miercuri, 24 octombrie 2012

Love thy Neighbour's Wife

Drive (SUA, 2011), regia: Nicolas Winding Refn

Atat de clasic si de plin de stereotipuri hollywoodiene e Drive, incat daca n-ar fi violenta explicita si excesiva si cadrele lungi pana mult dincolo de plictiseala am uita ca e vorba de un film european. Din punctul de vedere al amestecului de scoli cinematografice e un film interesant, pentru ca ne dam seama cam cum arata un asa hibrid.

De la regizorul Nicolas Winding Refn am mai vazut doar Valhalla Rising, dar se pare ca a facut suficient de multe incat sa i se dea pe mana un scenariu de film de actiune clasic si un buget de Hollywood. Avem o poveste relativ tipica: erou misterios care se indragosteste de fata frumoasa care plateste tribut unei greseli din tinerete si unor imprejurari asupra carora n-are nici un control, o intriga in care intervin bani multi si mafioti locali si un deznodamant in care eroul salveaza ce mai poate salva din zi, dupa care renunta la tot in numele unei moralitati obscure.

Pentru ca am impresia ca filmul se bucura de un relativ succes, e posibil sa devina un titlu de referinta pentru cariera lui Ryan Gosling, pentru ca e un tip de actor foarte comercial, cu corp de fotomodel si roluri de erou bataus. Mie unul nu-mi place Ryan Gosling si mi se pare necredibil intr-un rol atat de dur. Fata pe care o vinde ca fiind cea de dur, de om cu care e mai bine sa nu te joci, imi pare ca de fapt e doar o expresie dincolo de care nu se ascunde nimic. Sunt convins ca ar fi existat si alegeri mai fericite. Carey Mulligan nu e nici ea cea mai fericita alegere, in umila-mi parere. Dintr-un motiv sau altul, frumusetea ei conventionala si sfiosenia pe care-o insipira nu se potrivesc cu personajul, care s-a casatorit cu un individ certat cu legea si e suficient de puternica sa creasca un copil tinandu-se departe de afacerile dubioase ale sotului. Imi place in schimb fara rezerve Ron Perlman, pe care il prind cel mai bine rolurile negative si care arata foarte bine in pielea unui gangster provincial. Christina Hendricks are si ea o aparitie scurta si delicioasa din motive care au prea putina legatura cu actoria. E pacat in schimb ca, avand-o la dispozitie, NWR i-a dedicat o moarte foarte grafica dar a ratat sansa unei scene de sex. Sigur ca daca ar fi facut asta filmul ar fi fost mult mai superficial, un fel de Cyborg 2 cu poveste, dar ce e rau in asta?

Legat de mortile violente, ele se ingramadesc destul de mult in a doua jumatate a filmului care, dupa ce incepe linistit si destul de plat, se transforma intr-un fel de gorefest in care dintr-o data toata lume incepe sa fie impuscata, strangulata sau injunghiata cu cele mai diverse obiecte si in cele mai diverse moduri. Preferatele mele sunt impuscatura in ochi prin spatele capului, cand sotul jefuieste casa de amanet, si mafiotul injunghiat in gat cu o teava in hotel. Pentru amatorii de efecte speciale, e destul material, asta e un capitol la care filmul exceleaza.

Un altul, si cel mai bun lucru legat de film dupa parerea mea, e lumina si felul in care directorul de imagine se joaca cu ea. Minimalist si intunecat, filmul arata doar ce vrea sa vezi, ceea ce scapa de griji inutile si recuziterii, si set-designerii, si spectatorii. Mai putin pe asistentii de camera si pe luministi, dar nu poti sa multumesti pe toata lumea. Iar scenele in care benzi de lumina sunt aruncate fix pe punctul de interes din imagine mi-au placut foarte mult. Scenele de zi, destul de putine la numar, sunt filmate cu lumina puternica, probabil naturala, nimic prea sofisticat. Interesanta alegerea de obiective, filmul foloseste focale scurte aproape in totalitate, inclusiv pentru prim-planuri. Treaba asta are sens, daca ne gandim la lumina putina, dar ma indoiesc ca are legatura. Cred ca e pur si simplu o alegere artistica pe care nu prea o inteleg.

Sunt usor de remarcat toate detaliile astea tehnice datorita editarii. Filmul e impanat cu cadre luuungi, in care te intrebi secunde bune de ce nu vine taietura care ar fi natural sa vina. Pe Ryan Gosling conducand, filmat in raccursi, il contemplam o bucata de vreme de dimensiunea unui scurt metraj, la fel si holul blocului in care locuieste personajul. Totul cu focale scurte, adica plat si curbat spre margini. Sa insemne asta instrainare? Singuratate? Sau sansa sa te duci la toaleta, la popcorn, sau sa casti?

Un detaliu pe care l-am pastrat pentru final si care e indiciu clar ca vorbim despre un film american: jacheta cu scorpion, argintie, lucioasa si imaculata la inceput pe care personajul o poarta peste tot, ca toti cei care nu vor sa fie gasiti in filme, dar dintr-un motiv sau altul vor sa aiba o amprenta. Si felul in care se murdareste ea pana la sfarsit, ca si cum ar semnifica, vezi Doamne, degradarea atmosferei serene cu care incepe filmul. Ca de insemnat, mare lucru nu cred sa insemne. 14:48

Niciun comentariu: