Bedford si Cartwright

„Running out of things to do in London?”

„Running out of new places to see” incerc eu sa dreg busuiocul. E adevarat, si localnicii se mandresc foarte tare cu asta, ca Londra e o ditamai metropola in care oricand se gaseste ceva de facut pentru oricine. Iar domnul ala care a spus vorba cu plictiseala de Londra ca fiind identica cu plictiseala de viata trebuie sa fi fost tot vreun spirit de nobil colonialist, imbogatit pe seama vreunui trib care a avut norocul sa se nasca pe un pamant bogat, dar ghinionul sa afle englezii de el.

Dar adevarul e ca de cateva zile ma tot bantuie un sentiment. De cand tot fiind in intarziere sau in criza de timp alerg si aleg scurtaturi, ma gandesc la cele mai rapide trasee si nu ma mai intereseaza pe unde e mai frumos, prin ce locuri n-am mai fost sau ce ar fi de vazut pe fiecare dintre alternative. De cand nu se mai pune problema daca am mai fost prin zona sau daca recunosc locurile si de cand ma mai uit pe harti doar din reflex, pentru ca stiu de fapt pe unde sa o iau sa ajung dintr-un loc in altul. Sentimentul ca sunt localnic. Eh, poate nu chiar localnic. Dar s-a creat o anumita familiaritate intre mine si locurile astea cu care n-am nici in clin nici in maneca. E vorba, evident, doar de centru si de drumul spre est, locurile prin care am umblat, adica.

Intre Hyde Park si Aldgate nu prea ma mai suprind nici macar statuile, chiar daca inca le citesc placutele sa vad cam ce ispravi au facut oamenii astia turnati in bronz. Sau, daca le-am vazut deja, sa le memorez. Sa trec pe langa ei si sa-mi spun ceva in genul... „Ah, asta! Asta e ala care...”

Desi, din nou, dupa standardele mele ridicate in materie de statui, foarte multi dintre domnii care se uita la pietoni de pe piedestaluri au facut putine lucruri remarcabile. Francis, Duce de Bedford. Are o ditamai statuia, cu o mica ingraditura proprie sa nu lase oamenii sa se apropie de ea. Fix la intrarea in Russell Square, un punct de referinta al orasului, pazind Bedford Place si vizibil din Bloomsbury Square, in capatul celalalt al strazii. Cel mai mare merit al lui? A avut mosia pe care s-a construit cartierul care astazi contine mai multe hoteluri de lux si British Museum. Macar Dinicu Golescu a avut bunul simt sa scrie o carte ca sa-si merite statuia din capatul bulevardului, dar saracii Vacaresti, nici un sculptor nu s-a gandit sa-i imortalizeze in bronz.

Astazi am dat peste John Cartwright, care trona in Cartwright Gardens, un mic parculet in semicerc in jurul caruia se desfasoara un sir de imobile dispus si el intr-un semicerc care ma intriga foarte. John Cartwright, s-o fi batut el cu turcii? m-am intrebat. Saracul Radu de la Afumati, numai el stie ce-a patimit cu ei in cei sapte ani scurti pe care i-a apucat pe tron. Si tot ce a ramas in urma lui acum in Bucuresti e o lespede de mormant la Curtea Veche cu poza in cartile de istorie dar usor de ratat la cat de neremarcabila e printre celelalte lespezi de mormant.

John Cartwright... nu s-a batut cu turcii, si in general nu s-a prea batut cu multa lume, chiar dimpotriva. Dar a fost un militant proeminent pentru votul universal si dreptul de a vota al femeilor. A fost primul scriitor englez care s-a pronuntat impotriva independentei Statelor Unite. Destul de vizionar, eu si acum cred ca Statele Unite nu sunt mai mult decat o anexa coloniala a Imperiului si ca, daca ei vor fi castigatorii cursei pentru suprematie a civilizatiei occidentale, victoria ar trebui sa fie atribuita ex aequo si englezilor, un soi de triumf al natiilor saxone protestante. John Cartwright ar fi oare de acord cu asta? Oare ce gandea despre americani el, care a refuzat sa lupte impotriva lor in Razboiul de Independenta al Statelor Unite? The Rising Liberties, asa le-a spus. Oare razboaiele zuluse sau miscarea de independenta a lui Gandhi le-ar fi caracterizat tot ca Rising Liberties? Sau oamenii astia, avand pielea mai inchisa la culoare, n-au dreptul la asemenea arogante? 23:58