Bad Neighbourhood

Fulham - Manchester United 3-0 (Murphy '22, Zamora '46, Duff '75), Barclays Premier League 2009/10, Matchday 18, 2009-12-19, Craven Cottage, London

Este fara indoiala cel mai slab meci al sezonului pentru United, si nu-mi amintesc un meci la fel de rusinos de la acel 1-4 administrat de Middlesbrough pe Riverside in 2005.

Sigur, infrangeri au mai fost. 6 puncte cedate lui Liverpool sezonul trecut, printre care si acel 1-4 pe Old Trafford. E adevarat, dar e Liverpool. O rivalitatea cu origini pierdute pe undeva pe la limita ultimelor doua secole, si in plus, una din echipele emblematice ale Angliei.

0-2 cu Barcelona. Da, dar evident a fost finala Champions League, si numai participarea la acel meci e un vis pentru toate cluburile de pe continent. In plus, e Barcelona, cea mai laudata echipa a momentului, daca nu si cea mai valoroasa.

0-1 cu Burnley. Da, dar era abia prima etapa, si United a mai inceput prost campionate. In plus, Burnley a demonstrat ca e redutabila pe Turf Moor, iar diavolii nu au fost singurii surprinsi.

Dar acum? Fulham e o echipa decenta, dar in nici un caz o sperietoare, si a si inceput sezonul asta mai slab ca anul trecut. Campionatul e la turatie maxima, echipele sunt incalzite si clasamentul e deja format. United ar trebui sa fie in varf de forma, sau aproape de varful de forma, si avea nevoie de puncte pentru a mentine presiunea asupra lui Chelsea. Absentele nu sunt o scuza tocmai acum, cand titularii au inceput sa revina, iar tinerii incep deja sa se rodeze.

Si totusi, un 3-0 sec si inexplicabil, cea mai dura infrangere a sezonului. Si nu e numai scorul, dar si maniera de joc. Poate de doua sau de trei ori sa fi fost mentionat in comentariu numele lui Schwarzer, portarul lui Fulham, dar nu-mi amintesc sa fi fost nevoie de vreo parada a australianului in meci. De fapt, in afara de o scurta perioada de dominare teritoriala a lui United in a treia patrime de teren in prima jumatate a reprizei a doua si de o presiune destul de sterila in ultimele 10 minute, United practic nu prea a existat pe teren. Singurele suturi la poarta s-au aruncat de la mare distanta, si au trecut ridicol de departe.

Fulham a aratat ca o echipa de valoare net superioara, care a castigat fara sa forteze prea tare. A sufocat atacantii adversi, a construit eficient la mijloc si a atacat decis si direct. Rooney, Scholes, Carrick sau Fletcher au fost redusi la stadiul de anonimi. Si nu numai ca s-au chinuit 90 de minute sa inchege ceva care sa aduca macar vag a fotbal, dar s-au facut si greseli care probabil sunt inacceptabile si la antrenamente. Maniera in care Danny Murphy l-a lasat pe Scholes fara minge la faza primului gol se pedepseste si la grupele de copii. A urmat sutul de la mare distanta (cred ca erau 35 de metri), nici prea puternic, nici grozav de bine plasat. Pe jos, cu un usor efect exterior, dar perfect parabil. Kuszczak n-a gandit la fel.

Dupa pauza, cand toata lumea se astepta la o dezlantuire furibunda a lui United, a venit si golul 2, care-a lamurit in mare masura meciul. Balbaiala in careu, iar Zamora nu s-a gandit prea mult inainte sa trozneasca spre poarta o minge pe al carei traseu ar fi trebuit sa apara si De Laet la un moment dat.

Cam asa si la al treilea gol, cand tanarul fundas belgian si Carrick s-au invitat reciproc la o minge pe care pana la urma Duff a transformat-o in gol, cu o directa seaca de la 16 metri. Si la 3-0 au urmat momente in care m-am temut de o mare umilinta. Nu ca 0-3 pe Craven Cottage ar fi vreo mandrie.

In concluzie, un meci rusinos, o infrangere absolut inexplicabila (daca nu cumva auzim zilele astea de vreo petrecere de Craciun cu mult alcool pe Old Trafford), si sanse la titlu care s-au prabusit cam ca indexul burselor americane dupa 9/11. Singura consolare, palida si ea, e ca si anul trecut United a reusit sa lege doua infrangeri care pareau decisive pentru titlu si pana la urma n-au fost. Si, coincidenta sau nu, a doua a fost tot cu Fulham.

Poate m-am bucurat prea mult de victoria lui Portsmouth.

Kafka, frate!

Milan Kundera – Testamente Tradate, Editura Humanitas, Bucuresti, 2008
Traducere din franceza de Vlad Russo dupa Les Testaments Trahis, 1993

Ca gen literar, cartea asta se incadreaza undeva intre eseistica si critica. Dar Kundera tine in permanenta sa se distanteze de canoanele criticii literare si impresia mea e ca scopul pe care si l-a fixat atunci cand a scris-o e tocmai acela de a sublinia anumite carente ale criticii clasice. Caracterizata de o anumita doza de teribilism ideologic si de un simt comercial caracteristic lui Kundera, Testamentele Tradate se constituie pana la urma intr-o lectura placuta, instructiva si inteligibila, chiar daca domeniile din care autorul isi alege cazurile cu care isi exemplifica teoriile sunt destul de departate si caracterizeaza un individ mai degraba decat o cultura.

E de fapt una din cheile lecturii. Nu e foarte evident daca operele si biografiile pe care Kundera le pune sub lupa sunt folosite ca sa exemplifice teoriile care stau la baza constructiei literare, sau daca ideile si teoriile expuse sunt dezvoltate inductiv pe baza cazurilor analizate, cazuri fata de care autorul isi declara deschis familiaritatea si admiratia.

Cel mai mare castig al lecturii este subiectivitatea punctelor de vedere. Kudera ofera perspective, de cele mai multe ori diferite fata de cele clasice, asupra unor creatii artistice studiate de atat de mult timp incat directiile criticii au devenit rigide. Cartea lui are un aer de prospetime, si e interesanta mai ales atunci cand vorbeste de creatii definitorii ale culturii cehe din care provine (Kafka si Janacek in special – teme recurente ale intregii opere ale lui Kundera, se pare), pentru ca cititorii straini nu pot avea acces la perspectiva interna asupra acestor opere decat mijlocit, iar oricine se ofera sa descrie aceste perspective merita recunostinta lor.

Zonele aride ale lecturii sunt cele in care Kundera vorbeste despre muzica clasica, domeniu in care studiile lui le depasesc net pe ale mele si, imi imaginez, pe ale cititorului mediu. Probabil ca ele sunt o lectura instructiva pentru cei care ii studiaza pe Chopin, Wagner sau Janacek. In ce ma priveste insa, a trebuit sa ma multumesc cu pasajele despre Kafka sau despre arta romanului.

Principala idee legata de opera lui Kafka este opozitia la felul in care toti exegetii au interpretat scrierile lui in cheie biografica, si mai ales ca biografia lui a fost transformata in hagiografie tocmai de cei care ar fi trebuit sa o pazeasca impotriva acestui pericol. Max Brod ar fi, dupa Kundera, principalul vinovat de sanctificarea literara a lui Kafka, in principal prin identificarea lui Kafka cu imaginea puternic cosmetizata a personajului Garta. Dar e probabil o inlantuire factica evidenta, si Kundera recunoaste si el ca fara admiratia idolatrica a lui Brod fata de "fiecare cuvant" scris de Kafka, operele unui banal functional praghez ar fi fost pierdute pentru umanitate. La fel, exista consensul ca e preferabil sa avem scrierile lui Kafka retusate de Brod, si sa putem sa-i studiem integral manuscrisele – evident, de valoare inegala – decat sa avem acces doar la ceea ce ar fi lasat voluntar in urma Kafka, respectiv vreo doua nuvele, chiar daca el ar fi ales altfel. Asta e de fapt firul rosu al cartii: vointa cititorului nu coincide in nici o masura cu a autorului, iar prima prevaleaza aproape intotdeauna. Biografia si sensurile operei vor fi intodeauna deturnate de generatii intregi de critici si de cititori, dar este pretul pe care orice autor trebuie sa-l plateasca pentru celebritatea postuma si chiar, atunci cand e cazul, pentru locul sau in istorie. Intoarcerea la sensul original pe care o incearca Kundera va ramane intotdeauna marginala, iar cei care o incearca impotriva canoanelor nu se vor putea sustrage unui sentiment de inutilitate. Asta este tradarea testamentelor literare, doar o extensie a tradarii testamentelor sociale, consecinta a naturii umane care refuza sa asculte de vocile de dincolo de mormant.

Kundera protesteaza impotriva sacralizarii lui Kafka, si prin asta incearca sa-l desacralizeze. Dar desfiintarea unor bariere existente nu face decat sa impuna alte bariere, si tot ce reuseste pana la urma e sa il resacralizeze pe Kafka, cu alte mijloace. E un procedeu pe care l-am mai vazut (Jesus Christ Superstar e exemplul care imi vine in minte), si care cred ca e necesar pentru a adapta valoarea luata in discutie la epoca din care face parte exegetul ei.

Am extras din carte si destul de multe pasaje foarte frumoase si, dupa posibilitati, memorabile:

Pg. 18: "[...] credem ca actionam, credem ca gandim, dar altul sau altii gandesc si actioneaza in noi: obiceiuri imemoriale, arhetipuri care, devenite mituri, transmise din generatie in generatie, poseda o imensa putere de seductie si ne teleghideaza din fantana trecutului"(cum spune Thomas Mann)."

Initial ideea asta m-a dus cu gandul la arheii care constituie, conform misticismului antic, substanta eterna, si fata de care noi suntem simple avatare. E foarte probabil ca nu ne putem sustrage unui flux de constiinta continuu al umanitatii si e evident ca individualitatea nu e decat un fel particular de sintetizare a unor idei preexistente, dar asemenea idei se pot interpreta, in functie de teza pe care vrem sa o sustinem, in atat de multe feluri si pentru concluzii atat de diferite, incat e mai intelept sa nu incerc sa dezvolt semnificatiile cuprinse in pasajul de mai sus.

Pg. 24: "[...] numai in cadrul istoriei poate o opera exista ca valoare susceptibila de a fi recunoscuta si apreciata. Nimic nu mi se pare asadar mai cumplit pentru arta decat sa cada in afara istoriei sale, fiindca e vorba de caderea intr-un haos in care valorile estetice nu mai pot fi percepute."

E clar ca maimutele care ar scrie astazi Shakespeare nu ar mai primii elogiile pe care le primeste Shakespeare, pentru ca nu doar continutul lor da masura valorii operelor lui Shakespeare, ci si plasarea lor in contextul istoric in care au fost scrise. Doar unul poate fi Shakespeare; orice altcineva ar scrie la fel, ar fi un simplu epigon.

Pg. 35: "In cursul diferitelor faze ale romanului, diferite natiuni au preluat initiativa ca intr-o stafeta: mai intai Italia cu Boccacio, marele precursor; apoi Franta lui Rabelais; apoi Spania lui Cervantes si a romanului picaresc; secolul XVIII al marelui roman englez, cu interventia germana a lui Goethe, spre sfarsit; secolul XIX care apartine in intregime Frantei, cu intrarea in scena, in ultima treime, a romanului rusesc si, imediat apoi, aparitia romanului scandinav. Pe urma, secolul XX si aventura sa central-europeana, cu Kafka, Musil, Broch si Gombrowicz."

Intregul subcapitol din care face parte fragmentul asta, Romanul European, e o trecere in revista succinta, dar captivanta a istoriei romanului, si denota atat cunostinte filologice aprofundate, cat si talent la Kundera. Pasajul asta l-am selectat pentru dinamismul lui de-a dreptul fermecator, dar si pentru a remarca si aici, ca si in intreaga carte, subiectivismul cu care Kundera se apleaca asupra productiilor culturale ale Cehiei sale natale. Intrucat dintre cele patru nume nu l-am citit decat pe Kafka, nu stiu cat de adevarata a concluzia pasajului, dar a vedea in literatura ceha incununarea a opt secole de literatura europeana mi se pare putin cam mult. In plus, impresia mea e ca Kafka, fara indoiala cel mai mare dintre cele patru nume, isi revendica apartenenta la cultura germana, si chiar mai specific, a evreilor germani, mult mai mult decat la cea ceha. Dar evident, in ciuda unicitatii, a universalitatii si a caracterului profund inovator al scriituri lui, Kafka va fi revendicat de toate cele trei natiuni care se simt indreptatite s-o faca.

Pg. 92: "La concertele de jazz se aplauda. A aplauda inseamna: te-am ascultat cu atentie si acum imi exprim consideratia. Odata cu asa-numita muzica rock lucrurile se schimba. Fapt important: la concertele rock nu se aplauda. Ar fi aproape un sacrilegiu sa aplauzi, aratand astfel ca intre cel ce canta si cel care asculta exista o distanta critica; aici, nimeni nu vine ca sa judece si sa aprecieze, ci ca sa se lase in voia muzicii, sa urle cu muzicienii, sa se confunde cu ei; aici toti cauta identificarea, nu placerea; efuziunea, nu bucuria. Aici te extaziezi: ritmul se bate foarte tare si foarte regulat, motivele melodice sunt scurte si mereu repetate, nu exista contracte dinamice, totul e fortissimo, cantatul opteaza pentru registrele cele mai acute si seamana cu tipatul. Aici nu ne mai aflam in micile sali de dans unde muzica sudeaza cuplurile in intimitatea lor; aici ne aflam in sali enorme, pe stadioane, inghesuiti unii in altii, or daca dansezi intr-o cutie nu mai exista cupluri: fiecare face miscarile de unul singur si deopotriva cu toti ceilalti laolalta. Muzica transforma indivizii intr-un singur trup colectiv: a vorbi aici despre individualism si hedonism nu reprezinta decat una din automistificarile epocii noastre, care se doreste (ca orice epoca, de altminteri) altfel decat este."

Cand am citit pasajul asta, tocmai se desfasura festivalul Enescu, unde am invatat "cum se aplauda" la concertele de muzica clasica. Mi se pare o idee stupida in sine. Acum trebuie sa aplauzi, acum nu ai voie. Dar e drept ca acestea sunt norme stabilite (chiar daca niciodata in scris) dupa multi ani de interactiune intre public si artisti si rezultate firesc din necesitatea unei armonii si a unei bune comunicari intre cele doua parti. Iesirile din norma, insa, cred ca ar trebui – in acest caz particular – cel putin tolerate, asa cum la un concert rock se mai vad si oameni care aplauda, sau care nu dau din cap. La modul general insa, ce spune Kundera si ce spun in general oamenii despre cum se aplauda la concertele simfonice e corect, si mi se pare interesant ca si sub aspectul asta jazzul intermediaza drumul dintre muzica simfonica si cea moderna. La jazz se aplauda, de cele mai multe ori in momente predefinite, dar fluieraturile si tipetele pe melodie sunt in regula.

Pg. 109: "Semnalez cu acest prilej ca traducatorii din lumea intreaga sunt terorizati de cuvintele "a fi"" si "a avea" si vor face tot ce le sta in putinta sa le inlocuiasca cu un cuvant pe care-l socotesc mai putin banal."

Din nou asertiuni interesante despre traducere si interpretare, despre vocabularul autorilor si despre cum poate fi el fermecator si prin bogatie, si prin limitare. E clar ca un autor poate fi inteles cel mai bine in limba originala si, pentru cel care e cu adevarat indragostit de un autor, invatarea unei limbi e un pret relativ modest de platit pentru recompensa intelegerii mai profunde a operei.

Pg. 148: "Un tratat filosofic care expune un sistem e condamnat sa cuprinda pasaje slabe; nu fiindca filosofului i-ar lipsi talentul, ci fiindca asa cere forma unui tratat[...]"

Pg. 172: "[...] cel ce gandeste este automat indemnat sa sistematizeze; e ispita sa vesnica [...]: ispita de a descrie toate consecintele ideilor sale; de a preveni toate obiectiile si de a le respinge dinainte; de a-si inchide astfel ideile intr-o fortareata. Or, trebuie ca cel care gandeste sa nu se straduiasca sa-i convinga pe ceilalti de adevarul sau; s-ar afla astfel pe drumul care duce la sistem; pe jalnicul drum al "omului cu convingeri" [...] dar ce este o convingere?este o gandire care s-a oprit, a incremenit, iar "omul cu convingeri" este un ins marginit [...]"

Pg. 224: "[...] valorile patate nu mai sunt valori; spiritul procesului inseamna a reduce totul la morala; nihilismul absolut fata de tot ce inseamna munca, arta, opera."

Pg. 233: "Constient, omul traieste pentru sine, dar serveste in mod inconstient ca arma pentru atingerea telurilor istorice ale intregii omeniri" (Lev Tolstoi – Razboi si Pace)

Pg. 271: "Ah, ce usor e sa nu dai ascultare unui mort! Daca, in ciuda acestui fapt, ne supunem cateodata dorintei lui, n-o facem de teama, din constrangere, ci fiindca-l iubim si refuzam sa credem c-a murit. [...] Pur si simplu un mort pe care-l iubesc nu va fi nicodata mort pentru mine. Nici nu pot rosti: l-am iubit; nu, il iubesc. Iar daca refuz sa vorbesc de iubirea pentru el la trecut inseamna ca cel care a murit este."

So 30's

Wolfsburg - Manchester United 1-3 (Dzeko '56 - Owen '44, '83, '90), UEFA Champions League 2009/10, Matchday 6, 2009-12-08, Volkswagen Stadium, Wolfsburg

Diavolii isi asigura primul loc in grupa si rascumpara prestatiile ultimelor doua meciuri dupa 90 de minute de fotbal frizand suprarealismul.

Cu sacii in caruta inca de cand era cald afara, lui Ferguson nu prea i-a pasat ce se intampla in grupa, nefiind prea infocat fan al statisticilor. Asa ca le-a lasat sanse pana in ultima etapa chiar si turcilor de la Besiktas, treziti cu un cadou nesperat, o victorie in Anglia de unde alta data plecau cu cate 8 goluri luate intr-un meci. Asa s-a ajuns aici, intr-o situatie in care oricine mai avea sanse la calificare inaintea ultimei etape, iar primul loc era puternic periclitat in urma a ceea ce trebuia sa fie cel mai greu meci al grupei pentru diavoli.

Si-aici incepe turnura suprarealista a evenimentelor. Printr-o inlantuire care ar fi putut fi catastrofala intr-un context mai putin favorabil, United a ajuns in Germania fara 15 oameni de baza, si cu un singur titular de drept in primul 11. Titular care-a fost si singurul fundas dintre cei 19 jucatori deplasati in Saxonia Inferioara (nu-i pun la socoteala pe cei 5 pusti care n-au jucat nici un minut pentru echipa mare), si capitanul echipei: Patrice Evra. Langa el, in linia de fund, niste nume care isi fac de obicei veacul in preajma careului advers: Carrick, Fletcher si Park. In acest context, Ferguson a vazut nimerit sa-l odihneasca pe Giggs, poate pentru ca linia de mijloc a avut o componenta ceva mai apropiata de realitate: Nani, Anderson, Scholes, Gibson. In atac, singurii valizi, Owen si Welbeck.

Era de anticipat o victorie usoara pentru lupi, care insa nu s-au aruncat la asa ceva. United a arata ca echipa mai periculoasa pe tot parcursul meciului, cei 11 oameni ai lui Ferguson carora doar conjunctural li s-a spus echipa chinuind campionii Germaniei ca pe o trupa de divizie inferioara. Welbeck a bagat primul mingea in poarta, dar dintr-un off-side semnalizat de asistentul din banda dreapta, cel care a oprit cel putin 3 actiuni decisive ale diavolilor.

Primul gol valabil a venit de la Michael Owen, pustiul de cor devenit deodata vioara intai. Centrare de pe stanga, finalizare banala cu capul din sase metri la o faza in care conceptul de marcaj parea sa fi disparut din fotbal. Cam asa a fost de fapt tot meciul, nici "fundasii centrali" ai lui United neevidentiindu-se prin mari veleitati defensive. Atacantii nemti erau descurajant de singuri in careul lui Kuszczak, iar Carrick facea tacklinguri din spate in acelasi careu ca si cum tocmai s-ar fi desfiintat conceptul de penalty.

Partea buna insa e ca golul lui Owen a venit fix inainte de pauza, la fel ca in meciul cu West Ham. Spre deosebire de acela, insa, United n-au mai controlat la fel de bine inceputul reprizei a doua, in timp ce lupii au iesit ceva mai mult la joc, si au reusit si sa egaleze dupa 10 minute, prin vedeta Dzeko, dupa o faza intrucatva in oglinda fata de cea a lui Owen. Doar lovitura de cap pare sa fi fost ceva mai hotarata, marcajul fundasilor centrali fiind, ca si dincolo, sublim prin absenta.

Toata lumea parea multumita cu 1-1, desi numai o echipa avea motive sa fie. In ceea ce a semanat cu o tentativa de a castiga totul meciul, Wolfsburg au incercat o dubla schimbare, la care Ferguson a raspuns imediat in aceeasi maniera. Obertan si Valencia, probabil singurele doua nume luate in serios de oficialii care au aprobat foaia de joc si cu siguranta singurele doua nume de care s-a auzit si in afara bazei din Carrington au intrat in locul lui Nani - cel care amana evolutiile bune pana dpa momentul, tot mai apropiat, in care se va desparti de Old Trafford - si respectiv Gibson - supus astazi torturii de a juca in banda dreapta fara sa aiba vreo vina.

Obertan, cel care e pe cale sa devina un nou magician al fotbalului a creat la a doua atingere o faza exceptionala, trecand printre doi fundasi nemti ca printre nimic, si a pasat prin fata portarului pentru Michael Owen, caruia i-a revenit sarcina sa se bucure de al doilea gol, imediat dupa ce a impins mingea in poarta goala de la 4 metri.

Fara indoiala eroul serii, Owen avea o statistica impresionanta cu 5 minute inainte de final: 3 suturi la poarta, doua pe poarta, doua goluri. A fost momentul in care a stricat statistica asta cu prima tentativa de hattrick, oprita insa de o pozitionare foarte buna a portarului Benaglio.

In minutele de prelungire insa, dupa ce pana si Kuszczak a avut ocazia sa se remarce cu vreo doua interventii bune, lui Owen ii va iesi hattrickul, dupa ce a primit o minge in spatele fundasilor nemti, la 30 de metri de poarta lateral stanga, si a reusit de data asta un lob bun, care s-a oprit in plasa lui Benaglio.

Ca experiment, meciul de astazi a fost unul interesant, chiar daca ritmul de joc, fineturile tehnice si tactice, defensiva impenetrabila si angajamentul fizic au fost prinse cu alte treburi in seara asta. M-a surprins atitudinea flasca a celor care sunt, totusi, campionii Germaniei si care, in ciuda problemelor de la club, ar fi trebuit sa arate cu totul altceva. Cat despre United, e putin probabil sa mai fie vreodata intr-o situatie in care sa aiba 15 indisponibili. Iar daca in situatia asta isi permit sa odihneasca cel putin un jucator decisiv (Giggs - nu l-am pus la socoteala si pe Valencia care de obicei e titular si care a jucat doar un sfert de ora azi) si sa castige de o maniera atat de clara si de facila cum au facut-o, e de asteptat sa se poata descurca in orice alt context.

Eroul serii, Michael Owen, la primul hattrick pentru United, a fost azi la inaltimea provocarii care i s-a pus in fata. Numai ca nu ma pot abtine sa-l privesc condescendent si sa vad in el doar umbra unui fost mare fotbalist si a unui fost balon de aur. Dar e acum la doar 2 goluri distanta de norma impusa de Ferguson, de 10 goluri, si cand se vor face bilanturi nu i se va uita nici hattrickul de azi, nici golul de 3 puncte si de mult mai mult din meciul cu City. Numai ca pana si asta e meritul lui Ferguson, nu al lui.

Out of the box

West Ham United - Manchester United 0-4 (Scholes '45, Gibson '61, Valencia '71, Rooney '72), Barclays Premier League 2009/10, Matchday 15, 2009-12-05, Upton Park, London

In ciuda unui esec categoric, ciocanarii sunt perfect indreptatiti sa reclame si o mare doza de ghinion in meciul din seara asta de pe Boleyn Ground.

Baietii lui Ferguson veneau in Londra cu o mare pofta sa castige trei puncte, in speranta ca City va reusi sa scoata ceva - macar un punct - in fata lui Chelsea, conjunctura care ar fi crescut teribil presiunea pe trupa lui Ancelotti. Totodata insa, numeroasele accidentari din defensiva l-au obligat pe Sir Alex sa improvizeze masiv in linia de fund, iar Zola ar fi putut sa speculeze asta. Daca ar fi jucat retras cam o ora, suficient incat sa creasca presiunea pe oaspeti, United s-ar fi aruncat mai apoi in atac pentru ultima parte a meciului, iar West Ham ar fi putut mai apoi specula usor, cu cateva contraatacuri ucigatoare.

Problema e ca toata treaba e mult mai usor de spus decat de facut. Baietii lui Zola s-au descurcat bine spre foarte bine in prima repriza, aparandu-se bine si atacand exuberant, avand chiar si o mare ocazie de gol, oprita in extremis de un tackling al lui Giggs in careul mic al lui Kuszczak. In partea cealalta, United incerca sa se impace cu un stil de viata in care Gary Neville e fundas central, iar Fletcher fundas dreapta. Asta a durat doar putin mai mult de un sfert de ora, pentru ca veteranul Neville a iesit accidentat in minutul 19. Asa ca Sir a trebuit sa duca improvizatia si mai departe, cu Carrick intrand in centrul apararii pentru a completa o linie de fund cu doar un titular obisnuit, Patrice Evra.

O prima repriza echilibrata in ansamblul ei, cu o prezenta consistenta a diavolilor la mijlocul terenului, dar cu actiuni de atac cel mult sterile. West Ham au scapat mai rar spre poarta, dar mai convingator. Numai ca ghinionul de care ziceam adineauri a intrat in joc in singurul minut de prelungire al primei reprize, cand Paul Scholes a prins la 18 metri o minge balabita de fundasii ciocanarilor si busculata de atacul diavolilor si a aruncat un sut marca inregistrata, puternic si la semi-inaltime, pe care Green a reusit sa-l atinga, dar insuficient incat sa-l scoata din poarta. Asa ca s-a intrat in pauza cu un 1-0 destul de necinstit, dar cu forta de verdict.

In repriza a doua starile de spirit s-au schimbat radical. Ciocanarii au intrat complet descurajati, in timp ce United a dat drumul jocului care-i face o echipa atat de dificil de abordat. Iar verdictul dat de Scholes a devenit irevocabil odata cu un nou sut de la distanta, de data asta al lui Darron Gibson, care isi continua seria de suturi pe care a inceput-o odata cu debutul lui in prima echipa, dar si seria de goluri inceputa marti, impotriva lui Spurs. Un moment extraordinar pentru tanarul irlandez, care a prins primul meci ca titular in acest campionat, si are trei reusite in ultimele doua meciuri. Tupeul lui e innascut, dar mai are mult de lucrat la cizelarea jocului pentru a capata consistenta si a deveni un nou Roy Keane, asa cum probabil viseaza. Faptul ca acest al doilea gol a fost creat de atingerea magica a vrajitorului galez Ryan Giggs va trece probabil neobservat, dar pentru cine stie sa savureze fotbalul, un-doiul cu Evra la mijlocul terenului, preluarea mingii reprimite de la francez si pasa catre Gibson sunt de domeniul sublimului.

2-0 era un scor rezonabil, previzibil si oarecum onorabil pentru ambele parti, mai ales ca West Ham au mai avut vreo tentative de a reintra in joc, in special la lovitura libera excelent excutata de Diamandi. Surprinzator, Kuszczak a fost la inaltime astazi si a reusit cel putin doua interventii cat doua goluri. Dar United n-a iertat, a mentinut presiunea si s-a apropiat tot mai mult de poarta. Valencia a facut 3-0 la 10 minute dupa golul lui Gibson, cu un sut din apropiere, iar un minut mai tarziu Rooney a omorat spectacolul si a calcat in picioare onoare gazdelor ducand scorul la 4-0 cu un gol de antrenament, finalizare simpla din cativa metri, dupa o pasa prin spatele fundasilor a lui Valencia.

La 4-0 nimeni n-a mai avut chef de nimic, iar ultimele 20 de minute au fost un non-combat total, un fel de Ceahlaul-Bistrita din vremea blaturilor fara jena. Baietii lui Zola trebuie sa-si caute salvarea de la retrogradare in alte meciuri, iar United continua marsul spre primul loc, treaba care ar fi mult mai usoara daca Chelsea n-ar nimici cam toate echipele care ii ies in fata.

Cu calificarea asigurata in restul competitiilor, United se poate concentra linistita pe campionat cel putin pana la sfarsitul lui februarie, numai ca cele trei esecuri de pana acum atarna tot mai greu cu fiecare victorie a lui Chelsea.

I got booked

Hm... cica sa scriu despre captura de la cele mai recente targuri de carte. Hai sa vedem. Sambata, 21 noiembrie 2009, Sala Dalles, Kilipirim, care e de obicei cel mai nespectaculos dintre cele trei mari targuri de carte anuale din Bucuresti. La Kilipirim m-am dus fara mari sperante, dar am plecat cu:

G.W. Hegel - Lectii despre Platon, Humanitas, 5 RON

Colectia Phi de la Humanitas contine carti esentiale pentru filosofie, dar care au ratat de putin mainstreamul vremii lor, din motive diverse. Despre cartea asta in particular nu stiu mai multe decat scrie pe coperta, dar protagonistii respectivei coperti sunt doi oameni despre care as vrea sa invat mai multe. Pentru asta cred c-o sa ma ajute.

Pitagora - Imnurile Sacre, Herald, 15.5 RON

Canturile divine al lui Zarathustra, Herald, 14 RON

Doua carti pe care le urmaream, ambele fara prioritate mare in ordinea lecturilor mele, dar repere obligatorii in drumul intelegerii inceputurilor gandirii speciei umane. Acum le am. Ramane doar sa le citesc si sa le inteleg.

Si cam asta a fost Kilipirimul. Un bilant oricum mai bogat decat ce ma asteptam, pentru ca nu m-am dus acolo cu gandul sa cumpar ceva, cat mai degraba ca avanpremiera la Gaudeamus. Unde am ajuns joi pe la pranz, si am profitat din plin de lipsa de aglomeratie pentru a casca indelung ochii pe unde mergeau picioarele, pret de vreo patru ore. Lista de achizitii am inceput-o repede, de la primul stand pe langa care am trecut:

Mircea Constantinescu - Cand toca la Radu-Voda, Editura Militara, 3 RON

Am fost incurajat in primul rand de pret, apoi de faptul ca am auzit multe despre cartea asta, care se vrea, si probabil si este, un demers mai degrama istoric decat literar in vederea evocarii unor perioade din medievalitatea Bucurestilor (care se incheie de facto abia prin al treilea deceniu al secolului XX). Desi are subtitlul "Roman documentar", cred ca al doilea este cuvantul cheie.

Apoi, am trecut pe langa un stand la care nu am putut sa ma hotarasc intre Organon, Metafizica si Etica Nicomahica ale lui Aristotel, toate usor reduse, toate peste 25 RON. N-am mai luat niciuna, dar cred ca asta a declansat isteria cumparaturilor care a urmat. Prima victima:

Platon - Banchetul si alte dialoguri, Mondero, 16 RON

Celelalte dialoguri sunt Apararea lui Socrate, Criton, Charmides si Phaidon, plus capitolul pe care Diogene Laertios il dedica lui Platon. O carte bogata la un pret bun, mai ales ca Platon si Aristotel sunt doi filosofi cu a caror gandire nu esti niciodata complet pus la punct, si fara de care iti lipseste baza pentru orice altceva a creat omenirea in ultimele doua milenii si jumatate. Inca ocolesc Republica, probabil cea mai interesanta pentru ce incerc sa studiez, dar deocamdata timpul e singura marfa care imi prisoseste.

Rene Descartes - Discurs asupra metodei, Mondero, 6 RON

Jean Jacques Rousseau - Contractul Social, Mondero, 8 RON

In serie cu Platon, ambele mi s-au parut chilipiruri si ambele erau in bibliografia obligatorie a vietii mele. Nerabdarea cu care ma gandesc la ele deja a capatat o forma superioara.

Legendele Fotbalului - Roberto Baggio

Luat din inertie de la niste oameni care vindeau o serie de zece DVD-uri cu legende ale fotbalului. Desi recunosc doza de inertie cand l-am cumparat, chiar imi doream niste materiale video ample cu Baggio, unul dintre fotbalistii mei preferati din toate timpurile, si singurul dintre cele 10 "legende" ale seriei de care m-am atasat emotional. As vrea, evident, si un DVD cu Cantona, dar probabil trebuie sa astept seria "Dumnezeii fotbalului". Cu un singur numar.

Asta a fost inelul exterior. Abia apoi am coborat la nivelul central, unde stau de obicei cele mai mari edituri, nu inainte de a rata o sinteza despre literatura patristica scoasa de Patriarhie. Oricum, editura Patriarhiei este un obiectiv pe care trebuie sa-l vizitez curand, si poate ii va veni randul atunci si acestei carti.

Mayank Chhaya - Dalai Lama. Omul, calugarul, misticul, Paralela 45, 18 RON

Ii dau tarcoale cartii asteia de cand am vazut-o prima data, dar in fata unui chiosc de ziare niciodata nu se iveste ocazia potrivita sa dau 26 RON pe o carte despre care cel mai probabil stiu deja ce contine. Dalai Lama nu isi separa biografia de conceptiile politice, filosofice, etice, religioase, stiintifice sau diplomatice, asa ca multe lucruri noi nu cred ca voi afla din aceasta biografie. Dar curiozitatea a fost mare, si reducerea de 7 lei a fost impulsul care a inclinat balanta spre cumparare.

Michael Sturmer - Putin si noua Rusie, Litera, 10 RON

Octavian Paler - Viata pe un peron, Litera, 10 RON

Oricat as vrea sa evit, tot trebuie sa cotizez putin si la editurile mogulilor, pentru ca trusturile lor, care dau cartile la pachet cu ziarele si mult mai ieftin, traseaza directia de urmat in industria literara. De data asta am contribuit cu 20 RON la cauza mogulului Felix, luand la schimb o carte care pare actuala, bine scrisa si impartiala despre Putin si Rusia lui, entitati care trebuiesc atent studiate, si o alta, de Paler, pe care mi-a recomandat-o multa lume si pe care n-as fi gasit-o nicaieri mai ieftin.

Frederic Strauss, Anne Huet - Cum se fac filmele, Humanitas, 10 RON

Desi probabil stiu ce scrie si in cartea asta, am simtit ca mi-ar prinde bine cateva lectii teoretice despre lucruri pe care le-am invatat dupa ureche. In plus, pretul e foarte bun si n-am mai vazut cartea pana acum. Am plecat dezamagit de la Humanitas, pentru ca n-am gasit la ei singura carte pe care voiam neaparat sa o cumpar: Ludwig Wittgenstein - Insemnari Postume 1914-1951. M-au trimis la Libraria Kretzulescu, si sper ca acolo sa am noroc. S-a mai intamplat.

Bob Dylan - Cronica vietii mele, Allfa, 15 RON

Dupa ce am devenit tot mai interesat de muzica lui, cartea asta ar fi un start bun sa aflu mai multe si despre biografia lui Dylan. Reducere mare (50%) si promisiunea ca, privind obiectiv, are toate sansele sa fie o aparitie mai importanta decat cartea lui Tony Bramwell despre Beatles m-au facut sa iau cartea asta, dupa vreo doua ezitari. A insemnat renuntarea inca o data la titluri mai importante si care asteapta de mai mult timp (Ma numesc Rosu, Inteligenta Emotionala, chiar si Telling Lies al lui Ekman de la Editra Trei.

Asta e bilantul achizitiilor. Dintre ce-as fi vrut, ce mi-ar mai fi placut, pe langa cele 3 de mai sus, as mai remarca Hegel - Fenomenologia Spiritului la 25 RON (redus, evident) si trilogia critica a lui Kant, cu preturi (reduse) de la 30 RON in sus. Dar oricum, recolta bogata anul asta, daca reusesc macar sa le apropii pana la Bookfest-ul din iunie e mai mult decat bine.

Calea de mijloc

Manchester United - Everton 3-0 (Fletcher '35, Carrick '68, Valencia '75), Barclays Premier League 2009-2010, Matchday 13, 2009-11-21, Old Trafford, Manchester

Diavolii revin dupa pauza internationala cu o victorie convingatoare pentru a face uitat cat mai repede esecul de pe Stamford Bridge.

Inca nu e un aspeect esential cate puncte are si pe ce pozitie e fiecare echipa la stadiul asta al campionatului, dar e adevarat ca fata de pozitia acum, e putin probabil ca cea din clasamentul final sa fie la o distanta mai mare de 3-4 locuri. Pentru United, esential era sa nu piarda contactul cu Chelsea in primul rand, dar si sa

mentina pozitia a doua, amenintata de Arsenal. Daca cel din urma obiectiv a fost mai usor de atins decat se putea anticipa, cu primul situatia statea mai delicat. Chelsea au jucat acasa cu viitorii participanti la Championship Wolverhampton, pe care i-au macelarit (3-0 dupa vreo 20 de minute), in timp ce United ii primea pe Everton, echipa care bate tot mai insistent la poarta Big Four de vreo 2-3 sezoane. SAF era perfect constient de toate aspectele, si a stiut cat de important e ca meciul asta sa ofere nu numai 3 puncte, dar si un plus de moral, important in perspectiva parcursului viitor.

United a inceput hotarata, cu un joc in viteza, combinativ, si cu mingea adanc in terenul adversarului. Numai ca - cu tot aspectul de flipper pe care il dadea viteza de circulatie a mingii in primul sfert de ora - jocul lui United a avut si defectele unui flipper: jackpotul s-a dovedit greu de nimerit. Asa se face ca dupa vreo 20 de minute, Everton au reusit si ei sa il vada mai de aproape pe van der Sar, si chiar sa arunce o minge spre poarta. Iar diavolii s-au fi lovit de acelasi obstacol mental care i-a facut sa piarda cel putin 5 puncte campionatul asta: au asteptat ca golul sa se dea singur.

Din fericire, de data asta s-a si dat, chiar daca s-a folosit de un picior al lui Fletcher pe parcurs. Mingea nu era neaparat scoasa pentru el, dar scotianul a gasit-o undeva la 18 metri, si cu un vole spectaculos denotand nebanuite calitati de mare fotbalist, a aruncat mingea spre interiorul barei, sub vinclu, si de acolo in plasa, mult inainte ca Howard sa aiba timp sa se opuna.

A fost tot ce-au vrut oamenii lui Ferguson de la prima repriza, si Owen si-a permis sa rateze o ocazie clara, loband din unghi peste poarta goala dupa ce furase o minge din fata lui Howard. Dupa pauza insa, trupa lui Moyes a intrat nu doar mult mai hotarata, ci si cu un atacant in plus, Yakubu, care a urcat langa Saha. Plusul ofensiv al lui Everton s-a facut imediat simtit, iar Fellaini a reusit sa bage chiar mingea in poarta, desi dintr-un off-side evident, si din fericire semnalizat la timp. In partea cealalta, acelasi tir cu gloante oarbe al lui United, care a parut o lance cu cap bont, impresie data de inconfortul lui Rooney de a juca in linie cu Owen, si de Owen insusi, care a stricat toate mingile cu care s-a intersectat pe parcursul meciului. Asta pana cand Ryan Giggs a hotarat sa intervina.

A interceptat un sut mult pe langa al lui Rooney din apropierea coltului terenului si a scos mingea pentru un sut al lui Carrick din pozitie ideala. Acesta s-a ridicat la inaltimea pasei, si a sutat din scurt, la firul ierbii, si cu o forta suficienta pentru a-l depasi pe portar, desi acesta a atins mingea in drumul ei spre poarta. La 2-0, meciul se cam jucase deja, si United si-au permis sa dea mai mult spatiu oaspetilor. Asa se face ca Everton a mai avut vreo doua ocazii bune, cu Cahill si Fellaini opriti le timp de van der Sar, chiar daca in primul caz cu pretul unei lovituri la umar.

In timpul asta, Ferguson a inceput sa testeze formule, iar cea cu Obertan in locul lui Owen si Giggs in spatele lui Rooney a parut mult mai buna decat una cu Owen titular. Fara sa-l fi cerut sau sa-l mai fi asteptat si altcineva, a venit si al treilea gol, o noua confirmare de la Valencia ca incepe sa se acomodeze cu rolul sau in echipa si ca va deveni un jucator important in curand. Sutul lui, de la vreo 12-14 metri lateral dreapta, ar fi fost probabil prins daca n-ar fi intervenit Leighton Baines, care l-a deviat exact cat sa-si pacaleasca propriul portar.

Un scor cam aspru pentru cat ar fi meritat Moyes, totusi, si caramelele ar fi obtinut un gol de onoare la excelentul sut al lui Rodwell la incheietura barei, daca van der Sar nu ar fi fost atat de atent, atat de inalt sau atat de agil. Dar este, iar interventia lui a fost cel putin pe masura tanarului mijlocas din Liverpool, pe care se zice ca Sir l-ar vrea imbracat in rosu de Mos Craciun.

O victorie categorica, asadar, de care United avea nevoie, iar contextul este cum nu se poate mai potrivit. Cu Arsenal dornica sa recupereze punctele furate azi de Stevie Bruce, si cu Chelsea vizitand Emirates saptamana viitoare atat de plina de incredere incat e de asteptat sa nu joace la maximul capacitatii, diavolii ar putea ajunge la doar 2 puncte cu o victorie in fata lui Villa, asteptand mai apoi cuminti ca oamenii lui Ancelotti sa scape pisica.

Ce e de lasat acasa in meciul de azi? Pai e de lasat acasa forma in continuare indoielnica a lui Rooney si mai ales prestatia jalnica si abilitatea de a rata din orice pozitie, oricat de usoara, a celui care in urma cu vreun deceniu era asteptat sa devina cel mai mare atacant de sub steagul Albionului, Michael Owen.

De placut, mi-a placut ca de obicei Evra si sprintul lui continuu, aportul lui ofensiv, driblingurile si centrarile cu care terorizeaza toate benzile dreepte din Premier League de cateva sezoane deja.

Iar la mijlocul saptamanii, in meciul fara miza de Champions League, mi-ar placea sa-l vad si pe Obertan scotandu-si buletin de marcator pentru Manchester United. E timpul.

The Boy Who Cried Wolf

Chelsea - Manchester United 1-0 (Terry '76), Barclays Premier League 2009-2010, Matchday 12, 2009-11-08, Stamford Bridge, London

Ferguson e acum intr-o situatie foarte ingrata. Obisnuit sa se lege de arbitraj cam de fiecare data cand n-a vrut sa-si critice public jucatorii, e acum in sfarsit confruntat cu o situatie in care United a pierdut puncte din cauza arbitrajului, si chiar si o fraza blanda fata de altele ale lui ("Uneori iti pierzi increderea in arbitraj") pare sortita sa fie tinta unei amenzi si/sau sanctiuni disciplinare a FA, in timp ce presei engleze nici macar nu-i mai pasa de meci cand au un subiect atat de bun ca asta cu Ferguson atacand arbitrii. Nici efortul nu e prea mare, materialul e deja scris.

Altfel, discutand strict despre meci, el a aratat asa cum ar fi trebuit sa se astepte toata lumea, asa cum au aratat majoritatea intalnirilor Chelsea-United din ultimii ani. Personal, meciul asta imi aduce aminte de scenele de Discovery cu muflonii masculi care se lupta pentru suprematie. Incepe intotdeauna cu o ciocnire violenta, apoi cei doi raman o vreme blocati unul intr-altul cu coarnele inclestate, si abia spre final, cand amandoi obosesc si cand lupta evolueaza dinspre epic spre ridicol, unul dintre cei doi reuseste sa loveasca decisiv.

Incredibila atitudine a lui John Terry atunci cand, cazut dupa ce l-a tras de tricou pe Valencia facandu-se pasibil de un penalty care nu se da intr-un asemenea meci, a incercat, de jos, sa loveasca mingea cu capul, fara sa se uite la picioarele lui Valencia, care tinteau cam acelasi punct.

Ocazii au fost, si intr-o parte si in alta, dar in poarta au fost Cech si van der Sar, amandoi in forma. Un plus pentru Chelsea, totusi, pentru ca desi s-a apropiat de poarta de mai putine ori, a tintit-o ceva mai bine, iar van der Sar a muncit mai mult decat Cech. United s-a descurcat excelent in contextul in care, fara fundasii centrali titulari, a acoperit foarte bine centrul apararii si a stapanit si mijlocul terenului, cam pe tot parcursul meciului.

Pretul a fost abandonarea lui Rooney in atac, iar sustinerea pe care ar fi trebuit s-o primeasca de la Giggs si Anderson n-a fost nici macar aproape de asteptari, in contextul in care cei doi au avut tot timpul tendinta sa atace central, iar acolo s-au lovit de doua linii defensive extrem de bine puse la punct (Essien la inchidere, Terry si Carvalho in centru). Cu Cole si Ivanovic jucand extraordinar pe flancuri, nici Valencia sau Evra n-au reusit sa scape prea des in atac, asa ca cele mai mari ocazii ale lui United au fost sclipiri individuale ale lui Rooney, pe care Giggs si Anderson le-au irosit cu larghete.

Foarte tare mi-a placut din nou Evans, la fel de tupeist si de sigur pe el ca atunci cand a aparut prima data in echipa mare. Intre timp insa, picioarele se intaresc cu experienta fiecarui meci, iar Johnny l-a blocat fara greseala pe Drogba, cu cireasa de pe tort faza in care l-a lovit pe ivorian cu crampoanele in piept. Fara sa-l accidenteze si fara sa acorde fault, intrarea a fost extrem de dura si de intimidanta, exact genul de intrare de care are nevoie un fundas pentru a castiga duelul psihic cu un atacant. Tot circul lui Drogba trebuie, evident, ignorat, macar pentru banalitatea lui.

Legat de intrarile dure, arbitrul Atkinson a incercat oricum sa nu se bage prea mult in meci, astfel ca meciul a capatat uneori aspecte ceva mai fizice decat ar permite-o in mod normal regulamentul de fotbal. Urmand aceeasi strategie de risc minim si ridicol maxim, Atkinson a decis sa se implice tocmai cand nu trebuia, la presupusul fault dinaintea golului. Intrarea lui Fletcher a fost corecta si i-a castigat si minge, dar arbitrul a fost impresionat de saritura cu picioarele in sus a lui Ashley Cole.

La gol, offside-ul lui Drogba a fost mai mult decat evident, iar faptul ca atacantul n-a atins mingea n-are nici o relevanta, atata vreme cat intentia lui a fost mai mult decat clara. De altfel, imediat dupa gol, Drogba s-a uitat spre tusier pregatit probabil sa protesteze la offsideul in care a fost constient ca se afla, si abia dupa ce il vede pe tusier fara reactie incepe sa sarbatoreasca golul.

Astea au fost cele mai vizibile si mai flagrante, dar in general Atkinson s-a ferit sa fluiere, sa dea lovituri libere si cartonase in afara cazurilor in care a fost absolut necesar. Treaba care i-a convenit de minune lui Chelsea, care are un evident avantaj fizic in fata lui United.

Momente remarcabile mi s-au mai parut sutul lui Anelka din prima repriza, pe jos si extrem de inselator, scos excelent de van der Sar, efortul lui Rooney de pe tot parcursul meciului, si faptul ca de unul singur a dat mari batai de cap intregii linii defensive a gazdelor, reusind la un moment dat sa scoata mingea dintre patru fundasi doar pentru a-i da lui Giggs sansa sa dea pe langa din pozitie ideala, si tupeul incredibil al lui Obertan, care l-a driblat la un moment dat pe Ivanovic cu un calcai care se vede numai pe maidan, la vedeta scolii cand joaca cu o echipa de boboci.

Neaparat ar trebui spuse niste vorbe de lauda si despre regia de transmisie a meciului, cu reluarile lor HD, slow-motion si din toate unghiurile posibile, astfel ca sunt convins ca spectatorii au inteles cele mai incinse faze mai bine chiar decat protagonistii lor.

Si s-a terminat meciul, cu obisnuitul forcing de final al diavolilor, dar care arata mult mai putin infricosator atunci cand echipa care se apara e Chelsea, si o face cu o linie de 6 fundasi. 1-0 pentru oamenii lui Ancelotti, care se duc la 5 puncte distanta si par hotarati sa ia campionatul anul asta. United cade abia pe 3, in spatele lui Arsenal, si isi permite din ce in ce mai putine puncte pierdute, dupa 3 infrangeri in 12 etape. Dar e mult prea devreme pentru vreun verdict de orice fel, pentru ca pana in mai se vor mai intampla multe.

KKK

Franz Kafka - AMERICA, Editura RAO, Bucuresti, 2006

Traducere din germana de Simion Pop si Erika Voiculescu dupa

Der Verschollene, Editura S. Fischer, Frankfurt am Main, 1983

Ca orice cititor de buna credinta, odata ce ma indragostesc de stilul unui autor, incerc mai apoi sa-i inteleg mesajul, apoi personalitatea, pentru ca pare cea mai potrivita cale de a rasplati cumva placerea daruita de lectura.

In cazul lui Kafka, am gasit ca e foarte usor sa ma indragostesc de stilul lui. Intelegerea lui Kafka, in schimb, e o intreprindere la care lumea literara s-a inhamat in urma cu vreo 80 de ani, fara sa contureze pana acum vreo concluzie cat de cat solida. In directia asta, nimic nu pare sa ajute. Stilul suprarealist, denaturarea sensurilor scrierilor kafkiene de Max Brod inainte de publicare si denaturarea lor de catre critica dupa publicare, indaratnicica lui Kafka de a finaliza sau a publica scrierile, toate devin piedici in descifrarea mesajului scrierilor.

Sigur ca e destul de vizibila directia in care converg scrierile lui Kafka: omul zdrobit de sistem, imposibilitatea evadarii, cam asta pare sa fie ideea. Concluziile astea ridica insa cel putin la fel de multe intrebari ca cele care ne-au condus aici si a declara ca l-am inteles pe Kafka odata ce am deslusit absenta optiunilor eliberatoare ale personajelor lui mi se pare superficial. Evident, toate ideile de mai sus isi au locul in contextul mai larg al interpretarii holistice a operei lui Kafka. Dar pentru ca nici nu imi propun, nici nu sunt in masura sa fac asa ceva, o sa vorbesc in continuare despre America, a carei a doua recitire tocmai am incheiat-o.

In primul rand, titlul denatureaza sensul cartii. Kafka se refera la carte initial ca la "romanul meu american", apoi ca Fochistul, dupa titlul primului capitol, iar Wikipedia zice ca "titlul de lucru" al cartii era Disparutul. Max Brod i-a spus America, si e uluitor cum mai toti cititorii au impresia ca-l inteleg pe Kafka mai bine decat Brod. In tot cazul, cartea are putina legatura cu America, iar daca n-ar fi existat indicatiile geografice, actiunea ar fi putut fi plasata oriunde. Personajele au nume si obiceiuri nemtesti, iar putinele elemente ce se vor "americane" nu sunt decat reflectarea imaginii Statelor Unite la inceput de secol XX asa cum le vedea un Kafka probabil nu foarte interesat de ele.

Actiunea pare ca se rupe odata cu fiecare sfarsit de capitol, iar autorul lasa cititorului misiunea sa umple golurile care apar in cursul normal al evenimentelor. Fata de Procesul sau Castelul, totusi, aici putem sa identificam cu siguranta eroul cadorisit in mod exceptional cu doua nume: Karl Rossman. Dar usurinta lui in a accepta bizareriile din cursul lucrurilor si din deciziile celorlalte personaje, bizarerii care il privesc in modul cel mai direct cu putinta, paseaza cititorului sarcina monoloagelor interioare, a judecatilor si a verdictelor. Plauzibilitatea e un concept strain in tot acest proces.

Karl apare la inceputul cartii ca un copil ratacit, aruncat intr-o lume complet noua si necunoscuta de niste parinti care - ca in toate scrierile kafkiene - prefera, in cazul fiului lor, moarte in locul rusinii. Din multe puncte de vedere, Karl este eroul asupra caruia Kafka se apleaca cu cel mai mult optimism, asa ca in cazul lui rusinea nu e spalata de vreo injughiere in alei intunecate sau de vreo saritura de pe pod, ci de expedierea in America, reprezentand o sansa, chiar daca infima, la supravietuire. Daca interpretam primul capitol separat, asa cum a fost el publicat initial, nota in care se termina este una dubios de optimista. Karl e adoptat de unchiul bogat, iar absurditatea ca unchiul nu va fi vreodata in stare sa ia locul fochistului abia cunoscut in inima lui Karl e doar un amanunt palid fata de ceea ce promite un continent nou ce se va lasa cucerit cu usurinta.

Evident, faptele iau o alta turnura, iar eroul este redefinit aproape total de inexplicabila decizie a unchiului de a-l abandona. Dintr-o data, Karl revine la statutul initial, numai ca de data asta existenta intr-o lume noua e un fapt intamplat si acceptat, iar eroul are un scop, fie el atat de vag si de insignifiant ca acela al unei "cariere", de orice natura ar fi ea.

Brunelda este expresia suprema a grotescului la Kafka, numai ca, din pacate, a incerca sa deslusim ce simboluri se ascund de fapt in spatele personajului nu poate fi decat o intreprindere speculativa, si fara mari sanse sa ne lamureasca in vreo masura oarecare. Interesanta e optiunea lui Karl atunci cand, confruntat cu evadarea prin fuga sau eliberarea printr-o munca neplacuta si injositoare, alege a doua varianta. Refuzul evadarii este poate motviul comun al eroilor lui Kafka, iar din punctul meu de vedere, dupa felul in care isi vede izbavirea in munca, Karl se apropie cel mai mult de maimuta din "O dare de seama la academie".

Ultimele doua capitole, separate de corpul principal al romanului, cel putin in editia asta, sunt doua bucati de puzzle aruncate la intamplare peste o imagine mult mai vasta, despre care nu exista nici o alta indicatie. Plasarea lor cronologica in carte e prima provocare, iar primul impuls e considerarea lor ca atare, respectiv ca ultimele doua capitole ale cartii. Cred ca nici n-am gresi prea mult, numai ca lipsesc imense portiuni care ar trebui sa justifice situatiile in care eroii se regasesc dintr-o data, printr-un salt temporar complet necunoscut. Aceste portiuni insa, pot fi regasite azi doar intr-un cimitir din Praga.

"Plecarea Bruneldei" mi se pare ca prezinta finalul unei inlantuiri de evenimente care - daca este intr-adevar aceeasi cu cea imaginata de mine - suna aproape firesc: dupa ce nu mai poate profita de Brunelda, Delamarche o paraseste si il taraste dupa el pe Robinson, care pare a nu avea alta misiune decat de a fi supusul francezului. Karl va ramane sa o ingrijeasca pe Brunelda, care apare aici lipsita de vointa si mult mai neputincioasa fata de aceea pe care Karl a intalnit-o fugind de la Hotelul Occidental. Iar fragmentul, in care Brunelda isi paraseste pentru prima data si in mod exceptional casa, pare a povesti despartirea lui Karl de ea, despartire probabil stabilita de comun acord.

"Teatrul din Oklahoma" ar putea fi plasat oriunde, doar aparitia lui Giacomo - pe care Karl il intalnise la Hotel Occidental - e elementul care muta fragmentul dupa sederea lui Karl la hotel. Si pentru ca dupa fuga de a hotel faptele se inlantuiesc cursiv, pare in regula sa presupunem ca asta e ultimul capitol al cartii. Si chiar daca finalul capitolului nu coincide in nici o masura cu finalul intentionat de Kafka, a-l il interpreta ca pe sfarsitul povestii lui Karl Rossman transforma romanul in cea mai optimista scriere a marelui neinteles al literaturii universale. Ca niciodata, eroul nostru ne paraseste imbratisand un viitor plin de sperante, cu promisiunea unei cariere si a unei vieti implinite, probabil total daca o punem la socoteala si pe Fanny, despre care nu stim decat ca este o prietena a lui Karl pe care acesta abia asteapta sa o reintalneasca la Oklahoma.

Toate semnele de intrebare pe care le ridica scrierile lui Kafka par motive sa il abandonezi cu cele mai diverse sentimente, dar intotdeauna total. Fara indoiala ca si asta se intampla cu multi dintre cititorii lui, dar pentru cei care reusesc sa treaca de barierele propriei logici citind opera lui Kafka, cehul ii intampina cu un stil al scriituri aproape delicios, si cu o lectura care - mai ales daca o raportam la cantitate - imbogateste probabil mai mult decat oricare alta scriere a beletristicii universale.

Si pentru ca Franz Kafka scrie natural, fara sa-si caute sau sa-si slefuiasca fraza (chestie care cred ca se cheama talent), putine citate memorabile se pot extrage din opera lui. In America, eu am gasit unul singur:

"fiecare abuza de puterea pe care o avea pentru a-si ocari inferiorul. Odata deprins cu realitatile, vorbele de acest gen sunau asemenea batailor monotone de ceasornic."

Get Your Wings

Manchester United - Blackburn Rovers 2-0 (Berbatov '55, Rooney '87), Barclays Premiership 2009-2010, Matchday 11, 2009-10-31, Old Trafford, Manchester

Pana la inceputul sezonului comercial, prin febrarie-martie, baietii mari isi ascunt coltii, iar baietii mici trag punct cu punct sa stea cat mai departe de linia rosie.

Big Sam e cu siguranta ingrijorat in legatura cu posibilitatile de exprimare ale echipei sale. Piratii sunt departe de perioada de acum 7-8 ani (pre-big four, daca vreti), cand bagau in sperieti echipele mari, si inca si mai departe de momentul lor de glorie, in 1995, cand au castigat singurul lor titlu de Premier League, profitand de suspendarea de 8 luni a lui Cantona si de fenomenalul instinct de golgeter al lui Alan Shearer. Dar sezonul asta exista cateva nume in josul paginilor cu clasamentul Premier League cu suficient de putine pretentii la a aparea si la anul in acelasi clasament. Cu Portsmouth si Wolves atat de slabe, ramane practic doar un loc retrogradabil, la care Hull e favorita certa. Asadar timp ar fi. Dar pe langa timp, Allardyce are nevoie si de o idee de joc ceva mai valida decat ce se vede acum, si poate si de niste 1-2 fotbalisti macar la fel de buni ca Santa Cruz. McCarthy si Di Santo nu par sa functioneze, iar sezonul urmator s-ar putea sa fi mult mai dur.

Meciul asta a inceput intr-o atmosfera complet lipsita de glamour, cu o vizibila lipsa de chef de fotbal din partea ambelor echipe. Si multa vreme nu s-a intamplat mare lucru, in afara de o tatonare prelungita a lui United de-a lungul liniei de doua treimi.

Blackburn a avut o semi-ocazie in primele 10 minute, dar semnalul de inceput de meci a fost dat de Berbatov, dupa mai bine de jumatate de ora de joc. Sut puternic de la 18-20 de metri central, tare si la semi-inaltime, cu ceva probleme pentru Robinson. In afara de o incursiune la care Evra a acazut in careu si niste tentative de patrundere ale lui Rooney, cam asta a fost prima repriza.

A doua a inceput cam la fel, dar s-a incins mult mai repede. Berbatov a dat gol imediat dupa reluare, in urma unei actiuni frumoase si in viteza, din trei pase pe ruta Anderson-Rooney. Gol anulat insa, pentru ca, inainte de a-i trimite lui Berbatov la 4 metri in fata portii goale, Rooney era in off-side cand a primit pasa.

Scorul s-a modificat prima data in minutul 55, si tot Berbatov se face vinovat. Pasa primita de la Valencia, cu spatele la poarta, pe linia careului, central, cu fundas in spate. Executie de mare rafinament a bulgarului, care a preluat cu stangul, apoi a sutat din intoarcere, atat de puternic si de precis incat Robinson n-a avut prea multe sanse.

La 1-0, toata lumea parea impacata cu situatia. Singur Foster se gandea ca trebuie sa fie blestemat in vreun fel pentru ca iata, de cum a intrat, van der Sar are o gramada de timp sa se plictiseasca in poarta. Si asta in conditiile in care fundasii centrali au fost Brown-Evans, niciunul titular de drept.

Odata cu trecerea timpului, a fost totusi nevoie si de van der Sar in vreo 3 randuri, iar Benny McCarthy chiar a reusit sa bage mingea in poarta, dupa un off-side insa.

Obertan a primit aproximativ jumatate de ora de joc la debutul lui in Premier League, si a alternat cu rigurozitate miscarile pe teren extraordinare cu finalizarile catastrofale. Cel putin 3 ocazii absolut monumentale a ratat Obertan, dar sper ca o sa treaca relativ repede peste momentele astea, pentru ca are stofa de mare fotbalist. Iar Old Trafford are nevoie de un alt francez legendar. In tot cazul, Nani nu avea dreptate sa fie atat de suparat cand a fost inlocuit cu Obertan. Chiar fara rezultate, jocul francezului a fost mult peste ceea ce obisnuieste sa arate Nani, iar momentele de gratie ale portughezului sunt suficient de rare incat sa le putem spune exceptii.

Tot in situatia asta e si Anderson care, desi astazi a jucat bine si pare sa fi crescut in joc, e inca departe de ce se astepta de la el, si sufera de o acuta lipsa de incredere in sine. Am vazut asta azi cand, ramas liber in pozitie ideala (15 metri, central), a preferat sa paseze in lateral in loc sa traga. E o diferenta uriasa din punctul asta de vedere intre el si Berbatov, cam la fel de mare ca cea in sens invers daca ii comparam la viteza, numar de sprinturi si kilometri alergati.

Owen a intrat si el in locul lui Berbatov, si a avut suficient timp sa rateze o ocazie mare, sutand in pamant si dincolo de coltul lung o minge impinsa perfect de Valencia, la 10 metri lateral dreapta. Daca e de acord cu cele 10-15 goluri pe care Ferguson i le-a trasat ca obiectiv, Owen ar face bine sa inceapa sa inscrie. Performantele lui de pana acum n-arate prea convingator.

Rooney, care cauta sa-si regaseasca forma dupa ce o accidentare l-a tinut o vreme pe tusa, a reusit sa inchida tabela cu cateva minute inainte de final. Pasa pe pozitie viitoare de la Anderson, sprint puternic din spate si "Pele alb" l-a executat elegant pe Robinson, aruncand mingea in spate, la coltul lung.

Inca doi remarcati in meciul de azi: primul e Luis Antonio Valencia, jucator privit cu neincredere la venirea pe Old Trafford, si pentru ca trebuia, cel putin in ochii suporterilor, sa-l inlocuiasca pe cel mai bun fotbalist din lume, dar si pentru ca performantele lui de la inceputul sezonului nu promiteau mare lucru. Hondurianul e insa pe o panta ascendenta, iar jocul lui a capatat multa consistenta in ultima vreme. Doua goluri in ultimele 4 meciuri, o atitudine tot mai buna pe teren, forta, viteza si varsta, plus o crestere vizibila in consistenta, sunt datele care l-au transformat pe Valencia in titularul postului de aripa dreapta. Sper ca peste inca niste etape Obertan sa-si intre si el in ritm, iar United sa aiba in sfarsit doua aripi solide, in stare sa scoata adversari din joc si sa arunce mingi periculoase in careu. Giggs si Scholes isi merita pe deplin odihna, si la varsta lor ar trebui sa apara doar ca guest star-uri, nu ca solutii de rezolvat meciuri.

Al doilea remarcat e publicul de pe Old Trafford, care a crescut si el mult in decibeli fata de acum 3-4 sezoane. Probabil ca si rezultatele, dar si politica clubului de apropiere a fanilor au contributia lor la asta. Goes by the name a rasunat continuu aproape jumatate de repriza, iar Glory, Glory Man United cantat de 75 de mii de oameni nu reprezinta in nici un caz cel mai bun fel de a intra pe teren. Decat daca esti Manchester United.

Pentru panoul de onoare mai avem un moment care mi se pare pretios si prin continut, si prin frecventa: Berbatov masandu-i piciorul lui Samba, cazut, ca sa-l scape de carcei. Un gest simplu, sincer si natural, care te face sa realizezi ca dincolo de bani, de trofee si de scor, cei 22 de barbati de pe teren au niste valori pe care le-am vrea universale: respect, competitivitate, fair-play. Uneori chiar nu conteaza ce tricou porti.

2-0 deci, si tot doua puncte in spatele lui Chelsea, pe care United ii va infrunta saptamana viitoare, intr-un meci care ne va da un pot bun legat de campioana de anul asta. Blackburn ramane pa 17 dar, repet, fara motive serioase de ingrijorare. Sa vedem cat de priceput e domnul Ancelotti.

South Stream

Richard Bona/Eliane Elias, Masters of Jazz 2009, 23 octombrie, Sala Palatului, Bucuresti


Festivalul Masters of Jazz e abia la a doua editie, dar daca va continua ca pana acum, are toate sansele sa se impuna ca unul din cele mai importante evenimente muzicale ce se intampla pe la noi. Anul trecut am fost sa-l vad pe Nigel Kennedy, care-a cantat A Very Nice Album, si mi-a placut foarte mult. Anul asta as fi vrut sa ajung la Chick Corea, dar Fortele mi-au rezervat loc doar la prima seara, de vineri.

Atmosfera de la Sala Palatului mi-a devenit draga in timp, dupa ce multa vreme consideram locul ca fiind unul comunist prin aspect si istorie si nepotrivit concertelor datorita cvasi-obligativitatii de a vedea concertele de pe scaun. Acum insa avem o istorie comuna, iar atmosfera pe care o regasesc de fiecare data cand intru mi-a devenit familiara si placuta. Foiala, vedetele, fitele, dar mai ales perspectiva concertului ce sta sa inceapa, le simt pe toate ca pe o regasire.

Asa a fost si acum, si as putea sa vorbesc despre asta mult mai mult decat despre oamenii pe care i-am vazut performand. Despre ei o sa ma rezum la cateva vagi generalitati, pentru ca nu sunt nici mare consumator si nici prea educat in ce priveste arta lor. Si Richard Bona, si Eliane Elias canta jazz, dar asta e la fel de vag cu a spune ca si Bryan Adams si Napalm Death canta rock, iar muzica lor este la fel de departe una de alta cum este Camerunul de Brazilia. Exotismul locurilor de provenienta ale artistilor a dat serii un parfum mai degraba de world music decat de jazz, ceea ce a fost pana la urma destul de bine.

Richard Bona a urcat primul pe scena, insotit de o trupa de backing din 5 oameni: chitaristul din Guadeloupe, suflatorii din Colorado si New York, tobosarul din Florida si claparul olandez, oameni de coloraturi si proveniente diverse, dar care au convers spre rezonante ale locurilor natale ale lui Bona, care a incercat sa reinvie pe bass ritmurile pe care le-a invatat in copilarie pe balafon. Muzica lor a fost fidela trasaturilor muzicii africane traditionale: mult ritm, foarte dansabila, veselie mistica, percutii vivace, versuri neinteligibile si continut saracacios. Iar Bona a stiut sa-si imbrace recitalul cu cateva momente delicioase: atunci cand a facut publicul sa cante intr-un idiom african, sau atunci cand - din acelasi loc in care Ceausescu trasa tarii drumul spre comunism - a spus ca Romania s-a schimbat mult in bine in ultimii 20 de ani, dar ca mai avem pana sa ajungem sa avem politisti care se drogheaza pe strada, ca in Olanda. De reprosat, i-as reprosa lui Bona ca a tinut sa fie foarte public cand si-a criticat inginerii de sunet si ca nu s-a intors pentru bis.

Doamna Eliane Elias a avut o trupa ceva mai restransa: doar un contrabas electric, o chitara si tobele in afara de pianul de la care se exprima ea. Si ne-a traversat Atlanticul, plimbandu-ne apoi intre cele doua Americi: de Nord, odata cu evolutia jazzului din muzica clasica altoita pe muzica neagra(Gershwin), si a nasterii bossa nova, din altoirea jazzului cu samba braziliana, in anii '50. Dupa Elias, Desafinado a lui Antonio Carlos Jobim - pe care a cantat-o "in versiune extinsa" - este certificatul de nastere al bossa nova. Concertul a fost o incursiune mai degraba istorica decat muzicala in stilul bossa nova, pentru ca toate piesele celebre cantate au cunoscut, pe parcursul istoriei lor, si interpretari mult mai bune. Dar fara concertul asta, n-as fi aflat de Falsa Baiana, sau de povestea lui Desafinado cu care Stan Getz aproape ma face sa plang. Doamna Elias a stiut sa treaca cu gratie peste imensele bube tehnice de care s-a lovit in timpul concertului (cum ar fi momentul in care au picat toate luminile, lasand sala in bezna), si a transmis multa caldura cu vocea ei de profesoara, cu accentul portughez si cu sfiala de debutanta. In plus, a bisat cu The Girl from Ipanema, alta piesa legendara, pe care insa a ales dupa parerea mea gresit sa o cante si in engleza.

Si asta a fost pentru mine Masters of Jazz 2009, un eveniment la care-as fi vrut sa fiu martor in fiecare din cele 3 seri, si care cred c-ar fi ceva mai popular daca preturile biletelor ar fi doar putin mai rezonabile. Vineri, sala a fost doar pe jumatate plina.

Si pe final, uite melodia cu care am ramas, in cea mai buna interpretare pe care am gasit-o pe youtube:

Friendly Fire

Manchester United - Sunderland 2-2 (Berbatov '51, A. Ferdinand o.g. '90 - Bent '7, Jones '60) Barclays Premier League 2009-2010, Matchday 8, Old Trafford, Manchester, 2009-10-03

Desi era dispus sa mearga taras de la Norwich la Manchester pentru sansa de a juca pentru United in 1987, si desi probabil ca inca ar fi dispus sa vina taras de la Sunderland la Manchester pentru a antrena pe Old Trafford, Steve Bruce si-a respectat blazonul de englez pur, si i-a facut viata grea lui Ferguson in aceasta seara.

La o prima vedere, un meci intre United si Sunderland, mai ales pe Old Trafford, miroase de la o posta a amical. Steve Bruce, Kieran Richardson, Frazier Campbell sau Antoine Ferdinand sunt suficiente motive. Numai ca e posibil ca fostul capitan al diavolilor sa nu stie exact ce inseamna "amical". Ca si acum doua sezoane, cand antrena o Wigan fara griji si fara sperante si i-a facut pe diavoli sa munceasca serios in ultima etapa ca sa castige un meci care insemna titlul, nici acum Bruce nu a aratat in nici un fel ca ar avea vreo afinitate cu o United aflata intr-un galop periculos spre al patrulea titlu, istoric. Periculos pentru ca, la viteza cu care leaga victoriile, e foarte usor sa se impiedice de un meci asa de adormitor cum este acela cu Sunderland acasa. In fata unei echipe fara un obiectiv prea clar (desi e evident ca pisicile or sa se bata pentru Europa sezonul asta), jucatorii lui Manchester United au considerat cele 3 puncte castigate dinainte si au abordat meciul intr-o maniera inacceptabil de indolenta. Dupa infrangerea de la Burnley, cele 2 puncte pierdute azi nu pica deloc bine si, la cat de lansat au plecat Chelsea, ar putea avea consecinte extrem de neplacute la finish, in mai.

Evident, nu e numai vina diavolilor. Sunderland e un club condus foarte bine, are un lot decent si odata cu venirea lui Bruce a devenit si o echipa foarte bine organizata. Vor fi un adversar incomod pentru tote echipele cu pretentii sezonul asta. In plus, au si cel mai bun cuplu de atac din Premier League. Darren Bent si Kenwyne Jones au fiecare calitatile care sa-i faca atacanti buni. Sunt puternici, rapizi si tehnici, si in plus, se gasesc foarte bine unul pe altul pe teren. Rezulta o combinatie incendiara, combinatie care a dus la primul gol al lui Sunderland de azi, dupa doar 7 minute de joc. Pasa de la Jones, iar Bent a tras din intoarcere, de la vreo 25 de metri, suparator de bine fata de pozitia incomoda pe care o avea. Mingea i-a pacalit pe Evans si Foster si a intrat in poarta pe la radacina barei din dreapta portarului.

Usor buimaciti de golul rapid, United au inceput sa preseze si pe masura ce repriza trecea, au aplecat terenul tot mai mult spre poarta lui Craig Gordon. Cea mai mare parte din prima repriza s-a jucat in jumatatea oaspetilor, ca si cum cealalta jumatate era ori proaspat vopsita, ori protejata dintr-un motiv sau altul. Dar dominarea asta teritoriala nu s-a reflectat in nimic, nici macar in numar de ocazii, pentru ca ocazii nu prea au fost. In tot timpul asta, United a resimtit din nou, mai dureros decat la Istanbul sau pe Turf Moor, lipsa unui mijlocas de creatie, imaginativ si tehnic, care sa lege pasele in zona 20-40 de metri de poarta adversa. Si din cauza ca a inceput meciul in formula 4-3-3, si din cauza ca Nani inca e departe de valoarea la care se asteapta cam de multicel sa ajunga, dar in principal din cauza ca principalul mijlocas de creatie al lui United joaca acum intr-un tricou alb, vreo 1500 de kilometri mai la sud.

Tot restul reprizei, Sunderland a avut o treaba relativ usoara, constand in principal din a respinge pase lungi, centrari la prima bara si cateva razlete suturi de la distanta. Si-a facut-o atat de bine incat, dupa ceva mai mult de jumatate de ora de joc, pe Old Trafford se auzeazu Ole-uri la pasele prelungite ale oaspetilor, prin care acestia incercau sa mentina o posesie cat mai buna. Era de asteptat ca Ferguson sa schimbe ceva la pauza, iar in lipsa a ceva mai bun schimbarea s-a numit Anderson. Ceva mai rapid si mai tehnic decat Scholes, pe care l-a inlocuit, brazilianul a avut un oarecare impact, dar mai putin spectaculos decat ar fi fost nevoie. United a avut o ocazie mare dupa vreo 3 minute de la reluare, cand Rooney s-a trezit cu mingea la picior la 16 metri de o poarta goala, dar a intarziat sutul suficient pentru ca Ferdinand cel mic sa respinga.

Egalarea a venit vreo doua minute mai tarziu, dupa o faza tipica Berbatov. O executie valorand cat o opera de arta, dar o faza cu o curgere mai lenta decat Nilul la Aswan. O minge sutata Nani, respinsa pana la O'Shea si recentrata de irlandez a fost trimisa in poarta de bulgar cu o foarfeca de manual. Surprinzatoare, inalta si bine plasata, executia bulgarului parea sa aduca nu numai egalarea, dar si izbavirea, si toata lumea astepta de acum golul doi. Care a venit in mai putin de 10 minute, dar nu in poarta in care trebuia.

Kenwyne Jones a urmarit o centrare fara speranta si a profitat de nehotararea cu care Ben Foster a atacat mingea ca sa se inalte peste portarul diavolilor si sa trimita in poarta de pe linia de 6 metri. Personal mi s-a parut fault la portar, pentru ca Foster a fost daramat in suprafata de protectie, dar pentru ca nici arbitrul, nici comentatorii si nici jucatorii lui United n-au zis nimic, e posibil sa nu fi fost.

Pentru ca nu mai urma nici o pauza, Ferguson a trebuit sa improvizeze din mers, dar cand cel mai bun lucru pe care-l ai la dispozitie in materie de creativitate se cheama Valencia, e destul de greu sa aduci vreun plus semnificativ. As zice ca nu atat intrarile lui Valencia si Carrick, cat tactica pisicilor negre de a se retrage treptat dupa 2-1 a facut ca United sa aiba ocazii ceva mai multe si mai clare in repriza a doua. Rooney a sutat la cativa centimetri de bara, la firul ierbii, Welbeck a aruncat si el un sut bun din intoarcere, putin peste transversala, iar Carrick a incercat poarta de cateva ori. mai mult decat atat, Anderson a fost busculat in careu la o faza care a ridicat oarece semne de intrebare, si pe Ferguson de pe scaun. Iar acesta a ridicat si el vocea la arbitrul de rezerva, cerand un penalty care, poate mai punand 5% la cele 5 procente pentru gazde, s-ar fi putut da.

N-a fost cazul, dar tot arbitrul de rezerva le-a amintit diavolilor ca se termina meciul si ca sunt condusi atunci cand a aratat cele 4 minute de prelungire. A fost nevoie de doar jumatate pentru egalare, dupa un munte de cornere la poarta lui Gordon. Sut Evra de la 13-14 metri, respins complet nefericit de Antoine Ferdinand, probabil ca sa-i faca uitate toate interventiile bune pe care le-a avut in meci. 2-2 si doua minute ramase, dar muntele de cornere care-a urmat n-a mai fost suficient pentru inca un gol, desi prima faza de dupa golul lui Evra a fost foarte periculoasa, mingea ricosand dintr-un cap in altul la cativa metri de poarta lui Sunderland, mai ceva ca la flipper.

A fost respinsa insa, iar Stevie Bruce umfla jumatate de jackpot odata cu punctul obtinut azi pe Old Trafford. Punct la care e posibil sa nu se fi asteptat, dar pe care il merita cu siguranta. Iar United face un al doilea pas gresit, care se poate dovedi un lux nepermis in sezonul asta de Premier League. Speram intr-o victorie a lui Liverpool pe Stamford maine, victorie care i-ar arunca pe locul doi, la egalitate de puncte cu Chelsea, si ar imparti la 3 tensiunea de la varful clasamentului. In tot timpul asta, City - desi are un meci greu impotriva lui Villa la Birmingham - poate trece pe primul loc cu doua puncte avans daca isi castiga cele doua meciuri pe care le are de jucat. Iar clasamentul incepe sa capete o forma din ce in ce mai solida.

We've seen better comebacks

Tottenham Hotspurs - Manchester United 1-3 (Defoe '1 - Giggs '25, Anderson '41, Rooney '78), Barclays Premier League 2009-2010, Matchday 5, 2009-09-12, White Hart Lane, London

Premier League e la un sezon de rascruce, un sezon in care puterile se schimba, si probabil ultimul sezon in care vom mai fi bombardati cu sintagma Big Four. Pentru ca, in timp ce unii ii vad pe Arsenal sau Liverpool in afara locurilor de Champions League, altii le va candidate la titlu. Villa sau Everton bat in continuare la usa, in timp ce, usor-usor, City sau Tottenham s-au transformat din candidate la un loc de Champions League in candidate la titlu.

Asa se face ca s-au inmultit derbyurile, si numai astazi am avut doua. City si-a mentinut procentul de 100% si dupa meciul cu Arsenal, care au suferit nu numai o noua infrangere, dar si o noua umilinta la revenirea in Manchester. Adebayor nu numai ca a jucat fantastic, castigand aproape toate duelurile la minge si chinuindu-si serios fostii colegi, dar a si dat un gol, ocazie sa-si arunce toate frustrarile cu care a plecat de pe Emirates inapoi spre o galerie a tunarilor care si-a injurat fostul idol. Personal, nu mi se pare in regula felul in care Adebayor a cautat razbunare impotriva echipei care l-a facut mare fotbalist, dar nici felul in care clubul l-a tratat, iar faptul ca astfel de momente sunt dese in fotbal nu le face mai putin regretabile.

Meciul vedeta al serii a fost insa cel de pe White Hart Lane, unde Spurs luptau si ei sa-si mentina seria de victorii pe linie in acest sezon, dupa ce si Chelsea a reusit in extremis sa fure doua puncte de pe Britannia, printr-un gol al lui Malouda venit dupa vreo 99 de minute de joc. Adversari, campioana en-titre, scuturata serios in debutul asta de sezon de o infrangere la nou-promovata Burnley, si o victorie neconvingatoare cu Arsenal, etapa trecuta.

Impotriva unei echipe tehnice, rapide si cu un joc lateral naucitor, principala sursa de titulari a nationalei Angliei, Ferguson a scos de la naftalina artileria grea. Scholes si Giggs au fost titularizati, Fletcher a fost trecut in banda, iar Anderson i-a luat aproape inexplicabil locul lui Carrick in mijlocul terenului. Cu doua aripi foarte dubioase (Giggs si Fletcher), intentia lui Ferguson a fost destul de transparenta: Evra si O'Shea aruncati la lei (Lennon si Assou-Ekoto), in timp ce gurile de foc ar trebui sa asedieze frontal defensiva gazdelor, anihiland in acelasi timp triunghiul letal Keane-Defoe-Crouch.

Suna a improvizatie, si a parut ca nu merge cand Defoe a deschis scorul dupa cateva zeci de secunde, cu o foarfeca de manual, o bijuterie de executie care o sa intre probabil in majoritatea colajelor din sezonul asta. Micutul atacant englez isi continua astfel forma excelenta, si urca pa primul loc in topul golgeterilor, cu 5 din 5. Desi a parut injectie de moral si mana cereasca pentru oamenii lui Redknapp, golul asta a fost doar diavolul deghizat, pentru ca se va transforma usor-usor in golul de onoare.

Crouch a mai avut si el un sut la poarta dupa cateva minute, si per ansamblu, debutul furtunos de meci a fost al gazdelor. De partea cealalta, United s-a incalzit greu, si a inceput sa ameninte poarta abia dupa ce Spurs pierdusera numarul ocaziilor. Berbatov a fost ratangiul de serviciu, dar are si meritul ca a scos lovitura libera din care United a egalat. Giggs, mai exact, aflat la al 20-lea sezon pentru United, si pastrandu-si inca un an reputatia de a fi singurul fotbalist care a marcat in toate sezoanele de Premier League.

Pana la pauza, dominarea lui United a devenit tot mai clara, in timp ce Spurs si-au mai temperat pretentiile. Rooney, Berbatov si Scholes au ratat pe rand incredibil in aceeasi faza, amanand inevitabilul cu vreo 10 minute: United a preluat conducerea si pe tabela cu 5 minute inainte de pauza, cand Scholes a trimis o pasa-bomba in careu, Berbatov a deviat inapoi la 16 metri, de unde Anderson a sutat cu stangul in dreapta portii, reusind primul gol in meci oficial pentru United, dupa 3 sezoane pe Old Trafford.

Repriza a doua nu a fost la fel de strict delimitata in perioade de dominare, dar a fost la fel de echilibrata ca numar de faze de poarta. Spurs au atacat bine si de multe ori hotarat, trecand de vreo doua ori foarte aproape de gol, cu o bara si un sut al lui Crouch respins greu de Foster. Evra a avut mult de furca cu Lennon, iar obisnuitele lui sarje ofensive au fost azi doar sporadice. In centru, Crouch a fost greu de controlat, inaltul atacant englez fiind stapanul aproape necontestat al traficului aerian de pe White Hart Lane. Vidic a trecut de doua ori pe langa eliminare in incercarea de a cuceri aerul, dar n-a avut mai multe sanse decat Luftwaffe in Batalia pentru Anglia.

Eliminat a fost insa Scholes, pentru doua cartonase galbene, ambele in urma unor faulturi dure, dar nici unul dintre ele, nici cumulate, neechivaland cu gestul lui Adebayor de mai mai devreme, cand l-a calcat pe mana pe van Persie si a scapat doar cu galben. Oricum, cu toata cursivitatea si viteza in care s-a jucat meciul, cartonasele galbene au abundat.

Iesirea lui Scholes l-a trimis pe Berbatov pe banca, in timp ce Carrick a intrat sa refaca linia de patru din mijloc. Dar United n-a fost prea afectata de inferioritatea numerica, efortul lui Rooney valorand oricum cel putin dublu indiferent de numarul jucatorilor de pe teren. Daca Crouch, Lennon si mai tarziu si Kranjcar au dat serioase batai de cap fundasilor lui United, Rooney a fost intruparea diavolului pentru Ledley King si Bassong. In 3 ocazii Rooney s-a distrat cu cei doi fundasi si a trimis spre poarta mingi cu probleme pentru Cudicini. Mari probleme chiar, in special la al doilea sut, care-a si intrat in poarta, pecetluind soarta meciului.

Ferguson spunea, acum doua sezoane, dupa un 1-1 cu Olympique Lyon, ca United joaca cel mai bine atunci cand e confruntata cu o opozitie pe masura. Faptul ca asta a fost cel mai reusit meci al diavolilor de la inceputul sezonului spune multe despre treaba excelenta pe care o face Redknapp la Spurs si despre potentialul londonezilor. Iar faptul ca prima intrerupere a cursivitatii extraordinare a unui meci in care mingea probabil a si obosit de atata alergare neintrerupta a fost prin minutul 30 spune mai multe despre meci decat toate cuvintele mele de mai sus.

Suicidial Tendencies

Manchester United - Arsenal 2-1 (Rooney (pen) '59, Diaby (og) '64 - Arshavin '40), Barclays Premier League 2009-2010, Matchday 4, 2009-08-29, Old Trafford, Manchester

Dupa cum scrie si-n parantezele alea cu litere putine, victorie cam in hacuri pentru United, care-au beneficiat din plin de norocul de-a da peste o echipa care stie ce joaca, dar a uitat de ce.

Pe vremuri - adica inainte ca numele Abramovich sa poata fi bagat in aceeasi propozitie cu "fotbal" - asta chiar era un meci important, de multe ori decisiv sau aproape decisiv pentru stabilirea campioanei. Acum, indiferent daca Arsenal bate pe Old Trafford si ii ia lui United 4 puncte pe sezon (ca anul trecut), exista suficiente Ville, Evertoane, ba chiar Hulluri si Stokeuri care sa faca puctele astea inutile pentru socoteala din mai. Si tot ce-a ramas din confruntarea asta e audienta mare si statisticile aberante, de genul de cate ori l-a batut Wenger pe Ferguson sau invers, care-a pierdut mai tarziu ultimul meci si alte asemenea. Pentru ca asta-i treaba cu statisticile: manuite cu grija, poa' sa puna intr-o lumina buna pe oricine. (Se stie ca Villa a castigat de doua ori mega-trofeul la care Wenger viseaza de mai bine de 10 ani, nu?).

Asa se face ca, in nota obisnuita a ultimelor intalniri directe din campionat, Arsenal a inceput mult mai hotarata, in timp ce United continua sa caute o formula decenta de echipa. Iar cea de ieri a fost departe de a fi decenta. Cu Giggs al doilea varf si Rooney impins, si cu flancurile Nani si Valencia, impresia a fost aceeasi ca si in meciurile trecute: diavolii ajung mult mai greu in fata portii fata de sezonul trecut si, inca si mai ingrijorator, de multe ori cel care are mingea la marginea careului face una-doua atingeri in plus, suficiente pentru a strica ocazia de gol. La plusuri, in schimb, e de apreciat stabilitatea defensivei indiferent de numele sau de numarul absentilor, si modul extraordinar in care United se repliaza, aducand 10 oameni in spatele mingii la cateva secunde dupa ce incheie un atac.

Doar forma slaba a lui O'Shea, din care a rezultat o banda dreapta ca si inexistenta, a facut ca Arshavin sa se distreze in zona aceea de teren, fapt din care a rezultat si potentialul penalty, si golul din faza urmatoare. Mie unul mi s-a parut penalty la intrarea lui Fletcher. Pentru ca nu l-a dat, probabil ca arbitrul a judecat faza in sensul ca Fletcher a luat mingea si l-a pus pe Arshavin in imposibilitatea de a continua faza. Chiar si asa, e tackling cu picioarele inainte, jucatorul a fost daramat, si daca rezultatul ar fi atarnat de faza asta, scandalul ar fi fost imens. Pana la urma, faptul ca Arshavin a dat gol din actiune in faza imediat urmatoare a facut uitat potentialul penalty si a adus lui Arsenal golul pe care, cel putin dupa cum s-a jucat prima repriza, il meritau.
Sutul a fost bun, dar in nici un caz atat de imparabil pe cat a parut initial, iar pe reluare s-a vazut ca Foster a atins mingea, dar n-a stiut cum s-o respinga. Oricum, nu trebuie certat prea tare nici Foster, pentru ca pe langa faza golului, a avut vreo doua interventii, pe fiecare final de repriza, fara de care distributia celor 3 puncte ar fi putut arata altfel.

Arsenal au terminat cu prima repriza cu un avantaj minim, dar se prea poate ca asta sa-i fi incurcat mai mult decat i-a ajutat. Desi au inceput repriza a doua in aceeasi nota, mai bine ca United, scaderea de ritm, asa insignifianta cum a fost, a fost suficienta pentru diavoli. A venit intai faza penaltyului la Rooney - mai evident decat cel la Arshavin, iar transformarea si egalarea situatiei la 1 i-a clatinat serios pe manjii lui Wenger. Bineinteles ca dupa 1-1 ar fi putut sa incerce sa forteze si sa preia din nou conducerea, dar astea sunt situatiile in care conteaza o medie de varsta mai ridicata. Cei care au fortat imediat dupa gol au fost oamenii lui Ferguson, si a durat doar 5 minute pana la momentul in care Wenger a stiut ca a pierdut meciul. Lovitura libera din marginea dreapta a terenului, pe care Giggs a aruncat-o in careu la coltul lung, spre Rooney. Diaby a vazut in ea ocazia perfecta sa se remarce si a reluat din centrul careului, nemarcat, nederanjat, fix in plasa lui Almunia, cu o lovitura de cap lobata aproape perfect. In faza imediat urmatoare, Diaby a trecut de 3 fundasi ai lui United si a fost aproape de a egala. Dar "aproape" asta rezuma pe undeva intreaga esenta a meciurilor de genul asta. "Aproape reusit" nu inseamna in nici un caz "reusit", si diferenta dintre cele doua cuprinde intregul hau dintre esec si succes.

Pana la sfarsitul meciului, cei care au fortat mai mult au fost United, mai interesati se pare de diferente de scor decat de diferente de puncte. Evra a facut ture de maratonist pe partea stanga, exasperandu-l probabil pe Eboue, Vidic s-a luptat nebuneste pentru mingi la 20 de metri de poarta lui Almunia, iar Rooney mi-a smuls cateva lacrimi cand s-a aruncat cu capul inainte ca sa recupereze o minge pe care o urmarea indeaproape si gheata unui adversar. Cel mai aproape de gol a trecut Berbatov, intrat in locul lui Giggs, dar bulgarul a preferat sa se impiedice in minge in fata portarului tunarilor in loc sa incheie definitiv socotelile zilei.

Cele 5 minute de prelungire dictate de Mike Dean (altfel destul de prietenos cu United in meciul asta) au adus o usoara licarire de speranta pentru londonezi, iar la ultima faza de joc van Persie a bagat mingea in poarta, dar dupa un fluier de off-side la Gallas. A fost momentul in care Wenger a intervenit si el in spectacol, protestand la adresa arbitrilor, a adversarilor, si a divinitatii care l-a facut antrenor la o echipa care nu stie sa castige. A fost trimis initial pe banca, apoi in tribune, apoi in alte tribune, si doar sfarsitul meciului la scutit de a alerga cateva ture de teren, pedeapsa pe care imi imaginez ca Mike Dean ar fi dictat-o cu multa placere.

In ansamblul lui, a fost un meci destul de ecilibrat, cu cate o repriza stapanita de fiecare echipa, si cu un joc oarecum mai bun pentru oaspeti. Cei mai buni au profitat din plin de norocul care a tinut cu ei astazi, in timp ce Arsenal ramane cu 6 puncte, cu un Arshavin care nu e in stare sa joace 90 de minute si cu laudele celor care apreciaza mai mult pasele la mijlocul terenului decat capacitatea de a stapani un meci in toate aspectele lui. Iar faptul ca Arsenal este constat laudata pentru jocul lor spectaculos, dar complet ineficient, ca e in stare sa dea 6 goluri pe Goodison Park dar nu e in stare sa apere unul pe Old Trafford, ca nu reuseste sa transforme victoriile in trofee, precum si alte aspecte mai putin fotbalistice legate de echipa lor ma face sa ii aseaman cu acele trupe care isi fac cunoscuta prezenta cu o fraza devenita oarecum clasica: "Copii, a venit circul!"

Living the Nightmare

Wigan Athletic - Manchester United 0-5 (Rooney '56 '65, Berbatov '58, Owen '85, Nani '90), Barclays Premier League 2009-2010 Matchday 3, 22009-08-22, DW Stadium, Wigan

Dupa gustul de pelin de saptamana trecuta, victoria de azi e o licoare dulce, dar servita in pahare de plastic.

Pentru ca tot ce conteaza e rezultatul, e greu sa spui lucruri rele despre o echipa care tocmai a castigat cu 5-0. Dar pentru ca United si-a refuzat singura dreptul sa ne dezamageasca, lucrurile trebuiesc privite dintr-o perspectiva ceva mai larga. Iar daca ne aruncam privirea pana hat departe, spre luna mai a anului viitor, victoria de azi se vede mica, iar perspectiva e destul de cenusie.

Primele doua etape au fost aproape catastrofale pentru ceea ce inseamna Manchester United. Un singur gol dat in 180 de minute, tot atatea primite, si doar jumatate din punctele posibile impotriva a doua nou-promovate, o inlantuire de fapte care o aseza pe United undeva in anonimitatea mijlocului clasamentului, mult in spatele lui new-money Manchester City. Asta n-ar fi inca nimic, dar in meciul cu Burnley am vazut o echipa care nu semana deloc cu ceea ce ar trebui sa fie United. Incapabila sa desfaca o aparare aglomerata, multe pase inapoi, emotivitate si atingeri in plus in fata portii, multe, inadmisibil de multe ezitari defensive, totul incheiat cu un rusinos 0-1 in fata unei nou promovate altfel entuziasta si meritorie, dar net inferioara.

SAF a vazut acelasi meci si, fata de acel "plenty of positives" pe care l-a spus sezonul trecut, cand United a inceput doar cu un egal in fata viitoarei retrogradate Newcastle, discursul din sezonul asta a fost "we were poor". Asa ca e foarte probabil ca aspectele negative de mai sus sa fie in curs de tratament. Razbunarea pe care acelasi Ferguson a promis-o placintarilor insa s-a lasat asteptata destul de mult, si a ajuns la Wigan abia la pauza (e foarte posibil sa se fi ratacit, confuzata si ea de schimbarea numelui si a aspectului lui JJB Stadium pentru a reflecta mai bine personalitatea megalomaniaca a presedintelui clubului).

In prima repriza, United a aratat ca o gaina decapitata. Miscarile erau aceleasi, fuga, bataia din aripi erau acolo, dar lipsea ceva esential: capul, centrul constientei si al coordonarii, partea care defineste, coordoneaza si implineste menirea celorlalte membre. In locul unde trebuia sa fie acel cap nu mai era acum nimic, in afara de o rana sangeranda, imposibil de suplinit de o aripa inca necoapta pentru asa o provocare, si l-am numit aici pe Antonio Valencia. Da, e foarte dureros, dar trebuie sa privim realitatea in fata si sa spunem ca deocamdata (iar acest deocamdata e suprema explozie de optimism de care eu unul sunt in stare) Manchester United resimte din plin plecarea lui Ronaldo. Pentru fanii lui United a vorbi despre asta acum este ca si cum am cere unui om caruia i-a fost recent amputata mana dreapta sa spuna daca isi va putea face treaba la fel de bine ca inainte. Dureros, adica.

Sigur, era individualist, arogant, scandalagiu, nerespectuos, disparea din joc perioade lungi, dar golurile erau bune. Iar dintre cele mai recente, imi amintesc acum lovitura libera de 3 puncte din 2-1 cu Blackburn, cele doua goluri care au cumparat bilete pentru Roma din semifinala cu Arsenal si cele doua din revenirea magnifica de la 0-2 la 5-2 cu Tottenham. Sigur ca mai sunt multe, dar pentru toate ne-am bucurat deja, iar deocamdata nu mai exista inca un Ronaldo la United.

Nani incearca, constient probabil ca se asteapta enorm de la el, si astazi chiar a facut cativa pasi importanti, odata cu golul din lovitura libera la abia a doua incercare. Drumul e insa lung, si devine tot mai greu odata cu apropierea de varf, iar un singur moment e suficient sa strice tot. Deocamdata Nani este, al fel ca si in ultimii doi ani, doar o speranta.

Desigur, Rooney nu mai are nevoie de nici o confirmare, si cele doua goluri ale lui de azi (incidental, primul a insemnat golul cu nr. 100 pentru United) au salvat punctele, la fel ca in meciul cu Birmingham. Numai ca travaliul enorm al lui Rooney trebuie sustinut de un partener pe masura, iar Berbatov nu pare a avea CV-ul potrivit. Sigur, bulgarul e definita elegantei in fotbal, felul aproape erotic in care atinge mingea e absolut incantator, iar golul lui de astazi a fost din nou o bijuterie tehnica. Dar eleganta nu arata bine alaturata travaliului, si fiecare receptie de pasa lunga, demarcare sau sprint pe care trebuie sa le faca Berbatov demonstreaza nefamiliaritatea lui cu cuvinte din familia lexicala a conceptului de viteza.

Owen? Cum zice si becali, la ce poti sa te astepti de la un jucator luat gratis? A avut 3 meciuri la dispozitie pana acum si a demonstrat ca stapaneste bine arta ratarii. Sunt convins ca Owen va ajuta United sezonul asta, dar e o diferenta subtila intre "a ajuta" si "a scoate din cacat". La fel, e clar ca are nevoie de restabilirea increderii in sine si a mentalitatii de invingator, si asta se poate rezolva cu 2-3 goluri. Primul a venit astazi. Daca si urmatoarele or sa ajunga repede, atunci poate Owen e capabil sa umple golul din atacul lui United, macar pana cand Welbeck sau Macheda se vor transforma din niste pusti promitatori in niste marcatori certificati. Si, ca sa dam cezarului ce-i al cezarului, golul lui Owen a fost spectaculos, aducand chiar aminte de marele fotbalist care a reusit golul turneului la Mondialul din Franta in 1998. Acela chiar era un pusti promitator, pacat ca nu s-a mai auzit nimic de el atata timp.

In schimb, doua mari plusuri in dreptul meciului de azi. In primul rand, Ben Foster, care deja incepe sa se obisnuiasca cu absenta lui van der Sar, si astazi a aratat in sfarsit ca are increderea in el despre care toata lumea credea ca-i lipseste. Vreo patru parade foarte reusite, o lespede grea peste groapa in care s-au ascuns sperantele lui Wigan ca ar putea obtine ceva de la meciul asta. Apoi, pustiul Gibson, un jucator inca necopt, nerafinat, si care deocamdata nu arata prea multe. Are insa o foame de gol nemaintalnita. Chiar daca nu-i ies multe lucruri intr-un meci si chiar daca minutele pe care le prinde in prima echipa sunt destul de putine, curajul si determinarea lui sunt absolut de invidiat. Nu renunta niciodata, iar tupeul cu care ataca poarta de la distanta e incantator. Daca isi pastreaza atitudinea si isi imbunatateste jocul, din mijlocul lui United va rasari o noua vedeta.

O sa termin cu ideea cu care am inceput. Ma bucur de victoria de astazi cu 5-0, in fata unui Wigan care s-a predat repede si care in urmatoarele doua sezoane va avea dificultati in a se mentine in prima liga. Dar ma intereseaza mai mult pozitia din clasament din mai 2010. Asa cum zicea si Ferguson, echipa trebuie sa isi redefineasca stilul dupa plecarea lui Ronaldo. Numai ca ma asteptam ca asta sa se fi intamplat deja. Si se pare ca Ferguson va avea nevoie de multa determinare, inteligenta si o portie mare din acel ingredient secret care transforma antrenorii buni in antrenori legendari. Sper ca mai are suficient si sper ca n-o sa-si spuna ce mi-as spune eu in locul lui: "Sunt prea batran pentru chestia asta!"

The Gods Made Heavy Metal

Dintr-o serie de motive, vara asta nu prea m-a indemnat la scris. Viata mea, in schimb, si-a vazut netulburata de drum si a adunat subiecte. peste multe din ele o sa sar, dar exista cateva pe care mi-ar parea rau sa nu le punctez. Primul, Manowar.

De la concertul americanilor la Bestfest (5 iulie) au trecut fix patru saptamani, dar la cat de bine si-au pregatit lectia, sunt sanse bune ca el sa-mi supravietuiasca in memorie semnificativ mai mult de atat.

Plecat de fapt la proiectia concertului de la Bucuresti din 1992 al lui Michael, pe stadionul Iolanda Balas, am ajuns aproape intamplator la Manowar. Probabil ar trebui sa multumesc MTV-ului, pe care m-am suparat la momentul respectiv, pentru ca la 75 de minute dupa ora anuntata inca nu incepuse proiectia concertului. Asa se face ca am trecut alaturi, la Romexpo, unde nu credeam ca vreun concert imi mai poate spune ceva la doar o zi dupa Santana.

Prin tineretile mele s-a intamplat sa ascult suficient de mult Manowar incat sa le cunosc muzica. Desi placuta, nu am pus niciodata prea mare pret pe ea, probabil din cauza patosului exagerat pe care cei 4 americani il pun in muzica si mai ales in textele lor, patos care ii face sa cocheteze periculos de mult cu ridicolul. Dar pentru publicul lor tinta, care e undeva in zona 14-17 ani, banuiesc ca atitudinea e potrivita.

Ei bine, concertul nu mi-a schimbat prea mult parerea legata de exagerarile din muzica Manowar. Mi-a schimbat insa in bine parerea despre ei, demonstrandu-mi ca patosul care te duce spre ridicol nu e neaparat un lucru rau. Si in plus, punerea in scena - punctul forte al trupei, fara indoiala - este cu totul memorabila.

Primul lucru pe care l-am remarcat, decorul cu totul neobisnuit: 16 boxe (cate 4 pe doua randuri, de fiecare parte a tobelor) si 14 seturi de blindere (cate 7 pe fiecare set de 8 boxe). M-am intrebat la ce e nevoie de ele - in conditiile in care desfasurarea tehnica a festivalului era totusi impresionanta - iar raspunsurile au venit pe parcurs. Boxele reprezinta, dupa spusele bassistului DeMaio, "cel mai mare amplificator de chitara din lume", iar blinderele, pe langa aprinderea ocazionala pe parcursul spectacolului, au avut treaba pe final, la Hail and Kill, cand aruncau in ochii celor 20.000 de spectatori prezenti un cuvant scurt si puternic, scris pe fiecare parte a scenei: KILL.

Au inceput apoi sa cante, si pe prima melodie am remarcat un detaliu care m-a facut din nou sa zambesc condescendent la adresa trupei: atitudinea scenica a lui Joey DeMaio, bassistul, felul de a canta cu barbia ridicata si cu pieptul in fata, cam in felul in care se reprezinta mandria in filme.

Asta pe langa vestimentatia tuturor celor 4 membri ai trupei: umeri goi, veste de piele, pantaloni de piele si bocanci cu caramb inalt, cum sta bine oricarui rocker. Pleata e subinteleasa, si doar axilele si piepturile proaspat ceruite pot arunca oarece umbre de indoiala asupra autenticitatii atitudinii. Dar in tot cazul, Manowar sunt de departe cei mai corecti rockeri pe care i-am vazut, in sensul unei definitii nascute acum mai bine de un deceniu in Timisoara.

Zambetele mele ghiduse s-au schimbat in interes destul de repede totusi, cand l-am vazut pe DeMaio facand niste slideuri doar din par si poigne, cu bassul asezat peste umar. Nici o indoiala ca si aceasta mica acrobatie e o bucata bine studiata a showului.

Hand of Doom a fost piesa care m-a cucerit pentru ca, desi nu face nici o abatere de la linia temelor eroico-fanteziste ale trupei, are cateva versuri care au rezonat in mine, evocandu-mi niste vremuri in care mi-ar fi placut sa traiesc: "Together we'll fight, some of us will die / But they'll always remember that we made a stand / And many will die by my hand"

Si se prea poate ca si faimoasa pana de curent sa fi fost calculata sa intre exact dupa asemenea versuri. Indiciile sunt ca - si fara s-o programeze - au cautat-o, pentru ca se pare ca la repetitii au folosit mai putina putere decat in spectacol, si nu au lasat organizatorii sa foloseasca un generator mai puternic. Asa se face ca publicul a petrecut circa jumatate de ora in liniste, sa se regaseasca dupa 3 melodii ale celei mai galagioase trupe din lume, conform Guiness Book. Jumatate de ora petrecuta in liniste si veselie de cei 20.000 de oameni, cu tipete, scandari, bere si chiar si o torta razleata, ca sa ne aduca aminte de stadioane, ultimele refugii ale violentei fizice defulate.

Dupa rezolvarea penei de curent a venit primul discurs. "Nu va faceti probleme, n-o sa fiti jefuiti. Organizatorii au vorbit deja cu politia si o sa prelungim concertul cu jumatate de ora, asa ca o sa cantam toate piesele"a spus DeMaio, de parca pe organizatori nu i-ar fi durut prea tare daca 20.000 de oameni n-ar fi primit cam 30% din valoarea unui bilet destul de scump pe care l-au platit la intrare.

A doua pana de curent, dupa doar cateva acorduri din Brothers of Metal, l-a iritat pe bune pe vocalistul Eric Adams, dar s-a rezolvat mult mai repede. Si a fost urmata si de discursul care probabil o sa intre si in folclor, cu Metallica, Iron Maiden si Motorhead, carora le-a ajuns puterea de care Manowar a abuzat. Evident ca nici o legatura cu realitatea, dar de sunat, a sunat bine. Si au avut si ei ocazia sa-si mai verse din frustrarile de a nu avea succesul pe care si l-au dorit acolo unde alea trei trupe mentionate au facut istorie.

Dupa care a urmat doar muzica, pana la momentul lui DeMaio, minutios pregatit, fara indoiala. Discursul de aproximativ 10 minute in romaneste este, orice s-ar spune, remarcabil, si chiar daca am mai vazut discursuri in romaneste la Phill Collins sau Pink Martini (asta pe langa "buna seara" sau "multumesc" pe care multi artisti le invata), DeMaio e singurul pe care l-am vazut vorbind fara sa aiba hartia in fata. Evident, a folosit casca, dar efectul a fost memorabil. Nici nu mai conteaza asa tare ce-a zis, desi a atins unele aspecte care au nevoie si de documentatie si de tupeu sa fie spuse de un artist strain pe o scena romaneasca.

A urmat momentul fanului din public, care a primit cadou o chitara, o bere si un tricou cu Manowar (in locul celui cu Manowar pe care-l purta), momentul cu adus bulgaroaicele pe scena, luat in brate si pupat, totul conform desfasuratorului.

Serios acum, dupa asta puteau sa cante oricat de prost, publicul era oricum cucerit. Si totusi, melodia imediat urmatoare, The Gods Made Heavy Metal, este cea care mi-a ramas in minte dupa ce am plecat.

Iar pe final au aruncat in lupta artileria grea, cu Kill with Power, Hail and Kill si The Crown & the Ring.

Si asa cu Manowar. Desi fac numeroase lucruri care ar putea sa-i descalifice ca trupa de succes prin partea asta de lume, stiu sa-si asume lucrurile astea si stiu foarte bine sa foloseasca resursele pe care le au la dispozitie, tehnic si artistic. Si, cel mai important, stiu sa faca spectacole memorabile. Pe mine m-au convins deplin, si o sa raspund prezent anul viitor, la concertul la care s-au autoinvitat.

Set List:

Manowar
Blood of My Enemies
Hand of Doom
Brothers of Metal
Call to Arms
Heart of Steel
Sleipnir
Loki
Kings of Metal
[moment Joey DeMaio]
The Gods Made Heavy Metal
Fast Taker
Warriors of the World
Kill with Power
----------------
Hail and Kill
----------------
Battle Hymn
The Crown & the Ring