With or without you

La biserica St. Botolph without Aldgate am ajuns prima data cand am facut expeditia East Ham –centru, dar n-am bagat-o prea mult in seamna, nefiind nici obiectiv major, nici prea aproape de centru. Mi-a atras totusi atentia numele, in special acel „without”. Un sfant caruia ii lipsea ceva, mi-am spus, orice-ar fi acest „aldgate”.

Cand am facut The Wall Walk m-am intersectat din nou cu ea, dar de data asta i-am alocat ceva mai mult timp. De pe afisele de la intrare, aceste minunate pisanii tiparite pe A4, dar si de pe placutele care marcheaza The Wall Walk, am aflat ca biserica – infiintata initial ca manastire candva in prima jumatate a secolului 10 – se afla chiar la prima poarta de intrare in oras, Aldgate. Poarta exista inca din vremea reconstructiei romane a Londiniumului si avea sa fie principala intrare in oras pana prin secolul 17. Aldgate este o pocire medievala a lui „All-gate”, poarta pentru toti. Sau, la dracu’, poate All-gate e o pocire moderna a vorbelor medievale. Iar acel „without” este antonimul lui „within” intr-un context mult mai putin uzual acum decat se pare ca ar fi fost in evul mediu. Sfantului Botolph nu-i lipsea, asadar, nimic, pur si simplu manastirea care-i purta hramul a fost infiintata in afara zidurilor orasului, chiar langa poarta principala.

Avand un astfel de amplasament strategic, e de la sine inteles ca manastirea a avut un rol important in evul mediu, fiind ultima oprire a multor calatori care veneau cu diverse treburi in Londra. Probabil ca zidurile bisericii inchid in ele multe povesti de viata pe care n-o sa le mai afle nimeni. Desi interes e clar ca exista, in Biserica se vindeau carti despre istoria de 1000 de ani a locului.

Sfantul Botolph, din cate se pare, e un echivalent britanic al Sfantului Christopher, protector al calatorilor. O alegere oportuna de hram a acestei biserici care, martora la atatea schimbari de rit, a hotarat sa nu se mai inchine nici unei religii, ci de-a dreptul lui Dumnezeu. „All inclusive church” isi spune biserica si, desi respecta – pe cat imi dau seama – ritul anglican, abordarea fata de multitudinea riturilor e, cel putin declarativ, una foarte echilibrata. Ceva de genul „intelegem ca in ziua de astazi biserica a ajuns sa capete un rol mai degraba periferic in vietile oamenilor. Mai intelegem si ca, dupa multe zbuciumuri istorice, in momentul de fata biserica se afla intr-un cartier in care majoritatea populatiei e formata din arabi si evrei. Cu toate astea, incurajam pe toata lumea, crestini de orice rit, necrestini, oameni de afaceri sau atei sa ne calce pragul. Aici vor gasi tot timpul o oaza de liniste, un loc in care isi pot servi in liniste masa de pranz, se pot ruga cum cred de cuviinta sau pot dialoga cu sine insusi dupa pofta inimii. Biserica este aici sa serveasca pe toata lumea.”

St. Botolph without Aldgate contine „cea mai veche orga inca functionala din Anglia”, care dateaza din 1704 si la care se canta, ca in majoritatea bisericilor, de 3 ori pe saptamana. Veche si pretioasa, fara indoiala, orga respectiva, dar personalul bisericii chiar m-a invitat sa ma duc s-o studiez mai de aproape. Nimic nu e supravegheat in biserica, increderea pe care o au in oameni e absoluta. Cine vrea sa cumpere o carte, e rugat sa puna banii in cutia de alaturi, nu exista nici un vanzator. La fel si cu lumanarile sau cu revistele. Partiturile pentru orga stau alaturi de instrument, pe o lavita. Biblioteca bisericii n-are bibliotecar, e la dispozitia oricui, oricand. Am facut poze prin toate ungherele bisericii si nimeni nu m-a intrebat nimic, nici cand am intrat in camerele dedicate personalului.

Cat despre personalitatile care au trecut pragul bisericii? Eh, o nimica toata. Geoffrey Chaucer, care locuia chiar langa Aldgate, era enorias aici. Aici a fost botezat Daniel Defoe. Samuel Pepys obisnuia sa vina des. In secolul 17, Sir Isaac Newton locuia chiar vis-a-vis. 15:21 

Marx si englezii

Intr-o zi, la metrou, am vazut pe locul de langa mine o revista abandonata. E un obicei nu numai natural, de a trece ziarul gratuit in metrou dintr-o mana in alta, ci si incurajat pe aici. Revista asta nu era gratuita, costa o lira, dar fostul proprietar considerase probabil ca si-a recuperat investitia, sau ca nu merita efortul de a o pastra. Se cheama Workers si este publicatia lunara a Partidului Comunist Britanic. Cand am vazut asta, am avut deja o prima reactie adversa, un prim impuls de respingere. Odata aceasta reactie organica depasita, mi s-a parut foarte ciudat si foarte anacronic sa existe un Partid Comunist Britanic. Amintiri – directe si construite – mi s-au invalmasit in minte. Cand am inceput sa o citesc m-am simtit ca un om care-si infrunta niste frici puternic reprimate.

In spiritul sistemului pe care il reprezinta, revista are o coperta cenusie si un indemn categoric pe coperta: Out of the EU! Rebuild Britain!

Asta ar insemna ca sunt de acord cu puterea, mi-am zis. Ciudat lucru, sa vezi un partid comunist intr-o tara capitalista sustinand puterea. Textul editorialului zice asa: „Cameron vetoed the proposed treaty, the first good thing he has done, in a bid for voter popularity. Whether he meant it or not, it’s a big step towards our being free of the EU. The British people do not want to be in the euro, nor in the EU.” Voi cam cate lucruri vedeti gresite in textul asta? Nici Romania n-a vrut sa stea 50 de ani in comunism, dar uneori marelui Spirit Universal putin ii pasa ce vrea unul si altul.

Altfel, sunt doua mari directii pe care sunt scrise toate articolele: nejunsurile putredului sistem capitalist si imperialist si lupta de clasa. Asezonat cu ceva laude la adresa generalissimului si a maretului vis care a fost Uniunea Sovietica. Pentru ca probabil oamenii astia au un partid cat se poate de serios, care candideaza la alegeri si vrea adepti, subiectul principal sunt sindicatele, si diverse victorii locale ale uniunilor de angajati in fata patronatelor asupritoare.

Idee cu priza la public, evident. Si chiar valida la prima vedere. Pentru ca intr-adevar, dupa cum bine a observat Marx, intr-o piata libera valoarea are tendinta sa se coaguleze in cateva puncte controlate de un numar relativ restrans de indivizi, ceea ce poate duce la o distributie a puterii de decizie atat de disfunctionala incat ameninta chiar supravietuirea majoritatii populatiei. Si cand a spus-o Marx, comunismul parea cea mai de-a dreptul solutie: distributia uniforma a proprietatii asupra bunurilor si a mijloacelor de productie, puterea proletariatului (adica a majoritatii direct-productive) sa fie forta motrica a societatii.

N-a durat insa prea mult sa apara hibele acestui sistem, si Marx a apucat sa le vada inca din timpul vietii (exista, se pare, o intreaga literatura pe marginea afirmatiei lui Marx cum ca el nu e marxist). Ingrozitoarea epoca pe care natiile din spatele cortinei de fier au trait-o in timpul razboiului rece a aratat cu varf si indesat hidosenia punerii in practica a comunismului. Si citind revista asta m-am simtit ca si cum as privi inapoi spre un trecut la care nu vreau sa ma mai uit.

Si-atunci, nu exista o solutie pentru echilibrarea raportului de forte in societate? Este capitalismul cea mai buna forma de organizare economica a societatii? Hm.

Capitalismul, as zice – parafrazand o vorba a lui Dan Condurache despre democratie, e cea mai buna din alea proaste. E clar ca e un sistem mai bun decat comunismul si la fel de clar ca e un sistem imperfect. La frica (intemeiata) ca polarizarea economica duce la saracia majoritatii, capitalismul raspunde cu sistemele de protectie sociala, dar cu stimularea concomitenta a dorintei de realizare economica, cu incurajarea consumismului. E o treaba de fapt mult mai complexa decat si-ar avea locul aici sau decat m-as pricepe eu s-o descriu, dar ideea de baza este ca polii de putere cedeaza mai mult sau mai putin voluntar, dar in tot cazul, din proprie initiativa, o parte din aceasta putere tocmai in scopul mentinerii unei structuri cat mai stabila a societatii. De aici se poate sari usor la vise frumoase de genul distributie a bogatiei, crestere comuna, competitie cu suma pozitiva... dar ma opresc, si-asa ma acuza lumea ca-s idealist. 23:06

Iarna dinlauntru

A fost o perioada destul de friguroasa prin Europa, inceputul asta de februarie. Si pe-aici a fost frig, desi temperaturile au fost constant cu 15-20 de grade peste ce a fost in Romania. Iar zapada a cazut mai mult ca moft, in nici un caz n-au fost cantitatile masive de la noi. In tot cazul, 3-4 grade sub 0 tot frig inseamna, si tot nu te mai indeamna la iesit din casa. Cam de-asta am luat o pauza de la trekkingul urban pe care il fac de obicei prin orasul asta.

De fiecare data cand e frig ma gandesc la oamenii fara adapost. Ma gandesc, si ma cuprinde cel mai urat soi de frustrare, acela in care realizezi ca nu poti face nimic pentru a schimba lucrurile. Prin Londra sunt mai putini oameni care dorm pe strazi, dar sunt totusi destui. Cred ca daca un om ajunge in strada cel putin o parte din vina ii apartine. Mai cred ca niciodata vina nu e in totalitate a lui. Iar diferentele dintre homelessi nostri si homelessi lor vin pe fondul acestui set de conditii obiective care duc la aceasta situatie.

In Romania, oamenii care ajung in strada sunt ba escrocati (ori de indivizi care profita de hibe legislative, ori chiar de sistem – cred ca povesti cum au fost Caritas si FNI au lasat multi oameni in strada), ba respinsi de familii sarace care nu-i pot sustine. Mai e si cazul, extrem de nefericit, al copiilor, ori nascuti in strada, ori abandonati de la varste foarte mici. Cel mai dramatic e ca in Romania nimeni nu prea face nimic pentru ei. Poate ca in ultimii ani adaposturile pentru saraci au inceput sa mai miste cat de cat, dar e oricum prea putin pentru cat e nevoie. Directiile de asistenta sociala ale statului n-au bani, iar ONG-urile se orienteaza spre cauze mai vandabile.

In Anglia nu cunosc fenomenul la fel de bine (ah, nu ca as fi vreun expert in cum se desfasoara lucrurile la noi, doar ca m-a interesat mai tare), dar am impresia ca oamenii ajung in strada din motive oarecum diferite. Legate mai degraba de abuzuri de droguri si/sau alcool, lipsa de educatie si altele din zona asta. Iar pentru cei fara adapost se face aici mult mai mult decat in Romania. In primul rand, sectorul ONG-istic aici mult mai puternic, desi se confrunta cu aceeasi problema: oamenii care dorm pe strazi nu sunt deloc o cauza vandabila. Sunt in schimb foarte impresionat de activitatea pe care o desfasoara bisericile. Indiferent de rit, fiecare biserica incearca, dupa puteri, sa faca ceva pentru categoriile defavorizate. In fiecare biserica in care am intrat am vazut postere facute sa creasca nivelul de constientizare al problemei oamenilor strazii si cutiuta a milei special pentru ei. Si asta mi s-a parut o treaba interesanta. Mai multe cutii ale milei in fiecare biserica, sa dea fiecarui enorias posibilitatea sa aleaga cauza la care vrea sa contribuie.

Cand am fost la manastirea Duminica Sfintilor Romani, in decembrie 2010, unul din cersetorii din poarta bisericii mi-a spus ca l-a rugat pe popa sa-l lase sa doarma in biserica. „Te-as lasa”, a zis ca i-a raspuns popa, „dar asta nu-i casa mea, e casa lui Dumnezeu.” Destul de corect, mi-am spus.

Saptamana trecuta, cand am fost pe Charing Cross, m-am oprit si intr-o biserica de pe Picadilly Lane. St. James’ Church, biserica anglicana, opera a omniprezentului Sir Christopher Wren. Ca toate bisericile centrale din Londra, si asta are o istorie foarte bogata. Am indraznit sa intru doar dupa ce am fost invitat, si atunci doar cu sfiala. Ca in biserica, deh. Omul care m-a invitat (si care matura inauntru) avea chef de vorba. Asa ca a inceput sa ma descoasa despre Romania, in timp ce eu incercam sa scot de la el cat mai multe povesti despre biserica. La un moment dat, vorbind despre conceptia lui politica de centru-stanga, care am impresia ca predomina in randul englezilor, mi-a spus ca nu e corect ca unii oameni sa aiba foarte multi bani in timp ce oameni „ca astia” exista. Cand a spus „oameni ca astia”, mi-a aratat homelessii care dormeau pe bancile bisericii. Nu-i observasem pana atunci. Cand am iesit, m-am uitat bine la ei. Erau 6 oameni, dormea fiecare pe cate o banca. Unul dintre ei avea si un caine. Cred ca si biserica aia tot casa lui Dumnezeu era, doar ca Dumnezeul lor o fi mai ospitalier... 12:38

Harry Potter si Reteta Succesului

Dupa ce am vazut primele 4 parti din Harry Potter la vremea aparitiei lor, mi-am cam pierdut interesul pentru serie. Nu de altceva, dar se cam intampla acelasi lucru. Harry pleaca la Hogwarts, se intampla ceva, apare o amenintare disproportionat de mare pentru ca Harry sa-i faca fata (de obicei ceva legat de Voldermort) iar pana la urma Harry iese invingator.

E o reteta grozava pentru un serial, dar de la niste lung-metraje cu buget atat de mare ma astept la ceva mai multa imaginatie. Sau, cine stie, poate nu, pentru ca in momentul in care a incercat sa vireze putin pe langa drum, si au inceput discursurile despre Cel Ales si faima lui Harry Potter incepuse chiar sa ma deranjeze. Ce e asta, un Matrix de 16 ore?

Ultimele 4 parti din Harry Potter le-am vazut in ultimele vreo doua saptamani dintr-un singur mare motiv: sa inteleg memeurile cu Severus Snape de pe Lolsites. M-am prins ca Severus a fost indragostit in secret de cineva, nu m-am prins de cine. M-am cam dezumflat cand am aflat, speram la ceva mai spectaculos.

Dar pana la urma, desi au durat cu totul aproape noua ore, a meritat sa vad si ultimele 4 filme din serie. In special ultima parte, a fost destul de spectaculoasa. Era oarecum evident, pana la ora aparitiei filmului Harry Potter devenise deja un fenomen global si un personaj intrat adanc in pop-culture. Asa ca trebuiau sa pregateasca ceva mai special pentru final. Oricum, pentru cat de mult a bagat in sperieti pe toata lumea Voldermort, felul in care a murit n-a fost cine stie ce. S-a dezintegrat ca prostul... nu tu o pocainta mica, nu tu iertarea pacatelor, nu tu crescut nasul la loc... nimic.

Mi-a placut atmosfera luminoasa din final, un soi de promisiune a lui J.K. Rowling ca gata, de data asta e pe bune, nu mai continuam. Desi ar mai putea. Dincolo de cat de evident e pe alocuri ca n-a inceput cu o idee clara de desfasurare a actiunii de la prima carte si ca a improvizat mult pe parcurs, J.K. Rowling are marele merit de a se fi nimerit la confluenta unui complex de factori care i-a castigat un loc comfortabil in istoria literaturii. Harry Potter e un ciclu literar construit dupa o reteta clasica si foarte simpla. Numai ca nu intotdeauna cand gatesti dupa reteta iti ies mancarurile ca lui Jamie Oliver. Uneori ai pus cateva grame de condimente in plus, alteori ai uitat mancarea in cuptor 10 minute in plus... tanti Rowling a gatit Harry Potter exact cum trebuie. Un mix bun de adolescenti normali, erou de o verticalitate de poveste, creaturi din bestiarul fantastic, lumi de basm si lupta intre bine si rau care nu da gres niciodata, lasate sa dea in clocot timp de vreo 10 ani. Iar la final, stie si Tamango, si toate femeile din lume: binili invinge!

O chestie care s-a schimbat in felul in care am vazut aceste ultime 4 episoade din Harry Potter, si care mi l-au facut mai simpatic, au fost decorurile. Dintr-o data am inceput sa recunosc locurile prin care umbla Harry, London Bridge, Westminster, Big Ben... Am fost pe Shaftesbury Street, chiar daca n-am gasit magazinul de baghete magice al lui Ollivander, si am fost in King’s Cross Saint Pancrass, desi n-am incercat sa vad daca peronul 9 ¾ e pe bune. Nici Hogwarts nu l-am gasit inca, dar probabil pentru ca n-am ajuns inca la Pinewood Studios. E placut sa te plimbi prin Londra si sa te simti parte a atator lumi de poveste. Dickens, Chaucer, Defoe, Pepys, Shakespeare, mai nou si Harry Potter. Noi dezavuam cam mult capitala, iar cand scriitorii nostri ii creaza un imaginar care s-o puna in valoare (Eliade, Arghezi, Cezar Petrescu etc.) avem grija ba sa marginalizam scrierile lor despre Bucuresti, ba sa distrugem locurile pe care ei le incarca de simboluri. Eventual sa le acoperim cu PVC.

Revenind la Harry Potter, cred ca prefaratul meu ramane episodul cu Pocalul de Foc, fie si numai pentru scena de la inceput, cu stadionul de quidditch, de-a dreptul spectaculoasa, mai ales cand se desfasoara pe panza de cinema. Si Camera Secretelor mi-a placut, episod care-l apropie pe Harry Potter de folclorul romanesc. Avem phoenix, avem vasilisc, avem aspida. 20:15

Hawaii you?

The Descendants (USA, 2011), regia: Alexander Payne

E clar ca proverbul cu cartea care nu trebuie judecata dupa coperta merge mai departe de nivelul sintactic. Dar interpretat literal, ne poate pune in fata unei provocari. Pentru ca uneori, tot ce avem pentru a judeca o carte e coperta, care devine astfel unicul criteriu de evaluare.

Cam asa si cu filmele. Dintre posterele de filme care mi-au trecut prin fata ochilor in ultima vreme, Descendants mi se parea cel mai slab. Posibil sa fie si nepotrivirea dintre plaja de pe poster si vremea de afara, desincronizarea cu posterele celorlalte filme (numai chestii intunecate – Warhorse, Shame, Coriolanus, Haywire etc.), sau poate pur si simplu posterul e inexpresiv. Clooney ipostaziat ca un Robinson Crusoe naufragiat intr-un paradis tropical.

N-as fi platit bani sa vad filmul asta, dar intr-o companie placuta si cu un pahar de whisky in mana, orice film e la fel de bun. Asa ca sa curga.

Ei bine, nu s-a dezmintit. Chiar e asa de slab pe cat incearca sa transmita posterul. Banuiesc ca e o situatie in care i-am putea aprecia sinceritatea. Prima chestie izbitoare, asocierea dintre „Clooney” si „urmasi” e nefericita. Clooney e tipul burlacului prin excelenta, omul a muncit sa-si castige perceptia asta si tentativa de a juca impotriva probabilitatii de obicei costa mult. Nu ca n-ar fi credibil ca familist – Clooney se achita bine de treaba lui si face un rol foarte bun. As zice chiar ca pentru fanii Clooney filmul trebuie bifat.

Dar altfel, substanta e destul de diluata. Scenariul e foarte plat, iar firul epic e o mare linie dreapta, bine intinsa intre inceput si sfarsit, atat de transparenta ca ar putea pune cartoane la fiecare moment al actiunii. „Expozitiunea” ar putea deschide primele secvente, in care aflam care e treaba cu protagonistii. Apoi „Intriga” inainte de prima aparitie a lui Clooney la spital, si tot asa.

Nici o dilema morala prea complicata, nici o rasturnare de situatie, nici o surpriza pe final. Profunzimea personajelor? Asta e un fel de Porumboiu ajuns la Hollywood. Minunata idee cum ca daca lasi personajele sa se invarta prin cadru vorbind putin ar ajunge sa transmita emotiile adevarate, sa dea socoteala de adevarata alcatuire a sufletului. Da’ nici macr asta nu e. Clooney ne povesteste la tot pasul prin ce trece si e introspectiv cat cuprinde. Gagiul pe care-l joaca are o inteligenta emotionala la cer, e atat de in contact cu el insusi incat nu-ti dai seama cum naiba exista conflicte in viata lui. Si tocmai aici pierde masiv filmul. Poate cel mai mult. In viata reala nu se intampla asa. In viata reala, daca te inseala nevasta, nu te gandesti la familia omului si la cum n-are sens sa ii faci necazuri. Te gandesti doar ca vrei sa-l omori pe nenorocit.

E o greseala destul de comuna in filme, recreerea unei realitati atat de ingrijite incat numai a realitate nu mai arata. Eu spun ca incearca prea tare. Ei, dar e in regula cand asta se refera la lucruri maruntele, cum ar fi ca personajele sunt mereu barbierite si cu bocancii facuti, sau ca in nici o bucatarie nu vezi vreo farfurie murdara decat daca incercam sa spunem ceva cu asta. Dar The Descendants se straduieste prea tare tocmai cand e vorba de ideea centrala a filmului. Nu e nici un conflict interior in personajul lui Clooney. Stie mereu ce are de facut, e mereu calm, ia intotdeauna cele mai bune decizii si e tot timpul impacat cu sine. Ori lucrurile nu se intampla asa.

Tehnic, filmul arata bine. Exista cateva momente de maiestrie ale operatorului, iar imaginea, „corpul filmului”, e luminoasa, starea pe care o induce e una pozitiva. Culori calde, vii, toate obiectele tot timpul in clar, fundalul e semi-paradiziac. Ca si cum imaginea pe care incearca sa o vanda este a unei familii disfunctionale tipice, vesela si fericita. Serios? Salvati de Clopotel – Vacanta in Hawaii mi-a placut mai mult. 22:47

Kissinger Cake

YoungDiplo London Conference: Romania's Foreign Policy in a Multipolar World, 2012-02-04, ICR London

Sursa foto

During the last few years, I have developed a real passion in attending conferences if there is the smallest glimpse that I might find something interesting. I just see it as a better way of learning things. Over time I have learnt a great deal of thing from attending conferences, I have exchanged a lot of ideas, some of which very fruitful, and I have met enough people to understand the value of networking.

YoungDiplo conference last Saturday looked like a very interesting prospect, if only for seeing the ICR London building from the inside. As it turns out, it was more than just that.

The argument for the conference was kick-starting Young Diplo, a formal para-educational programme for Romanian undergraduates interested in political sciences and international relations. The way it started, I thought I was going to spend the rest of the day in Boreville. I don't mean to sound rude or mean by any chance, but the way Eliza Gheorghe carried out her speech was so plain and bland that it could be used to put ADHD kids to sleep. As honored as I felt to see the Romanian ambassador in England in person, mr. Ion Jinga's speech went on in the same manner. I extracted some interesting bits of data from HE's readings, though:  38% of Romanians in the UK are college-educated (highest of all the foreign ethnic groups here), unemployment rate of the Romanians in the UK is 4.4% (lowest of all the foreign ethnic groups) and there are over 3.000 Romanian professionals working in the health care industry in the UK.

Mr. Jinga spoke a lot about the dream of an united Europe, a dream that Romania likes to cling on to maybe a bit too much. And in our ecstasy about sharing the same table with Europe's greats and expecting them to solve some of the internal problems that are of our own making and should be ours to solve, we sometimes forget the values of de-centralisation and find ourselves lost in cliches like "finding common solutions to common problems" in a time when it is obvious that Germany's problems are different than the ones Greece faces, for instance, and when there's a growing concern that maybe we entered the European project with an East-West axis too heterogeneous.

Mr. Dorian Branea followed and his so-called "escape speech" drew some nice parallels between the diplomatic role of the Ancient Greek Olympics and this year's London Olympics, a great opportunity for increasing the international standing of a country, both through sporting results and diplomatic PR.

I didn't understand much of mr. Nicolae Ratiu's speech, but it was mostly a lesson about Ratiu family's history and about the efforts Ion Ratiu did of promoting Romania's cultural values in the UK ever since the 40s. Perhaps this speech would have been of good use some 22 years ago in Bucharest.

HE Dr. Emil Brix, the Austrian ambassador in UK opened the first of the two panels of the day with a much more realistic and grounded speech. Taking the dream of a united Europe for granted, mr. Brix underlined the challenges presented on the way from where Europe is to where Europe wants to be and some ideas about how to tackle them. Without being afraid of delivering some very blunt and maybe not so pleasant truths, mr. Brix talked about a series of UE failures of the last five years, the most interesting of which I remember being the failure to develop an emotional component of the union, the lack of an "European identity" of the kind the revolutions of the modern age created for the modern nations. Another very interesting idea HE surfaced was the development of local, smaller-scale transnational alliances, such as Romania-Bulgaria, or Romania-Hungary. This worked for the Balkans in the early 20s with the Little Entente and I've been wondering ever since 2005 or so how come no one thought about the number of advantages such an enterprise has. I guess there haven't been that many great diplomatic minds in the Balkans of late, have there?

"Truism Parade" are the words I wrote next to mr. Dan Berendel's name in my notes, and such was his speech. Representative of an oil company, mr. Berendel delivered us success stories from the wonderful world of petroleum and natural gas extraction. Otherwise an interesting and well-articulated speech, mr. Berendel's considerations were - in my humble opinion - based on a very flawed assumption: oil is a resource for the future. I can agree with the fact that we don't really know how much petrol we have left and that the development of oil-extracting technologies can give us access to currently unknown deposits, but I know one thing for sure: there is only a finite amount of oil left. While we might just get away and not run out of oil in our lifetime, the end of oil isn't far off. On a historic scale, we are dread close to it, actually. There's still some good money to be made out of it though, so there's no real point in caring about anything else, apparently. I can also take mr. Berendel's point about keeping oil extraction going for reasons pertaining to national strategy, but when he speaks about billions of dollars being spent on oil-extracting technologies, then  minutes later says green technologies are expensive, something just doesn't fit. But hey, all that money we can get from under the sea at the sole cost of our planet's health have to belong to somebody, right?

Now, I have no idea what mr. Hugh Ward is doing at SAAB, but I sure hope he's getting good money for it. Given that he's in the weaponry industry, he probably is. He might put those presentation-delivery skills to better use, though. His was by far the best presentation of the day and one of the best I have ever seen. Dynamic, methodical, aesthetically pleasing, with just about the right balance of graphs, information, emotional bondage and trivia, his presentation had it all. I am eager to find his presentation online. When a man is sent to tell you about strategic weaponry of the 21st century and he gives you bits of Fenimore Cooper, Kolb's learning cycle, Plato's Republic or Horace's Odes, you don't question the man. You just listen!

Mr. Seth A. Johnston, sir!, was the most honest speaker of the panel. A captain of the US Army working in the military intelligence, the guy's as close to a real life Bond as it gets. A Bond with an Oxford Ph.D., though. Young mr. Johnston shared with us some of his first hand experience from the NATO mission in Afghanistan. He flattered us with a fact that, whilst not unheard of, we are reluctant in believing: one of Romania's greatest resources is the people. Human intelligence, as he called it. When exchanging professional experiences, Romanian often tend to end up having the upper hand. Same happened in Afghanistan he said, and he also had a glaring smile while saying it. He also told us how the Romanian mission in Afghanistan was entrusted with the command of the entire Zakul province. Which is a big deal, apparently. Nice kid, cpt. Johnston. He probably could've killed us all faster than blinking.

Before heading for the break and for the absolutely delightful lunch generously offered by our host, the Romanian Cultural Institute, Diana was about to start an international diplomatic incident during the Q&A session. She asked speaker's opinion about the Romanian civil unrests. "What civil unrests?" was largely the speakers reaction, in line with Tugurlan's reaction I mentioned a while ago. After learning about them, mr. Brix delivered another blunt opinion, putting things in perspective and metioning the Greece protests, the London riots of last summer, the "Occupy..." movements and a few more. Something along the lines of "Of course our system is not perfect. Of course democracy is flawed. Of course some people will be unhappy. But, please, do protest all you want. It's not like The Man cares, anyway."

It wasn't much, but it was enough to activate mr. Jinga, who felt compelled to interfere and reassure our dear guests that it's really nothing and that Romania will behave as long as you call us "Europe". His tone borrowed something from Batista's dissing of the 1958 Cuban revolution. There was also another intervention from the public, not a real question, but a comment (the long, empty ones everybody loves) from a girl that felt the urge to explain how the protests are actually fueled by the media and the freezing bonkheads in Bucharest's University Square are nothing but manipulated sheep. Because, you see, she simply KNEW.

I would've stayed for the afternoon panel, as well, but my allegiance is to Diana rather than GRASP, so I left right after abusing the hosts' kindness by stuffing some delicious, untranslatable mici. Congratulations are in order for ms. Eliza Gheorghe though, I thought the conference was great, and the effort she put in it is not to be taken lightly. My respects for her drive, her relentless work and her good intentions. Some credit should also go to mr. Dorian Branea and the way he is leading the ICR in London. After my second visit there today, the Institute looks more and more respectable, and I sense there could be a lot more good things coming from them in the future.

A good learning experience, overall, a new word in my dictionary, BRICS (Brazil, Russia, India, China, South Africa), which is an acronym for "too big to be ignored, to weak to have a say yet" and plenty of new lessons to learn. We might be getting somewhere, after all.

Flowers of Manchester

Ultima fotografie, la plecarea spre Yugoslavia

Ziua de 6 februarie a ajuns sa se inscrie in calendarul timpului meu sacru ca una din cele mai importante date ale anului. E fara indoiala una din cele mai importante zile din istoria clubului Manchester United, probabil ziua cu cea mai puternica semnificatie. Sigur, 26 mai e o zi grozav de importanta. Data finalei magice din 1999 si ziua de nastere a lui Sir Matt Busby. Mai sunt multe date notabile, si cred ca fiecare din suporterii lui United isi fixeaza cumva anumite zile de „cruce rosie” marcand diverse evenimente care apropie istoria personala de istoria clubului. Pentru unii poate sa fie cel mai frumos meci pe care l-au vazut; meciul dupa care au devenit suporteri; ziua celei mai importante victorii; prima vizita pe Old Trafford etc. Dar pentru toti fanii United pasionati suficient de mult incat sa urmareasca un numar cat mai mare de meciuri ale echipei, 6 februarie are o semnificatie speciala.

E greu sa gasesti in istoria unui club de fotbal o zi cu o semnificatie atata de puternica. Daca e vorba de un club mediocru atunci da, poate ziua celei mai importante performate din istorie sa capete statut legendar. Asta se intampla la Steaua, de exemplu, unde 7 mai e sarbatorit in fiecare an. Pe buna dreptate si, oricat de multe mistouri ar face suporterii echipelor rivale sau oricat de multe prostii ar spune presa, in Romania exista o invidie reala pe acea cupa a campionilor castigata, si o mandrie reala si justificata a stelistilor. Posibil sa se intample la fel si in Serbia, cu Steaua Rosie Belgrad.

Dar la un club ca Manchester United, nu prea exista performanta inegalabila. Recordurile, performantele de care sunt cei mai mandrii suporterii, provin din recurenta trofeelor, sunt doar niste numere si nu se leaga de niste zile ale calendarului: X numar de titluri, X cupe europene, X cupe interne etc. Orice trofeu, orice victorie, oricat de importanta, este atacata in fiecare an. Toate competitiile in care este inscris clubul au fost castigate cel putin o data.

Dar nu exista tragedie mai mare pentru Manchester United decat cea din Munchen de la 6 februarie 1958. Si sunt atat de multe motive care fac lucrurile sa stea asa. Acea echipa a avut la dispozitie un timp mult prea scurt, dar in care a reusit totusi sa demonstreze maretia lucrurilor de care era capabila. Tommy Taylor are inca una din cele mai bune rate de goluri pe meci din istoria clubului (a doua dupa van Nistelrooy). Duncan Edwards a avut o cariera profesionista de doar 4 ani, dar e in continuare retinut in istoria fotbalului ca o figura importanta. Supravietuitorii de la Munchen (Bobby Charlton, Dennis Viollett, Billy Foulkes sau Harry Gregg) si-au confirmat potentialul si au avut cariere prodigioase dupa accident.

Stiu ca istoriile alternative sunt contraproductive si ca apropierea mea de orice e legat de Manchester United e foarte subiectiva. Nu se poate spune daca acea echipa a lui Matt Busby ar fi oprit intr-adevar sirul de 6 succese europene consecutive ale Realului de la sfarsitul deceniului 6, cea mai mare echipa din istoria fotbalului. Nu se poate spune daca Duncan Edwards ar fi iesit victorios din infruntarea cu marele Pele la mondialul suedez din 1958. Dar cred ca n-am gresi prea mult daca am spune ca acea echipa, oamenii pe care i-am pierdut la Munchen, erau destinati pentru lucruri marete.

Probabil cea mai potrivita evaluare e cea pe care am citit-o pe un forum englezesc, de la un individ care i-a vazut pe Babes live: „cand ma gandesc la Fergie’s Fledgings, la generatia fratilor Neville, a lui Beckham, Scholes si Giggs si la performantele pe care le-au avut, imi aduc aminte de Busby Babes si de performantele de care a fost privata generatia noastra odata cu accidentul de la Munchen.” 16:28