Occupy Jesus Christ

Jesus Christ Superstar, The Arena Tour, 2012-09-22, O2 Arena, London

Foto: www.entertainmentwise.com

Pentru mine, un novice al genului, Jesus Christ Superstar e esenta music-hallului. Cum zic englezii, be all, end all. Este Music-hall-ul, genul transformat in substantiv propriu. Visam sa vad JCS live de multi ani, asa ca in seara asta, cand in sfarsit s-a intamplat, lucrurile nu pot sta decat foarte bine. Si nici macar nu e o reprezentatie oarecare, ci un tur englez cu mediatizare puternica si cu o distributie grea pentru cei familiarizati cu scena londoneza. Singurul nume de pe afis pe care il stiam a fost Mel C, fosta Spice Girl, in rolul Mariei Magdalena, desi se pare ca tocmai ea a fost cel mai slab cotat nume. Toata lumea l-a laudat pe Tim Minchin, care l-a jucat pe Iuda, si e bine ca au ales un nume cu greutate pentru ceea ce mie imi pare a fi rolul principal.

Credeam ca o sa avem probleme de vizibilitate cand am intrat pentru prima oara in imensa sala de la O2 arena, dar pana la urma se pare ca de vazut am vazut foarte bine, buba a fost acustica. Sonorizarea a fost buna si n-au fost probleme tehnice, doar ca sala fiind foarte mare si nefiind gandita ca spatiu de evenimente, sunetul disipeaza foarte repede, asa ca apare uneori senzatia de ruptura, de distanta intre performeri si public, mai ales ca sunetul aplauzelor nu reuseste sa se cumuleze nici daca toti spectatorii aplauda la unison.

Punerea in scena a avut o tenta moderna, actuala, un fel de opozitie intre hippioti si businessmani, intre rebeli si costume. Ceea ce suna a fi deranjant in mod normal, dar totul s-a facut discret, sugerat doar prin detalii tehnice, de costume si de lumini, ajutate de multe ori de grafica de pe ecranul de fundal, foarte inteligent gandita. Hristosul gandit de Andrew Lloyd Weber nu e modern, ci atemporal, spectacolul functioneaza in orice fel de decor iar accentul este intotdeauna, asa cum e normal, pe muzica si pe poveste mult mai mult decat pe fundalul actiunii.

M-am speriat putin la inceput, cand Tim Minchin a deschis spectacolul cu Heaven on Their Minds, pentru ca am avut impresia ca, in dorinta de a pune o amprenta personala pe rol, o sa strice estetica compozitiei. Era inevitabila comparatia cu filmul, iar interpretarile din film mi se par intr-adevar cele mai bune pe care le-am vazut, si intr-adevar, Heaven on Their Minds a fost mai degraba o nereusita, dar imediat dupa lucrurile au inceput sa mearga. N-am mai simtit apoi nici o deturnare de ritm pana la sfarsit, la Superstar, cand din nou interpretarea lui Tim Minchin e dezavantajata teribil de comparatia cu varianta filmata a lui Norman Jewinson.

Dar corpul principal al spectacolului a curs excelent. Muzica, versurile si povestea sunt atat de bine potrivite incat nu-ti dau prea multe sanse sa gresesti. Mi-a placut in mod special cum se contrapunctau protagonistii pe melodiile de confruntare. Vocea lui Iuda a sunat foarte dur in contrast cu Mel C interpretand-o pe Maria Magdalena pe Everything's Alright, iar tensiunea dintre Isus si Iuda a fost redata extraordinar atat pe Everything's Alright cat si pe Damned for All Time.

Baietii rai au fost foarte bine ilustrati de costume si grafica si mi-a placut ca, desi fiecare si-a luat anumite libertati si si-a asumat o anumita tipologie, au ramas in rol si au fost usor de recunoscut. Caiaphas a devenit businessmanul necrutator, Pilat a fost judecatorul echilibrat in timp ce cantecul lui Irod a fost de departe cel mai reusit moment al spectacolului. Irod a aratat excelent ca prezentator TV, cu animatoare si lumini multicolore, in timp ce cireasa de pe tort a venit pe finalul cantecului, cu 3 vorbe adaugate pentru audienta secolului 21: „So what do you think? Lord or Fraud? Text now, and we'll be back after a short break!”

Grafica cu titluri de ziare anuntand ca „Messiah” este in custodia politiei si intrebandu-se daca este „End of the line for Jesus Christ?” a aratat foarte bine pe arestare, iar multimea care arunca intrebari a fost – evident – transformata in ziaristi de tabloide.

Momentul cu cea mai mare incarcatura emotionala mi s-a parut a fi – asa cum e probabil intentionata compozitia – Ghetsemane. Versul „I will drink your cup of poison” mi-a rasunat mai intai in inima, abia apoi in urechi.

Iar crucificarea din final, ajutata de o montura foarte inteligenta, a imbracat pana la urma destul de bine intreaga piesa, desi a diluat putin din intensitatea finalului lui Superstar. M-am gandit ca ar fi fost absolut surprinzator daca dupa Superstar ar fi incheiat cu Isus cantand Always look on the Bright Side of Life. Ar fi fost poate foarte ciudat, dar ar fi aratata atat de englezesc... ar fi fost ceva complet diferit. 01:13

La furat in Germania

VFB Stuttgart - Steaua 2-2 (Ibisevic '5, Niedermaier '85 - Chipciu '6, Rusescu pen. '80), Europa League 2012-2013 Matchday 1, 2012-09-20, Mercedes-Benz Arena, Stuttgart

Singura imagine cu care pot sa compar sentimentul placut pe care l-am avut privind meciul Stelei din seara asta vine din cartile cu Sandokan si piratii marilor sudului ale lui Emilio Salgari, cand eroul malaez intalneste verisoara sotiei lui moarte si le confunda.

Ultima data am fost pe Ghencea la meciul cu Motherwell din 2009, cand deja se domolisera scandalurile cu peluze inchise si bodiguarzi care sa evacueze galeria, dar cand deja nu prea se mai venea pe Ghencea. De atunci am mai vazut probabil vreo doua meciuri ale Stelei si mi-am spus ca o sa reincep sa urmaresc Steaua in momentul in care un antrenor, oricare ar fi, o sa termine un sezon si o sa-l inceapa pe al doilea. Am trait intr-o ignoranta comfortabila, atat de comfortabila incat e posibil sa continue o perioada. Nu mai stiu ce se intampla in fotbalul romanesc, cine pe ce loc e, ce-a mai declarat Borcea, Mitica sau ceilalti papitoi care se mai perinda prin fotbalul romanesc.

Mare mi-a fost surpriza, asadar, sa vad in seara asta o Steaua care a jucat foarte curajos la Stuttgart si pe care doar paguboasa mentalitate romaneasca a impiedicat-o sa se intoarca din Germania cu 3 puncte. Din jucatorii Stelei din seara asta stiam doar 3: Tatarusanu, Latovlevici si Bourceanu. Si am mai auzit vag de alti cativa: Rusescu, Rocha, Nikolic. Cam atat. Nu conteaza. S-a si vazut, de altfel. Luati unu la unu, nemtii probabil au lot sensibil superior valoric, dar Steaua a jucat tactic chiar mai bine decat in ultima perioada de glorie, echipa care a ajuns in semifinala UEFA in 2006. Extraordinara din multe puncte de vedere, echipa aia stralucea prin inconstanta. Steaua din sera asta a aratat intr-adevar, ca o echipa in formare, cu jucatori fara prea multa experienta, dar totodata foarte curajoasa, cu mult tupeu si cu relatiile de joc formate mult mai bine decat am vazut de foarte multa vreme la o echipa romaneasca. Pase destul de precise, actiuni de atac bine coordonate si atacuri cu 6 oameni dispusi pe doua linii, astea sunt trasaturi de echipa mare desi, pastrand proportiile, meciul a fost evident inferior valoric celui de aseara.

E drept, primul gol al nemtilor a fost primit foarte usor, cu atacantul care a primit centrarea in mijlocul careului complet nemarcat. Dar e dovada de mult caracter sa poti sa egalezi dupa doar un minut de joc, si mi s-a parut ca egalarea nici macar n-a fost intamplatoare, a venit pe fondul unui atac foarte rapid si bine coordonat. Apoi, cea mai mare parte din meci s-a jucat intr-un fel de sah destul de justificat, avand in vedere ca Steaua a jucat ceea ce pe hartie arata a fi cel mai greu meci din grupa.

Posibil ca nemtii sa fi avut ocaziile mai clare, au si 3 bare care sa ateste asta, si sa fi atacat mai hotarat, dar atitudinea Stelei n-a fost deloc defensiva, stelistii au parut sincer interesati de a ataca poarta iar toata posesia lor a fost una pozitiva, orientata spre atac.

Audaces fortuna juvat, norocul ii rasplateste pe cei curajosi, asa ca in minutul 80 Steaua conducea cu 2-1 in urma unui penalty complet justificat, chit ca executat cu emotii. In ultimele minute in schimb s-a vazut pe deplin ce inseamna mentalitatea de care trebuie sa scapam daca vrem sa mai avem performante in fotbal. De pe banca s-a dat imediat semnalul retragerii, punctat foarte evident de o schimbare defensiva, la care nemtii au raspuns cu doua schimbari ofensive. Cam la mintea cocosului care urma sa fie deznodamantul, e clar ca nemtii au reusit sa egaleze in urma unui sir prelungit de atacuri aglomerate si foarte insistente. Pentru toate lucrurile bune pe care le-a facut meciul asta, Tatarusanu poate fi acuzat de o oarecare indolenta la gol, iar norocul Stelei este ca nemtii n-au mai avut timp sa dea si golul victoriei, pentru ca asta era cursul normal al jocului. Steaua a terminat cu piciorul pe pedala de frana, iar asta le-a pierdut doua puncte si le putea foarte usor pierde meciul.

Dar concluzia e una pozitiva, sper ca cel mai bun lucru cu care or sa ramana stelistii dupa meciul de azi, pe langa punctul in deplasare, este convingerea ca pot foarte usor iesi din grupa asta. Cu unica, simpla conditie sa joace tot timpul cat pot de bine. 21:43

Gafaieli de toamna

Manchester United - Galatasaray Istanbul 1-0 (Carrick '7), Champions League 2012-2013 Matchday 1, 2012-09-19, Old Trafford, Manchester

„Bineinteles ca nu mai joaca nimic. S-a ajuns, si-a adus toate rudele din Africa in Anglia si acum nu mai are nici un interes.”

„E portughez”

„Sigur, 'portughez'”

„Dumnezeule, nu-mi imaginam ca esti atat de rasista”

„Putin rasista”

Intotdeauna apar jucatorii nostri si ma abtin cat pot de tare din a-i critica, de multe ori dincolo de ratiune. Numai ca Rowanne avea dreptate. Nani n-a mai jucat nimic de mai mult de un sezon, iar in seara asta, ca si in ultimele meciuri, a fost execrabil. In prima repriza nici o minge n-a circulat in banda stanga a atacului lui United, prima combinatie in zona aia am vazut-o dupa o ora de joc. Problema lui e in cap mai mult decat in picioare. Are impresia ca talentul nesuplinit de munca e suficient, dar asta nu se intampla nici macar cand esti Cristiano Ronaldo, cel la a carui valoare Nani viseaza sa ajunga de vreo 4 ani. N-o sa se intample. Sper sa-l vad cat mai putin pe teren si sper sa plece in ianuarie. In mod normal as spune ca vreau sa-si revina, dar dupa atata timp mi-am cam pierdut increderea ca mai poate, sau ca daca in sfarsit face cateva meciuri bune n-o sa devina o primadona mai mare ca Ronaldo.

Inca n-am zis nimic de penaltyul ratat, pentru ca daca ajungem la penaltyuri ratate o sa iau la porcait tot atacul lui United, inclusiv pe Chicharito (penalty ratat cu Wigan) si pe Rvp (penalty ratat cu Southampton). Nu stiu exact cum sta treaba, dar executarea penaltyurilor pare o treaba destul de elementara in fotbal. Se practica pe maidan si, imi imaginez, cu atat mai mult la antrenamente, la grupele de copii, ca element de baza. Teoretic, un copil de 10-11 ani, daca executa bine un penalty ar cam trebui sa inscrie in fata oricarui portar. Or, daca esti ditamai atacantul la Manchester United si castigi sute de mii de lire pe saptamana, macar atat se asteapta de la tine. Pot sa inteleg miza si presiunea, desi eliberarea de ele face parte din arsenalul unui profesionist, dar vorbim de 3 penaltyuri ratate in 3 meciuri consecutive.

Ce-i drept, United a castigat azi, dar a lasat aceeasi impresie care avea sa ne coste pana la urma titlul sezonul trecut: de gafaiala, de facut doar cat trebuie si de prea putina implicare in ceea ce, pana la urma e meseria lor, aia de pe urma careia ajung vedete si sunt idolatrizati de milioane de oameni, oameni care platesc pentru casele mari in care locuiesc, pentru masinile scumpe pe care le distrug si pentru cluburile exclusiviste prin care se imbata. Sper ca in vestiar SAF sa fie cel putin la fel de dur ca mine si sa faca ceva sa ii trezeasca. Pentru ca in mai, cand o sa se termine campionatul – si cu siguranta o sa fie strans – o sa conteze si cele 3 puncte pierdute cu Everton in prima etapa.

Pana la urma, e adevarat si ca o echipa nu joaca singura. De multe ori poti juca doar cat de bine te lasa adversarul, iar Champions League, ca si Premier League de fapt, e o competitie foarte dificila. Galata sunt o echipa solida, curajoasa, si au jucat admirabil: deschis, ofensiv si foarte indraznet. Nu ma deranjeaza foarte tare scorul, pana la urma e o victorie si 3 puncte. Ma deranjeaza insa atitudinea, faptul ca, in afara de vreo 20 de minute pe final, United a juat mult sub nivelul la care poate sa joace. Scuza oboselii si a meciurilor la 3 zile nu tine, asa cum nu tine pentru nimeni care se duce dimineata la birou si ii spune sefului ca o sa munceasca la doar jumatate din capacitate, pentru ca trebuie sa vina si maine.

A fost un meci straniu, cu multe penaltyuri refuzate, dintre care merita sa ne oprim doar asupra unuia, cel pe care Galata trebuia sa-l primeasca in primul minut. Cu turcii conducand dupa 40 de secunde, altfel s-ar fi desfasurat meciul, iar baietii lui Fatih Terim au tot dreptul sa se simta putin nedreptatiti. Altfel, nici ei n-au fost tocmai usa de biserica de fiecare data cand a fost vorba de contacte in propriul careu, dar trebuie sa lucrezi cu deciziile pe care le primesti.

Acest 1-0 stabilit relativ devreme a lasat meciul sa atarne intr-o balanta dubioasa, cu ocazii la ambele porti si o impresie de fotbal deschis, placut ochiului. Doua bare si doua parade excelente ale lui De Gea i-au impiedicat pe turci sa inscrie, pe cand in partea cealalta, United a risipit cateva ocazii bune. Cand li se leaga pasele, Valencia – Kagawa – van Persie fac niste triunghiuri irezistibile, si sper ca odata ce joaca mai mult impreuna sa li se lege tot mai des. Scholes e in continuare cel mai bun playmaker din lot de la distanta, pasele lui din mijlocul terenului orienteaza tot jocul in directia buna. Si m-am bucurat sa-l vad din nou pe teren pe Fletch, mi-a parut tare rau anul trecut cand n-a mai putut sa joace.

Urata sau nu, o victorie e o victorie, dar o sa fie nevoie de mai mult decat ce-am vazut in seara asta ca sa mergem departe in Champions League. 22:35

Batman, Batman

The Dark Knight Rises (SUA, 2012), Regia: Christopher Nolan

Exista o armata in continua crestere de fani Batman carora le devii automat dusman daca raspunsul standard si livrat rapid la intrebarea „Cum ti s-a parut ultimul Batman?” nu e ceva de genul „Extraordinar!”. In plus, de cand cu Nolan, ma simt ca intr-un film cu conspiratii: tuturor celor din jur le par nebun in timp ce mie mi se pare ca restul lumii traieste intr-o hipnoza colectiva, intr-un extaz indus mediatic la adresa magnificei abordari intunecate a celebrului cavaler al justitiei. Adica, vezi doamne, Dark Knight.

Mie mi se par niste filme de actiune mediocre spre bune, nimic prea special, ajutate puternic de faptul ca figura centrala e un personaj cu o baza de fani extrem de puternica si de numeroasa. Un soi de brand value care se adauga la continutul propriu-zis al filmului, cam in acelasi fel in care Fellowship of the Ring m-a impresionat acum 10 ani pentru ca am vazut in sfarsit pe pelicula orci si hobbiti. Cel mai bun Batman mi se pare in continuare al doilea, Batman Returns, al lui Tim Burton, cu Michael Keaton, Michelle Pfeiffer si Danny de Vito. Iar cele doua ale lui Joel Schumacher mi se par distractive, cu tot cu costumul cu sfarcuri, orice-ar zice internetul.

Ce face Nolan foarte bine este personajul negativ, The Villain, care e o chestie cam la fel de importanta ca insusi Batman, daca nu chiar ceva mai mult. Pentru ca Batman e destul de exact definit de cultura pop si de aceeasi armata de fani cu care are o relatie de formare reciproca. Puternic, dur, ajutat de tehnologie si de tot soiul de accesorii misto (gadget-uri, cum le zice acum), moral, incoruptibil si in final victorios. Personajul negativ insa ofera ceva mai multa libertate creativa, dar prezinta si provocari mai mari. Pentru ca, oricum ar fi, trebuie sa fie sofisticat, puternic incat sa invinga pe oricine si sa aiba o sansa credibila in fata lui Batman, dar niciodata sa nu invinga. Trebuie sa arate ciudat, si e tot mai greu sa inventezi motive pentru care oamenii pot arata ciudat pentru un public mult mai informat despre cum sta treaba cu cazutul in baile de acid, accidentele nucleare sau muscaturile a tot soiul de animale salbatice.

Prin labirintul asta, Nolan se descurca excelent si e cu-atat mai mare meritul lui cu cat imaginea care ramane e cea a actorului. Toata lumea l-a laudat (si pe buna dreptate) pe Heath Ledger pentru Jokerul din The Dark Knight, iar acum The Dark Knight Rises pare a fi o platforma de lansare excelenta pentru Tom Hardy care, n-am nici o indoiala, e un actor foarte bun. Dar hai sa fim seriosi: putea sa fie oricine, la cat de meseriasa e masca aia, nu prea mai ai nevoie de altceva. Si tot ce mi-a ramas din film sunt replicile lui Bane livrate din spatele unei procesari sonore are imi aminteste de Darth Vader. „Your punishment must be more severe!” „You have my permission to die!”, taglineuri grozave, care vand multe bilete daca le pui intr-un trailer. Si evident, te intrebi: oare moare daca isi da masca jos? Nolan stia, asa ca ne lamureste inca de la inceput, cu o alta replica memorabila, poate cea mai buna: „It would be extremly painful... for you!”

Mi-a placut bataia pe care i-o da lui Batman si masca sparta, mi-au placut – evident – jucariile lui Batman si motocicielta care isi invarte rotile mai mult pentru efect decat pentru finalitate si mi-au placut bubuielile de pa stadion si toate podurile distruse. Dar ma cam astept la asa ceva, la cati bani a avut la dispozitie mi se pare chiar ca Nolan s-a cam abtinut.

Ce nu mi-a placut, si principalul repros pe care il aduc filmului, e ca se complica inutil in incercarea de a crea o poveste. N-am nevoie de nici o poveste, arata-mi eroul negativ, arata-mi-l pe Batman, si pune-i sa se bata in toate felurile si prin toate locurile. Oricum stim cum se termina. Ce rost are sa il aduci pe Liam Neeson pentru un rol care are in total vreo 3 minute, sa o bagi in ciorba pe Marion Cotillard si o poveste care vine de nicaieri, n-are nici o finalitate si ajuta doar vag povestea, cu niste referinte la originea costumului si a antrenamentului lui Batman? Gary Oldman si Morgan Freeman sunt ajutoare traditionale si isi fac treaba bine chit ca e pacat de ei sa aiba roluri atat de mici incat sa fie nevoie sa li se creeze sub-ploturi speciale. Dar, zi sincer, pe Anne Hathaway ai adus-o doar sa vezi cum ii sta in costum de latex, nu? E drept, lipeste aproape esential povestea cand il livreaza pe Batman lui Bane, dar pentru asta trebuie sa i se creeze si ei poveste si motivatie, si e un pic cam mare pretul.

Doar de Joseph Gordon-Levitt nu ma plang, in cazul lui totul are sens, iar alegerea actorului e cum nu se poate mai buna, pustiul are un viitor grozav.

Frumoasa scena de la inceput cu avionul, frumoase imaginile cu puscaria din desert, dar totodata una din cele mai false morti din cinematografie (a lui Marion Cotillard) si o saritura de dupa explozie la fel de falsa (a lui Joseph Gordon-Levitt cand se arunca in aer unicul pod de iesire din oras).

Cat despre Batman... buna incercare asta cu eroul retras, cu negarea, caderea si rascumpararea, dar ori nu functioneaza, ori nu Christian Bale e omul pentru asa ceva. Christian Bale e de teapa lui Downey Junior, ii sta bine ca tanar playboy si magnat cu o gramada de bani, sarcastic si inteligent, nu ca batran ursuz si ascuns de lume. Serios, oare a pacalit pe cineva? 18:21

Arta cere exercitii

Dalai Lama and Howard C. Cutler - The Art of Happiness (A Handbook for Living), Hodder & Stoughton, London, 2009

Pentru ca este probabil cea mai cunoscuta si cea mai bina vanduta carte a lui Dalai Lama, am vrut de mult timp sa citesc Arta Fericirii. Din cate stiu, nu este tradusa in romaneste, de-asta n-am cautat-o foarte activ pana acum. Imi imaginam ca in linii mari ideile sunt cam aceleasi ca in toate celelalte scrieri ale lui Dalai Lama, pentru ca principiile sistemului pe care il promoveaza el sunt, ca de altfel principiile oricarei religii, foarte simple. Filosofia din spatele sistemului e interesanta doar din punct de vedere scolastic, dar are putina relevanta cand vine vorba de partea practica a lucrurilor.

Speram in schimb ca asta sa fie cartea in care principiile astea sunt esentializate si structurate in asa fel incat cineva care ar citi doar asta sa inteleaga cam despre ce e vorba cand vine vorba de Dalai Lama. In felul asta, as fi putut da oricui cartea s-o citeasca si ar fi inteles de ce Dalai Lama e o prezenta atat de influenta in viata mea. Din pacate nu e asa, si incep sa cred ca nici macar nu exista o asemenea carte. O sa mai caut totusi. Figura lui Dalai Lama e una care atrage multi oameni dintr-o sumedenie de motive si cine stie, poate cineva reuseste sa se apropie de el cu fix aceeasi abordare ca a mea.

The Art of Happines a fost pana la urma o carte dupa care raman mai degraba dezamagit. Asta pentru ca autorul ei de facto, psihologul american Howard C. Cutler a plecat la drum cu o idee gresita, si a mai facut alte cateva greseli pe parcurs, greseli nesesizate pana la editare. In primul rand, intentia lui declarata a fost de a face o carte intr-un format standard de self-help. Desi spune singur ca si-a dat destul de repede seama de ce asta e o abordare gresita, undeva la un nivel pe care constientul lui n-a reusit sa-l sesizeze abordarea lui ramane una de autor de self-help. Iar premisa gresita cu care pleaca la drum cartile de self-help este urmatoarea: „Citeste cartea asta si cand o termini de citit o sa-ti fie mai bine”. Nimic mai fals, si probabil ca multi dintre autorii lor stiu asta. Ceea ce face ca intreaga literatura de self-help sa fie un fel de inselatorie, mai mult sau mai putin intentionata. O abordare mai adecvata imi pare ca ar fi: „Citeste cartea asta si cand o termini de citit o sa stii ce trebuie sa-ti faci ca sa te simti mai bine”. Ca la o carte de bucate, de fapt. Dupa ce citesti reteta nu o sa ai prajitura gata, ci o sa stii ce trebuie sa faci ca sa obtii o prajitura. Dar de acolo pana la a manca efectiv prajitura mai sunt multe de facut: aduna ingredientele, instrumentele de care ai nevoie, combina si prepara ingredientele si respecta procesul si timpii de care ai aflat din cartea de bucate. Abia la urma vei avea prajitura din care te vei putea infrupta. Privite asa, nu cunosc carti de self-help mai bune decat scrierile fundamentale ale religiilor. Biblia, Coranul, Bhagavad Gita sau Dao de Jing functioneaza toate la fel de bine. Pentru ca principiile soteriologice sunt fundamental identice, si destul de simple. Aplicarea lor, punerea lor in practica, aici e buba. Pentru ca Arta Fericirii nu e ca o pastila sau o injectie, nu e ceva care se intampla la un moment dat si in urma caruia devii fericit. Fericirea, mantuirea, salvarea, sanctitatea, sau cum i-o mai zice zilele astea unei vieti implinite se obtine in urma unui proces continuu si al dracului de greu. Ce trebuie sa facem, in ultima instanta, stie oricine, a doua intrebare a tetralogiei lui Kant are mai degraba implicatii axiologice si tangential ontologice pentru ca principiile etice de baza provin dintr-un simt comun pe care unii prefera sa-l atribuie esentei divine din om.

The Art of Happiness este, asadar, o carte de convorbiri intre Dalai Lama si Howard Cutler plus extrase din conferintele lui Dalai Lama (in special seria de o saptamana din Tucson, Arizona din 1993) filtrate de abordarea si de inchisoarea paradigmatica a psihologului american. Pentru ca ne lovim aici de alte doua greseli pe care le face Howard Cutler: prima este mai putin grava, este doar o incercare de a traduce perceptele buddhismului tibetan in limbaj psihologic. Desi exista un grad de incomasurabilitate intre cele doua, tentativa asta are si o oarecare legitimitate, dar am impresia ca e nevoie de cineva suficientd e versat in ambele, iar Howard Cutler nu pare sa inteleaga buddhismul suficient de bine. In fine, asta e scuzabila. A doua greseala insa e una care releva o profunda carenta de intelegere a sistemului filosofic al lui Dalai Lama: Howard Cutler cauta in permanenta sa sustina afirmatiile liderului tibetan cu cercetari stiintifice. Cele doua se desfasoara insa pe planuri in totalitate diferite. Cunoasterea stiintifica are o structura fundamental diferita fata de abordarea filosofico-religioasa. Adaugam la asta faptul ca psihologia e o stiinta atat de noua incat metodele si experimentele nu sunt pe deplin cristalizate, asa incat interpretarea datelor este mult mai subiectiva si mai supusa subiectivitatii interpretilor fata de disciplinele stiintifice de traditie si obtinem o lucrare care pune cap la cap date destul de aleatorii pentru a demonstra principii care nu sunt menite a fi demonstrate. Departe de a da credibilitate buddhismului, metoda asta stirbeste autoritatea principiilor lui pentru ca le aduce in teritoriul stiintific al argumentatiei si failibilitatii, unde adevarul depinde mai degraba de priceperea argumentatorului decat de adecvarea cu realitatea. Prin contrast, Dalai Lama sustine in permanenta ca validarea spuselor lui trebuie facuta doar de practica si de experienta. Evident ca si asta e o abordarea criticabila, dar este un sistem coerent, iar nici Howard Cutler nici Dalai Lama nu par interesati de o dialectica filosofica riguroasa in cartea asta.

Este probabil o tendinta personala, aceea de a aseza toate lucrurile si faptele intr-o matrice definita de istoria filosofiei si inteleg ca The Art of Happiness se desfasoara pe un palier diferit, dar nu mi se pare scuzabil felul in care Howard Cutler isi ia referintele din pop-culture in loc sa apeleze la ideile care au fondat directiile si principiile de care are nevoie. Astfel, Mr. Spock sau Inspectorul Harry Callahan sunt preferati ca autoritati stiintifice in fata unor neica-nimeni de teapa lui Mill sau Hobbes. Pentru un om care si-a pierdut ceva vreme incercand sa studieze filosofie, treaba asta nu prea pica bine.

Am retinut o idee asupra careia merita reflectat mai mult , o chestie la care nu prea m-am gandit pana acum si care reprezinta, pentru mine cel putin, o abordare inedita a suferintei. Se pleaca de la studiile facute pe leprosii din India, pe felul in care nu mai percep durerea in organele moarte si pericolul pe care il reprezinta faptul asta. Organele devin astfel excrescente inutile, nu doar lipsite de functionalitate, ci si consumatoare inutile ale organismului, surplusuri maligne. Se pare ca perceptia fizica a durerii are asadar un rol important in a mentine unitatea organismului. Extrapoland (recunosc, printr-un salt logic, dar aici este partea asupra careia merita sa meditam mai mult), Howard Cutler traseaza o analogie cu societatea umana si recunoaste suferinta ca liant fundamental al unitatii lumii vii si al societatii umane in special. Suferinta are astfel un rol important si ne face sa intelegem ca eradicarea ei nu este un act individual ci o actiune comuna, un efort colectiv al tuturor fiintelor vii. Nu exista fericire strict individuala, depindem de ceilalti intr-o masura mult prea mare pentru a putea fi fericiti in mijlocul unui ocean de suferinta. Ceea ce justifica inca o data deschiderea spre ceilalti, exercitiile de compasiune si empatie.

Citatele extrase:

6: "I think that in modern Western society, there seems to be a powerful cultural conditioning that is based on science. But in some instances, the basic premises and parameters set up by Western science can limit your ability to deal with certain realities."

200: "A tree with strong roots can withstand the most violent storm, but the tree can't grow roots just as the storm appears on the horizon."

211: "In the same way that physical pain unifies our sense of having a body, we can conceive of the general experience of suffering acting as a unifying force that connects us with others. Perhaps that is the ultimate meaning behind our suffering. It is our suffering that is the most basic element that we share with others, the factor that unifies us with all living creatures."

256: "If you respond to situations with anger and hatred, not only does it not protect you from the injury or harm that has already been done to you - the injury and harm has already taken place - but on top of that, you create an additional cause for your own suffering in the future."

286: "Love is difficult to define, and there may be different definitions. But one definition of love, and perhaps the most pure and exalted kind of love, is an utter, absolute, and unqualified wish for the happiness of another individual. It is a heartfelt wish for for the other's happiness regardless of whether he does something to injure us or even whether we like him. Now, deep in our hearts, there's no question that everyone of us wants to be happy. So, if our definition of love is based on a genuine wish for someone's happiness, then each of us does in fact love himself or herself - every one of us sincerely wishes for his or her own happiness."

297: "There are so many things that divide humanity, so many problems in the world. Religion should be a remedy to help reduce the conflict and suffering in the world, not another source of conflict." 15:19

The 2008 concert

10.000 people for a Leonard Cohen concert sounds a bit inappropriate. A poet of whispered riots and calm profoundities, Leonard Cohen is not a singer for a full stadium audience, I thought.

I had no idea back then about the magical powers this old man has. Leonard Cohen knows how to transform the crowds and how to convert his listeners in the same manner the ancient prophets must have done.

With his intimate poetry and interiorized music, Leonard Cohen managed to become a voice for thousands of souls, conquering an audience encompassing people of ages between his own and the one of his most recent album.

He started calmly, simple, with a famous verse that nobody had the courage to echo for fear of tainting the voice that gives the song a life of its own: "Dance me to your beauty, with a burning violin..." Had we listened to him and dance to the end of love, we'd still be there, dancing.

It took me a while to enter the STATE... I think it was after the first 6 songs, on Who by Fire, a poem sounding much like a curse.

After gifting us with the unforgettable image he speaks about as the creed of his life, but which to me appears as very sexual - "there is a crack in everything, That's how the light gets in" - the master took a break. A 20 minutes silence in a set over 3 hours long!

He then came back courageous, discovering the Truth in the voice of the two "sublime" Webb sisters singing a meaningless line: "Di dam dam dam de du dam dam...". Tower of Song, the place where he was raised by artist more successful than himslef, the humble elder who took the hat off in front of us, an audience embarassed by the undeserved honor.

He didn't act and he did not wait for a reaction to do an encore, probably because the link he was trying to establish involved Music in its purest form not us, the impious spectators of a phenomena we admired without fully understanding. "We'll keep playing... if you wish to stay" And he kept playing... exceeding expectations, the schedule and the rain that quickly ran away scared by the ease with which he took Manhattan the he took Berlin. Leonard Cohen also took the guitar, the keyboard, the mike and he sang, covering us all with just one, famous blue raincoat.

We parted friends, us singing him Happy Birtday and him wishing us a safe trip home and to keep the cold away.

I liked Cohen. I liked the way he tried to say Bucureshti instead of Bucharestand I liked how, after kneelling, taking his hat off and bowing in front of us he simply said: "Thank you, friends, for this warm welcome, of which we're deeply appreciative"

I liked the way he recounted his band, plenty of times. Eight musicians, of which maybe only two were born when Suzanne turned from a person into a poem on her way to immortality.

And I liked Javier Mas, Cohen's guitarist, band's best virtuoso in my opinion. From the way he was fighting his guitar, shaking it as if he wanted to snatch from it the sounds the instrument was stubbornly keeping to itself and from the way he caressed the strings as sweet as he was brutal with the instrument's body I saw the Music being born.

It's true I've been slightly let down by Hallelujah, but maybe it is just because I felt so brutally in love with Rufus Wainwright's cover.

Before this summer, Cohen did not play since he was 60 ("just a boy with a crazy dream" as he says). He climed a sacred mountain and descended it like a lay Zarathustra, a preacher of everything that brings man closer to animals. He started singing again after 15 years and he reached us on the exact day he turned 74. Happy Birtday, Maestro!

The Canadian Namesake

Leonard Cohen - Old Ideas (2012)

It is rare that I listen to full albums. And when I do, it is always a random event. In the age of digital music, it seems to me the very concept of album lasts due to tradition rather than necessity.

But just becasue the Guradian provided a free streaming I stumbled upon, I decided to listen Leonard Cohen's new album, Old Ideas. There's plenty you can make Leonard Cohen guilty of. He never innovates, his sound is unchanged for over 40 years. His music is too slow and it has, just like Moliere's physicians used to say, sleeping properties. I don't care. He doesn't care. For a man his age and with achievements such as his, being liked by anybody else but himself is the least important thing. His fans don't seems to care either.

I suspect Cohen is not even interested in music in itself. rather, his daimon craves expressing himself in as many artistic ways as possible. Although I think his utmost expression is in poetry. Only because every time I think about Cohen's music, I can only recall images created by the lyrics first and foremost. By the words. The music is just a background, it just paves the way poetry uses to walk freely between souls. This album is no exception. There are a few great poems. My favorite is Anyhow. And some lyrics baffle me to the point that the only reaction I'm left with is cathartic ecstasy, amazement in front of the beauty of the world: "I dreamed about you, baby, You were wearing half your dress, I know you have to hate me, But could you hate me less?"

Going Home, the first track of the album, is sort of an essentialized, stylized autobiography, full of calm, detachement and slightly self-deprecating. Its lyrics are equally impressive, even more so if we believe the master when he says "He's a lazy bastard living in a suit"

The album's been on repeat for the past three days, but I am yet to listen to it enough to learn the lyrics. For all the praise my memory has received, it is rather clumsy when it comes to remembering lyrics. It surprizes me sometimes when I suddenly recall "Tell me again when the filth of the butcher Is washed by the blood of the lamb", but although captivating from the first audition, there's still some listening to it until the album gets me completely.

Reading the lyrics, I identify myself so completely with the images pictured that I internalise them and I start feeling them as being stories from my own life, stories that simply a better poet did me the favor of putting them in writing.

I cherish the memory of the 2008 gig and the big surprise I had upon learning Leonard Cohen can be a spectacular live performer. I hope this album will trigger a new tour and I hope I will get to see the master live at least once more. I am very sorry I couldn't make to his second concert in Romania.

I was hoping this will be an album review. No idea what it is. Of course I can't write album reviews, I said I don't listen to full albums. What's certain is that in January 2012 Leonard Cohen launched the album Old Ideas and it just so happens I like this album a lot. Furthermore, it left me wanting to listen again to Cohen's previous songs. What this old boy does sounds like sad music, music for the defeated, he even calls it this himself a number of times. And yet, few things make me as optimistic as these lyrics do, lyrics sounding like they speak mainly about sex, like an underlying theme poorly disguised, although to me they appear to speak mainly about love. Almost exclusively about love. I certainly am going through a Cohen period.

I'd love to speak with Leonard [ENG]

Leonard Cohen - Old Ideas World Tour 2012, Wembley Arena, London, 2012-09-08

Leonard Cohen is obviously not as popular in England as he is in Romania or - I imagine - in other parts of the world.  This concert was almost not at all promoted on the mainstream media channels and was vastly overshadowed by Noel Gallagher's flying birds who played at the same venue the night before. Around me I saw mostly middle aged and elderly people, quite a different crowd than the standard concert-goers. Otherwise, the wicked tongues would be mostly right in saying the whole tour, just like the last one, is only made so that an old guy who took a 15-years break from his musical activity can financially secure his pension years. But has Leonard Cohen anything left to prove at 79? The venue was packed anyway, and in the end the people in the audience looked charmed and all the faces I've seen were smiling. Besides, this old guy has just released a new album last year, and I was very curios about listening bits of it live.

Supported by a 9-people band, Leonard Cohen came onto the stage bouncing, as usual, and his playful attitude turned into one of humble gratitude only when he got in front of the microphone and he stopped there to receive the applause that the public welcomed him with. Then he started: „Dance me to your beauty with a burning violin...”

Who is the love of his life for this poet of love, I wondered? Is it Heather, to whom he dedicates the 2004 album? Is it Suzanne, the crazy woman dressed in rags and feathers? Marianne, from which he takes such a sad goodbye? Janis, who he disses in two of his most famous songs? Last night, in the beginning of the show, after the first 5 words he sang knelled in front of Javier Mas' guitar, I realised whose beauty this song is about: Music, she's the one Cohen sang to last night, she's the one he was trying to caress as it went out of the Spanish master's strings and it's probably his most stable love, regardless of them being apart for over a decade.

Initially I thought Leonard Cohen's voice is not at its best, I thought it's far from the musicality of the original version of Dance me to the End of Love. If this were the first time I see him live, I would've though it's because of his age. But I saw him 4 years ago and I know that's not the case. How big a difference is there between a man at 75 and at 79? I imagined he's tired or that he has a bad day, which are both very possible. At the same time, I remembered how Tudor Gheorghe answered the critics questioning his guitar playing abilities: "To me, the guitar is just props. I am not a virtuoso, I am just a messenger. I am just trying to pass on the poetry." The same relationship, it seems, is established between Cohen and his voice. The voice is merely an instrument, it might as well just not be there, it is just an aid in the act of transmitting poetry. And if, at 79, Leonard Cohen's body is allowed to have a bad day every once in a while, his soul is arguably stronger and filled with poetry more than it ever was.

I remembered in Bucharest 4 years ago I needed about 5 songs to totally give in to the music coming from the stage. It happened on Who by Fire and because last night Who by Fire was again the fifth song of the set I smiled and lived the Bucharest concert again in its five minutes. This time though, Going Home was the song that hit the bull's eye, the song by whose end I woke up flabbergasted, without realising whatever happened. Leonard Cohen was still on the stage, singing, the people around me were still there, the hall and the whole world were never moved from their place and my body was still there, but somehow I felt different. Like I went through the strangest journey, just like the Prophet of Islam, up to the ninth heaven of music, like I was face to face with Poetry itself. „I'd love to speak with Leonard...” I understood this. I'd love to speak with Leonard too, a lazy bastard that's not even willing to wear a suit.

Covered by his excellent backing band's music on I Can't Forget, the master said: "I used to live in London a long time ago, back when Hampstead was not yet fashionable... I lived there with Paul and Linda and their son... did this really happened? I can't remember..." It happened to me as well, at his concerts and at the very good gigs in general. I can't tell which one is the world I really live in, what is reality, what actually happens and what's imagined, just like a junkie whose addiction is music...

„He's so respectful with his musicians” the lady to my left told me at one point. By the look of it, she had dragged her daughter and two of her daughter's friends to this concert. The girls didn't seem particularly thrilled before the show started, but their state visibly changed by the end of it. Leonard Cohen is indeed, extremely respectful with his musicians, and he's got plenty of reasons to be. He presented them all for about 4 times, slowly, in detail, and gave each of them the chance to a solo. He would start from the left: "From Barcelona, maestro Javier Mas..." Aha, so there is something good coming out of that city after all! I remember being impressed by master Javier Mas in Bucharest 4 years ago as well. He didn't seem to fight the guitar as much last night, but the music coming out of the strings of his 12-string Spanish guitar sounded at least as charming. I was surprised and very happy to find out Cohen's violonist, Alexandru Bublitchi, is from „Kishinev, from the Republic of Moldavia”. I thoroughly enjoyed the bass player too, Roscoe Beck and his full of attitude custom-designed bass. And the backing vocals girls are excellent, better than Cohen at times. I wasn't particularly extatic about Sharon Robertson singing Alexandra Leaving, but "the sublime" Webb sisters, Charley and Hattie, from Kent, did an extraordinary job with Coming Back to You and generally all throughout the show that included a synchronized back flip, guitars, harps and mandolins. "Thank you for backing me. If you wouldn't back me, nobody would buy a ticket" was the recognition the master gave them.

But one thing you don't see everyday, Leonard Cohen did not stop after thanking the band. He mentioned the sound engineer. "Nobody ever mentions the sound engineer" I told myself. Next was the guy setting the mikes. The monitor engineer, "if it wasn't for him we wouldn't hear each other". "All these lights and curtains and everything you see behind us... they don't hang up there by themselves. They are put there by the rigger, the man known as Charlie Hot-pants." A lot of decency and lots of common sense in Leonard Cohen, levelled only by the contained contempt felt for the ones turning art into a business, "the invisible hands I never get to shake, nevermind crush, for that matter." It was them, these invisible hands, „the higher powers” that decided the concert should end at 23.30, before Leonard Cohen had the chance to finish the last song, Save the Last Dance for Me. Leonard Cohen thanked us and obeyed. He probably didn't want to pull a Bruce Springsteen.

First set:

Dance me to the end of love

The Future

Bird on a Wire

Everybody knows

Who by Fire

Darkness

Sisters of Mercy

Amen

Come Healing

In my Secret Life

I Can't Forget

Going Home

Waiting for the Miracle

Anthem

Second set:

Tower of Song

Suzanne

Night Comes On

Heart with no Companion

Gypsy's Wife

The Partisan

Democracy

Coming Back to You

Alexandra Leaving

I'm Your Man

Hallelujah

Take This Waltz

Encore:

So long, Marianne

First we take Manhattan

Famous Blue Raincoat

Save the last Dance for me

Africa ce vis fierbinte

„In Burkina Faso se distreaza prea tare. Oamenii aia pur si simplu se distreaza prea tare.”

„Burkina Faso? Tara aia e un desert. In Nigeria macar au oceanul...”

„Ah, nu, nu spune asta. Ce, si in Niger au raul, dar e secat in cea mai mare parte, poti sa-l traversezi pe jos. Ce folos sa mai ai rau atunci?”

„E frumos si in Niger. Unchiul meu are un club de noapte acolo, am fost pe la el. E atat de frumos... Cald, foarte cald. Daca iti speli blugii, nu e nevoie sa-i pui la uscat, scoate-i afara si sunt uscati. Am fost intr-o noapte la clubul unchiul meu – clubul e in aer liber – si ploua, si oamenii continuau sa danseze in ploaie. Nici nu le pasa. Unchiul meu e finantist, expert contabil. A lucrat mult timp in Paris, om realizat. L-au trimis in Niger cu o companie, sa le regleze finantele. Cand a terminat acolo n-a mai vrut sa se intoarca, a vandut tot ce avea in Paris si acum traieste acolo, are un club de noapte.”

Eric zice ca e din Togo. De fapt doar parintii lui sunt togolezi, el e nascut si crescut in Paris. N-a fost niciodata in Lome, orasul parintilor lui, dar e umblat prin Africa. A fost in Gabon, Niger...

Sherif e din Nigeria. „The Heartbeat of Nigeria, from the South”. Sherif e preot pentecostal si de 3 ori pe saptamana predica in biserica lui din Woolwich. Mergeam astazi cu el spre Piccadilly Circus cand il vad ca se apleaca si se ridica cu un iPhone in mana. „O sa sun maine. O sa caut un numar in agenda si o sa sun. Acum e cam tarziu.” Dupa cateva minute suna telefonul. „Da, da, am gasit telefonul asta pe strada. Ma indrept spre Piccadilly acum, ajung acolo cam in 5 minute. O sa astept in statia de autobuz. Port o camasa alba si o vesta albastra, deschisa la culoare.” Inchide. „Ia sa-i vedem pozele. Aha, fata tanara, indianca. Probabil era beata, avea vocea ca si cum ar fi fost beata.”

Pana in Piccadilly a mai sunat telefonul de vreo 3 ori. Cand am ajuns la statia de autobuz, fata nu stia de ea si nu reusea s-o gaseasca. „In fata la Barclay? Ok, o sa astept in fata la Barclay. Ma duc intr-acolo acum.” Imi face semn „Hai sa mergem, ne vedem cu ea in fata la Barclay. Am mai gasit odata un telefon si cand am sunat, individul cica sa ma duc eu sa i-l duc.” „Sincer sa fiu, daca e destul de prost sa piarda telefonul, merita sa ramana fara el. Cat despre dus, eu zic ca e mai mult decat suficient ca ai sunat. Il suni, ii spui ca ai telefonul lui, unde si cand te gaseste, apoi e treaba lui”

N-am mai ajuns in fata la Barclay. Fata ne-a strigat dintr-un taxi rosu. „Oh, multumesc, multumesc foarte mult!” Nu parea indianca, mi s-a parut ca e chiar foarte englezoaica si destul de dragutzica. Pustoaica.

„Nu, Africa nu se duce de rapa. Cand vorbesti de lideri, atunci poate. Dar oamenii, oamenii n-au nici o treaba cu asta. Liderii, da, ei duc Africa de rapa.”

„Asa e, noi trebuie sa ne castigam banii nostri. Sa ne castigam banii nostri si sa vedem cum putem sa-i inmultim. N-avem noi treaba cu ei. Dar individul asta, Eduardo dos Santos, tocmai a fost reales presedinte, inca 5 ani. E la putere din 1979 si tocmai a fost reales.”

S. e angolez. I se spune comandante. Cred ca fost implicat in razboiul civil. Vorbeste mult despre razboiul civil si despre politica din Angola, dar nu vrea sa spuna nimic despre el. „Aia care au fost acolo, nu vorbesc despre asta” spunea la un moment dat Joel Schumacher. S. Are o cicatrice mare pe gat si e foarte calm si tot timpul politicos cu toata lumea. „De ce ti se spune comandante?” l-am intrebat la un moment dat. „Nu stiu. Baietii mei mi-au spus asa. Intreaba-i pe ei, a fost decizia lor sa-mi spuna asa.” 05:18

I'd love to speak with Leonard

Leonard Cohen - Old Ideas World Tour 2012, Wembley Arena, London, 2012-09-08

E clar ca Leonard Cohen nu e la fel de popular in Anglia ca in Romania si, imi imaginez, ca prin alte parti ale lumii. Concertul n-a fost promovat aproape deloc pe cele mai populare canale si a fost eclipsat de pasarile zburatoare ale lui Noel Gallagher care a cantat tot la Wembley Arena vineri seara. In jurul meu, in public, am vazut predominant oameni de varstele a doua si a treia, destul de departe de publicul standard de concerte. Apoi, gurile rele ar avea destul de multa dreptate cand spun ca intreg turneul, ca si cel de data trecuta, e facut doar pentru ca un batranel care a luat o pauza de 15 ani din activitatea muzicala sa-si traiasca linistit batranetile. Dar ce mai are de demonstrat Leonard Cohen la 79 de ani? Sala a fost oricum plina, iar la sfarsit oamenii pareau cu totii incantati si toate fetzele pe care le-am vazut erau zambitoare. In plus, acest batranel a scos anul trecut un album nou care mie mi se pare foarte bun si din care eram foarte curios sa ascult piese live.

Sustinut de un ansamblu de 9 oameni, Leonard Cohen a intrat in scena ca de obicei, topaind, si si-a schimbat atitutdinea intr-una de recunostinta umila abia cand a ajuns in fata microfonului si s-a oprit sa primeasca aplauzele cu care l-a intampinat publicul. Apoi a inceput: „Dance me to your beauty with a burning violin...”

M-am intrebat, cine oare e iubirea vietii acestui rapsod al iubirii? O fi Heather, careia i-a dedicat albumul din 2004? Suzanne, nebuna imbracata in zdrente? Marianne, de la care isi ia un atat de sfasaietor adio? Janis, de care face misto in doua din cele mai faimoase cantece? Aseara, la inceputul concertului, dupa primele 5 cuvinte pe care le-a cantat ingenuncheat in fata chitarii lui Javier Mas mi-am dat seama despre a cui frumusete e vorba in cantecul asta: muzica, ea e cea careia i-a cantat Cohen aseara, pe ea incerca s-o mangaie la iesirea de pe corzile maestrului spaniol si este probabil cea mai stabila dragoste a lui, chit ca au fost despartiti mai bine de un deceniu.

Mi s-a parut initial ca vocea lui Leonard Cohen nu e la standardele la care ar trebui sa fie, ca suna departe de muzicalitatea versiunii originale a lui Dance me to the end of Love. Daca ar fi fost prima data cand l-as fi vazut live as fi pus asta pe seama varstei. Dar l-am vazut acum 4 ani si stiu ca nu e cazul. Cat de mare sa fie diferenta intre un om la 75 de ani si acelasi om la 79? Mi-am imaginat ca o fi obosit, sau ca are o zi proasta, ceea ce e foarte posibil sa se fi intamplat. In acelasi timp, mi-am adus aminte cum raspundea Tudor Gheorghe acuzelor ca n-ar fi un bun chitarist: „Pentru mine, chitara e doar butaforie. Eu nu sunt virtuoz, eu doar incerc sa transmit poezia”. Asa imi pare ca sta treaba si cu Cohen si cu vocea lui. Vocea e doar butaforie, la extrem ar putea foarte bine sa nici nu fie acolo, e doar un asistent in actul de a transmite poezia. Si, daca dupa 79 de ani, trupul lui Leonard Cohen isi poate permite sa mai aiba zile slabe din cand in cand, sufletul e poate mai viguros si mai plin de poezie ca niciodata.

Mi-am amintit ca acum patru ani, la Bucuresti, mi-au trebuit vreo 5 melodii sa ma las pe deplin cucerit de muzica ce venea dinspre scena. S-a intamplat pe Who by Fire si pentru ca aseara tot Who by Fire a fost a cincea melodie am zambit si am retrait concertul de la Bucuresti in cele 5 minute ale ei. De data asta insa, Going Home a fost piesa care a lovit drept la tinta, piesa la sfarsitul careia m-am trezit buimac, fara sa-mi dau seama ce s-a intamplat. Leonard Cohen era tot pe scena, cantand, oamenii din jurul meu erau tot acolo, sala si lumea intreaga nu se miscasera de la locul lor iar corpul era tot al meu, dar cumva am simtit ca sunt diferit. Ca si cum as fi facut o calatorie stranie, asemenea Profetului Islamului, pana in al noulea cer al muzicii, ca si cum as fi stat fata in fata cu POEZIA. „I'd love to speak with Leonard...” Am inteles asta. Si mie mi-ar placea sa vorbesc cu Leonard, un bastard puturos care nici macar costum nu e in stare sa poarte.

Spunea maestrul pe I Can't Forget, acoperit de muzica excelentei trupe de backing, „Am trait in Londra, acum multa vreme, pe cand Hampstead nu era inca la moda... am trait acolo cu Paul, si Linda si baiatul lor... oare chiar s-a intamplat asta? Nu mai tin minte...” Mi s-a intamplat si mie la concertele lui, si in general la concertele foarte bune. Nu-mi mai dau seama care e lumea in care traiesc cu adevarat, care e realitatea, ce se intampla DE FAPT si ce nu, ca un junkie dependent de muzica...

„He's so respectful with his musicians” mi-a spus la un moment dat doamna din stanga mea, care dupa toate aparentele isi cam tarase fiica si doua prietene ale fiicei ei la concert. Fetele nu pareau prea entuziasmate la inceputul concertului, dar la plecare starea lor era vizibil schimbata. Este, intr-adevar, extrem de respectuos cu trupa lui Leonard Cohen si are si de ce. I-a prezentat de vreo 4 ori pe toti, pe indelete, si le-a dat tuturor sansa soloului. Incepea din stanga: „Din Barcelona, maestrul Javier Mas...” Aha, deci pana la urma a iesit ceva bun si din orasul ala! Tin minte ca maestrul Javier Mas m-a impresionat si la Bucuresti acum 4 ani. Parca nu s-a mai luptat cu chitara la fel de tare, dar muzica ce iesea de pe corzile chitarii spaniole cu 12 corzi mi s-a parut cel putin la fel de fermecatoare. Am aflat cu surpriza si multa bucurie ca violonistul lui Cohen, Alexandru Bublitchi, e din „Kishinev, from the Republic of Moldavia”. Bassistul, Roscoe Beck, mi-a placut si el foarte tare, un bass (design propriu, am aflat) cu multa personalitate. Iar fetele din backing vocals sunt excelente, mai bune chiar decat Cohen pe alocuri. N-am fost excesiv de impresionat de Alexandra Leaving cantata de Sharon Robertson, dar „sublimele” surori Charley si Hattie Webb din Kent au facut o treaba excelenta pe Coming Back to You si in general pe tot parcursul concertului, care a inclus o roata in sincron, chitari, harpe si mandoline. „Va multumesc ca ma sustineti. Daca n-ati fi voi, n-ar mai veni nimeni la concerte” a fost recunoasterea pe care le-a dat-o maestrul.

Dar, o treaba pe care n-o vezi prea des, Leonard Cohen nu s-a oprit cu multumirile la trupa. L-a mentionat pe inginerul de sunet. „Chiar, saracul inginer de sunet, de el nu vorbeste nimeni niciodata” mi-am spus. Apoi microfonistul. Monitoristul, „omul fara de care nu ne-am auzi intre noi”. „Toate luminile astea, cortinele si ce vedeti in spatele nostru, nu se agata singure. Au fost agatate de rigger, omul cunoscut ca Charlie Hotpants”. Multa decenta si mult bun simt in Leonard Cohen, contrabalansate poate de dispretul retinut resimtit pentru cei care transforma arta in afacere, „mainile invizibile pe care nu apuc niciodata sa le strang, si cu atat mai putin sa le zdrobesc”. Ele au fost, aceste maini invizibile, „the higher powers” care au decis ca e obligatoriu sa termine concertul la 23.30, inainte ca Leonard Cohen sa apuce sa termine ultima melodie, Save the Last Dance for Me. Leonard Cohen ne-a multumit si s-a conformat. Probabil n-a vrut sa pateasca ca Bruce Springsteen. 13:28

First set:

Dance me to the end of love

The Future

Bird on a Wire

Everybody knows

Who by Fire

Darkness

Sisters of Mercy

Amen

Come Healing

In my Secret Life

I Can't Forget

Going Home

Waiting for the Miracle

Anthem

Second set:

Tower of Song

Suzanne

Night Comes On

Heart with no Companion

Gypsy's Wife

The Partisan

Democracy

Coming Back to You

Alexandra Leaving

I'm Your Man

Hallelujah

Take This Waltz

Encore:

So long, Marianne

First we take Manhattan

Famous Blue Raincoat

Save the last Dance for me

Planul

In momentul asta planul arata asa: In ianuarie 2013 ma apuc sa invat portugheza. Ar trebui sa termin pana in decembrie. De fapt am inceput deja sa ma familiarizez si sa invat cateva cuvinte, dar de la „Vreau o bere”, „Nu te-am mai vazut de mult” si „Da-mi un pupic” pana la vorbire fluenta mai e ceva drum.

Undeva in mai-iunie 2013 as vrea sa-mi iau doua saptamani pentru un tur cu bicicleta al Angliei. Ar trebui sa fie un tur de forta, ma gandesc la macar 100 km pe zi. Asta inseamna ca mai degraba bifez obiective decat sa le vad, dar pentru vizita e destul timp separat. Inca n-am schitat traseul, dar incerc sa fac un soi de poligon care sa aiba colturi in Alnwick, Blackpool, Plymouth si Devon, cu inceput si sfarsit in Londra. Ah, si as vrea sa nimeresc cumva de solstitiu la Stonehenge, pentru ca e o ceremonie celtica pe care anul asta am ratat-o de putin. Ma rog, e celtica cum e festivalul de la Sighisoara medieval, dar oamenii care folosesc ocazia pentru o alcoolizare de proportii n-ar trebui sa ma impiedice cu nimic sa venerez zeii pagani in cinstea carora s-au ridicat bolovanii aia. Astazi chiar mi s-a parut ca aud in metrou o exclamatie de mirare care a sunat ceva gen: „Pe Ra!” E foarte posibil ca fata sa fi avut ceva sange egiptean, dar cu siguranta n-a spus asta. Ori am fugit eu cateva secunde pana in Egiptul pre-ptoplemaic, ori l-am adus pe el incoace. Cu totul, deci, ar trebui sa fie vreo 1500 de kilometri, mai mult sau mai putin. Ideal ar fi sa il fac un eveniment de fundraising si sa gasesc vreun soi de sponsorizare. Pentru asta mai trebuie sa invat insa, iar timpul e cam scurt. Cand o sa fiu presat, o sa fac totusi o incercare.

Daca iese tura asta, anul urmator repet isprava cu Romania. Am fost de fapt tampit ca nu m-am gandit pana acum la asa ceva in Romania. Pe-acolo e mult mai usor, cam stiu toate drumurile. Urc din Vama pana in Botosani, stanga prana spre Satu Mare, in jos spre Timisoara pana la Severin si-apoi prin pusta Burgasului, de-a lungul Dunarii.

Urmeaza mega-calatoria. Cea mai lunga plimbare, cam asa vreau sa-i spun. Incep in Franta, fie la Calais fie la Dunquerque. Cred ca la Dunquerque, e mai la nord. As vrea sa bifez in drum Hamburg, Munchen, Viena si Praga. Apoi o tin tot incolo pana in Siria. Ar fi interesant sa fac Hajj, calatoria la Mecca, dar e un ocol de aproape 1000 de kilometri, nu stiu exact cat timp o sa am la dispozitie. Prin Asia nu e mare lucru de vazut. Nimic care sa fie reper esential pe harta mea personala cel putin. O sa opresc, evident, la Dharamsala, sa salut Sfantul, dar cam atat. Si-apoi sunt cateva variante legate de punctul terminus. Fie la Potala, in Tibet (mai putin interesanta, dat fiind ce se intampla acum pe acolo si dat fiind ca nu ma intereseaza catusi de putin China), fie pe Everest (treaba de la care nepalezii pe care i-am cunoscut incearca sa ma abata cu motivul principal ca nu prea e de nasul europenilor, dar m-as multumi si cu prima baza, la care se ajunge usor, fara ghid, si care e undeva la 5000 de metri) sau, destinatia mea preferata, la Thimbu, in Bhutan, sa-mi aduc sufletul la picioarele regelui-dragon. Bhutan ar fi un loc minunat de trait daca n-ar fi asa de sus si asa de izolat si asa de frig. Dar banuiesc ca astea au fost premisele atmosferice nefavorabile care au creat premisele socio-politice atat de favorabile. Pentru treaba asta ar trebui sa-mi fie suficient un an si undeva intre 15 si 20.000 de euro. Nimic irealizabil.

N-am o plasare temporala foarte exacta a excursiei asteia, ideal ar trebui sa stea fix intre Londra si Brazilia. Daca iese bine si daca-mi place, as putea sa incerc si o Alaska-Ushuaia, desi nebunia maxima ar fi aventura lui Cesar Cascabel, Franta-Florida cu traversare prin stramtoarea Bering. Desi nu stiu daca se mai poate traversa stramtoarea Bering pe gheata acum, de cand am hotarat ca nu ne mai place gheata la colturile lumii. Si nici nu stiu cat de dispus sunt la treaba asta.

Dupa asta, Belem, in gura Amazonului, sa fac casa pe care Yeats visa s-o faca in Innisfree. 15:18

Capcana

Sa zicem ca tu imi spui ca vrei sa-ti construiesc o casa. Eu atunci iti spun: „Cred ca cel mai bine ar fi s-o facem din lemn. Daca e pe-asa, as avea nevoie de o caruta de lemne.” La care tu spui: „Nu, nu, eu cred ca e mai bine s-o facem din cacat. Uite, o sa-ti aduc o basculanta de cacat.” Eu nu sunt de acord, dar pentru ca sunt sub contract n-am incotro. Apoi, daca pana la urma reusesc sa fac o casa din cacat, nu inseamna ca tu ai avut dreptate, inseamna pur si simplu ca am facut o casa cum m-am priceput mai bine cu ce-am avut la dispozitie.

Ah, ce dulce e HRANA. Am mai gustat din ea si stiu, dar nici macar n-am nevoie sa mai fi gustat. Simt o atractie irepresibila spre ea inca de prima data cand am vazut-o. Vreau pur si simplu sa ma duc si s-o apuc, sa ma infrupt dupa pofta inimii. Stiu insa ca n-are cum sa fie chiar asa usor. O vad, imi dau seama ca e intentionat dispusa sa fie atat de evidenta dar in acelasi timp stiu prea bien ca e o capcana. Oamenii uneori o mai muta din loc in loc, unoeri o pun atat de aproape... mi-o baga chiar sub nas. Pentru ca e vorba de genul ala de capcana. Oamenii nu incearca sa pazeasca ceva, nu au vreo posesiune valoroasa pe care se tem s-o piarda. Nu sunt vreun sobolan incercand sa se hraneasca de pe urma muncii altora. Nu sunt nici atat de prost incat sa renunt la grosul hranei pentru o bucatica de delicatesa. Cat de usor e sa-ti dai seama ca asta e intotdeauna o capcana?

Nu, nu, capcana asta e special pentru mine. Pe mine ma urmaresc si incearca sa ma prinda. Imi dau prea bine seama de fiecare data cand se intampla. In cea mai mare parte a timpului ma lasa in pace. Dar uneori, cine stie dupa ce criterii, isi pornesc campaniile lor de vanatoare. Sunt foarte constient de fiecare data cand se intampla asta. Ma simt vanat la fel cum simti ca e prea cald de la soarele care iti arde pielea. Sau, o analogie si mai buna, simt sentimentul de a fi vanat cu aceeasi evidenta cu care auzi un tiuit aproape continuu in urechi.

Si eu, si ei, stiu insa ca vreau HRANA. Ca, oricat de mare ar fi riscul, o sa ma apropii, o sa incerc s-o iau si o sa fac in fel si chip sa ajung la ea. Cei mai tineri s-ar putea intreba de ce oare, daca HRANA e atat de aproape si atat de disponibila, de ce nu ma duc pur si simplu spre ea? De ce stau ascuns si o contemplu ore intregi? Hehe, bineinteles ca eu stiu mai bine de-atat. Asta e de fapt intreg trucul, asta face capcana sa fie o capcana. Faptul ca nu e in nici un fel pazita. E pur si simplu acolo.

Dar stiu prea bine ca odata ce m-as napusti spre ea, si ei s-ar napusti spre mine, si n-am cum sa ma compar cu ei ca viteza. Inca, daca as avea siguranta ca ajung la ea si ca apuc macar o bucatica poate as considera ca merita. Dar nu e mereu asa. Stiu ca semnalul lor e intentia mea si mai stiu ca de cele mai multe ori nici macar nu ajung la HRANA. Ah, imi amintesc prea bine ce s-a intamplat data trecuta.

M-am hotarat sa ma arunc, pana la urma era doar un salt scurt, m-am gandit ca daca il fac suficient de brusc o sa fie suficient. As! Abia ce-am simtit excesul de sange patrunzand in venele coapselor odata cu comanda catre muschi sa se incordeze si nu-mi dau seama, probabil ca muschii s-au contractat. Saltul era, oricum, aproape si nu cred ca m-as mai fi putut opri. Dar au venit imediat. Nici nu-mi dau seama cum, m-am trezit dintr-o data pe podeaua rece, de piatra, imobilizat. Si-apoi am simtit lovitura. Pe indelete, cu toata forta si cu multa ura, un bot de bocanc fix in dinti. A fost cu atat mai rau cu cat aveam dintii inclestati, am receptat-o in plin. Iar bocancii avea o intaritura metalica in bombeu, am simtit nu numai fierul rece spargandu-mi dintii, ci si cuiele cu care era prins de talpa. Mi-am adus aminte de scena de la inceputul American History X, cand Edward Norton sparge dintii negrului de bordura, dar asta trebuie sa fi fost mai rau pentru ca a fost receptata direct si n-am avut nici un pic de timp sa ma precatesc.

Au urmat apoi celelalte lovituri. In obraji, in ochi, in gat, in stomac. Stomacul le-a placut cu deosebire, probabil pentru ca era moale. Sau pentru ca e sursa dorintei mele. Si cele primite in spate sunt dureroase, cred ca mi-au rupt cateva vertebre bune. Cand au terminat cu mine nu prea mai puteam sa ma misc si ma simteam diform, simteam ca nu mai am control asupra nici unei articulatii sau asupra vreunui membru. Am ridicat usor gatul in ceea ce am resimtit a fi un efort urias. „Macar omorati-ma!” am urlat spre ei. Cativa s-au intors pe jumatate. Au inceput sa rada, dupa care s-au indepartat cu totii. 10:39

Metropolis

Intr-o vreme cochetam cu ideea de a locui in Hollywood. In vremea in care munceam la filme si vedeam multe filme si mi se parea ca mi-am descoperit traseul. America are multe lucruri grozave, dar dintr-un motiv sau altul nu m-a atras niciodata ca destinatie turistica. Cred ca e vorba in principal de o lipsa de afinitate intre mine si felul de a fi al americanilor. Iar ce inteleg prin felul de a fi al americanilor poate face obiectul unei lucrari sociologice de sine statoare. Dar Hollywood era altceva. Capitala filmului, orasul al carui nume a devenit un metonim pentru productia de filme. De filme mainstream si de buget mare cel putin, adica alea care conteaza.

Si pentru ca am lustruit putin ideea, mi-am format o imagine mentala despre Hollywood care a ramas pana azi, si care probabil o sa ramana pana o sa vad locul. Hollywood, imi imaginez, trebuie sa fie un oras in care toata lumea, sau mai toata lumea, e cumva legata de lumea filmului. Marea majoritate prin aspiratii. Este, bineinteles, orasul in care locuiesc o galerie intreaga de vedete, actorii si regizorii consacrati. Apoi producatorii, oamenii cu bani, cei care au case cel putin de mari si de aspectuoase alaturi de ale actorilor sau ale regizorilor, dar al caror nume n-are nici un fel de rezonanta pentru omul de rand. Cu banii lor insa, ei fac industria sa se miste. Pe langa ei, alte vedete ale industriei, la fel de lipsite de sonoritatea unui nume, poate cu mai putini bani dar membri cu drepturi depline in aceast univers inchis: scenaristi, directori de casting (probabil cei care au parte de foarte mult sex cu tinere actrite aspirante), editori, set designeri, machiori etc. Si, in final, plebea, aspirantii. Chelnerii, receptionerii, baietii care parcheaza masina, cei care matura strazile, casierii de la super-marketuri, postasii, cei care livreaza pizza, zugravii sau ingrijitorii de gazon, toti spera sa ajunga actori, sa prinda acel prin rol cu care sa dea lovitura. Sau macar sa li-l asigure pe al doilea. Altfel, ce sa faci intr-un oras ca Hollywood daca nu te intereseaza sa faci film?

Oamenii astia sunt dispusi pe o scara a lui Iacob al carui pamant este recenta sosire in oras si care se sprijina de cerul reprezentat de primul contract pentru un onorariu de 7 cifre. Majoritatea sunt foarte pregatiti. Scoliti, trecuti prin scoli bune de actorie sau regie si in general actori foarte capabili. Concurenta e acerba si majoritatea (asta am vazut-o in Londra) sunt dispusi sa munceasca pe gratis daca exista o cat de mica sansa ca filmul respectiv sa fie rulat pe undeva si sa fie vazut de cine stie cine. O buna parte din ei se amagesc ca a fi un foarte bun actor e o conditie suficienta sa le asigure o cariera. In special cei mai tineri. Unii dintre ei au prins cate un rolisor cat de cat important (poate chiar au avut vreo replica in vreun blockbuster) si, desi isi vor petrece restul vietii straduindu-se sa prinda si un al doilea rol – sau ceva cat de cat apropiat ca importanta – au suficient material incat sa fie priviti aproape cu veneratie de noii absolventi de actorie proaspat sositi in oras. Toata treaba asta creeaza un incredibil rezervor de talent din care directorii de casting (aia care fac mult sex) se adapa cu voiosie. Pozitia lor e oarecum privilegiata, desi au si ei presiunile lor si sunt constienti ca – in ciuda unui aparat de marketing, PR si educare/manipulare a publicului excelent – sunt la un pas gresit distanta de a nu-si mai putea permite rata la casa aia cu piscina umbrita de palmieri, gard in gard cu vila lui Spielberg. Ce daca pustoaica aia are vrea un supporting in noul film al lui Cameron e incredibila in pat? Nimeni nu-si permite sa foloseasca asta ca unic criteriu de selectie.

Cam toate lucrurile astea se intampla si in Londra, chit ca, asa cum imi spunea Albert Berger pe Otopeni acum vroe 3 luni, „nu filmeaza prea mult acolo”. Desi mai mica in volum, cinematografia britanica e suficient de puternica. In plus, se face multa televiziune. Altfel, Londra e unul din cele mai mari centre de teatru din lume. Sunt peste 200 de teatre in oras si e o chestie obisnuita sa ruleze piese in care joaca actori de talia lui Anthony Hopkins, Ian McKellen, Rupert Everett, Danny deVito etc. (astia sunt doar cative din cei pe care i-am vazut eu pe afise). Asa ca tot ce-am spus despre Hollywood se aplica si Londrei, chit ca e vorba de teatru si in general de bani mai putini. O chestie similara se intampla si cu muzica, pentru ca spre deosebire de Hollywood care inseamna numai film, Londra e mult mai mult decat oricare din trasaturile sale definitorii. Tot discursul asta, de fapt, mi-a fost inspirat de un saxofonist pe care l-am auzit cantand pe strada langa metrou la Angel. In centru, dar nicidecum in zona turstica. Nici macar nu e o zona prea circulata, sau vestita pentru manifestari culturale. Iar omul asta canta dumnezeiste la saxofon. Extraordinar de priceput instrumentist, la mila trecatorilor care se intampla sa aiba vreo lira sau doua in buzunar.

M-am gandit ca asa trebuie sa fi aratat si renasterea. Cati pictori extraordinari or fi murit anonimi in Florenta secolului 15? 10:57

Multicultural

Cand lucram in cinematografie am trait multe despartiri. Munca este aproape integral pe baza de proiect, asa ca apuci sa lucrezi cu un grup de oameni o perioada suficient de scurta incat sa nu conteze prea tare, dar suficient de lunga si cu suficient timp petrecut impreuna incat sa dezvolti anumite relatii al caror potential e evident. De obicei dureaza 2-3 luni. Apoi vine implacabil despartirea, si constientizarea faptului ca e foarte probabil ca pe cei mai multi din echipa de vreo 200+ de oameni alaturi de care ai petrecut ultimele doua-trei luni sa nu-i mai vezi niciodata. E trist, dar nu prea e nimic de facut. Am incercat sa tin legatura cu oameni prin email. Functioneaza 2-3 luni. Facebook, de data mai recenta, pare sa mearga ceva mai bine. Afli despre vietile lor, despre ce li se intampla, daca sunt bine sau daca au belele si poti sa te simti mai aproape de ei, sa le simti intr-o oarecare masura bucuria sau suferinta. Dar chiar si asa, exista o anumita deconectare. Oamenii astia traiesc prin tot soiul de parti ale globului destul de indepartate si nu e comunicare in adevaratul sens al cuvantului. Mai degraba un soi dubios de voyeurism.

E minunat cand se intampla sa reintalnesti oameni care ti-au fost dragi, simpatici sau cu care ai colaborat bine. Sau cu care ai impartasit o bere, un zambet si-o poveste. M-am intalnit cu Tim Wooster dupa 3 ani, la Blood and Chocolate. Cu Andy Williams, pirotehnistul cu care am baut in hotelul Doina din Poiana cand mi-a povestit despre nevasta lui rusoaica si mi-a spus despre cat de bine a crezut ca m-am descurcat la film si cu care eu m-am purtat ca un badaran m-am reintalnit dupa 5 ani. L-am reintalnit chiar si pe Steve Andrews, care-a venit din Australia sa filmeze o reclama la Xbox prin centrul Bucurestiului, la 4 ani departare de Cold Mountain. In mai, cand am fost in Romania, m-am vazut pe aeroport cu Albert Berger, producatorul de la Cold Mountain, american cu origini romane care dezvoltase o pasiune pentru muzica populara. Am fost surprins sa vad ca-si aminteste de mine, si am fost si mai surprins cand l-am descoperit pe Phil Bray pe Facebook, foarte recent, si mi-a spus ca si el isi aminteste de mine, dupa 10 ani.

Ramane insa faptul ca pe foarte multi din oamenii pe care ii intalnim intr-un anumit moment al vietii nu mai apucam sa-i revedem vreodata. Sunt tare curios cum mai e Jennifer, persoana careia ii datorez aproape integral cariera mea in cinematografie si o buna bucata din viata mea. La fel, pe Davey probabil ca n-o sa-l mai vad niciodata. Davey se intoarce in Canada si apoi nu stie in ce directie o sa mearga. Eu nu vreau sa ajung vreodata in Canada, poate decat daca iese planul cu plimbarile plin lume sponsorizate. Si l-am cunoscut prea putin pe Davey, suficient insa cat sa-l indragesc si sa iau ca pe un dat faptul ca o sa fie mereu prin zona si ca o sa putem oricand sa iesim la o bere care apoi sa se transforme in multe altele, combinate cu alcooluri tari si tot soiul de alte substante dubioase. Pana la urma s-a intamplat doar de vreo 3 ori. E o metoda buna sa putem constientiza precaritatea conditiei umane, captiva in permanenta incertitudinii momentului.

M-am uitat in jur la un moment dat cand Sam si Manfred cantau si am reflectat din nou cateva momente asupra adunaturii pestrite in mijlocul careia ma aflam. Una din treburile care ma distreaza in astfel de ocazii, sa enumar tarile din care provin oamenii. Aveam in cazul asta Elvetia, Guatemala, Africa de Sud, Spania, Canada, Anglia, Brazilia, Columbia, Australia, Portugalia, Statele Unite... or mai fi. Cred ca mai sunt. Predominanta Commonwealth si nativi de engleza, e drept, dar suficient de condimentata incat engleza vorbita sa fie alterata de tot soiul de accente, dialecte si cuvinte de alta provenienta. Ma uit la sud-africani, australieni si canadieni, la cat de natural se comporta in Londra si ma amuz in sinea mea cand oamenii ma considera perimat pentru ca vorbesc inca de vremea imperiului. Suntem prea aproape de vremurile alea, bronzul reginei Victoria care supravegheaza intersectia de la capatul de nord al podului de la Blackfriars e inca stralucitor. Mi-am dat seama ca, izolati si desfasurati cu totii pe coordonate atat de diferite, de natii, varste, sexe, rase si culori dintre cele mai diverse si cu care am prea putine in comun, oamenii astia sunt de fapt tot ce am. Sunt grupul meu, tribul meu, sunt cei carora le apartin. Iar sentimentul asta de afiliere sociala e minunat, e extraordinar de comfortabil. 3/5 in piramida lui Maslow. Poate mai mult. 09:49