Settle the score

“When Manchester United are at their best I am close to orgasm.”(Gianluca Vialli)

Manchester United - Blackburn Rovers 7-1 (Berbatov '2 '27 '47 '62 '70, Park '23, Nani '48 - Samba '84), Barclays Premier League 2010-2011 Matchday 15, 2010-11-27, Old Trafford, Manchester

Sunt 38 de meciuri intr-un sezon de Premier League. Chiar daca in ultimele sezoane presa incearca sa creeze un eveniment si din momentul in care se anunta programul pentru sezonul urmator, adevarul e ca in afara de cateva foarte vagi detalii, consultarea lui e destul de inutila. In momentul ala, semnificatie au doar vreo 2-3 meciuri. Liverpool, Chelsea, City... poate Arsenal, dar oricum nu cred ca retine cineva datele. Pe la inceputul lui ianuarie e o aglomerare de meciuri traditionala in Anglia. Atunci e important pentru fiecare echipa sa piarda cat mai putine puncte (pentru ca asa se pune problema in perioada aia), si eventual sa se hotarasca daca sacrifica vreun parcurs de cupa pentru o evolutie mai sigura in campionat. Sau invers. Meciurile alea conteaza. Mai e apoi perioada dintre sfarsitul lui martie si inceputul lui mai, "the business end" cum zic englezii. La fel, meciurile alea conteaza pentru ca atunci se trag liniile, si 3 puncte intr-un meci direct cu o contracandidata la ceva atarna mult mai greu.

In rest, raman vreo 25-30 de meciuri in fiecare sezon care, in afara fotbalului propriu-zis, n-au vreo semnificatie speciala si nu sunt mai interesante decat sunt pasii care se fac pe parcursul unei calatorii in raport cu detaliile importante ale calatoriei (scop, motivatie etc.)

Si chiar si asa, la sfarsitul unui sezon si la cateva luni dupa, prea putine meciuri raman in memorie. Tin minte cele doua 0-1 cu Chelsea din sezonul trecut, 0-1 cu Aston Villa, 3-1 cu Arsenal... cam atat. Asta din sezonul trecut. Din urma cu 2 sezoane, si mai putin. Si tot asa, cu cat mergem mai in spate in timp.

Numai ca istoria, in inexplicabilele ei capricii, alege din cand in cand cate un meci care sa ramana. "De povestit nepotilor", sau din seria carora poti sa spui "I was there". Fara legatura cu clasamente, semnificatii, valoarea echipelor si alte tehnicalitati la care istoria ramane rece. Si evident, nu vorbesc de finale, de derbyuri sau de meciuri care atrag in general interes. Fara sa merg mai in spate de fotbalul pe care l-am vazut, ma refer aici la meciuri de genul Tottenham - Manchester United 3-5 din 2001, de Nottingham Forest - Manchester United 1-8 din 1999 sau Manchester United - AS Roma 7-1 din 2007.

Ei bine, cam pe-aici se incadreaza si meciul de ieri cu Blackburn. Sigur ca toata lumea se astepta sa-l castige United, cu inerenta rezerva pentru fani ca baietii in rosu ar putea, intr-un stil de care nu sunt deloc straini, sa faca vreun egal cu atat mai agasant cu cat abia au reusit sa-i prinda din urma pe Chelsea.

Mare parte din grijile astea s-au cam risipit dupa vreo 80 de secunde de joc, cand Berbatov a bagat prima data mingea in poarta lui Robinson cu un picior bine intins pe langa un fundas neglijent, dupa o centrare a lui Nani.

Blackburn obisnuiau sa fie mai periculosi de-atat acum ceva timp, asa ca perspectiva egalarii nu disparuse intru totul. A disparut 20 de minute mai tarziu, cand Park a combinat cu Rooney ca sa ramana singur in fata lui Robinson. Si nu l-a iertat pe fostul titular al nationalei. Nimeni, cred ca nici macar fotbalistii lui Blackburn nu mai sperau c-ar putea sa intoarca un deficit de doua goluri si sa scoata ceva din meciul asta. Dar nici nu se astepta multa lume ca lipsa asta de incredere in fortele proprii sa fie atat de vizibila.

Cand Chimbonda i-a pasat lui Berbatov pentru al doilea gol al bulgarului, a fost un gest de capitulare la fel de semnificativ ca oricare altul dintre cele ramase celebre. Iar cu 3-0 dupa mai putin de jumatate de ora de joc, ramasese doar intrebarea "Cate?"

Cu inca 3 reusite dupa pauza, la care s-a adaugat golul de 5-0 al lui Nani (care, la un asa avantaj, si-a permis sa faca si saltul pe spate care ii pune poza in ziare, dar pentru care la o proba de gimnastica ar fi luat de data asta nota mica), Berbatov a incercat un raspuns, preluand totodata sefia in clasamentul golgeterilor in Premier League.

6-0 e scorul cedarii totale, al declaratiei de inferioritate. Dar, odata depasit punctul asta, ca spectator, vrei mai mult, mai ales cand e evident ca se poate mai mult. 7-0 e deja de poveste, dar de aici pana la un record mai era foarte putin. Distanta pe care baietii lui Ferguson n-au fost insa dispusi s-o parcurga. Au demonstrat ce era de demonstrat, au aratat ca se poate mai mult decat acele 6-0 ale lui Chelsea care bagasera Anglia in sperieti, dar care par acum din alta epoca si, chiar daca Samba a dat golul de onoare cu o finalizare excelenta cu capul a centrarii lui Pedersen, acest 7-1 este deocamdata scorul sezonului. By Manchester United.

Si probabil meciul se va inscrie in seria celor memorabile de care-am mentionat mai devreme, referinta importanta a unui sezon de Premier League dintre cele mai pasionante de care imi aduc aminte.

Pe langa scor, mai sunt detalii care fac din dupa-amiaza de ieri o amintire memorabila. Am vazut o echipa a lui United dezlantuita, un fotbal atat de incantator incat a evocat tuturor spectatorilor "vremurile bune", oricare ar fi fost alea. Am vazut o serie de vreo 6 pase intre Rooney si Berbatov printre fundasii adversi care aproape m-a facut sa exclam "gemenii golului!", pentru ca la fel aratau si magicienii Cole si Yorke in cele mai bune momente ale lor. L-am vazut pe Nani dribland in cascada vreo 4 fundasi si mi-am adus aminte ca a mai fost la United la un moment dat un portughez care stia sa faca la fel. Am vazut pasele filtrante in fata careului date ba de Rooney, ba de Park, ba de Evra care m-au facut sa ma gandesc la intelegerea telepatica dintre fotbalisti de care vorbea Cantona.

A fost, pe scurt, unul din meciurile care te fac sa te indragostesti de fotbal. E adevarat ca Blackburn aproape ca n-au existat pe teren, si e greu de spus daca a fost vorba doar de o zi foarte proasta a baietilor lui Big Sam sau daca diavolii au fost pur si simplu irezistibili. Dar mi-ar placea sa-i vad pe United in aceeasi forma si impotriva lui Chelsea.

A pariat cineva pe scor exact?

300

Colocviu Leibniz - Berkeley - Secţiunea BERKELEY: Principiile cunoaşterii omeneşti, 2010-11-20, Sala 208, Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucuresti

De obicei cand ajung la cate un eveniment de genul asta, ma astept sa invat ceva nou. De fiecare data se intampla, doar ca spre deosebire de alte evenimente de acelasi gen, am plecat de la colocviul despre George Berkeley cu sentimentul ca asteptam mai mult. Asta e cumva normal, o data pentru ca, spre deosebire de colocvii care abordeaza o tema vasta, greu de epuizat si actuala (desi actualitatea lui Berkeley se judeca subiectiv, in functie de interesele de studiu) cum ar fi etica si fenomenologie sau etica aplicata, un colocviu despre Berkeley atrage mai putini specialisti (pentru ca exista mai putini specialisti), iar amploarea evenimentului se reduce proportional, cantitativ vorbind; a doua oara, pentru ca Berkeley, spre deosebire de cele mai grele nume ale filosofiei, este un filosof in cea mai mare masura decriptat. Operele ii sunt cunoscute, studiate si plasate in context, ideile i-au fost intelese si interpretate, limba si epoca activitatii lui Berkeley sunt accesibile asa ca orice cercetare despre irlandez pleaca de la premisa ca intr-un fel, raportul optim de eficienta a cercetarii asupra subiectului a fost deja depasit. Cu alte cuvinte, orice contributie noua la intelegerea lui Berkeley presupune un efort nejustificat de mare.

Pentru mine insa, care sunt departe de a fi vreun expert in Berkeley, care doar cu greu ma pot numi student la filosofie si care sunt doar interesat de domeniu, cele petrecute ieri au fost o lectie destul de utila si care a adus destul de multe noutati, fie si numai prin prisma faptului ca a pune in discutie subiectul este un alt fel de a il intelege fata de simpla lectura. Nemaivorbind de faptul ca am avut ocazia de a-l auzi pentru prima data pe Mircea Flonta, fapt interesant in primul rand pentru ca este unul din cei mai mari specialisti de limba romana in Wittgenstein, apoi pentru ca este un nume de marca al filosofiei romanesti de azi.

Dl. Flonta a deschis sectiunea Berkeley a colocviului vorbind despre antisubstantialismul lui Berkeley si felul in care filosoful britanic foloseste mijloacele sceptice impotriva scepticismului. Ideea centrala a comunicarii a fost ca aceleasi argumente pe care Berkeley le aplica impotriva materiei pentru a identifica oamenii ca spirite active si pe Dumnezeu ca spirit suprem pot fi folosite si in cealalta directie, tocmai impotriva existentei spiritelor active si in sprijinul unui materialism strict. O idee bine sustinuta si usor de imbratisat, care lasa deschisa intrebarea (nerezolvabila, de altfel) "ce se intampla de fapt?" Exista o substanta prima ca suport al tuturor fenomenelor fizice, sau tot ce interpretam a fi lumea fizica este perceptie si manifestare a unor fenomene transcendente?

Intrebarea mea daca modelul fizic acceptat astazi (conform caruia materia e doar interactiunea unor forme de energie care se desfasoara in spatiu gol) l-ar sustine in vreun fel pe Berkeley a fost descalificata de dl. Flonta cu un argument surprinzator, dar de uz larg: filosofia, religia si stiinta nu raspund acelorasi intrebari si nu converg spre cunoasterea aceluiasi obiect. Materia, asa cum este inteleasa in fizica inseamna altceva decat materia despre care vorbeste Berkeley, cu toate ca nu-mi dau seama , in acest context, care ar fi utilitatea studierii unui obiect despre care convenim ca este aprehensibil.

Ioan N. Rosca, prin intermediul caruia il cunosc pe Berkeley, a incercat o reabilitare a fostului episcop aratand in primul rand ca Berkeley insusi traseaza anumite limite idei lui esse es percipi (a fi inseamna a fi perceput) prin introducerea lui Dumnezeu ca spirit perceptiv suprem. Apoi, spune Rosca, exista o suma de creatii contemporane care au radacinile in ideile lui Berkeley. Eu am retinut doua lucruri: primul este Borges in scrierile caruia s-ar gasi principiile antimaterialismului berkeleian, al doilea este ideea - cu o oarecare popularitate in psihologia de azi - cum ca actul perceptiv ar fi anterior senzatiei si ca senzatia ca forma de reflectare psihica simpla a realitatii este de fapt un derivat al actului mai complex al perceptiei, care ar fi de fapt prima etapa a interactiunii intre lume si subiectul cunoscator.

Din prezentarea lui Radu-Bogdan Uszkai n-am retinut mai nimic, probabil pentru ca ideile imi erau indeobste cunoscute. Mai e posibil si sa-mi fi plecat mintea aiurea in momentul prezentarii, poate spre nostalgia unui somn mai lung in noaptea de dinainte.

Penultima prezentare a zilei a fost a lui Ioan Uivaroşi, care a inceput prin a savura abandonarea interpretarii lui Berkeley ca antimaterialist si a vorbit despre nominalismul britanicului si argumentele indreptatirii lui. Pe scurt, nominalismul berkeleian sustine ca numele se refera la o serie intreaga de obiecte individuale si ca ele nu desemneaza idei abstracte, universale, principiul comun al respectivei serii de obiecte individuale. O prelungire a certei universaliilor, aceasta idee o contrazice pe cea a lui Descartes conform careia ideea de triunghi, de exemplu, este acel concept abstract care ne permite sa cream orice triunghi, de orice fel.

Din nou, ramane deschisa intrebarea ce se intampla de fapt in minte? In ce fel interpreteaza creierul obiectele? Care este mecanismul care ne permite ca, dupa ce intelegem 100 de scaune (de exemplu) de forme, culori si dimensiuni diferite ca fiind scaune, sa afirmam ca si un al 101-lea obiect, cu forma, dimensiune, culoare etc. diferite de toate celelalte 100, este si el tot scaun? Banuiesc ca ramane in sarcina psihologiei sa determine cat este abstractizare si cat este analogie in raportarea omului la obiecte.

Domnul Uivarosi duce insa ideea nominalismului ceva mai departe, avand un razboi personal cu psihologia si cu un anumit mod al ei de a diagnostica anumite simptome. El spune ca este periculoasa atribuirea de nume specifice unor seturi de simptome generale, pentru ca asta ar induce ideea unei ALTE boli decat cele cunoscute si unei unitati a tratamentului. Exemplele lui au fost gulf-war syndrome si sindromul deficitului de atentie datorat hiperactivitatii la copii.

Incheierea a folosit o expresie care mi s-a parut atat de caraghioasa incat o sa incerc sa-i descopar si sensul la un moment dat. "Briciul lui Occam pe barba lui Platon" a spus d-l. Uivarosi, dar nu mai tin minte in legatura cu ce.

Ultima prezentare a zilei a apartinut lui Marin Balan, care a incercat sa acrediteze ideea conform careia, pentru ca nu se desprinde complet de ideile medievale si pentru ca imprumuta argumentatia lui Occam in anumite teze sustinute, contributia lui Berkeley la dezvoltarea filosofiei ar trebui minimalizata. Ioan Rosca s-a opus acestui argument, si pe buna dreptate, cu toate ca intentia d-lui Balan a fost probabil aceea de a oferi o perspectiva diferita asupra incadrarii istorice a lui Berkely mai degraba decat a-l descalifica pe acesta ca nume major al filosofiei moderne.

Ziua s-a incheiat cu o sesiune de discutii libere, condusa admirabil de Mircea Flonta si care a sintetizat gandirea berkeleiana in cele doua mari teme ale britanicului: critica substantialismului si critica ideilor abstracte. Plasandu-l in contextul cultural al vremii, dl. Flonta a aratat si ca cele doua aspecte impotriva caruia Berkeley a trebuit sa lupte au fost instituirea fizicii ca stiinta forte si verificabila de catre Newton, ceea ce deplasa accentul de pe Dumnezeu ca entelehie, ca izvor al miscarii lumii (Newton propune modelul Dumnezeului lenes, acela care, odata ce a creat materia si legile miscarii se poate retrage din lume) si John Locke si sistemului lui de idei care, din postura de cel mai ilustru ganditor al acelui timp, era un reper obligatoriu pentru intreaga intelectualitate engleza a perioadei dintre secolele XVII-XVIII.

Legat de nominalism, Mircea Flonta a atins si ideea ca la 200 de ani dupa Berkeley Wittgenstein va da o rezolvare inedita acestei problematici prin teoretizarea jocurilor de limbaj si prin ilustrarea faptului ca acelasi cuvant isi moduleaza sensul dupa mediul in care este folosit.

O idee personala care a reiesit din alaturarea interpretarii lui Dumnezeu ca logos, ca rationalitate pura, din antichitatea greaca pana in crestinismul timpuriu cu ideile despre limbaj ale lui Berkeley, dar si cu ideea ca matreia este doar o interfata, un fel de comunicare al lui Dumnezeu cu omul, este ca Dumnezeu, gandit ca Fiinta suprema, nu poate folosi limbajul. Limbajul influenteaza, contamineaza si pana la un punct chiar modeleaza gandirea, asa ca rationalitatea pura, atotstiinta, poate exista doar in absenta limbajului. Astfel, felul de a se exprima al lui Dumnezeu ramane materia, iar existenta in intregimea ei este o iradiere a Fiintei supreme. Stiu ca nu e nimic nou in asta si ca e un enunt care circula de ceva mai bine de 2000 de ani, e insa foarte util in clarificarea intelegerii mele. Nu sunt de acord cu Berkeley atunci cand vorbeste de vointa lui Dumnezeu, pentru ca a avea vointa presupune lipsa atotputernicei.

Tonul cu care s-au incheiat discutiile a fost anecdotic, degenerand inspre intrebarile fundamentale ale filosofiei. S-a criticat Russell si s-a laudat Coppleston in privinta cunoasterii istoriei filosofiei, iar Mircea Flonta a spus ca filosoful, creatorul de filosofie, este de multe ori mai putin erudit decat profesorul de filosofie. Este o clarificare necesara si asta, intre filosof si profesor de filosofie.

Am plecat cu promisiunea unui nou colocviu anul viitor, legat de David Hume si de implinirea a 250 de ani de la publicarea Principiilor Morale ale scotianului. Daca se sar tot cate 50 de ani o data, oare despre ce sa va vorbi in 2016?

Time's a wastin'

Aston Villa - Manchester United 2-2 (A. Young pen. '72, Albrighton '76 - Macheda '81, Vidic '85), Barclays Premier League 2010-2011 Matchday 13, 2010-11-13, Villa Park, Birmingham

Parca in fiecare sezon Villa par o echipa mai putin amenintatoare decat in anii trecuti, si totusi de fiecare data reusesc sa se strecoare pe-acolo pe sus, prin zona locurilor de Europa League. Totusi, anul trecut vedetele lor erau vedetele ligii (Ashley Young, Milner, chiar Dunne, poate si Agbonlahor), iar O'Neill parea tot timpul sigur pe ce face si fiecare punct pe care il pierdeau arata a exceptie mai degraba decat a regula. Anul asta, fara O'Neill, cu o iesire rusinos de devreme din Europa League si cu un inceput de sezon in care nu s-au regasit, Villa pareau sortiti sa piarda trenul de Europa. Dar usor-usor Houllier incepe sa-si faca simtita prezenta si deja a descoperit un fotbalist cu mare potential in persoana lui Albrighton, aflat azi la al doilea gol in 3 meciuri.

Asa se face ca United, desi au presat inca de la inceput si desi au inceput cu doua varfuri, au fost inghesuiti destul de bine intr-o prima repriza in care Villa a avut nu doar doua bare, ci si ocaziile mai clare. Iar Berbatov n-a vrut sa anuleze aspectul asta al reprizei, sutand pe langa dintr-o pozitie excelenta in ceea ce a fost cea mai buna dintr-o serie destul de scurta de ocazii ale diavolilor.

Altfel, o repriza destul de neremarcabila, iar baietii de la Daily Mail deja se pregateau sa recicleze din titlurile de la meciul cu City, titluri in care "Boring" ar fi fost scris cu litere groase. Numai ca, dupa vreo ora de lalaiala vanduta drept fotbal, cineva a hotarat - si pe buna dreptate - ca oamenii care au venit astazi pe Villa Park merita ceva mai mult pentru biletele pe care le-au platit. Treaba s-a transmis in teren si imediat s-au luat masuri. Prima, penaltyul care n-a fost.

E adevarat, felul in care Agbonlahor l-a depasit pe Vidic merita un gol, dar dupa ce a pasat, mie mi s-a parut ca Wes Brown a incercat doar sa se interpuna intre Young (care venea din spate) si minge. Contactul a fost inevitabil, dar Young a fost cel care a atacat. Au cazut amandoi, iar la viteza cu care se desfasoara lucrurile, Mike Dean avea justificare pentru orice decizie. A hotarat penalty pentru Villa, si un 1-0 care prefigura prima infrangere a sezonului.

Se prefigura chiar o infrangere urata cand Albrighton a facut 2-0 4 minute mai tarziu, la un contraatac de toata frumusetea al gazdelor. Saracul Wes Brown... m-am bucurat pentru el la inceputul meciului, mi se pare ca merita mai multe sanse pe postul de fundas dreapta decat pustiul Rafael, prea indragostit de atac si cu suficient timp sa-si rafineze jocul. Numai ca astazi, ambele goluri primite au venit pe tura lui. El a acordat penaltyul si tot el l-a lasat foarte, foarte usor pe Ashley Young sa trimita o centrare in careu la capatul caruia Albrighton, scos din offside de Brown, a aparut excelent in spatele lui Rio si a impins mingea in poarta goala.

Daca s-a fi terminat 1-0 din penaltyul lui Young, mi-as fi spus ca o decizie gresita de arbitraj nu e niciodata o scuza. United ar fi trebuit oricum sa inscrie, iar cine joaca la 0-0 merita sa piarda intotdeauna.

United insa a inceput sa joace abia dupa 2-0. Poate ar fi bine sa inceapa meciurile cu handicap, pentru ca echipa din ultimul sfert de ora a aratat atat de diferit fata de cea din primele cinci incat daca n-ar fi fost fetzele jucatorilor, se putea crede usor ca-s altii. Iar astia din ultimul sfert de ora au inceput sa atace pe toate partile, in toate felurile, si sa caute poarta cu pofta unui pradator hamesit.

Primul a gasit-o Macheda cu un sut de la 20 de metri. Exterior, mingea s-a dus spre vinclu si a intrat in poarta foarte aproape de bara. Un nume pe care Brad Friedel il uraste, Federico Macheda.

Probabil vreun contract de publicitate dubios stipula ca golurile sa vina doar in pachete de doua in interval de cinci minute, pentru ca la patru minute dupa golul lui Macheda, Vidic a egalat cu o lovitura de cap din careu. Centrarea a venit din actiune, pe faza cursiva, si chiar daca mingea a intrat in poarta pentru ca Friedel a fost obturat de proprii fundasi, Vidic merita laudat pentru felul in care a aparut in careul adversarilor pe faza de actiune.

Probabil e printre cele mai mari cosmaruri din fotbal, sa te aperi in fata lui United in ultimele minute de joc. Dupa golul lui Vidic, scenariul previzibil indica o victorie in minutele de prelungire, mai ales ca au fost 5. Dar Villa a stiut sa negocieze destul de bine cele 10 minute ramase, reusind sa salveze un punct din cele 3 care pareau doar cu putin inainte deja adjudecate. Mai mult, au si terminat meciul in atac, chiar daca unul mai mult la trecerea timpului decat la obtinerea victoriei.

Chiar daca pana la urma au fost 4 goluri, meciul a fost spectaculos si memorabil iar United ramane neinvinsa, rezultatul nu prea ajuta campania pentru titlu. Chelsea are maine sansa sa se duca la 6 puncte distanta. Ceea ce e cam mult.

Interesanta declaratia lui Ferguson de dupa meci: "Inca cinci minute si-am fi castigat."

Normal, United nu pierde niciodata.

Rodrigo Diaz de Bolivar

Gabriel Garcia Marquez - Generalul in labirintul sau, Editura RAO, Colectia Opere XX, Bucuresti, 1996

Traducere de Mihaela Dumitrescu dupa El General en su laberinto, 1989

Am tot incercat sa imi dau seama ce urmareste Marquez cu cartea asta.

Evident ca pentru el, care e columbian, numele lui Bolivar are o rezonanta cu totul diferita decat pentru mine. Pentru clarificare, asadar, cateva vorbe despre ce insemna pentru mine Simon Bolivar inainte de a citi cartea asta:

Pentru mine, Simon Bolivar e un nume imens, care ar trebui tatuat cu litere ingrosate pe toata suprafata Americii de Sud, intre Capul Horn si Istmul Panama. Un vizionar, un progresist, un mare luptator, erou si figura legendara, Bolivar a fost unul dintre cei binecuvantati de soarta cu forta de a smulge gloria din mainile istoriei, plecand de la nimic si ajungand la nemurire pe un drum care a presupus calcarea in picioare a unuia dintre cele mai infricosatoare imperii care au chinuit vreodata pamantul.

Aportul adus de carte la aceasta imagine e mai degraba indirect, prin documentarea enciclopedica pe care am facut-o paralel cu lectura propriu-zisa. Ma asteptam, evident, ca acest nimb ilustru sa fie estompat de contextul istoric, de amanunte ignorate, de miscari geopolitice obscure etc., cum se intampla de obicei. Ei bine...

O privire sumara in biografia personajului aseaza un mare semn de egalitate intre ea si istoria moderna a unei mari bucati din continentul sud-american. Bolivar, se pare, chiar a fost unul din acei extrem de putini oameni care au gasit iesirea de sub opresiunea vremurilor. Un fel de Cid modern pe care doar fierbanteala sangelui sud-american atat de amestecat si micimea oamenilor l-au impedicat sa adauge durabilitate marii opere politice pe care a imaginat-o: o America Latina unita.

Ce face in plus Marquez este sa adauge acestei figuri o dimensiune romantica. Acvafortele e la el acasa, romanul e o mare definite a acvafortelui: Bolivar, imbatranit inainte de vreme, cazut in dizgratie si bolnav, mergand doar cu cativa pasi inaintea propriei morti e singurul care straluceste in roman. Figura lui e atat de masiva, atat de clar conturata si atat de stralucitoare incat pare ca devine aproape o povara pentru corpul imputinat pe care Bolivar il poarta spre ultima destinatie. O serie intreaga de personaje se perinda prin fata generalului, dar nimeni nu reuseste sa capteze atentia, nimeni nu merita prea multa cerneala intr-o poveste cu o curgere altfel destul de lenta. Personaje fara indoiala importante, atat in viata lui Bolivar cat si in istoria teritoriilor bolivariene, prieteni sau dusmani, toti sunt cernuti de sita istoriei. Totusi, ca intr-un tablou cristic, daca ne uitam cu atentie, exista la baza imensei figuri centrale doua siluete ce se disting din multime: Jose Palacios si Manuela Saenz.

Ambii sunt arhetipuri, ca si cum autorul ar fi fost prea ocupat sa le mestereasca si lor o personalitate si ar fi folosit modele prefabricate. Personal, ma apropii afectiv mai mult de Jose Palacios. Valetul devotat, dezumanizat prin identificarea cu nevoile stapanului, dar tocmai prin asta atat de uman. Fidelitatea e o mare virtute, iar supunerea e o lectie din care niciodata nu am invatat destul. Jose Palacios le are pe amandoua. Isi cedeaza opinia si vointa si primeste la schimb evitarea toanelor generalului si accesul in straturile cele mai profunde ale sufletului stapanului lui. E un schimb bun, dar unul impus de natura lucrurilor, nu un rezultat al negocierilor intre doua parti. Jose Palacios accepta si acest targ cum accepta orice, cu acel maiestuos "Ce gandeste stapanul, numai dansul stie." si isi asuma si un rol aditional de confident, de supapa a frustrarilor unui om cu care istoria a fost nedreapta. Mi s-a parut punctul culminant al actiunii acela in care Jose Palacios este pentru prima data hotarat si foarte radical: atunci cand generalul il include in testament si ii lasa o suma mare de bani cu sentinta ca "Asa e drept", Jose Palacios isi dezvaluie esenta: "Drept e sa murim impreuna".

Manuela Saenz e aproape opusul. Femeia puternica si hotarata, amanta care il domina pe cel nascut sa domine, Manuela apare doar episodic si ramane o prezenta spectrala, de fundal, fara sa-si piarda prin asta din autoritate. Ea e cea care se lupta cu toti adversarii generalului atunci cand acesta e coplesit de lupta cu propriile slabiciuni.

Si in afara lor, Bolivar. Mare, umpland tabloul si construind o antiteza cu el insusi care se

constituie in principala intriga a romanului. Am putine indoieli ca Marquez are pentru Bolivar mai putin respect decat ar fi rezonabil sa aiba. Exista un respect latent, relevat prin formula folosita pentru a-l numi pe Bolivar pe tot parcursul cartii: generalul. Evident, Simon Bolivar a fost mult mai mult decat pur si simplu "general", dar asta e apelativul la care autorul, asemenea soldatilor din anturajul personajului, se sfieste sa renunte. Astfel ca "general" devine pana la urma un atribut care reuneste intreaga paleta de calitati pe care le are un om care se masoara cu istoria. E o forma de respect minimala, dar cu atat mai valoroasa.

In afara ei, doar deconstructie si demitizare. Toate esecurile lui Bolivar, toate neajunsurile lui sunt detaliate pe indelete, aproape savuros. Asta m-a facut sa ma intreb care este de fapt mesajul din spate. Generalul e in dizgratie, urat de cei pe care i-a eliberat, bolnav, evitat de dusmani si de prieteni deopotriva, neputincios, irascibil, curvar si nesuferit. Fiecare tablou, fiecare etapa a ultimei lui calatorii pare o lovitura de ciocan pe care Marquez o da cu forta in imaginea generalului din constiinta comuna. Stilul pare de un obiectivism mimat, asemenea jurnalistilor de tabloid, cu opriri lungi asupra celor mai mici neajunsuri comportamentale justificate de scuza rigurozitatii informatiei.

Am navigat greu printr-o curgere lenta a naratiunii pe parcursul celor 250 de pagini si m-am uitat cu uimire la aceasta imagine pe tot parcursul lor: un om marunt in lupta cu un colos neputincios, fiecare crezandu-se victorios, fiecare neputincios in sistemul de referinta al celuilalt. Pana cand, in final, la multumiri, si la doar cateva randuri dupa ce noteaza moartea lui Bolivar ca un fapt divers, Marquez ofera o posibila cheie de lectura: "Mai mult decat gloria personajului ma interesa atunci fluviul Magdalena...". Sa fi fost totul o mare inscenare, deci? Sa ne fi pierdut vremea uitandu-ne la personaj, cand de fapt fundalul ar fi trebuit sa ne intereseze? Marquez asa zice.

Ei bine, dupa cartea asta, despre domnul Marquez raman cu o parere mai proasta decat inaintea ei. Judecat dupa asta si dupa Despre dragoste si alti demoni, mi se pare ca Marquez nu-si merita faima, si cu atat mai putin nobelul. E posibil sa ma insel, e posibil sa ratez esenta, mai ales ca toata lumea ma indreapta spre Toamna patriarhului sau Veacul de singuratate, dar e posibil sa nu-i mai dau sansa reabilitarii celui care m-a plictisit vreme de doua romane.

Intr-un fel intortocheat, despre Bolivar raman cu o parere mai buna, iar daca asta e intentia autorului, trebuie sa-i recunosc cel putin ingeniozitatea metodei. Sa ma edific cred ca mai e nevoie de cel putin inca o lectura pe care o vad insa ca foarte improbabila.

Extrasele:

"... nepasarea lui nu era nici inconstienta, nici fatalism, ci trista certitudine ca ii era scris sa moara in patul sau, sarac si gol, nemangaiat de recunostinta poporului."

"[Jose Palacios] Nu stia nici sa scrie, nici sa citeasca si refuzase sa invete cu argumentul simplu ca nu era intelepciune mai mare decat a boilor."

"nu sistemele politice, ci excesele lor sunt cele care dezumanizeaza istoria."

"[Dragostea] E ca si cum ai avea doua suflete in acelasi timp."

"In graba de a-si satisface nevoile amoroase, era in stare sa schimbe fata lumii numai ca sa mearga si sa se intalneasca cu ele. Odata satisfacute aceste nevoi, ii era de ajuns iluzia de a le regreta in amintire, daruindu-li-se de departe prin scrisori pasionate, coplesindu-le cu cadouri ca sa nu fie dat uitarii, dar fara a-si lasa macar o particica din viata in voia unui sentiment ce aducea mai degraba a vanitate decat a iubire."

"tot ce-am facut a fost numai cu scopul ca acest continent sa fie o unica tara independenta, si aici nu m-am contrazis niciodata si n-am avut nici o ezitare. [...] Restu-i vacs!"

Legea morala din mine de 0.5

Bucharest Conference in Applied Ethics 3rd edition, 2010 "Legislating Ethics", 2010-10-30, Amfiteatrul Mircea Florian, Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucuresti

Conferinta de etica aplicata de la Facultatea de Filosofie e un eveniment anual ajuns in 2010 la a treia editie in spatele caruia sta, dincolo de organizatiile universitare si para-universitare cu nume pompoase, Cristian Ducu. Conferinta isi propune sa reuneasca eticieni europeni (desi pana acum totul a ramas in granitele nationale, fapt care are anumite avantaje si care lasa nejustificata folosirea intensiva a limbii engleze in documentatia evenimentului) si sa gaseasca solutii la diverse probleme din campul implementarii eticii in diverse sectoare ale societatii.

Anul trecut am asistat integral la ce s-a intamplat acolo, anul asta am apucat sa ajung doar sambata, in a doua zi, cand am ratat prima prezentare si pe ultimele doua. Din ce s-a intamplat vineri, imi pare foarte rau ca am ratat prezentarea lui Ion Copoeru, de care mi-a placut foarte mult cu o saptamana in urma, la colocviul "Fenomenologie si etica", si pe cea a lui Daniel Nica, "A Kantian Model Of Applying the Moral Law", pentru ca dupa titlu pare un subiect destul de interesant. Imi pare rau ca nu l-am prins de la inceput pe Constantin Stoenescu, pe care il tin minte de anul trecut, cand a prezentat o sinteza extrem de documentata si totodata extrem de concisa despre sustenabilitate, dezvoltare durabila si sustinerea lor la nivel supranational. La un moment dat s-a vehiculat ideea ca or sa apara podcasturi, dar n-am vazut pe nimeni filmand si, tot din experienta anului trecut, nu sunt prea increzator ca lucrarile or sa se regaseasca macar scrise pe site la un moment dat. In tot cazul, in cele ce urmeaza o sa vorbesc despre ce-am auzit acolo si mai ales despre ce-am inteles din ce-am auzit. Vedem la final cum o sa arate.

Asadar, topit si putin de lene, am ajuns sambata dimineata cu o usoara intarziere, doar la timp cat sa-l aud pe Constantin Stoenescu povestind despre cum in Barcelona este obligatorie recomanarea valabila pe tot teritoriul UE pentru constructiile noi de a folosi doar surse de energie sustenabile (solara) pentru a incalzi apa folosita.

A urmat Imre Ungvari Zrinyi cu o prezentare destul de generala, despre complexitatea reglementarii etice in afaceri. Ideea de baza a fost ca realitatea intrece in complexitate capacitatile reglementative ale legilor si ca, pentru a avea un cadru socio-economic etic e nevoie in primul rand de initiativa voluntara a tuturor celor implicati de a adera cu convingere la valorile etice ale societatii. S-a spus ca orice lege e eludabila si ca sanctiunea juridica nu poate inlocui mecanismele de sanctionare ale moralei, concluzia fiind ca nu totul se poate rezolva cu o lege si ca legile au limitarile lor - mai apasate decat in alte domenii - cand vine vorba de etica.

Pentru mine, am mai retinut o perspectiva foarte interesanta asupra aplicarii acestei idei in liberalism si in sisteme politice etatiste: in liberalism, statul asigura un cadru legislativ destul de general, lasand libertate pietei sa functioneze dupa propriile-i mecanisme de auto-reglare. Interventia statului e minimala, doar in situatii de criza, dar va fi de fiecare data o interventie foarte energica tocmai pentru asta. Reiese asadar un stat puternic, dar nu foarte prezent in viata publica. Atunci cand statul intervine prea mult, ca in cazul supra-regularii, de exemplu, si cand legile incep sa vizeze zone tot mai inguste ale pietei atat statul cat si piata vor fi incorsetati de acest cadru legislativ si nu se mai pot desfasura in conditii optime. Astfel statul va fi omniprezent, dar de fapt incapabil sa rezolve probleme, pentru ca libertatea de actiune ii e extrem de mult ingustata de un cadru legislativ prea rigid.

Maria Cernat a vorbit despre neajunsurile peer-reviewurilor in mediul academic. Un subiect care nu neaparat ma priveste sau ma intereseaza, dar o prezentare foarte exhaustiva si cateva semne de intrebare ridicate la adresa unui sistem care la prima vedere functioneaza. De ce articole trimise initial cu nume irelevante sunt respinse pentru ca mai apoi aceleasi articole semnate de un nume cu notorietate sa fie primite? Cum e posibil ca cercetari cu rezultate falsificate intentionat sa treaca de un peer-review?

Am retinut 3 idei punctuale:

- un domn, Tom Abate, a spus ca pacatele academismului sunt invidia, favoritismul si plagiatul. Toate trei pot fi adresate in primul rand etic, asa ca suntem in locul potrivit.

- o idee generala despre confidentialitate: prin faptul ca ii protejeaza pe cei anonimizati apare efectul nedorit al anularii responsabilitatii. In lipsa responsablitatii, cei protejati de confidentialitate au sansa sa actioneze arbitrar. Sunt demult de acord ca atata timp cat nu cauzeaza prejudicii, confidentialitatea ar trebui suprimata si ca de mult ori are mai degraba efecte negative.

- o foarte interesnata idee epistemologica a oferit Ion Copoeru: peer-reviewul este intraparadigmal. Adica atata timp cat lucrarea e evaluata de cei care activeaza in domeniu, acestia se vor ghida in primul rand dupa normele in vigoare. Apare in felul asta o tendinta de uniformizare si de conformism in evaluare si, in timp, si in cercetare, iar teoriile revolutionare nu vor trece niciodata de peer-review. Revolutiile stiintifice, asadar, nu-si gasesc locul intr-o structura peer-review.

Monica Dimitriu de la Asociatia Nationala a Functionarilor Publici a vorbit despre implementarea principiilor si normelor etice in sectorul public. Titlul temei in sine are conotatii umoristice, dar Monica Dimitriu a incercat sa sustina teza cu entuziasm si hotarare. As zice ca mai degraba a esuat, dar cu o asa teza ar fi esuat si Cicero. Prezentarea a fost de fapt avocatura pentru buna functionare a sectorului public. Pentru un avocat, mi se pare o provocare comparabila cu a-i apara pe cei judecati in Procesul de la Nurnberg. "Sigur, a omorat trei oameni cu sange rece, dar toti vecinii spun ca are un caracter ireprosabil." Cifre care arata catastrofal, si care de fapt sunt usor inflorite, pentru ca realitatea e intotdeauna mai proasta, asta a fost un aspect. Apoi, ofiterul de etica (ar trebui sa fie 4300, sunt vreo 2000 din care 50-70% functionali) in sectorul public are atributii mai degraba juridice, de consilier legal, si executive, de raportare a diverse statistici si nu are nici un fel de pregatire sau expertiza etica. S-a facut multa galagie in partea de intrebari, fiecare incercand sa vorbeasca despre cate un alt defect al sistemului public romanesc. Relativ normal, sunt foarte multe de spus. Concluzia a fost, ca mai de fiecare data cand vine vorba, ca in Romania legile sunt proaste si nu se aplica, iar cand se aplica, se aplica prost.

Un aspect pozitiv totusi e ca exista cineva interesat sa faca lucrurile sa mearga mai bine in domeniul asta. Altfel nu gasesc nici o justificare pentru prezentarea asta. Am mai invatat o distinctie operativa importanta: functionar public este doar acela care are in atributii exercitarea puterii publice, nu si asa-numitul personal contractual, care executa doar functii logistice.

A urmat Cristi Ducu, alaturi de echipa lui de cercetare (coincidenta sau nu, numai fete :p) cu doua prezentari, rezultatele partiale ale unui proiect ceva mai amplu care incearca sa determine cat de bine functioneaza codurile si comisiile etice in diverse sectoare ale vietii publice romanesti si mai apoi europene. Vizate in cele doua prezentari au fost universitatile si spitalele, iar rezultatele ar fi si ele de tot rasul daca nu ar exprima o realitate de-a dreptul tragica. O sa sar peste cifre si detalii, aproape sigur prezentarea o sa fie online pe undeva la un moment dat. O sa spun doar ca mi-a dat ideea sa vad cat de functional e codul etic al USH. La prima vedere, fata de cazurile din studiu, USH sta destul de bine. O sa urmaresc rezultatele raportului sa vad cum au fost evaluati si de ochiul hiper-critic al echipei Centrului de Cercetari in Etica Aplicata. Inca doua idei: o regula morala are mecanisme de impunere mai puternice decat o regula juridica si faptul ca intotdeauna trebuie implicate in stabilirea codurilor etice toate partile cointeresate. De exemplu, in bioetica, eticieni, doctori si prelati ar trebui sa se aseze cu totii la discutii pentru a analiza problemele ce apar din cat mai multe unghiuri.

O concluzie prefigurata de rezultatele preliminare prezentate ar fi ca atat codurile cat si comisiile de etica din Romania sunt in general disfunctionale pentru ca sunt doar niste forme importate in urma recomandarilor europene, iar documentele si institutiile din piata nu au aparut organic, ca urmare a unui dialog firesc intre toti stakeholderii. Rezulta o desfasurare a acestor forme deloc adaptata la realitatile locale, si in consecinta ineficienta. Asta se intampla pentru ca exista mari carente la nivel informational, educational si financiar, in ordinea asta.

A urmat un moment publicitar, cu Olivia Franculescu, reprezentant HR Club. Interesant de stiut ca exista si cu ce se ocupa HR Club, interesant si de aflat despre primul manual de bune practici in resurse umane din Romania. Asta a fost singurul punct al prezentarii cu iz mai degraba publicitar. Am fost in schimb impresionat de buna pregatire si siguranta de sine pe care Olivia Franculescu a afisat-o in partea de intrebari si discutii.

Am retinut doua idei, deloc noi sau revolutionare, dar confirmate inca o data de cineva care a relevat o buna pregatire in piata de munca romaneasca si care a parut in toate momentele sa stie foarte bine despre ce vorbeste: stilul "hands-on", obsedat de control, al managerilor romani, probabil sechela a unei functionari a statului roman intr-o structura autoritarista si ierarhizata vertical foarte strict si evolutia proceselor de recrutare inspre pretuirea din ce in ce mai accentuata a asa numitelor "soft skills", trasaturi ce tin mai degraba de caracter si comportament decat de pregatirea profesionala.

Sesiunea de dupa-amiaza a debutat cu o sinteza a standardelor CSR existente focalizata pe aspectele etice ale acestora. Mihaela Constantinescu de la UB a fost cea care a prezentat-o, si a fost suficient de clara incat sa pot sa aflu si sa inteleg mai multe lucruri despre standardele internationale. Principalul standard discutat a fost Social Accountability 8000 (SA8000:2008), unul care pare nu doar extrem de functional, ci si foarte bine patruns in piata romaneasca. Evident, asa o veste buna nu putea veni fara anumite nuantari: in primul rand, SA8000 acopera niste norme foarte generale si asigura in primul rand conformitatea cu declaratia drepturilor omului; apoi, ea este adoptata pe scara larga in Romania pentru ca toate companiile de constructii care vor sa participe la licitatii publice trebuie sa aiba certificarea SA8000. Am observat o usoara dezamagire a autoarei fata de ceea ce urmeaza sa fie ISO26000, iar la sfarsitul prezentarii a ramas o "intrebare deschisa": de ce nu exista un standard de etica la nivel ISO? Dupa parerea mea este o tara, chiar daca una absolut justificabila, a oricarei bresle sa incerce sa-si justifice meseria. Evident ca la o reuniune de eticieni toti vor cadea de acord asupra necesitatii si importantei eticii. Fara sa incerc sa neg aceasta importanta, personal mi se pare ca un cod etic si un comitet de etica pot functiona foarte bine si in baza unor standarde care prind aspectele etice doar ca domeniu conex. Mandria profesionala probabil nu-i lasa pe eticieni sa subordoneze etica CSR-ului, dar continui sa nu inteleg de ce uneori oamenii se cramponeaza in terminologii in momentul in care exista posibilitatea sa se atinga aceleasi scopuri cu aceleasi mijloace, doar ca numite diferit. Sunt nerabdator sa citesc si eu faimosul ISO26000, dar am senzatia ca poate foarte bine sa fundamenteze functionarea unui comitet de etica.

Poate cea mai revolutionara teza a zilei i-a apartinut lui Emanoel Roman, tot de la UB. Plecand de la ideea ca reglementarea etica poate fi un obstacol in calea cercetarii si a inovatiilor, cu exemplele concrete ale cercetarilor legate de celulele stem care au migrat din America in China din cauza reglementarilor, Emanoel Roman ataca destul de dur comitetele de etica si regularile etice punand in discutie eficienta si justificarea economica a lor. Sa faci asta la o reuniune de eticieni e echivalentul academic al mersului in galeria lui Rapid in tricoul Stelei. Evident ca dupa ce a trecut uluirea au inceput protestele, dar s-a ajuns pana la urma la o idee fructuoasa: etica departamentelor de etica. Ca oriunde, si in departamentele de etica pot aparea foarte usor practici nocive (solicitari nejustificate de fonduri, favoritisme etc.) care trebuiesc prevenite prin anumite coduri de bune practici trans-organizationale. Apare aici o serie regresiva (cine are autoritatea de a numi eticieni, cine are autoritatea de a oferi autoritatea de a numi eticieni etc.) care a ramas pe cat am inteles deschisa si care poate fi dejucata printr-un transfer circular al autoritatii etice, pentru ca pana la urma societatea este cea care isi defineste morala in functie de setul ei de valori, iar eticianul nu este in fapt decat cel care coaguleaza aspiratiile societatii intr-un set de reguli scrise.

Tot in urma acestei prezentari mi-am dat seama de un lucru foarte important: cand vorbim de etica economica sau de CSR trebuie sa plecam de la premisa extrem de clara ca ele trebuie sa aduca un beneficiu competitiv organizatiilor care le integreaza si le aplica. Un beneficiu de preferinta cat mai masurabil. Morala isi are radacinile in constiinta. Dar organizatiile economice nu au constiinta pentru ca sunt construite in cu totul alt stil fata de indivizi, si nu putem deci sa le pretindem sa actioneze conform imperativului moral. Valoarea esentiala a unei organizatii economice e profitul, asa ca orice activitate care nu incurajeaza obtinerea de profituri pentru organizatie este disfunctionala.

Aici am facut o pauza. Cele de mai sus sunt scrise marti, la 3 zile dupa conferinta. Acum e sambata, a trecut deja o saptamana iar ecourile au inceput sa se raceasca in mintea mea. Dar o sa inchei in seara asta articolul cu descrierea ultimelor trei prezentari la care am asistat, atat cat mi le mai amintesc. E greu pentru oricine sa decida care parte din BCAE10 a fost mai interesanta, dar aceste ultimele 3 ar fi cu siguranta sus in orice top de genul asta.

Dupa Emanoel Roman a urmat domnisoara Diana Constantinescu, cu afiliere universitara la University College London, care a vorbit despre pregatirea morala a membrilor comisiilor de etica, in numele ei si al tatlui ei, Mircea Constantinescu, profesor la USH.

Diana Constantinescu, in spiritul afilierii ei universitare, a demonstrat o vocatie oratorica deosebita si o filiatie vest-europeana a retoricii. Printr-o singura miscare, o gluma cuminte si bine plasata, a anihilat dezavantajul varstei (25 de ani) si a si reusit sa-si destina publicul si sa-l aduca pe lungimea de unda potrivita pentru receptare.

Prezentarea, desi ar fi trebuit sa aiba ca principala problematica etica eticienilor, s-a concentrat in special pe o paralela intre functionarea sistemului de etica aplicata din societate si o structura juridica, mult mai bine patrunsa in societate si cu o functionare mult mai exact determinata.

O distinctie importanta oferita de aceasta prezentare a fost aceea intre "pregatit" si "potrivit", bazata pe teoria aristotelica a virtutilor judecatoresti. Se pare ca Aristotel ar fi facut distinctia intre virtutile morale, innascute, si virtutile intelectuale, formate prin educatie si practica. Astfel, in descoperirea eticienilor, ca si a judecatorilor, trebuie folosite atat un proces de selectie - pentru a-i determina pe cei "potriviti", cat si unul de educare si practica, pentru a-i transforma in eticieni, respectiv judecatori "pregatiti". A urmat exemplul unui sistem care functioneaza, cel din Marea Britanie, si lauda acelor "behavioral skills" (abilitati comportamentale ?) si cateva metode propuse de pregatire a eticienilor (structuri institutionale, private, non-guvernamentale sau universitare).

Acel reality-check cerut si direct, prin vocea Dianei Constantinescu, si indirect, prin totul optimist al prezentarii, n-a venit, e foarte posibil ca audienta sa-si permis o reverie generala de cateva minute si sa ramana la a-si imagina o lume posibila in care etica e implementata cum trebuie si functioneaza.

Personal, am mai retinut o distinctie utila: aceea intre judecator, arbitru si mediator. Diferentele se pot googali, e important de stiut ca sunt lucruri diferite. Si e de retinut si etimologia lui "arbitru", de la latinescul "arbiter", compus din "ad" (la) si "baetere"(a veni), ceea ce-l transforma pe arbitru intr-un fel de martor activ.

Ultima parte a conferintei a fost deschisa de Emilian Mihailov, care a vorbit despre malpraxis, legalism, Wittgenstein si legatura dintre ele. Ideea de plecare a fost aceea ca acuzatiile de malplaxis ii vizeaza in proportie mult mai mare pe doctorii ai caror pacienti au fost nemultumiti, cauza nemultumirii tinand de obicei de motive extramedicale (aroganta, ignoranta etc.) si ca aceasta este o problema care se poate adresa etic.

Una din concluzii, probabil cea mai interesanta, a fost ca nu exista o legatura directa intre incalcarea unei reguli si sanctiune. Daca ar exista, spune Emilian Mihailov, nu ar mai avea sens conceptul de iertare.

Desi ideile puse in discutie au fost utile pentru problematica, impresia mea a fost ca Wittgenstein a fost bagat in prezentare mai mult dintr-o afinitate a autorului decat din necesitatea argumentarii. Iar strafulgerarile de intelepciune ale lui Wittgenstein, in orice context, sunt binevenite. Iata doua:

*"Pentru a stabili o practica nu ajung doar reguli si este nevoie si de exemple. Regulile noastre lasa portite de scapare si practica trebuie sa vorbeasca pentru ea insasi. " (Despre certitudine)

*"Rezolvarea situatiilor reale este adevarata problema filozofica." Chiar daca asta suna ciudat pentru un antiproblemist ca Wittgenstein, esenta zicerii ii surprinde destul de fidel conceptia despre filozofie. Anume ca aceasta trebuie pusa intotdeauna in slujba practicii si ca nu are nici o utilitate in afara ei.

In partea de intrebari s-a elaborat o idee pe care Ion Copoeru a sustinut-o destul de convingator, chiar daca au existat si contraopinii justificate: asa-numita metoda etnografica in etica, aceasta presupunand ca eticianul trebuie sa faca antropologie inainte de a putea emite reguli. E adevarat in contextul in care regulile moralei se bazeaza intotdeauna pe valorile societatii careia i le aplica, dar cat de profunda, cat de durabila, sau cat de radicala trebuie sa fie integrarea antropologica a eticianului, cat de obiectiv trebuie sa ramana si cat de diferita de propria-i structura psiho-sociala poate fi societatea pe care ar putea avea calificarea morala sa o directioneze etic raman probleme deschise.

Ultima prezentare la care am asistat a fost probabil cea mai spectaculoasa. Liviu Raducan de la NCH Advisors, un om care mi-a starnit admiratia anul trecut, cand a avut un rol mult mai important in desfasurarea BCAE09, a lasat de data asta locul teoreticienilor, venind cu un singur studiu de caz, aproape de final. Tema dezbatuta a fost creativitatea in opozitie cu disciplina. Trecand peste remarca amuzanta de la inceput ("Eu n-am pregatire filosofica, n-am inteles mai nimic din ce-au spus antevorbitorii mei."), prezentarea ipotezei de lucru a fost scurta, dar extrem de concisa: companie exclusiv online mica (6-10 angajati), lidera pe segmentul ei de piata si cu cashflow pozitiv, cumparata de o companie mai mare care a apelat la NCH Advisors in momentul in care s-a pierdut pozitia de lider pe segmentul de piata. Problemele erau in primul rand disciplinare si organizatorice (program haotic, lipsa de comunicare, posturile neacoperite in caz de absenta a titularului etc.) iar solutiile... s-au dovedit a fi greu de gasit pentru cei din sala. Nimeni n-a indicat cursul actiunii care s-a intreprins de fapt, si care probabil a avut succes, din moment ce acest caz a fost ales pentru prezentare. Abordarea a fost bine elaborata (s-a intreprins mai intai un studiu al valorilor companiei), dupa care s-a trecut la implementarea unui cod etic care, cu toate neajunsurile, a avut un rol hotarator in crearea unei culturi organizationale si a dus la un sentiment de afiliere si de responsabilitate al angajatilor.

Destul despre continutul conferintei. Exista cateva impresii personale pe care vad potrivit sa le adaug aici. Plecand de la o parte din declaratia de valori a conferintei (This is not a fancy event nor a show off meeting for organizations interested in building their image. This is a debate platform for professionals and organizations -- companies, ngos and public institutions -- interested in building a stronger commitment towards integrity and the general welfare), as spune ca o conferinta de acest gen este intr-un fel prizoniera propriului succes. In sensul ca atata timp cat va ramane interesanta si plina de continut, nu va reusi sa atraga un public prea larg si, in consecinta, nici prea multe companii. Cred ca va mai dura ceva vreme pana cand organizatiile romanesti sa aiba o viziune de dezvoltare atat de evoluata incat sa includa etica organizationala in planurile de afaceri. Iar primii parteneri corporatisti vor fi atrasi fara indoiala de interese de PR mai mult decat orice altceva. Am vazut ca tendinta oamenilor de etica si CSR este de a descalifica PR-ul, comunicarea si publicitatea ca domenii cu reflectare directa in productivitatea companiei si deci, implicit suspicioase. Mi se pare o conceptie nociva, pentru ca risca sa izoleze domeniile implicarii sociale fara ca macar sa incerce sa le integreze, intr-un fel sau altul, structurilor organizationale romanesti.

Nu-mi suna in nici un fel bine asocierea cu Dinu Patriciu. Oricat de important ar fi sprijinul Fundatiei Dinu Patriciu si oricat de dezinteresat, urmatorul pas pe care l-ar face este politizarea. Este felul in care Dinu Patriciu intelege sa faca afaceri, si este un fel profund gresit, care ar trebui aratat cu degetul de BCAE, nicidecum atras ca partener. E posibil sa nu am toate datele, dar am invatat ca e mai bine sa raman suspicios cand e vorba de nume ca al lui Dinu Patriciu.

Apoi, o chestiune care ar trebui adresata daca aceasta conferinta va creste in amploare este, cred, etica dialogului. Moderatorii au fost blanzi, si probabil n-ar fi putut fi altfel avand in vedere ca majoritatea sunt colegi. Dar asta a dus la prelungirea excesiva a perioadelor de intrebari si discutii, de multe ori fara vreun beneficiu vizibil. Si a fost deranjant ca de multe ori vorbitorii au tinut mai degraba sa-si expuna puncte de vedere decat sa clarifice sau sa dezbata aspecte ale prezentarii la care tocmai asistasera. E suprinzator ca intr-o sala plina de eticieni e posibil ca oamenii sa-si fure randul la cuvant, sa-si suprapuna vocile si sa foloseasca drept instrument de a se face ascultati ridicarea vocii.

Dar chiar daca nota in care inchei e una negativa, parerea mea despre eveniment este in continuare una foarte buna, si astept cu multa nerabdare editia viitoare. Pentru cei interesati, chiar si foarte vag, de etica, e o recomandare calduroasa. Sunt multe de invatat.

Love will find away

Stoke City - Manchester United 1-2 (Tuncay '81 - Hernandez '27 '86), Barclays Premier League 2011, 2010-10-24, Britannia Stadium, Stoke-on-Trent

United obtine prima victorie in deplasare din sezonul asta, in timp ce Chicario arata de ce nici un jucator nu e mai mare decat echipa.

Sigur ca da, cea mai mare poveste a saptamanii trecute in Premier League a fost Wayne Rooney. In mod normal nu prea plec urechea la povestile din presa, fie ea si serioasa, care nu sunt legate strict de 10 ari de gazon si-o minge. De data asta, insa, a fost altceva. Dupa ce a plecat Ronaldo, United a avut o singura fata, aceea a lui Wayne Rooney. Anti-vedeta perfecta a trebuit sa-si asume rolul de vedeta si unic ambasador al clubului in inconstientul colectiv. Si Rooney a fost la inaltime, luandu-si in serios rolul atat pe teren cat si afara lui si oferind presei mult, foarte mult material de prima pagina, iar consumatorilor mai mult decat suficiente motive de admiratie si barfa. Lupta cu imaginea lui Ronaldo e cu totul si cu totul inegala, dar Rooney aproape ca a castigat-o, cu toate ca in loc de un aspect de baiat frumos, de sange latin si corp de poster, de o tehnica exceptionala si de un talent enorm, englezul nu a avut la dispozitie decat o capacitate incredibila de efort si o sete incredibila de succes.

Dupa plecarea lui Ronaldo, Rooney a dat 34 de goluri intr-un sezon, luptandu-se pentru titlul de golgeter si in Anglia si in Europa pana la final, a fost varf impins, principalul marcator si liderul din teren al unei echipe care avea mare nevoie de asa ceva, a facut un copil si a trecut printr-un scandal mediatic cu prostituate mai mare decat oricare dintre aventurile lui Ronaldo. Si, evident, publicului nu i-a trebuit prea mult sa se indragosteasca de el. Mai mult inca, intotdeauna m-am simtit mai aproape emotional de Rooney si de atitudinea lui de bulldog decat de Ronaldo si aroganta celui caruia zeii i-au dat totul de-a gata.

Si-apoi se intampla asta. Prima data e un zvon de tabloid, cum ca Rooney si Ferguson s-ar fi certat. Sigur ca da, povestile astea apar ca ciupercile dupa ploaie si motivele sa plece cineva urechea la ele sunt putine. Apoi vine povestea cu glezna buna, glezna proasta, dar si ea e subtire. Dupa care, brusc, Wayne Rooney spune ca nu mai vrea sa continue la United. Cand spun "brusc" inteleg ca e ca si cum seara m-as fi dus la culcare ca de obicei, iar in noaptea respectiva comunismul ar fi revenit la putere in Romania si as fi fost arestat pentru activitati subversive pana dimineata. Implicatiile psihologice au fost si ele comparabile. Am fost atat de confuz si de dezorientat dupa acea declaratie a lui Rooney incat singurul lucru de care am putut sa ma agat a fost, ca de atatea ori mai inainte, Sir Alex Ferguson. El stie intotdeauna cel mai bine ce e de facut, iar parerea lui va fi si parerea mea, cu increderea nestramutata ca e intotdeauna cea mai buna. Iar cand Ferguson a spus ca si el e contrariat de Rooney, treburile au devenit univoce. Nu mai era cale de intors, Rooney era de acum ca si plecat in ciuda "usii deschise" care suna mai mult a platitudine de presa, oricum. M-am gandit initial ca asta e ca si cum as pierde un membru al familiei, dar de fapt e ceva mai mutl de atat. E ca si cum as fi fost TRADAT de un mebru al familiei. E o pierdere activa, determinata karmic, nu e un dat de viata. Am fost trist si furios in egala masura, i-am dorit lui Rooney ce e mai rau (sa plece dupa 6 luni fara vreun meci oficial pe bani putini si pe salariu mic la un club care sa mearga din ce in ce mai prost si unde sa fie rau primit - Liverpool parea cea mai buna optiune). Chiar daca nu m-as fi dus in nici un context la el acasa (fiecare are dreptul sa-si distruga viata cum crede de cuviinta, si oricum e posibil ca protestatarii din fata casei lui sa fi fost platiti de The Sun), as fi participat cu siguranta si din tot sufletul la scandarile anti-Rooney de la meciul cu Bursaspor.

Dupa care, in urma unor miscari de culise ce trebuie sa fi avut intensitatea unui razboi, Rooney semneaza un nou contract cu United si isi cere scuze. Un miros neplacut persista, pentru ca scuzele nu rezolva nimic in cazul asta, iar noul contract il face pe Rooney cel mai bine platit fotbalist din lume, ceea ce ridica multe semne de intrebare asupra adevaratelor motive din spatele dorintei de a pleca. Dupa vreo saptamana in care am trecut prin majoritatea emotiilor negative posibile si dupa 2 zile de mestecat intreaga poveste, se impun cateva concluzii.

In primul rand, Rooney nu va mai putea niciodata ocupa acelasi loc in sufletul meu ca pana acum. Sigur, peste cateva sezoane si dupa doar cateva goluri importante, toata treaba asta o sa devina o trivialitate, eventual cu potential de a fi folosita de rivali, dar destul de subtire. Dar cea mai mica dovada de lipsa de loialitate fata de club este o mare pata neagra in dosar. Si pe buna dreptate. Daca eu pot fi loial clubului fara sa am ceva de castigat din asta, dimpotriva, de ce ei, care sunt platiti cu bani foarte multi pentru asta n-ar putea? Roy Keane a avut la un moment dat niste pretentii salariale mai mult decat justificate (faimosul "If it's not a contract I want then I won't sign it. That's not a threat." e scos din context), dar asta i-a stricat imaginea mai mult decat faptul ca i-a rupt piciorul lui Alf Inge Haland. Pe Rio Ferdinand inca il privesc ca pe un mercenar pentru pretentiile salariale pe care le-a avut acum 7 ani, cand a venit dupa suspendarea de 8 luni. Si in nici una din situatiile astea jucatorii nu au declarat ca vor sa plece. Nu spun ca jucatorul n-are dreptul sa ceara mai multi bani, dar negocierile ar trebui sa ramana intre el si club, declaratiile publice sunt un instrument de presiune deloc moral.

Apoi, avem rezultatul efectiv al intregii afaceri: clubul s-a purtat cum trebuie, si s-a plasat la un moment dat intr-o situatie in care ar fi castigat oricum. Daca Rooney pleca, United si-ar fi pastrat intacta reputatia de a fi mai mare decat oricare dintre jucatori. Poate s-ar fi resimtit o lipsa in atac, dar ar fi fost compensata cel mai tarziu in vara. Acum, ca Rooney a ramas, clubul pastreaza unul din cei mai buni fotbalisti din lume, faptul ca ii da cel mai mare salariu din fotbal e o lovitura de imagine binevenita pe fondul problemelor financiare despre care se tot vorbeste, iar presiunea e unde trebuie: Rooney trebuie sa justifice banii pe care ii ia si sa recastige increderea suporterilor, si poate face asta doar jucand bine, iar Glazerii trebuie sa previna declaratii ca cea a lui Rooney - oricat de neadecvata ar fi fost - si sa demonstreze ca United nu si-a pierdut forta de a atrage jucatori-vedeta (desi asta n-a fost niciodata practica obisnuita pe Old Trafford), si pot face asta doar punand la dispozitia lui Ferguson bani pentru transferuri.

Iar artizanul acestei situatii, care parea dramatica pentru United, dar din care pana la urma clubul a iesit mai bine decat a intrat, este numai si numai Alex Ferguson. Bancul acela in care Dumnezeu nu se crede Alex Ferguson capata substanta.

Ah, si-a mai ramas ceva. Comentariile. Toata suita de spirite inflamate de aceasta negociere publica de contract, toate gurile care au simtit nevoia sa-si spuna parerea, demonstreaza inca o data dimensiunea gigantica a clubului. Si respectul pe care il genereaza. E tonic sa observi asta din cand in cand. Eu o sa retin doua: analiza extrem, extrem de hilara pe care Early Doors o face declaratiei de marti a lui Ferguson in stil monty pythonesc, si declaratia lui Ian Holloway, care mi-a placut foarte tare in primul rand prin pasiune, chiar daca nu sunt intru totul de acord cu continutul. Va rog sa-mi permiteti:

Si varianta text, e delicios:

United have helped Wayne Rooney's career massively, on and off the field, the manager, the club itself have invested in him, they bought him for masses of money as a young man and they're helping him blossoming into the player that he is and I will say he's one of the best centre forwards in the world. They bought him for 30-odd million and he's gonna be allowed to walk out of there if he stays and sees his contract out for nothing. And that's the game's fault. That's the people of the very top of the game's fault. Because our rules were brilliant. If he was off for the same amount of money again, they could hold his registration and someone would have to pay the fair amount of money for him. Just 'cause you're 24... what on earth has that got to do with it? It's just ludicruos. What if he sits there for 18 months, throws tantrums, doesn't try, doesn't play, and someone's already said to him, 'We'll take you and we'll pay you some of that money we should have paid Man. United because you can walk out on a free'? What are we actually saying, as human beings, is that right? Do you want to sign a player like that? Do you wanna play for a club who says that to you? How do we know it hasn't happened? And the game is spoiled in that, the game is wrong, the people in charge of the game are wrong! And I'm not calling them names, I'm just telling them they're wrong. They are so wrong, this is frightening. If Alex Ferguson is being bullied by a player and his agent, or whatever you wanna call him, how wrong is the game? Yeah? And when are you gonna listen to the people who're involved in the game? Do you understand? And they say about 'Oh, it's not fair on the player...' Rubbish! The player's had it's wages, every week. Guarateed, come rain or shine, whether he's injured or not. They bought him, they work with him, he belongs to them. You know? You buy a house, you own the deeds, you just payed for it, if you're lucky enough to do that, it's yours. What if it's 24 years you've had it for and it can just toddle off and do what it likes? It's not right is it? It's so obvious! It is so obvious it is so wrong. And you can't change it, the world should change if it's wrong. And football should look at itself... it's wrong! FIFA, UEFA, whoever you are, you're WRONG! We had it right, ask us how we were doing it and that's what you should have copied with the Bosman rule. Mr Bosman was held back, his contract ran out, they offered him half the money yet they still asked more money than another club who was gonna pay for him, in our country you'd have walked out for nothing. Thats what they should have copied. Some complete person who isn't in the real world, in our realm said if you're 24 "oh yeah if you're 24 you can go and be what you like and do what you like." Who is this person? How wrong is that? Sort your life out.

Thats all I'm saying, it might be a rant it might be quite funny to watch it but I feel passionately about this. I'm looking at Alex Ferguson, I'm looking at him thinking 'What a magnificent manager, how can he handle this? How he feels about Man United, how proud he is of Man United!' Yet mr. Wayne Rooney can now... or his agent can now manufacture a situation like this, 'cause that's what they're doing. Managers fall out with players. If you don't want to play for that manager, don't sign a 4-year contract, or a 2-year contract, don't, don't do it. Have some choice, but have some commitment. Man United paid 30 million quid for it! Absolute nonsense!

Eh, si cum se intampla tot mai des in ultima vreme, printre multe, multe, foarte multe vorbe despre bani, astazi s-a jucat si niste fotbal. In ultima vreme am tot mai des impresia ca banii joaca in locul fotbalistilor, si ca echipa cu mai multi bani intotdeauna castiga. Joi, cand City i-a batut pe Lech Poznan, am citit despre 'rezerva de 25 de milioane' a lui City, ca si cum Adebayor n-ar fi dat hattrickul pentru ca e un fotbalist bun, ci pentru ca e un fotbalist scump. Se intampla tot mai des, in tot mai multe locuri.

Revenind la fotbal, totusi, o sa trec repede peste un meci destul de banal in esenta. Chiar daca inca nu castigase nici un meci in deplasare in acest sezon de PL, United parea complexata mai degraba de sirul de 3 egaluri care isi lungea deja umbra peste Britannia inainte de meci. Dar diavolii au atacat pe mai toata durata meciului, iar Chicarito a dat un gol minunat la jumatatea primei reprize. O lovitura de cap cu spatele cum nu s-a mai vazut de la Gerd Muller. Mai interesant inca e impresia clara - confirmata in declaratia de dupa meci - ca directia mingii a fost controlata, iar lovitura cu totul intentionata.

Tot Chicarito a gresit cel mai clar contraatac al lui United, 3 la 1, intorca spre Berbatov mingea centrata de Nani in loc sa o arunce spre poarta. Si tot el a reusit sa centreze fix in unicul fundas al lui Stoke de la un alt contraatac din repriza a doua, tot 3 la 1. Dar mai important decat nereusitele astea e ca a fost tot timpul in joc, toate mingile l-au cautat, si de fiecare data a parut sa stie ce sa faca cu ele. Si, cum remarca si comentatorul Sky, fiecare gol pe care il da pare ca ar fi primul. Lui Chicarito ii place sa dea goluri, asta e evident, si stie si cum s-o faca. Al doilea gol al lui, chiar daca a fost fabricat in mare proportie de semifoarfeca bine gandita a lui Evra, a fost transformat intr-o faza spectaculoasa atat de miscarea permanenta in careu a tanarului mexican, cat si de flerul extraordinar pe care l-a avut in a-si rasuci corpul in fix momentul potrivit pentru a lovi mingea in asa fel incat sa nu dea nici o sansa portarului. Chicarito e unul din motivele pentru care ma impacasem relativ usor cu plecarea lui Rooney, si daca o sa continue in ritmul asta, o sa ia balonul de aur inaintea englezului. E tehnic, are o pofta incredibila de gol, pare foarte puternic in ciuda staturii si este in locul cel mai potrivit sa se dezvolte ca fotbalist.

Berbatov, sau cele 50 de milioane de euro neconfirmate, a avut si el un penalty refuzat in repriza a doua, si a fost in general functional, dar in continuare nu se vede la el nici un fel de ambitie sau de dorinta de a castiga.

Minunat a fost si golul lui Stoke, o bijuterie individuala a lui Tuncay Sanli, care a driblat doi fundasi si a trimis un sut excelent in vinclul coltului lung, unde nimeni nu putea sa ajunga la timp. Norocul lui United a fost ca era abia minutul 82, asa ca au avut la dispozitie suficient timp sa dea golul victoriei. Au avut nevoie de 4 minute, ceea ce e usor sub medie, pentru ca Stoke, in ciuda apararii supra-aglomerate, mi s-a parut suspect de fragila defensiv astazi. Dar daca golul lui Tuncay venea cu 2-3 minute mai tarziu, e foarte posibil sa fi contemplat acum al patrulea egal consecutiv.

Din fericire n-a fost cazul, si dupa etapa asta, in care Arsenal a reusit - surprinzator - sa razbune pe City of Manchester rusinea de anul trecut pentru care Adebayor a fost suspendat 4 etape, United trece pe 3, la egalitate de puncte cu Arsenal si City.

Chiar daca Chelsea a mai pierdut din viteza, sezonul asta de PL arata in continuare ca o cursa impleticita prin noroi intre cateva competitoare la fel de incapabile, condusa impecabil de un trap maiestuos al unui cal in albastru, condus cu mandrie de un jocheu italian elegant cu o istorie lunga a castigatului de chestii. Sper sa se mai schimbe aspectul asta pe parcurs. Poate cand revine Rooney...

Never +1, always -2

Bolton Wanderers - Manchester United 2-2 (Knight '6, Petrov '67 - Nani '23, Owen '74), Barclays Premier League 2011, 2010-09-26, Reebok Stadium, Bolton, Greater Manchester

Manchester City tocmai dadusera o veste buna. Nu se intampla prea des, asa ca trebuie pretuite momentele in care se intampla. Chelsea poate fi invinsa, chiar si in Premier League, acolo unde conteaza, pentru ca nu se pune Carling Cup, oricat de placuta ar fi ideea ca Chelsea are doua infrangeri in ultima saptamana. Partea ingrijoratoare insa e ca Mancini a declarat, atat inainte de meci cat si dupa ce a reusit victoria, ca Chelsea o sa castige campionatul usor, pentru ca sunt cea mai buna echipa. Iar partea asta, cu cea mai buna echipa, e de o evidenta tare frustranta in acest inceput de sezon.

Si evident, ingrijorator e si faptul ce United nu reuseste sa profite de pasul gresit al rivalilor, asa cum s-a intamplat agonizant de mult spre finalul sezonului trecut. Dupa egalul de azi, diavolii raman fara victorie in deplasare, cu o linie de clasament deloc flatanta de 3 victorii si 3 egaluri. Iar punctul de azi, desi ii apropie la 3 puncte de Chelsea, inseamna un esec inainte de orice altceva, pentru ca Ancelotti nu pare dispus sa faca prea multi pasi gresiti, iar sa ii bati pe albasti la golaveraj va fi undeva intre extrem de dificil si imposibil, avand in vedere media de 3 goluri date pe meci si doar unul la 3 meciuri primite dupa aceste prime 6 etape.

Stiam ca va fi un meci greu pe Reebok si stiam ca Owen Coyle o sa faca din Bolton o echipa redutabila, am mai vorbit despre asta. Dar de aici si pana la a ma gandi ca United va transpira pentru un egal distanta e destul de mare.

E adevarat, golul primit repede nu a ajutat. In general nici un gol primit repede nu ajuta, dar cand e vorba de United, ma astept sa fie doar un detaliu, in nici un caz definitoriu pentru rezultat, ca azi. Nu concep sa-mi vad echipa favorita jucand la 0-0, deci ma astept tot timpul sa dea gol/goluri, asa ca un singur gol primit n-ar trebui sa schimbe prea mult situatia. Oarecum ciudat e ca golul nu poate fi reprosat cuiva anume, nu a venit pe fondul vreunei dominari a gazdelor, a fost pur si simplu un prim corner care a intrat in poarta. A fost, e drept, si o greseala individuala. Zat Knight a sarit si a lovit mingea de langa Evans, care continua sa insire evolutii slabe in acest sezon. Mi-a placut foarte mult de pustiul din Belfast ca tanara speranta, dar ca titular de drept arata a jucator sub nivelul lui United. Iar daca Ferdinand continua sa fie accidentat, Smalling pare a fi o solutie. Probabil SAF a vazut deja lucrurile astea.

Acum, ori Bolton au fost foarte norocosi conducand dupa 5 minute, ori Owen Coyle a pregatit meciul foarte-foarte bine, castigand duelul tactic cu Ferguson, in caz ca e posibil asa ceva. Cert e ca Trotters, desi s-au retras evident dupa gol, au fost foarte stapani pe ei si pe jocul lor, incercand un fotbal curajos, combinativ, cu pase dintr-o atingere si cu executii spectaculoase. Chiar daca Elmander a fost oarecum abandonat in fata, suedezul a primit destule mingi si a fost periculos in cateva ocazii, in special in repriza a doua, cand doar cateva interventii excelente ale lui van der Sar au pastrat un punct pentru United. In plus, Muamba si Petrov au venit tot timpul din linia a doua acoperind poarta lui van der Sar cu un tir de artilerie care ar fi trebuit sa-i puna in garda pe diavoli.

In tot timpul asta, ploaia de centrari din careul lui Jaaskelainen cadea intotdeauna deasupra tricourilor albe, Berbatov a irosit din egoism o mare ocazie de a egala, iar Rooney a fost tot timpul al doilea la centrari. Pentru egalare a fost nevoie de o actiune individuala a lui Nani, ce-i drept una de toata frumusetea. Portughezul a driblat trei fundasi, a sutat in momentul decisiv, inainte de tacklingul celui de-al patrulea, iar mingea, plasata jos, pe coltul lung langa bara, a trecut in viteza pe langa portarul finlandez al gazdelor.

A fost scorul pauzei, pentru ca dupa 1-1 United a trecut la aceeasi presiune pasiva de echipa care se asteapta sa castige doar prin prezenta. Rooney, cel despre care spuneam ca e singurul infometat de victorie din echipa lui United, a fost din nou sub standardul lui, evident coplesit de problemele extra-fotbalistice. Asa se face ca a fost schimbat cu Macheda dupa o ora de joc. Ma intreb de ce nu cu Chicarito.

Golul urmator a venit insa tot la poarta gresita, chit ca un fotbalist al lui United a impins mingea in poarta. Martin Petrov a sutat in Fletcher o minge fara viitor, iar scotianul n-a avut timp sa evite devierea nefericita in poarta proprie. United a egalat dupa mai putin de 10 minute, printr-o lovitura de cap din corner a nou-intratului Owen, dar tocmai aici e problema. De fiecare data cand e condusa, United demonstreaza ca poate sa inscrie, iar cand e nevoie, reactioneaza foarte repede pentru a obtine un gol. Numai ca mentalitatea asta nu ajuta intr-un sport in care trebuie sa dai minim un gol ca sa castigi si in care Chelsea doar cu greu scade sub 4 goluri/ meci.

Astazi, doar Nani a parut sa vrea intr-adevar mai mult, si portughezul a fost, fara dubii, omul meciului pentru United. Un gol, driblinguri, stopuri spectaculoase si mult efort depus de aripa dreapta, al carei singur defect a fost ca nu a dat si golul victoriei.

Si, cu tot ce implica asta, sunt nevoit, cu regret, sa fiu de acord cu Mancini in aceea ca Chelsea e cea mai buna echipa din Anglia si ca o sa castige usor titlul spre care alearga cu o viteza de 3 goluri/meci pe franare. Sigur, doamna cea grasa canta in mai, dar asta e cam singura speranta ramasa.

Your own medicine

Everton - Manchester United 3-3 (Pienaar '39, Cahill '90, Arteta '90 - Fletcher '43, Vidic '47, Berbatov '66), Barclays Premier League 2011 Matchday 4, 2010-09-11, Goodison Park, Liverpool

Cand treci de un anumit nivel de implicare, e foarte, foarte greu sa ignori tot balastul din jurul a ceea ce inseamna de fapt fotbal. Transferuri, interviuri, stiri si speculatii, povesti de tabloide, toate fac parte din fenomen. Am spus de multe ori ca din fotbal ma intereseaza exclusiv fotbalul, ce se intampla pe suprafata verde, dar lumea e o suma de interdependente si ramanand la asta nu as fi stiut de ce Rooney nu e fost titular azi.

Asta a fost principalul subiect al discutiilor dinainte de meci, si principalul subiect de saptamana trecuta al tabloidelor englezesti. Chiar daca e ciudat la nivelul lui United ca un fotbalist, si mai ales un titular incontestabil ca Rooney, sa nu joace din cauza problemelor extra-sportive, cred ca SAF a procedat bine - ca de obicei. Dupa ce a intrat cu picioarele inainte in inimile suporterilor de pe Goodison la 16 ani, Rooney a avut grija sa si-i faca dusmani de cum a ajuns la United, sfindandu-i prin saruturi ale emblemei si prin tot soiul de dovezi de fidelitate fata de tricoul rosu ori de cate ori a avut ocazia. Evident ca i s-a raspuns cu aceeasi moneda, iar astazi mai mult ca oricand, datorita scandalului cu prostituatele de lux, jocul lui Rooney ar fi fost afectat de ostilitatea tribunelor de pe Goodison.

Dar in absenta lui, am avut ocazia si sa-mi dau seama ce-l face pe Rooney atat de important pentru United. Pasiunea, foamea de goluri si respectul fata de fotbal sunt calitati care nu se pot antrena, dar fara de care un fotbalist, oricat de bun ar deveni daca adauga talentului nativ doze serioase de sudoare, nu poate accede in panteonul marilor figuri ale acestui sport. Fara Rooney, in ciuda certei valori a celor 11 fotbalisti de pe teren, United a aratat in mare parte din meciul de azi ca o echipa mediocra, o echipa care gandeste marunt.

A inceput meciul cu convingerea ca e suficient sa intre pe teren ca sa castige, cu toate ca Everton e una din echipele bune ale Premier League. Apoi, dupa un sfert de dominare a gazdelor, au apasat putin acceleratia si au avut cateva ocazi, doar ca sa-si demonstreze ca au control asupra meciului si asupra rezultatului. Apoi, Steven Pienaar a deschis scorul in singurul fel in care putea fi invins van der Sar, si astazi excelent, ca de obicei: minge respinsa in lateral, iar fundasul plecat sa dubleze la primul sut, lasand un atacant liber in careu. Fundasul plecat a fost Johnny Evans, care nu si-a acoperit deloc bine zona la faza asta.

Imediat dupa, United au inceput sa forteze si a durat sub 5 minute pana la egal. Centrare de pe dreapta pana in centrul careului de 6 metri al lui Howard, unde Fletcher s-a infiltrat intre fundasii centrali ai lui Everton si a trimis cu piciorul la coltul lung, imparabil.

Dupa pauza, a mai durat inca vreo doua minute pana cand diavolii au preluat conducerea cu o faza atat de similara incat ar trebui sa-l puna pe ganduri pe Moyes: centrare din dreapta, Vidic s-a infiltrat intre fundasii centrali si a trimis cu capul in poarta din 6 metri. Dupa cat de usor s-au dat goluri cu centrari de pe dreapta, e surprinzator ca Ferguson nu s-a gandit sa forteze mai mult partea aia. Dar e drept ca Berbatov nu stie sa apara in centrul careului pentru centrari si ii e mult mai comfortabil sa joace ca al doilea varf, la sustinere.

Oricum, la 2-1 jocul parea in mare parte lamurit, cu favoritii conducand si atacand. Iar dupa ce Berbatov a facut 3-1, meciul parea inchis. De remarcat pasa geniala a lui Scholes - din nou Scholes - din care, o data receptionata, bulgarul n-a mai trebuit decat sa-si potriveasca mingea pentru sut si sa planteze mingea pe langa Howard, la coltul lung.

De aici inainte, in schimb, a intrat in scena mentalitatea paguboasa de "castigam doar prin prezenta" de care vorbeam mai sus. Berbatov si Nani s-au intrecut in ratari, sutand ba alaturi, ba in portar, ca doi liceeni nimeriti la un joc de prescolari, pretuind mai mult executia tehnica decat rezultatul si eficienta. Pe langa asta, suturi de la Scholes si O'Shea din pozitii bune, dar pe langa poarta, contribuie si mai mult la frustrarea adusa de rezultatul final.

Rezultat final care n-a fost, in ciuda parerii stewarzilor care incepeau sa coboare pe marginea terenului, stabilit de Cahill, cand a marcat cu capul de langa Johnny Evans (din nou deficitar) in minutul 90, ci de Arteta, spaniolul nenaturalizabil in Anglia, care a crezut tot timpul ca albastrii pot scoate ceva din acest meci si care - beneficiind si de norocul unei devieri nefericite a lui Scholes (?) - a egalat cu un sut puternic si pe jos in minutul 93.

A mai fost timp doar de un atac al lui United, dar probabil ca era nevoie de vreo trei pentru inca un gol. Iar Moyes s-a asigurat ca nu va fi timp de asa ceva, intrand pe tern si vociferand spre arbitru de cum a auzit fluierul. Total nejustificat daca ne gandim la motive, dar cu totul explicabil din perspectiva scopurilor.

Golurile primite in minutele de prelungire au intr-adevar un gust tare amar, dar United a fost de atatea ori de partea cealalta a perspectivei incat poate ca e benefica cate o intamplare de felul asta. Si pentru echilibru, dar si pentru ca ofera ocazia de a gasi metode de a apara un rezultat in ultimele momente ale unui meci. Finalul, cu Everton inscriind de doua ori (Everton care a reusit si in sezonul trecut sa revina in fata lui United pe Goodison) este asadar tonic, chiar daca rezultatul are un gust amar.

E inca devreme, dar cu fiecare etapa ce se duce, asta suna mai degraba a scuza. United are deja doua egaluri in 4 meciuri, in timp ce Chelsea au 12 puncte din 12 si 17 goluri marcate dupa 4 meciuri. Imi pare rau s-o spun, dar Chelsea pare a fi in acest moment cea mai in forma echipa din Anglia, si cam fara rival. Sper sa nu fie prea departe perioada in care or sa inceapa si ei sa se impiedice, numai ca semnele lipsesc. Astazi au reusit sa primeasca primul gol din acest campionat - o realizare frumoasa a lui Scott Parker, deci se poate. Numai ca United a luat deja 5.

Hard Thames

Fulham - Manchester United 2-2 (Davies '57, Hangeland '90 - Scholes '11, Hangeland o.g. '84), Barclays Premier League 2011 Matchday 2, 2010-08-22, Craven Cottage, London

Imi amintesc, pe la inceputul anilor 2000, cand United domina categoric intrecerea interna, ca erau doua meciuri de care ma speriam intotdeauna. Arsenal avea pe atunci o echipa grozav de buna, cu care au luat si titlul in 2001, dar in afara de "bragging rights", de onoare, chiar daca se pierdeau puncte cu ei, treaba se nivela pana la final. Exista in schimb Blackburn. Din 2001 pana in 2006 United n-a reusit sa castige pe Ewood, iar Blackburn capatasera in ochii mei un aspect infricosator. Si numele ii ajuta. Blackburn, "ardere neagra" (?), echipa dintr-un oras minier, fara pretentii, cu un fotbal dur si lipsit de veleitati tehnice.

Ei bine, Fulham n-are cum sa devina la fel. De cand ma uit la Premier League, Craven Cottage mi s-a parut cea mai cocheta, cea mai prietenoasa si cea mai accesibila locatie dintre toate stadioanele Premier League. Cu aspectul lui de teatru elisabetan, stadionul lui Fulham mi-a fost principalul obiectiv turistic cand am vizitat Londra. A doua echipa preferata a tuturor, Fulham, isi joaca meciurile intr-una din cele mai linistite zone ale capitalei engleze, langa Bishop's Park, pe malul Thamisei, intre siruri de case cu aspect victorian si statuia lui Johnny Haynes, cel mai reprezentativ fotbalist care a imbracat vreodata tricoul alb.

Sezonul trecut este ilustrativ pentru felul in care e vazuta Fulham. Desi a jucat o finala de cupa europeana, ceea ce greii Albionului n-au mai reusit, Fulham n-a scapat de privirile condescendente sau de admiratia ca o mangaiere pe un crestet de copil pentru "Uncle Woy" si "frumoasa" echipa pe care a construit-o. Pe Craven Cottage, pana si venirea la echipa a unui magnat plin de bani, cum a fost cea a lui Al-Fayed, e vazuta de restul ligii mai degraba ca o gluma buna decat ca o posibilitate reala de a face performanta.

Dar iata ca aceasta micuta si draguta echipa de sub podul Putney tinde tot mai mult sa devina buturuga mica de care se tot impiedica baietii mari. Pentru United cel putin, dupa astazi, acoperisul in panta si balustradele ornamentate din peluza Johnny Haynes tind sa devina o priveliste de cosmar. E a treia oara consecutiv cand diavolii nu castiga in SW6, iar daca molcomul Hodgson contribuia din plin la imaginea idilica a cottagers, sub Sparky Hughes e foarte posibil ca Fulham sa capete un aspect mult mai agresiv. In special impotriva diavolilor, pentru ca e clar ca Hughes are probleme nerezolvate in ceea ce-l priveste pe SAF.

Bine, dar pana la urma n-ar trebui sa fie asa grav. Dupa un 0-2 si-un 0-3, acest 2-2 ar trebui sa insemne chiar un reviriment la lui United, nu? Ei bine, poate in vreuna dintre celelalte lumi posibile asa ar fi. Dar in momentul in care Chelsea incepe cu doua rezultate de 6-0, in momentul in care amintirea titlului pierdut sezonul trecut pentru un singur punct e proaspata, in momentul in care principala rivala da 105 goluri pe sezon in timp ce suporterii diavolilor aprind lumanari pentru conditia fizica a singurului marcator serios din echipa, atunci acest 2-2 atarna mult mai mult. Sper sa nu se ajunga acolo, dar in mai 2011 e posibil sa tot auzim vorbe de genul "daca luam 3 puncte cu Fulham...".

Odata ajuns aici, mi se pare inutil sa mai repet ce sezon grozav are Paul Scholes, pentru a treia oara din trei cel mai bun om de pe teren. Golul lui ar fi trebuit sa incheie meciul, dar United n-a mai presat si in general a jucat fara ambitie, cu chef de inceput de sezon. Chicarito si Berbatov pare un cuplu de atac ce-ar putea sa functioneze chiar si in lipsa lui Rooney, dar cei doi mai au nevoie de ceva timp sa-si invete pozitiile in teren.

Gazdele insa, de fiecare data cand reuseau sa iasa ceva mai organizat din aparare, deveneau periculoase in atac, avand o jumatate superioara care devanseaza mijlocul lui United cam la toate capitolele: forta, viteza, tehnica... Avertismentul lui Etuhu din prima repriza a fost scos de van der Sar cu un reflex de poveste, dar olandezul n-a mai putut face nimic la egalarea lui Simon Davies din adoua repriza, cand ambii fundasi centrali au gresit ingrozitor. Mi se pare ca Johnny Evans are toate atuurile in fata lui Rio Ferdinand, dar sunt sigur ca intr-o situatie similara Rio, asa incet cum e el, nu l-ar fi lasat pe Duff sa paseze de acolo. Iar Vidic a lasat mingea sa se intalneasca cu on nemarcat in mijlocul careului, greseala de neacceptat si la antrenamente.

La 1-1, cu jumatate de ora ramasa din meci, evenimentele pareau totusi sa curga in favoarea diavolilor. Cu cinci minute ramase, asta parea o certitudine. In intervalul asta si-a facut aparitia al doilea marcator pentru diavoli din sezonul trecut, golgeterul fara chip, Autogolul. Autogol a urmarit o minge centrata din corner pana la 6 metri in fata portii, apoi s-a folosit de piciorul lui Brede Hangeland sa o bage in poarta, nestanjenit de nimeni. 2-1, sa rasuflam usurati. Si mai mult, sa ne linistim de tot, pentru ca Peter Walton si-a facut pomana cu un penalty acordat foarte usor, dupa ce Duff a scapat mingea in mana. Beleaua e ca Autogol l-a adus si pe prietenul lui, si el prezent de cateva ori sezonul trecut, Penalty Ratat. Penalty Ratat i-a soptit lui Nani sa suteze incet, pe jos si fara fenta, in asa fel incat Stockdale sa poata sa respinga, iar portughezul s-a conformat.

Hangeland, care tocmai prinsese gustul golului, a inchis tabela marcand cu o lovitura de cap si la poarta celalalta, atat de puternic incat desi van der Sar a atins mingea, n-a reusit s-o scoata de pe traiectorie. Iar cele 4 minute de prelungire care-au urmat golului de 2-2 n-au mai folosit la nimic, nici macar la lamentarile lui Ferguson la adresa arbitrajului. De fapt, declaratia scotianului e chiar atipica, spunand ca Fulham au meritat un punct. Pai si mind games? Probabil e prea devreme.

Half decent player

Manchester United - Newcastle United 3-0 (Berbatov '33, Fletcher '41, Giggs '85), Barclays Premier League 2011, Matchday 1, 2010-08-16, Old Trafford, Manchester

Acel 6-0 cu care Chelsea a urat bun venit in noul sezon de Premier League echipei lui Tamas imi aminteste de o secventa foarte sugestiva din Hidalgo, filmul cu Viggo Mortensen in rolul principal. In momentul in care se da startul cursei, toti concurentii, in special favoritii, pornesc in galop nebun fara sa tina seama ca e vorba de o cursa lunga, de anduranta in primul rand, ca invingatorul va fi cel care va avea cea mai mare viteza medie, nu cea mai mare viteza de varf si ca in nici un caz nu vor putea mentine acel galop prea mult timp. In mijlocul cavalcadei nebune, Viggo Mortensen incearca sa-si linisteasca animalul care, sub efectul adrenalinei, se chinuie sa tina pasul cu ceilalti. Doar putin timp mai tarziu, cand reusesc sa ajunga din urma plutonul, personajul lui Viggo Mortensen ii adreseaza calului o replica pe care o gasesc memorabila: "What did I tell you, little brother? It's all for show."

Chelsea n-o sa castige toate meciurile cu 6-0, iar Premier League e o cursa lunga, in care, invariabil, toate competitoarele vor aluneca, la un moment sau altul. Este mult mai important locul pe care termini decat cel de pe care incepi. Chiar si asa, insa, prima etapa e de cele mai multe ori o declaratie de intentii si interese, si sunt convins ca, daca nu s-ar fi luptat intre ele, cele 4 echipe care se bat pentru cele doua locuri vacante de Champions League ar fi inceput si ele puternic. Asa, s-au multumit cu doua egaluri care nu spun nimic prin prisma rezultatului si trebuiesc interpretate doar uitandu-ne la joc. Doar Villa a avut liber la umflat muschii, si a facut-o surprinzator de bine tinand cont de plecarea lui O'Neill si de faptul ca Milner (care intre timp a semnat cu City) si cei doi Young sunt cu mintea mai degraba la transferuri. Everton, echipa care inchide plutonul urmaritor, e obisnuita cu inceputurile slabe, asa ca infrangerea de pe Ewood n-o sa-i dea prea multe frisoane lui Moyes.

Avand norocul sa joace luni seara, United a avut la dispozitie nu doar o zi de pregatire in plus, dar si ceva mai mult de 24 de ore in care sa reflecte la rezultatele etapei si sa se hotarasca in ce fel vrea sa abordeze problema. Un start bun are importanta lui, dar sa fi incercat sa se compare cu scorul de tenis al lui Chelsea ar fi fost nebunie. E adevarat si ca un start ca cel de anul trecut, cu doar un gol si 3 puncte dupa primele doua meciuri cu nou-promovate poate avea repercusiuni importante in mai 2011, asa ca diavolii au intrat pe teren concentrati, hotarati sa nu dea cotofenelor sansa pe care Burnley a avut-o sezonul trecut.

S-a jucat frumos, United au stapanit jocul cu usurinta si de o maniera categorica, dar Newcastle nu a aratat ca ar fi genul de echipa care sa puna probleme, asa ca singura problema de lamurit a ramas, dupa doar cateva minute de joc, cea a scorului. Chiar daca Andy Carroll a avut o lovitura de cap periculoasa la jumatatea primei reprize iar Ferguson a remarcat pe buna dreptate ca pustiul are un joc aerian de invidiat, cate o pereche de centrari razlete, dintre care nici una nu s-a finalizat cu sut pe poarta, a fost singurul aport ofensiv al cotofenelor in acest meci.

Oamenii in rosu, nici ei n-au aratat c-ar avea vreo mare pofta de gol, in nici un caz foamea de nestavilit a lui Chelsea, si abia dupa jumatate de ora petrecuta in jumatatea adversa Berbatov a dat un gol pe care il poate vinde ca executie de exceptie, dar la care cred ca si zeita Fortuna ar merita credit, macar de-un assist. Pana la pauza, Fletcher a facut 2-0 cu o executie frumoasa, din intoarcere, dar pe fondul unei aparari de tot rasul a oaspetilor din nord.

Acum ar trebui sa ne oprim din povestit si sa vorbim putin despre batrani. Se spune, de obicei de catre fani si de obicei cu ingrijorare, ca United n-are mijlocasi de creatie. Vorbim de mijlocasi centrali, de playmakeri, pentru ca benzile - sa fim seriosi - sunt mai mult decat acoperite. Nani-Evra si Neville-Valencia, cu Obertan, O'Shea si gemenii da Silva care pot intra oricand inseamna 4 oameni capabili pe doua posturi. Fara sa mai vorbim de Giggs sau Park, nici ei straini de jocul in benzi. Ei, si m-am gandit... oare echipa din 1999, cea care a castigat cam tot ce se putea castiga, cu ce playmaker a jucat? In centru erau Ronnie Johnsen si Roy Keane, ale caror calitati creative starnesc rasete mai mult decat orice altceva. Si atunci, ca si acum, pericolul venea din benzi, unde defilau Beckham si Giggs. A fost intotdeauna jocul preferat al lui Ferguson, obsedat permanent de latirea campului de atac, si este marca fotbalului britanic, chiar si asa, alterat de magia tehnicitatii continentale cum se gaseste astazi. Problema falsa, asadar, desi nu neg ca mi-ar placea un creator in spatele varfurilor, de teapa lui Lampard sau Gerrard. Ah, dar United il are acum pe Scholes. Pentru a doua oara consecutiv omul meciului, roscovanul care in ultimul deceniu a arat in toate felurile axul central al terenului de pe Old Trafford pare ca s-a stabilit acum undeva in cercul de la jumatate, imprastiind pase cu precizie chirurgicala. A renuntat la suturile de la distanta, la loviturile de cap, la goluri, la sprinturi, la munca asidua si chiar la jocul dur care il facea campionul cartonaselor in sezoanele trecute, si totul pentru un plus de creativitate. Sigur ca, la cei 37 de ani ai lui, vocile nemultumite par justificate atunci cand spun ca nu va putea fi o prezenta permanenta si ca aceste prestatii bune nu fac decat sa creasca inaltimea de la care va cadea forma lui Scholes. Impotriva lor insa exista un intreg set de argumente: pana acum, Scholes a jucat deja 180 de minute si a facut-o mai bine decat toti ceilalti de pe teren, fara sa aiba probleme fizice; bineinteles ca nu va putea acumula 38 de aparitii in sezon, dar este o garantie excelenta ca, in momentul in care va intra, va fi capabil sa produca declicul de care e nevoie in momente de criza. Asa cum bine observa Ferguson, sezonul trecut a fost primul fara accidentari pentru Scholes dupa multi ani, si asta se simte acum. Este, in tot cazul, destul de bine pentru un fotbalist pe care mai toata lumea il vedea terminat acum 5 ani, cand o problema la ochi l-a tinut pe bara un sezon intreg, la 32 de ani.

Ah, si-apoi a intrat Giggs. Un alt fotbalist fara varsta, galezul a inceput sa alerge pe teren din prima secunda, cu pofta de joc pe care o arata doar tinerii ca Gibson sau Welbeck atunci cand simt ca au sansa sa se lupte pentru un loc in prima echipa. Mie unul mi se pare dificil sa mai tin socoteala recordurilor lui Giggs. Cele mai multe meciuri pentru United... 800 si nu stiu cat erau ultima data, dar cresc incontinuu, nu era cazul sa i se recalculeze meciurile lui Bobby Charlton acum doi ani pentru a-l ajuta pe Giggs sa bata recordul. Este al... 20, 21-lea sezon pentru United? Naiba mai stie. Singurul fotbalist care a marcat in fiecare sezon de Premier League... probabil dintre putinii care mai tine minte infiintarea Premier League... Macheda avea pe atunci 11 luni.

Ceva mai putin de un sfert de ora i-a trebuit lui Giggs - intrat in locul lui Nani in banda stanga - sa marcheze golul al treilea, dintr-un vole spectaculos, in pamant, reluarea unei pase care -a gasit perfect, demarcat, in centrul careului, in pozitie ideala de sut. Da, de la Scholes.

Si s-a incheiat. Un meci fara probleme, in urma caruia semnele de intrebare sunt oarecum de alta natura. De ce n-a dat Rooney gol? E grava lovitura lui Evra? Si, poate cel mai important, cam de cate ocazii are nevoie Berbatov sa dea un gol?

Voi incheia anecdotic, cu o mica povestioara ce poate nu-si are locul aici, dar eu nu i l-am gasit nicaieri altundeva. Whispers Pub, pauza meciului, moment in care abordez un englez - prezenta permanenta in bar - sa-l intreb despre sansele lui United in sezonul abia inceput. Pe langa previziunile lui, in care nu cred (1. Chelsea, 2. United, 3. City, 4. Tottenham, 7. Liverpool, 20. Aston Villa - daca vine Maradona), am mai smuls si o poveste interesanta, dar si bucatelele de atitudine englezeasca pe care le savurez de fiecare data cu placere. Povestea, citata din memorie: "tin cu United de mai bine de 40 de ani. Casa mea e la 6 mile (10 km) de Old Trafford. In copilarie, am locuit pe strada pe care locuia si Bill Foulkes, iar in copilarie jucam fotbal cu copii lui. Imi amintesc ca la un moment dat, prin '69 sau '70, baiatul lui Bill Foulkes a iesit cu tricoul din finala Cupei Campionilor din '68 si a jucat fotbal cu noi in tricoul ala. Doamne, ce paruiala si-a luat..." "De ce?" "Pai tu de ce crezi? A dat tricoul jos de pe perete, l-a scos din rama... tricoul original din finala Cupei Campionilor!"...

E o poveste.