Tower

Fiind prima zi cu adevarat libera, adica prima zi in care, pe langa lipsa de planuri, n-am avut nici griji, astazi am inceput sa fac pe turistul prin Londra. Cu rucascul in spate si cu aparatul de fotografiat in mana, m-am plimbat fara tinta de cand m-am trezit pana s-a intunecat. Am vazut, in sfarsit, turnul Londrei si Tower Bridge. Mi-au trebuit 42 de zile delocuit in Londra ca sa vad, in sfarsit, cea mai reprezentativa imagine a orasului. E oarecum haios ca s-a intamplat asa, totodata e ilustrativ pentru cat de mare e Londra si pentru faptul ca, fiind la o distanta apreciabila de restul obiectivelor turistice majore, Turnul Londrei e de obice vazut doar de cei care vin special pana la el, la capatul zonei 1 de metrou.

Au fost cateva ore in care am inghitit senzatii ca un nou nascut, acelasi nou nascut care acum o luna si un pic ateriza pe aeroportul din Luton inca intrebandu-se ce cauta DE FAPT in tara asta. Cu ochi de broasca si urechi de elefant, cum zicea Luminita.

Am iesit la Monument, fara sa am vreo idee ce fel de monument e acela care a dat numele statiei de metrou. Dar odata ce ajungi la suprafata te izbeste, aproapte literalmente. Marele incendiu de la 1666 e cu siguranta unul din cele mai importante evenimente din istoria orasului, probabil cu repercusiuni grave in mentalul colectiv cel putin doua generatii dupa ce s-a petrecut. Ca sa fie sigur ca orasul isi va aminti de marele incendiu mai mult de atat, Charles al II-lea Stuart, fiul lui Charles I, cel asasinat de armata parlamentului condusa de Cromwell si care apare ca Charles Martirul pe monument, a construit un obelisc impresionant prin structura, dimensiuni si dispunere, fix alaturi de casa in care s-a iscat incendiul care a distrus orasul. Constructia e monumentala, gandita in asa fel incat sa creeze trecatorului sentimentul de micime pe care-l dau marile catedrale gotice, iar inaltimea de 202 feet (adica vreo 60 de metri) e suficienta sa-l faca remarcat si de la distante mari, in ciuda amplasarii lui fix in mijlocul cartierului financiar, paradisul zgaraie-norilor londonezi.

De la monument e o plimbare scurta pana la Southwark Bridge, iar de acolo o alee pustie care urmareste cursul Tamisei si care te scoate intr-un final la Tower Bridge e un prilej numai bun de reflectie asupra propriilor ganduri. Iar Tamisa  si ea un spectacol in sine, un soi de monstru domesticit care taie in doua un oras care, secol dupa secol, a invatat sa-l ignore.

Cand am ajuns la Tower Bridge se facuse deja intuneric, asa ca experienta nu a avut intreaga savoare de care e capabila. O sa ma intorc, cu siguranta, cu toate ca si azi am servit cu pofta din doza de arhitectura medievala care, dintr-un motiv sau altul, ma fascineaza tare mult. Poarta tradatorilor, pe unde se intra doar cu barca, groapa cadavrelor, toate turnurile, crenelurile si donjoanele zidurilor care inconjoara turnul, si tot ecoul mortilor din secolul XIV au supravietuit incredibil de bine in mijlocul unui oras cat se poate de pregatit pentru secolul XXI si cele care-i vor urma.

Urcand dinspre Tamisa spre Tower Hill sa vad monumentul marinarilor cazuti in al doilea razboi mondial, mi-au luat ochii un rand de ARRI-uri de 10 kilowati care luminau fatada unei cladiri construite in stil clasic grecesc, cu obisnuitele coloane dorice. Am trecut printre camioanele echipei, iar privelistea carucioarelor de camera si a stativelor de reflectoare m-a facut nostalgic dupa munca in cinematografie, desi e probabil nevoie de doar 2-3 ore din filmarea de noapte de care oamenii de acolo fara indoiala se pregateau ca sa-mi dispara toata nostalgia. As vrea totusi sa lucrez la cel putin un film aici, sa filmez la Battersea, pe malul Tamisei sau in vreo cladire istorica importanta din centrul Londrei.

Am vazut-o si pe Dame Judi Dench care mi-a facut cu mana din interiorul unui Jaguar, chestie care mi-a confirmat ca acolo era platoul pentru o secventa din urmatorul Bond,  Skyfall. Poate prind Sherlock Holmes 3. 01:23