luni, 9 noiembrie 2009

The Boy Who Cried Wolf

Chelsea - Manchester United 1-0 (Terry '76), Barclays Premier League 2009-2010, Matchday 12, 2009-11-08, Stamford Bridge, London

Ferguson e acum intr-o situatie foarte ingrata. Obisnuit sa se lege de arbitraj cam de fiecare data cand n-a vrut sa-si critice public jucatorii, e acum in sfarsit confruntat cu o situatie in care United a pierdut puncte din cauza arbitrajului, si chiar si o fraza blanda fata de altele ale lui ("Uneori iti pierzi increderea in arbitraj") pare sortita sa fie tinta unei amenzi si/sau sanctiuni disciplinare a FA, in timp ce presei engleze nici macar nu-i mai pasa de meci cand au un subiect atat de bun ca asta cu Ferguson atacand arbitrii. Nici efortul nu e prea mare, materialul e deja scris.

Altfel, discutand strict despre meci, el a aratat asa cum ar fi trebuit sa se astepte toata lumea, asa cum au aratat majoritatea intalnirilor Chelsea-United din ultimii ani. Personal, meciul asta imi aduce aminte de scenele de Discovery cu muflonii masculi care se lupta pentru suprematie. Incepe intotdeauna cu o ciocnire violenta, apoi cei doi raman o vreme blocati unul intr-altul cu coarnele inclestate, si abia spre final, cand amandoi obosesc si cand lupta evolueaza dinspre epic spre ridicol, unul dintre cei doi reuseste sa loveasca decisiv.

Incredibila atitudine a lui John Terry atunci cand, cazut dupa ce l-a tras de tricou pe Valencia facandu-se pasibil de un penalty care nu se da intr-un asemenea meci, a incercat, de jos, sa loveasca mingea cu capul, fara sa se uite la picioarele lui Valencia, care tinteau cam acelasi punct.

Ocazii au fost, si intr-o parte si in alta, dar in poarta au fost Cech si van der Sar, amandoi in forma. Un plus pentru Chelsea, totusi, pentru ca desi s-a apropiat de poarta de mai putine ori, a tintit-o ceva mai bine, iar van der Sar a muncit mai mult decat Cech. United s-a descurcat excelent in contextul in care, fara fundasii centrali titulari, a acoperit foarte bine centrul apararii si a stapanit si mijlocul terenului, cam pe tot parcursul meciului.

Pretul a fost abandonarea lui Rooney in atac, iar sustinerea pe care ar fi trebuit s-o primeasca de la Giggs si Anderson n-a fost nici macar aproape de asteptari, in contextul in care cei doi au avut tot timpul tendinta sa atace central, iar acolo s-au lovit de doua linii defensive extrem de bine puse la punct (Essien la inchidere, Terry si Carvalho in centru). Cu Cole si Ivanovic jucand extraordinar pe flancuri, nici Valencia sau Evra n-au reusit sa scape prea des in atac, asa ca cele mai mari ocazii ale lui United au fost sclipiri individuale ale lui Rooney, pe care Giggs si Anderson le-au irosit cu larghete.

Foarte tare mi-a placut din nou Evans, la fel de tupeist si de sigur pe el ca atunci cand a aparut prima data in echipa mare. Intre timp insa, picioarele se intaresc cu experienta fiecarui meci, iar Johnny l-a blocat fara greseala pe Drogba, cu cireasa de pe tort faza in care l-a lovit pe ivorian cu crampoanele in piept. Fara sa-l accidenteze si fara sa acorde fault, intrarea a fost extrem de dura si de intimidanta, exact genul de intrare de care are nevoie un fundas pentru a castiga duelul psihic cu un atacant. Tot circul lui Drogba trebuie, evident, ignorat, macar pentru banalitatea lui.

Legat de intrarile dure, arbitrul Atkinson a incercat oricum sa nu se bage prea mult in meci, astfel ca meciul a capatat uneori aspecte ceva mai fizice decat ar permite-o in mod normal regulamentul de fotbal. Urmand aceeasi strategie de risc minim si ridicol maxim, Atkinson a decis sa se implice tocmai cand nu trebuia, la presupusul fault dinaintea golului. Intrarea lui Fletcher a fost corecta si i-a castigat si minge, dar arbitrul a fost impresionat de saritura cu picioarele in sus a lui Ashley Cole.

La gol, offside-ul lui Drogba a fost mai mult decat evident, iar faptul ca atacantul n-a atins mingea n-are nici o relevanta, atata vreme cat intentia lui a fost mai mult decat clara. De altfel, imediat dupa gol, Drogba s-a uitat spre tusier pregatit probabil sa protesteze la offsideul in care a fost constient ca se afla, si abia dupa ce il vede pe tusier fara reactie incepe sa sarbatoreasca golul.

Astea au fost cele mai vizibile si mai flagrante, dar in general Atkinson s-a ferit sa fluiere, sa dea lovituri libere si cartonase in afara cazurilor in care a fost absolut necesar. Treaba care i-a convenit de minune lui Chelsea, care are un evident avantaj fizic in fata lui United.

Momente remarcabile mi s-au mai parut sutul lui Anelka din prima repriza, pe jos si extrem de inselator, scos excelent de van der Sar, efortul lui Rooney de pe tot parcursul meciului, si faptul ca de unul singur a dat mari batai de cap intregii linii defensive a gazdelor, reusind la un moment dat sa scoata mingea dintre patru fundasi doar pentru a-i da lui Giggs sansa sa dea pe langa din pozitie ideala, si tupeul incredibil al lui Obertan, care l-a driblat la un moment dat pe Ivanovic cu un calcai care se vede numai pe maidan, la vedeta scolii cand joaca cu o echipa de boboci.

Neaparat ar trebui spuse niste vorbe de lauda si despre regia de transmisie a meciului, cu reluarile lor HD, slow-motion si din toate unghiurile posibile, astfel ca sunt convins ca spectatorii au inteles cele mai incinse faze mai bine chiar decat protagonistii lor.

Si s-a terminat meciul, cu obisnuitul forcing de final al diavolilor, dar care arata mult mai putin infricosator atunci cand echipa care se apara e Chelsea, si o face cu o linie de 6 fundasi. 1-0 pentru oamenii lui Ancelotti, care se duc la 5 puncte distanta si par hotarati sa ia campionatul anul asta. United cade abia pe 3, in spatele lui Arsenal, si isi permite din ce in ce mai putine puncte pierdute, dupa 3 infrangeri in 12 etape. Dar e mult prea devreme pentru vreun verdict de orice fel, pentru ca pana in mai se vor mai intampla multe.

2 comentarii:

Nautilus spunea...

Ai duh de cronicar (nu doar sportiv, evident )

bhuttu spunea...

Din partea ta, asta e mai mult decat un compliment. Multumesc! :)