KKK

Franz Kafka - AMERICA, Editura RAO, Bucuresti, 2006

Traducere din germana de Simion Pop si Erika Voiculescu dupa

Der Verschollene, Editura S. Fischer, Frankfurt am Main, 1983

Ca orice cititor de buna credinta, odata ce ma indragostesc de stilul unui autor, incerc mai apoi sa-i inteleg mesajul, apoi personalitatea, pentru ca pare cea mai potrivita cale de a rasplati cumva placerea daruita de lectura.

In cazul lui Kafka, am gasit ca e foarte usor sa ma indragostesc de stilul lui. Intelegerea lui Kafka, in schimb, e o intreprindere la care lumea literara s-a inhamat in urma cu vreo 80 de ani, fara sa contureze pana acum vreo concluzie cat de cat solida. In directia asta, nimic nu pare sa ajute. Stilul suprarealist, denaturarea sensurilor scrierilor kafkiene de Max Brod inainte de publicare si denaturarea lor de catre critica dupa publicare, indaratnicica lui Kafka de a finaliza sau a publica scrierile, toate devin piedici in descifrarea mesajului scrierilor.

Sigur ca e destul de vizibila directia in care converg scrierile lui Kafka: omul zdrobit de sistem, imposibilitatea evadarii, cam asta pare sa fie ideea. Concluziile astea ridica insa cel putin la fel de multe intrebari ca cele care ne-au condus aici si a declara ca l-am inteles pe Kafka odata ce am deslusit absenta optiunilor eliberatoare ale personajelor lui mi se pare superficial. Evident, toate ideile de mai sus isi au locul in contextul mai larg al interpretarii holistice a operei lui Kafka. Dar pentru ca nici nu imi propun, nici nu sunt in masura sa fac asa ceva, o sa vorbesc in continuare despre America, a carei a doua recitire tocmai am incheiat-o.

In primul rand, titlul denatureaza sensul cartii. Kafka se refera la carte initial ca la "romanul meu american", apoi ca Fochistul, dupa titlul primului capitol, iar Wikipedia zice ca "titlul de lucru" al cartii era Disparutul. Max Brod i-a spus America, si e uluitor cum mai toti cititorii au impresia ca-l inteleg pe Kafka mai bine decat Brod. In tot cazul, cartea are putina legatura cu America, iar daca n-ar fi existat indicatiile geografice, actiunea ar fi putut fi plasata oriunde. Personajele au nume si obiceiuri nemtesti, iar putinele elemente ce se vor "americane" nu sunt decat reflectarea imaginii Statelor Unite la inceput de secol XX asa cum le vedea un Kafka probabil nu foarte interesat de ele.

Actiunea pare ca se rupe odata cu fiecare sfarsit de capitol, iar autorul lasa cititorului misiunea sa umple golurile care apar in cursul normal al evenimentelor. Fata de Procesul sau Castelul, totusi, aici putem sa identificam cu siguranta eroul cadorisit in mod exceptional cu doua nume: Karl Rossman. Dar usurinta lui in a accepta bizareriile din cursul lucrurilor si din deciziile celorlalte personaje, bizarerii care il privesc in modul cel mai direct cu putinta, paseaza cititorului sarcina monoloagelor interioare, a judecatilor si a verdictelor. Plauzibilitatea e un concept strain in tot acest proces.

Karl apare la inceputul cartii ca un copil ratacit, aruncat intr-o lume complet noua si necunoscuta de niste parinti care - ca in toate scrierile kafkiene - prefera, in cazul fiului lor, moarte in locul rusinii. Din multe puncte de vedere, Karl este eroul asupra caruia Kafka se apleaca cu cel mai mult optimism, asa ca in cazul lui rusinea nu e spalata de vreo injughiere in alei intunecate sau de vreo saritura de pe pod, ci de expedierea in America, reprezentand o sansa, chiar daca infima, la supravietuire. Daca interpretam primul capitol separat, asa cum a fost el publicat initial, nota in care se termina este una dubios de optimista. Karl e adoptat de unchiul bogat, iar absurditatea ca unchiul nu va fi vreodata in stare sa ia locul fochistului abia cunoscut in inima lui Karl e doar un amanunt palid fata de ceea ce promite un continent nou ce se va lasa cucerit cu usurinta.

Evident, faptele iau o alta turnura, iar eroul este redefinit aproape total de inexplicabila decizie a unchiului de a-l abandona. Dintr-o data, Karl revine la statutul initial, numai ca de data asta existenta intr-o lume noua e un fapt intamplat si acceptat, iar eroul are un scop, fie el atat de vag si de insignifiant ca acela al unei "cariere", de orice natura ar fi ea.

Brunelda este expresia suprema a grotescului la Kafka, numai ca, din pacate, a incerca sa deslusim ce simboluri se ascund de fapt in spatele personajului nu poate fi decat o intreprindere speculativa, si fara mari sanse sa ne lamureasca in vreo masura oarecare. Interesanta e optiunea lui Karl atunci cand, confruntat cu evadarea prin fuga sau eliberarea printr-o munca neplacuta si injositoare, alege a doua varianta. Refuzul evadarii este poate motviul comun al eroilor lui Kafka, iar din punctul meu de vedere, dupa felul in care isi vede izbavirea in munca, Karl se apropie cel mai mult de maimuta din "O dare de seama la academie".

Ultimele doua capitole, separate de corpul principal al romanului, cel putin in editia asta, sunt doua bucati de puzzle aruncate la intamplare peste o imagine mult mai vasta, despre care nu exista nici o alta indicatie. Plasarea lor cronologica in carte e prima provocare, iar primul impuls e considerarea lor ca atare, respectiv ca ultimele doua capitole ale cartii. Cred ca nici n-am gresi prea mult, numai ca lipsesc imense portiuni care ar trebui sa justifice situatiile in care eroii se regasesc dintr-o data, printr-un salt temporar complet necunoscut. Aceste portiuni insa, pot fi regasite azi doar intr-un cimitir din Praga.

"Plecarea Bruneldei" mi se pare ca prezinta finalul unei inlantuiri de evenimente care - daca este intr-adevar aceeasi cu cea imaginata de mine - suna aproape firesc: dupa ce nu mai poate profita de Brunelda, Delamarche o paraseste si il taraste dupa el pe Robinson, care pare a nu avea alta misiune decat de a fi supusul francezului. Karl va ramane sa o ingrijeasca pe Brunelda, care apare aici lipsita de vointa si mult mai neputincioasa fata de aceea pe care Karl a intalnit-o fugind de la Hotelul Occidental. Iar fragmentul, in care Brunelda isi paraseste pentru prima data si in mod exceptional casa, pare a povesti despartirea lui Karl de ea, despartire probabil stabilita de comun acord.

"Teatrul din Oklahoma" ar putea fi plasat oriunde, doar aparitia lui Giacomo - pe care Karl il intalnise la Hotel Occidental - e elementul care muta fragmentul dupa sederea lui Karl la hotel. Si pentru ca dupa fuga de a hotel faptele se inlantuiesc cursiv, pare in regula sa presupunem ca asta e ultimul capitol al cartii. Si chiar daca finalul capitolului nu coincide in nici o masura cu finalul intentionat de Kafka, a-l il interpreta ca pe sfarsitul povestii lui Karl Rossman transforma romanul in cea mai optimista scriere a marelui neinteles al literaturii universale. Ca niciodata, eroul nostru ne paraseste imbratisand un viitor plin de sperante, cu promisiunea unei cariere si a unei vieti implinite, probabil total daca o punem la socoteala si pe Fanny, despre care nu stim decat ca este o prietena a lui Karl pe care acesta abia asteapta sa o reintalneasca la Oklahoma.

Toate semnele de intrebare pe care le ridica scrierile lui Kafka par motive sa il abandonezi cu cele mai diverse sentimente, dar intotdeauna total. Fara indoiala ca si asta se intampla cu multi dintre cititorii lui, dar pentru cei care reusesc sa treaca de barierele propriei logici citind opera lui Kafka, cehul ii intampina cu un stil al scriituri aproape delicios, si cu o lectura care - mai ales daca o raportam la cantitate - imbogateste probabil mai mult decat oricare alta scriere a beletristicii universale.

Si pentru ca Franz Kafka scrie natural, fara sa-si caute sau sa-si slefuiasca fraza (chestie care cred ca se cheama talent), putine citate memorabile se pot extrage din opera lui. In America, eu am gasit unul singur:

"fiecare abuza de puterea pe care o avea pentru a-si ocari inferiorul. Odata deprins cu realitatile, vorbele de acest gen sunau asemenea batailor monotone de ceasornic."