Pe scara asta, cam
ce importanta o avea cel mai celebru fotograf de razboi din lume? Cam cat de
celebru e, cam cat de relevant si cam cate lume stie de el? Probabil ca „nu
foarte mult” e raspunsul la toate trei. Dar Imperial War Museum a incercat sa
schimbe asta , si eu am profitat sa asimilez un pic de valoare estetica si un
pic de soare de primavara londoneza langa statia de la Lambeth North.
Si-asa am aflat
povestea lui Don McCullin, pustiul din Finsbury Park care umbla cu gangsteri in
anii `50 si care a incercat intr-o zi sa-si vanda fotografiile la ziar. Nu
numai ca a reusit, dar si-a si asigurat o slujba care avea sa se transforma mai
apoi in cariera si ultimamente in scop al vietii.
The Gov’nors of
Seven Sisters aratau ca de Niro si Ray Liotta in Goodfellas inainte sa dea
marile lovituri, iar costumele lor batoase pozate pe ruinele cladirilor
nerefacute dupa razboi au fost pentru McCullin intrarea in vizuina iepurelui,
unde a inceput marea lui aventura.
Zidul Berlinului, razboiul
civil din Cipru, foametea din Biafra, luptele din Liban, Vietnam, Cambodgia,
Salvador, Irak, India, toate sunt locuri pe unde Don Mc Cullin s-a plimbat si a
facut fotografii. Publicatiile pentru care a lucrat, premiile pe care le-a luat
si activitatea lui profesionala l-au facut o somitate doar in lumea
fotojurnalismului, pentru ca publicul larg nu retine astfel de detalii. Cine a
facut fotografia lui Che Guevarra de pe tricouri? Fata afgana? Civilul din fata
tancurilor in piata Tien An Men? Toate sunt imagini intrate adanc in mentalul
colectiv, dar fotografii nu ajung vedete.
Fotograful devine
doar un ochi al cititorului sau al privitorului, iar privitul vine natural,
nimeni nu se gandeste la treaba pe care o face ochiul. Numai ca fotografia
situatiilor extreme ridica o serie de intrebari referitoare la actiuni din zona
gri a moralitatii: cum poti privi indiferent la dramele la care devii martor?
Cum te poti opri sa faci o fotografie in momentul in care oamenii pe care ii
fotografiezi sangereaza? Cat de corect este sa-ti risti viata pentru o
fotografie? Cine ar vrea sa vada cadavre, foamete, rani, sange, moarte si in
general toate nenorocirile pe care le aduce cu el razboiul? Eforturile,
concurenta, lupta pentru a ajunge sa fotografiezi zona de conflict si dorinta
de a ajunge acolo, nu sunt ele la fel de atroce ca insesi grozaviile pe care
speri sa le surprinzi? Ce inima trebuie sa ai pentru a face o fotografie si atat
unui bolnav de SIDA care doarme pe scheletul metalic al unui pat, sau unui
copil infometat pana in pragul mortii care trage de o cutie de conserve goala?
E o meserie murdara
si evident periculoasa, cu rezultate de o valoare cel putin chestionabila, pentru
ca nici o fotografie nu va vindeca de letargie un public apatic si inert. Iar
Don McCullin isi recunoaste pacatele intr-o carte din care se cita mult pe
pereti: spune ca fotografiile lui nu au schimbat nimic, ca ajunsese sa isi
doreasca apropierea de campul de lupta in detrimentul linistii casnice, ca s-a
simtit de cele mai multe ori neputincios. Si ca nu merita sa-ti risti viata
pentru o fotografie, oricat de buna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu