Dupa ce l-am lasat
pe Dias am urcat pe Strand pe langa Charing Cross si Enbankment, si tot in sus,
spre Aldwych. Exista o crasma pe Strand care se cheama Salieri. Arata ca un pub
englezesc tipic, dar – probabil si pentru ca e in West End si in zona teatrelor
– a incercat sa-si schimbe un pic profilul, sa se faca italo-franco-austriaca.
Continentala, cum ar veni, europeana. Mie mi se pare un hibrid destul de
nereusit, cam ca restaurantele chinezesti din Romania care servesc mici si
pizza. Avea schelarie pe fatada. Mi-a zis Diana ca in Londra toate imobilele
sunt obligate sa-si renoveze fatada o data la 3 ani, „de-asta orasul arata de
parca ar fi tot timpul in constructie”. Mie mi-au atras atentia doua lucruri
legate de lucrarile masive de renovare: o data, semnul cu Considerate
Constructors. Cred ca e un soi de asociatie a constructorilor a carei deviza
este „Performance beyond compliance”. Nu stiu daca pur si simplu din constiinta
civica sau in urma unor lupte lungi si grele cu legea si opinia publica firmele
de constructii de pe aici au devenit atat de atente la impactul asupra mediului
si asupra comunitatii, dar e foarte vizibila grija pe care o au fata de acest
impact si felul in care si-l monitorizeaza constant. La Bishopsgate se
construieste ceva ce pare a fi o cladire de birouri, The London Pinnacle, iar
pe peretii santierului sunt postere care se updateaza de doua ori pe luna si
care vorbesc despre proiect, despre studiul de impact, despre stadiul
lucrarilor si despre cum decurg ele, cu poze.
A doua chestie pe
care am remarcat-o legat de renovarea fatadelor este cat de dezvoltata este
zona furnizorilor de materiale si utilaje pentru constructii. Exista numeroase
firme care asigura schelarie, cred ca ceva la nivelul ofertelor de sapat puturi
din Bucuresti. Si pe langa schelaria traditionala exista tot felul de macarale
cu nacela pentru lucru la fatada care au, evident, un impact mai mic asupra
imprejurimilor, reduc nivelul de zgomot si au o serie de alte avantaje. Pretul
este probabil mai mare, dar imi imaginez ca pe Regent Street sunt cativa
proprietari destul de neatenti la numarul de zerouri din coada numerelor de pe
contract.
Ce ma apucasem sa
zic de Salieri... pentru ca dintr-o data s-au trezit cu un portal de schela in
fata, au gasit o metoda destul de inedita de a atrage in continuare clientela
si a avea de suferit cat mai putin in urma mascarii fatadei. Au desenat pe un
placaj care mascheaza schela un chelner care spune o poveste despre o comoare
nedescoperita in Londraa si de care ipoteticul calator s-ar afla la doar cativa
pasi. Apoi ii da inainte si spune cum poti beneficia de o minunata cina „cu
specific franco-italian” inainte sau dupa pisa de teatru, sau pur si simplu,
daca nu stii unde sa iei cina in Londra. La un pret, evident, foarte avantajos.
O vrajeala frumoasa, dar desenul este facut destul de bine, chit ca intr-un
stil ce mi-a adus aminte de realismul socialist mai mult decat de orice
altceva. In tot cazul, e clar ca s-a investit ceva efort in el, si pentru asta,
sper pentru ei sa functioneze, iar acea invitatie frumos colorata sa fie mai
eficienta in a atrage clienti decat obisnuita lor firma cu imitatiile de
draperii aurii incadrand numele compozitorului rival al lui Mozart scris cu un
font artistic, de scris de mana.
Pacat ca au pastrat
figurina de gips cu negrul imbracat in still vodevill si cantand la saxofon de
la intrare. Nu cadreaza deloc cu specificul franco-italian de secol 18. 04:05
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu