Traseu

Mi-am propus sa incerc un traseu de acasa pana in centru dupa aproximativ o saptamana de stat aici. L-am incercat prima data de Craciun si am cedat cand, dupa vreo 3 ore de invartit printre doua cartiere m-am trezit la Canning Town. Drumul de intoarcere acasa a durat cam 40 de minute. Greseala pe care am facut-o atunci a fost ca nu m-am uitat pe harta inainte sa plec, crezand ca ma descurc doar cu hartile statiilor de autobuz. Si nu m-am descurcat pentru ca, desi sunt grozave in a descrie vecinatatea apropiata, hartile din statiile de autobuz iti pot da o perspectiva foarte inselatoare asupra orasului ca intreg. Mai ales cand ai in minte harta statiilor de metrou, cu liniile ei drepte si distantele aparente dintre statii care nu sunt in nici un caz proportionale cu distantele reale. Am crezut ca intre Mile End si Canning Town e cam aceeasi distanta ca intre Mile End si East Ham si ca m-am deplasat spre nord, cand de fapt mai aveam doar foarte putin pana la Mile End, iar traseul meu a urmat aproape constant estul. Atunci am invatat insa ca e de preferat urmarea arterelor principale, oricat de mult par ca ar ocoli. Via recta est semper bona functioneaza doar in cadrele rigurozitatii urbanismului roman, nu si cand ai de-a face cu stradute incovoiate si fundaturi de targ medieval.

Asa ca ieri am plecat mult mai de-a dreptul. De pe High Street North am taiat Plashet Park, apoi pe Romford Road pana la Stratford. Dupa ce am admirat complexul olimpic din toate unghiurile accesibile publicului pana la momentul asta, am intrat pe Mile End Road pana la Aldgate, iar de la Aldgate, pentru ca deja incepea centrul (care se recunoaste usor dupa dragonii care inlocuiesc vechile porti de intrare in oras), am improvizat. Asa ca am bifat The Gherkin, St. Paul’s (prima data cand o vad in acest al doilea sejur), Fleet Street, Strand, si am intrat la metrou la Charing Cross, aproape de Trafalgar Square. Google zice ca e un drum de 16.1 km, pe care i-am strabatut in aproape 4 ore, cu tot cu cascat gura.

Cel mai mult timp l-am pierdut la complexul olimpic, pe care l-am privit prima data de pe „2012 Olympics viewing platform” de la etajul I al mega-mallului Westfield. Probabil ca artificiile de la ceremonia de deschidere se vor vedea frumos de pe acea platforma, mie nu mi-a placut cum se vede stadionul. Oricum e inutil, la ceremonia de deschidere locul va fi ultra-aglomerat, si sper doar ca pasarela sa fie intarita suficient ca sa suporte suprapopularea de care va avea parte pe 27 iulie. Dupa revelion am invatat lectia, pentru artificii va trebui sa ma prezint foarte devreme la locul cu pricina. Efervescenta deja se simte prin oras, si mai sunt mai bine de 7 luni pana atunci.

Westfield Stratford e celebru in Londra. Pentru ca nu prea-mi plac mall-urile, nu-mi propusesem sa-l vizitez, iar faptul ca am ajuns ieri a fost contextual. Dar o sa mai merg acolo o data, e o structura arhitectonica impresionanta in primul rand prin dimensiune. Nu m-am uitat la cifre, dar din interior, daca te opresti putin sa te uiti in jur, iti dai seama cat e de gigantic. Nu zic ca AFI Palace e mic, dar acolo n-am avut acest sentiment greu de descris al micimii umane, pe care il am deseori in catedrale gotice si care nu s-a regasit in totalitate ieri in Westfield doar pentru ca luminile puternice, sticla si reclamele colorate creeaza o atmosfera mai familiara decat intunericul si tacerea catedralelor.

Romford Road mi-a dat impresia unei calatorii spre vest pe drumul matasii. Plecand din East Ham, un cartier in majoritate indian, Romford Road imi da impresia ca strabat intregul orient mijlociu, cu un mic salt peste teritoriile israeliene, substituite poate de o biserica anglicana rupta din filmele de groaza de inspiratie gotica si de un templu Sikh al carui minaret domina structurile de pe Upton Lane. Cartier eminamente arab, atat de arab cat poate fi un cartier londonez, peste care s-au grefat structuri arhitecturale islamice. Totul culminand cu East London Mosque, despre care o sa povestesc, poate, alta data. 11:52