aia necunoscuta. De-asta zic, fara sa stiu prea multe despre expeditiile in America, am impresia ca ele au fost rezultatul unei politici bine gandite, mai degraba decat al accidentului.

Dar cand vine vorba despre vikingi, nu prea as indrazni sa ma contrazic cu un danez. Iar Nicolas Winding Refn, regizorul lui Valhalla Rising, are o parere putin diferita de a mea. Vikingii lui, sau cel putin un grup din minoritatea crestina a lor, pleaca intr-o cruciada pe cont propriu. Numai ca, in loc de Ierusalim, ajung in New Foundland. E o greseala frecventa…

Povestea se desfasoara in jurul unui personaj care nici n-are nume, nici nu vorbeste. I se spune One Eye pentru ca e chior. Dar ala care l-a lasat fara un ochi trebuie sa fi fost un luptator strasnic, pentru ca acest One Eye castiga categoric toate luptele in care este implicat pe parcursul filmului. Si sunt cateva. Unele organizate, desi nu m-am prins exact cu ce scop, altele spontane, provocate de indivizi care n-au invatat nimic vazandu-l pe One Eye omorandu-i pe cei de dinaintea lui. Si nu numai ca e bataus, individul pare sa se descurce mai bine decat ceilalti la mai toate probele. Atat de bine incat te face sa te intrebi cat de accidentala e devierea asta, dinspre Ierusalim spre America. Pentru ca, sa fim seriosi…

Treaba asta, cu personajul care nu vorbeste, pare sa aiba priza foarte mare la critica. Tema e importata din filmele orientale (japoneze si coreene), iar aceste filme au succes la un anumit fel de public. N-as vrea sa zic hipsteri, dar cred ca tocmai am zis-o. Sunt de acord ca imaginile au expresivitate mult mai mare decat vorbele, dar spunand asta ma gandesc in primul rand la filmele mute, la City Lights, Goana dupa Aur sau The Great Train Robbery. Acolo unde gesturile erau mult mai ample, iar atitudinea personajelor mult mai teatrala. Pentru ca pur si simplu nu existau alte mijloace de a transmite povestea. In schimb prin planurile lungi sau panoramarile lente nu mi se pare c-ar transmite cine stie ce. Doar ma simt furat de minute din viata. Exista o gramada de mijloace de a crea profunzime in personaje sau dramatism in actiune, iar secventele lungi sunt cel mai nefericit dintre ele. Mai ales ca de multe ori nu fac decat sa plictiseasca. Cat despre nevorbit, imi place foarte tare reclamacu Patrick Swayze si directorii de la Orange. Eu tin cu ei.

Alt motiv de mentionat e asta, al expansiunii crestinismului in detrimentul zeilor vechi. Titlul face trimitere la asta, e subiectul cu care se deschide filmul si e un subiect care apare in mai multe povesti de gen (Beowulf, Die Niebelungenlied). E interesant de retinut ca in filmele in care sunt pusi fata in fata cu alte credinte, crestinii ies de obicei mai prost. Pana si in bancuri se intampla asta.

Sunt foarte curios cum a aratat scenariul lui Valhalla Rising, pentru ca replicile nu cred sa umple trei pagini. Ma intreb daca au descris in detaliu peisajele, sau pur si simplu au improvizat mult pe parcurs. Oricum, daca s-ar fi respectat regula americana cu un minut/pagina, filmul ar fi fost scurt-metraj.

In concluzie, dau minusuri filmului si la documentare, si la poveste. Imaginea e foarte ascutita, iar tonurile predominante sunt intunecate. Probabil s-a filmat pe suport digital. Dar asta e ok, nu deranjeaza prea tare. Performanta actoriceasca primeste un mare “meh!”. Cel mai mult mi-a placut copilul, e cea mai vizibila pata de culoare. Amerindienii din final sunt sino-indieni, arata a brazilieni si sunt imbracati cel putin dubios.

Iar daca as judeca intreaga cinematografie daneza dupa acest unic film pe care l-am vazut… ar ramane in continuare unic. 00:44 

Harry Potter si Reteta Succesului

Dupa ce am vazut primele 4 parti din Harry Potter la vremea aparitiei lor, mi-am cam pierdut interesul pentru serie. Nu de altceva, dar se cam intampla acelasi lucru. Harry pleaca la Hogwarts, se intampla ceva, apare o amenintare disproportionat de mare pentru ca Harry sa-i faca fata (de obicei ceva legat de Voldermort) iar pana la urma Harry iese invingator.

E o reteta grozava pentru un serial, dar de la niste lung-metraje cu buget atat de mare ma astept la ceva mai multa imaginatie. Sau, cine stie, poate nu, pentru ca in momentul in care a incercat sa vireze putin pe langa drum, si au inceput discursurile despre Cel Ales si faima lui Harry Potter incepuse chiar sa ma deranjeze. Ce e asta, un Matrix de 16 ore?

Ultimele 4 parti din Harry Potter le-am vazut in ultimele vreo doua saptamani dintr-un singur mare motiv: sa inteleg memeurile cu Severus Snape de pe Lolsites. M-am prins ca Severus a fost indragostit in secret de cineva, nu m-am prins de cine. M-am cam dezumflat cand am aflat, speram la ceva mai spectaculos.

Dar pana la urma, desi au durat cu totul aproape noua ore, a meritat sa vad si ultimele 4 filme din serie. In special ultima parte, a fost destul de spectaculoasa. Era oarecum evident, pana la ora aparitiei filmului Harry Potter devenise deja un fenomen global si un personaj intrat adanc in pop-culture. Asa ca trebuiau sa pregateasca ceva mai special pentru final. Oricum, pentru cat de mult a bagat in sperieti pe toata lumea Voldermort, felul in care a murit n-a fost cine stie ce. S-a dezintegrat ca prostul... nu tu o pocainta mica, nu tu iertarea pacatelor, nu tu crescut nasul la loc... nimic.

Mi-a placut atmosfera luminoasa din final, un soi de promisiune a lui J.K. Rowling ca gata, de data asta e pe bune, nu mai continuam. Desi ar mai putea. Dincolo de cat de evident e pe alocuri ca n-a inceput cu o idee clara de desfasurare a actiunii de la prima carte si ca a improvizat mult pe parcurs, J.K. Rowling are marele merit de a se fi nimerit la confluenta unui complex de factori care i-a castigat un loc comfortabil in istoria literaturii. Harry Potter e un ciclu literar construit dupa o reteta clasica si foarte simpla. Numai ca nu intotdeauna cand gatesti dupa reteta iti ies mancarurile ca lui Jamie Oliver. Uneori ai pus cateva grame de condimente in plus, alteori ai uitat mancarea in cuptor 10 minute in plus... tanti Rowling a gatit Harry Potter exact cum trebuie. Un mix bun de adolescenti normali, erou de o verticalitate de poveste, creaturi din bestiarul fantastic, lumi de basm si lupta intre bine si rau care nu da gres niciodata, lasate sa dea in clocot timp de vreo 10 ani. Iar la final, stie si Tamango, si toate femeile din lume: binili invinge!

O chestie care s-a schimbat in felul in care am vazut aceste ultime 4 episoade din Harry Potter, si care mi l-au facut mai simpatic, au fost decorurile. Dintr-o data am inceput sa recunosc locurile prin care umbla Harry, London Bridge, Westminster, Big Ben... Am fost pe Shaftesbury Street, chiar daca n-am gasit magazinul de baghete magice al lui Ollivander, si am fost in King’s Cross Saint Pancrass, desi n-am incercat sa vad daca peronul 9 ¾ e pe bune. Nici Hogwarts nu l-am gasit inca, dar probabil pentru ca n-am ajuns inca la Pinewood Studios. E placut sa te plimbi prin Londra si sa te simti parte a atator lumi de poveste. Dickens, Chaucer, Defoe, Pepys, Shakespeare, mai nou si Harry Potter. Noi dezavuam cam mult capitala, iar cand scriitorii nostri ii creaza un imaginar care s-o puna in valoare (Eliade, Arghezi, Cezar Petrescu etc.) avem grija ba sa marginalizam scrierile lor despre Bucuresti, ba sa distrugem locurile pe care ei le incarca de simboluri. Eventual sa le acoperim cu PVC.

Revenind la Harry Potter, cred ca prefaratul meu ramane episodul cu Pocalul de Foc, fie si numai pentru scena de la inceput, cu stadionul de quidditch, de-a dreptul spectaculoasa, mai ales cand se desfasoara pe panza de cinema. Si Camera Secretelor mi-a placut, episod care-l apropie pe Harry Potter de folclorul romanesc. Avem phoenix, avem vasilisc, avem aspida. 20:15

Hawaii you?

The Descendants (USA, 2011), regia: Alexander Payne

E clar ca proverbul cu cartea care nu trebuie judecata dupa coperta merge mai departe de nivelul sintactic. Dar interpretat literal, ne poate pune in fata unei provocari. Pentru ca uneori, tot ce avem pentru a judeca o carte e coperta, care devine astfel unicul criteriu de evaluare.

Cam asa si cu filmele. Dintre posterele de filme care mi-au trecut prin fata ochilor in ultima vreme, Descendants mi se parea cel mai slab. Posibil sa fie si nepotrivirea dintre plaja de pe poster si vremea de afara, desincronizarea cu posterele celorlalte filme (numai chestii intunecate – Warhorse, Shame, Coriolanus, Haywire etc.), sau poate pur si simplu posterul e inexpresiv. Clooney ipostaziat ca un Robinson Crusoe naufragiat intr-un paradis tropical.

N-as fi platit bani sa vad filmul asta, dar intr-o companie placuta si cu un pahar de whisky in mana, orice film e la fel de bun. Asa ca sa curga.

Ei bine, nu s-a dezmintit. Chiar e asa de slab pe cat incearca sa transmita posterul. Banuiesc ca e o situatie in care i-am putea aprecia sinceritatea. Prima chestie izbitoare, asocierea dintre „Clooney” si „urmasi” e nefericita. Clooney e tipul burlacului prin excelenta, omul a muncit sa-si castige perceptia asta si tentativa de a juca impotriva probabilitatii de obicei costa mult. Nu ca n-ar fi credibil ca familist – Clooney se achita bine de treaba lui si face un rol foarte bun. As zice chiar ca pentru fanii Clooney filmul trebuie bifat.

Dar altfel, substanta e destul de diluata. Scenariul e foarte plat, iar firul epic e o mare linie dreapta, bine intinsa intre inceput si sfarsit, atat de transparenta ca ar putea pune cartoane la fiecare moment al actiunii. „Expozitiunea” ar putea deschide primele secvente, in care aflam care e treaba cu protagonistii. Apoi „Intriga” inainte de prima aparitie a lui Clooney la spital, si tot asa.

Nici o dilema morala prea complicata, nici o rasturnare de situatie, nici o surpriza pe final. Profunzimea personajelor? Asta e un fel de Porumboiu ajuns la Hollywood. Minunata idee cum ca daca lasi personajele sa se invarta prin cadru vorbind putin ar ajunge sa transmita emotiile adevarate, sa dea socoteala de adevarata alcatuire a sufletului. Da’ nici macr asta nu e. Clooney ne povesteste la tot pasul prin ce trece si e introspectiv cat cuprinde. Gagiul pe care-l joaca are o inteligenta emotionala la cer, e atat de in contact cu el insusi incat nu-ti dai seama cum naiba exista conflicte in viata lui. Si tocmai aici pierde masiv filmul. Poate cel mai mult. In viata reala nu se intampla asa. In viata reala, daca te inseala nevasta, nu te gandesti la familia omului si la cum n-are sens sa ii faci necazuri. Te gandesti doar ca vrei sa-l omori pe nenorocit.

E o greseala destul de comuna in filme, recreerea unei realitati atat de ingrijite incat numai a realitate nu mai arata. Eu spun ca incearca prea tare. Ei, dar e in regula cand asta se refera la lucruri maruntele, cum ar fi ca personajele sunt mereu barbierite si cu bocancii facuti, sau ca in nici o bucatarie nu vezi vreo farfurie murdara decat daca incercam sa spunem ceva cu asta. Dar The Descendants se straduieste prea tare tocmai cand e vorba de ideea centrala a filmului. Nu e nici un conflict interior in personajul lui Clooney. Stie mereu ce are de facut, e mereu calm, ia intotdeauna cele mai bune decizii si e tot timpul impacat cu sine. Ori lucrurile nu se intampla asa.

Tehnic, filmul arata bine. Exista cateva momente de maiestrie ale operatorului, iar imaginea, „corpul filmului”, e luminoasa, starea pe care o induce e una pozitiva. Culori calde, vii, toate obiectele tot timpul in clar, fundalul e semi-paradiziac. Ca si cum imaginea pe care incearca sa o vanda este a unei familii disfunctionale tipice, vesela si fericita. Serios? Salvati de Clopotel – Vacanta in Hawaii mi-a placut mai mult. 22:47

Metafilm

Death Proof (USA, 2007), regia: Quentin Tarantino

De cele mai mult ori, un regizor nu prea reuseste sa se desprinda de anumite tipare, de anumite asa-zise „marci regizorale”, de trasaturi care apar si reapar in toate filmele lui si care te fac sa-l recunosti indiferent de subiectul abordat.

La Tarantino tiparele astea sunt mai vizibile, mult mai vizibile decat alti regizori, dar spre deosebire de cei mai multi dintre ei, nu numai ca se mandreste cu asta, dar iti baga lucrul asta in ochi atat de tare incat la un moment dat filmul nu mai este despre propriul subiect, ci despre Tarantino. Evident,dupa ce a dat lovitura cu Reservoir Dogs si Pulp Fiction, nimeni nu mai indrazneste sa ii aduca vreo obiectie sau sa-i refuze vreun buget. Mai ales ca Tarantino se vinde. Dar gagiul are momente in care devine atat de autoreferential incat ca sa intelegi filmele lui ai nevoie de o brosura cu explicatii, ca la muzeu.

Cam asta se intampla in Death Proof, un film care este despre Tarantino de la cap la coada si despre nu mare lucru in rest. Adica, de exemplu, omului ii plac filmele din anii `70. E destul de evident, o spune si el, si nu e nevoie de un geniu sa-si dea seama ca, avand 7 ani in 1970, gustul lui Tarantino pentru filme a fost format in deceniul 8.

Filmele lui sunt suspendate intr-o contemporaneitate ambigua temporal, dar substanta inspirationala a lui Tarantino, intregul lui continut creativ, e blocat iremediabil in anii `70. „Bet you’re a big Lee Marvin fan, aren’t you? Me too, I love the guy” spune Vic Vega in Reservoir Dogs, dar astea sunt cuvintele lui Tarantino. Pentru ca toate personajele lui vorbesc ca el. Inglorious Basterds e un remake al lui Dirty Dozen. Numai ca daca oamenii lui Lee Marvin sunt foarte seriosi, iar Dirty Dozen vrea sa fie strict un film de razboi si un film despre eroi, Tarantino nu face altceva decat sa se prosteasca. Totul are dimensiuni caricaturale, iar filmele lui nu sunt despre lucruri, ci despre alte filme.

Death Proof este un remake al lui Tarantino dupa Vanishing Point (1971), nu se ascunde asta nici un moment. Personajele din partea a doua vorbesc mult despre filmul asta, chit ca nu erau nascute cand s-a lansat. Iar masina pe care o conduce gasca celor 3 fete din partea a doua este cu siguranta visul implinit al unui copil care trebuie sa se fi uitat cu mult jind la Dodge-ul Challenger de 400 de cai din Vanishing Point.

E un film cu multe gagici, in care femeile sunt folosite, se expun si se vad pe ele insele strict ca obiecte sexuale. Evident ca in realitate femeile nu vorbesc si nu se comporta asa. Dar aici femeile vorbesc ca Tarantino si se comporta cum ar vrea Tarantino sa se comporte.

Post-procesarea arunca in aer absolut toata canoanele editarii: nici un fel de preocupare pentru racorduri intre scene, taieturi in mijlocul cadrului, obiecte care dispar pur si simplu din imagine, sarituri bruste si nemotivate in nici un fel de la alb-negru la color. Filmul este zgariat sa ii dea un aspect retro, fara ca asta sa serveasca in vreun fel povestea. Pur si simplu, Tarantino isi face propriul lui Vanishing Point, numai ca asa cum l-ar fi facut el. Cu multe gagici, cu omoruri, cu picioare care zboara prin aer si aterizeaza in mijlocul strazii.

Si imi imaginez ca a mai fost o idee coapta de mintea lui imbuibata cu referinte cinematografice de acum 40 de ani: daca am facut Dodge-ul Challenger din Vanishing Point, oare ce masina ar putea s-o bata pe asta? Ar trebui, evident, sa fie o masina si mai smechera. O masina in care sa nu poti sa mori. Death proof. Doar o astfel de masina ar putea omori Challenger-ul. Deci masina asta trebuie sa aiba un schelet pe capota, sa arate ca e cea mai smechera. Whoaaa, dar cine ar putea sa conduca o asemenea masina? Ah, pai asta e simplu. Daca e vorba de o bataie intre masini, ii lasam pe cascadori sa conduca, normal. 03:08