Lest we forget

The White Picture - The Hidden World of Women in Combat, Gallery@Oxo, Oxo Tower Wharf, South Bank, London, 25 octobrie - 11 noiembrie 2012

„A-propos, ce e asta?”

„The Poppy? Nu stii ce reprezinta floarea de mac? Nu esti englez?”

„Nu, nu, din Ungaria. Stii Ungaria, nu? E chiar langa Romania.”

„Da, normal ca stiu Ungaria. Floarea de mac e un simbol al Zilei Veteranilor, Remembrance Day, care se sarbatoreste pe 11 noiembrie. E o zi dedicata memoriei victimelor primului razboi mondial.”

Interlocutorii mei erau beti si vopsiti pe fata, se intorceau de la vreo petrecere de Halloween cu ultimul tren de vineri seara. Eu incercam sa citesc, dar mi s-a parut politicos sa ma opresc din citit cand au inceput sa ma interpeleze si sa ma angajez in conversatie. Mi-am amintit cum o data, in autobuzul de noapte, un indian in tricoul nationalei Angliei povestea cat de putin ii place Londra pentru ca aici oamenii ori citesc, ori stau cu castile pe urechi in metrou si nu socializeaza. Eu sunt placut surprins de cat de usor socializeaza necunoscutii in Londra, si hotarat sa fiu unul din cei care zambesc mai mult decat media. In plus, m-am bucurat de oportunitatea de a vorbi despre floarea de mac, the Poppy.

Nu mai tin minte cand am remarcat-o prima data, trebuie sa fie cativa ani buni de atunci. A fost cu siguranta la meciurile de Premier League, cand am vazut ca toata lumea, jucatori, antrenori si arbitrii o poarta in piept timp de vreo 3 etape in toamna. Cred ca au trecut vreo doi ani pana cand m-am interesat ce inseamna, iar dupa ce am aflat de Remembrance Day m-am intrebat daca am vreun drept legitim s-o sarabatoresc, fiind o sarbatoare specifica Commonwealthului. Apoi mi-am amintit de decoratiile pe care Alexandru Bacica, stra-stra-bunicul meu, le-a castigat ca artilerist in primul razboi mondial si cu care ne jucam cand eram copii. Si am incarcat simbolul florii de mac cu amintirea lui, cel mai respectat om din familia mea. Voiam de cativa ani sa port o floare de mac in piept la inceput de noiembrie, iar ieri – prima zi in care am purtat una – m-am simtit tare madru de ea.

Am trecut intamplator pe langa OXO Tower pe South Bank si am vazut posterul expozitiei The White Picture. Alison Baskerville a fost in Afghanistan si a fotografiat 3 femei ofiter din armata britanica, facand parte din asa-numitul corp al FEO (Female Engagement Officer). FEO-s au, din cate am inteles, misiunea de a stabili legaturi de incredere cu localnicii, de a sonda opiniile si intentiile lor si de a incerca sa ii convinga sa colaboreze pentru atingerea obiectivelor comune. Trebuie sa fie femei pentru ca o parte importanta din munca lor se leaga de femei si drepturile lor, iar societatea extrem de conservatoarea din Afghanistanul rural nu permite apropierea barbatilor straini de femeile afghane.

Asadar, femeile astea trebuie sa fie lingvisti, sociologi, psihologi, soldati si lideri de opinie in acelasi timp in zona de razboi pe teritoriu strain, in mijlocul unei populatii necunoscute si ostile. Citind povestea lor, spusa fotografie cu fotografie, dar si de explicatiile anexate, am avut din nou sentimentul ala ciudat pe care l-am simtit de catev ori de cand sunt aici, la sarbatorile importante. Un soi de mandrie patriotica, complet nejustificata fiind vorba de armata britanica si de simboluri britanice.

Fotografiile care descriu conditiile de trai din unitatile militare din Afghanistan nu m-au impresionat peste masura, probabil datorita celor 3 ani de liceu petrecuti in conditii mult mai dificile. Noi nu aveam in liceu nici lounge cu fotolii, nici televizoare cu ecran plat pe care sa ne uitam la Downtown Abbey. Daca aveam noroc, puteam sa stam pe banci de lemn sa vedem meciurile Stelei din Champions League la un televizor alb-negru cu antena de camera si receptie aproximativa.

Dar nu erau nici conditii de razboi, nici teritoriu inamic si nici riscuri de explozii capcana. Nu trebuia sa scriem o scrisoare care sa fie livrata familiei in cazul mortii in misiune, ca fetele astea. Si mai ales, nu trebuia sa mergem in mijlocul unor comunitati a caror limba si obiceiuri nu le cunosteam si sa ii convingem sa se lase de traditiile lor si sa isi lase femeile sa mearga la scoala.

Parte din fotografii, aici.