Manchester United - FC Barcelona 1-0 (Scholes '14), UEFA Champions League 2007-08 semi-finals 2nd leg, 2008-04-29, Old Trafford, Manchester
Este cel mai inalt nivel pe care Old Trafford il poate vedea la un meci european, spunea Ryan Giggs, iar cei 76.000 de soldati ai armatei rosii a generalului Ferguson au inteles mesajul. Mobilizati si de campania inceputa de club inainte de meciul tur, spectatorii de pe Teatrul Viselor s-au ridicat cel putin la acelasi nivel cu mult mai renumita galerie blau-grana din meciul tur.
Daca pe Nou Camp Ferguson a aratat Cataluniei un United mai defensiv ca falanga macedoneana, care-a sacrificat posesia si orice idee ofensiva pentru un 0-0 cu frisoane pentru Rijkaard, batranul vulpoi din Aberdeen stia ca a juca la un al doilea 0-0 e aproape echivalent cu o sinucidere. N-a aratat, daca am judeca dupa primele 10 minute ale meciului, care pareau sa nu difere prea mult de toate cele 90 ale celui de saptamana trecuta. Spaniolii au deschis balul cu cateva combinatii in fata careului lui van der Sar, in timp ce Brown si Hargreaves au dat semne de nesiguranta.
Si cel mai aproape de gol a venit Messi, trimitand de la 16 metri o minge pe care scria Moscova si Balonul de Aur. Doar olandezul dintre buturile lui United a avut alta parere.
Dar nu apararea improvizata a englezilor(in care, in lipsa lui Vidic, Brown a fost mutat in centru, iar Hargreaves coborat in partea drepta) avea sa cedeze prima, ci aceea in formula completa a Barcelonei in care, prea ocupati sa-l blocheze pe Ronaldo, Puyol si Milito au avut totusi timp sa vada sutul fantastic al lui Scholes, cu oprire in plasa lui Valdes.
De la 20 de metri, cu efect spre exterior, roscovanul care vaneaza al doilea succes european a trimis o minge care mi-l evoca pe Scholes aflat in varf de forma, acum 5-6 sezoane, care facuse din acest gen de executii o marca inregistrata.
Golul a dezlantuit iadul, iar diavolii au inceput sa tasneasca spre poarta ibericilor. Sensul jocului s-a schimbat, iar Manchester a atacat la fel cum s-a aparat ceva mai bine de 100 de minute: in 10 oameni. Ploaie de centrari in careul lui Valdes, inclusiv Wes Brown trecand pe langa gol. Din partea Barcelonei, doar Deco a incercat sa-l imite pe Scholes, cu doua suturi foarte bune, amandoua trecand alaturi.
Repriza a doua a inceput ca si cum a doua nu s-ar fi incheiat, cu acelasi ritm dracesc al atacurilor englezesti, vreo doua mingi bagand serios in sperieti poarta lui Valdes.
Rijkaard a inceput sa cristalizeze formula ideala de echipa cam dupa o ora de joc, cand Henry a intrat in locul lui Iniesta. Daca francezul ar fi fost titularizat in ambele intalniri, probabil ostilitatile s-ar fi desfasurat cu totul altfel. Iar intrarea fostului atacant al lui Arsenal a fost resimtita la scurt timp de van der Sar, nevoit sa intervina de doua ori decisiv. Lovitura de cap si sut cu interiorul din lateral stanga, ambele pe spatiul portii, doua momente in care in tribunele din Old Trafford s-a asternut acea liniste pe care, intr-un alt tricou, Henry stia sa o faca.
Mobilizati de Henry, barcelonezii vor incheia meciul tot in atac, si pe fondul unei usoare decelerari a diavolilor, probabil epuizati de o ora de efort fizic greu de conceput si cu siguranta nerecomandat de orice fizioterapeut intreg la minte.
Cu Bojan si Gudjohnssen, Rijkaard completeaza tripleta de atacanti trimisi in teren, un fapt care mie imi ridica oarece intrebari legate de alcatuirea primului 11. N-o fi fost mai indicata o echipa ceva mai ofensiva? Asadar, Rijkaard termina meciul cu 4 varfuri si ar fi vrut sa intre si el, ca al cincilea. N-ar fi fost deloc rau, personal cred ca jucatorul Rijkaard ar ajuta mult mai mult Barcelona decat o face antrenorul Rijkaard.
De partea cealalta, Ferguson a mutat calm, post pe post, cu Giggs, Fletcher si Silvestre pentru Nani - ineficient, Scholes - disparut din joc, si respectiv Evra - accidentat.
Ultimele minute trec mult prea incet pentru Ferguson, tot mai preocupat de propriul ceas, asta in timp ce pe teren jocul curge intr-un ritm ce i-ar speria pe inventatorii fotbalului.
Spaniolii se grabesc, dar zbaterile lor pierd in luciditate cu fiecare secunda ce trece, in timp ce graba lor e complet nejustificata prin prisma pasilor marunti si rari cu care vor parasi terenul dupa meci. Valdes urca si el spre careul lui United, timpul se dilata tot mai tare pentru cei in rosu, in timp ce fiecare minge poate insemna diferenta intre glorie si dezastru.
Dar scorul final va ramane 1-0, suficient pentru Ferguson sa-si duca trupa la Moscova, in cautarea unei a treia cupe a campionilor pentru United, performanta pe care doar Liverpool a mai reusit-o pentru Anglia.
In ansamblul lui, meciul a fost destul de incordat, departe de deschiderea celor doua remize la 3 de acum 10 ani. Consumul fizic a fost, la fel ca sambata pe Stamford Bridge, uluitor, iar contactele extrem de dure. Zambrotta, Milito si Puyol l-au tavalit rand pe rand pe Ronaldo, in timp ce in partea cealalta Carrick, Brown si Ferdinand jucau rol de zid de care Messi s-a dat cu nenumarate ori.
Imi place din ce in ce mai mult de Hargreaves, fotbalistul de 30 de ani despre care, atunci cand a venit de la Bayern ca mijlocas defensiv, ma indoiam ca ar putea aduce vreun plus lui United. Se pare insa ca Ferguson a vazut lucrurile altfel, iar acum Hargreaves creste de la meci la meci, astazi fiind deja a treia oara cand joaca fundas dreapta, si o face cu destul succes, in conditiile unei linii defensive decimate de accidentari.
Wes Brown a jucat astazi impecabil, cu toate ca n-a fost folosit pe pozitia pe care se simte cel mai bine. Insa fara el, e foarte posibil ca atacurile lui Messi sa fi avut alta finalitate pe tabela. Dintre fundasi, doar Evra mi s-a parut sub forma obisnuita, complexat probabil de prezenta pe gazon a concurentului direct in nationala Frantei. Nu greseste Domenech cand opteaza pentru Abidal, unul din cei mai valorosi fundasi stanga pe care i-am vazut vreodata.
Carrick evolueaza si el excelent, fiind tipul de inchizator discret, care sustine intreaga constructie a echipei fara stralucire dar cu maxima eficienta.
Merita apreciat si efortul titanic al lui Carlito Tevez, cel care a reusit ceea ce natia lui doar a visat pe cand Tevez era inca un fetus: sa aiba Anglia la picioare. Ce poate fi mai impresionant decat 70.000 de englezi scandand "Arjentin!", cunoscute fiind adversitatile intre cele doua tari. Argentinienii au supus Albionul fara flota navala sau maritima, ci cu un singur tanc pe doua picioare, acest incredibil Tevez, care mi-a lasat impresia ca nu s-ar fi oprit din alergat nici impuscat.
Ronaldo e intr-o usoara eclipsa de forma, dar nu i se poate reprosa prea mare lucru portughezului, cu toate realizarile pe care le-a avut in acest sezon. Au intervenit uzura fizica, uzura psihica, o serie intreaga de fundasi care il vaneaza (in seara asta Milito si Zambrotta au avut fiecare cate doua interventii foarte dure asupra lui) si utilizarea lui in diverse pozitii, in functie in special de indisponibilitati. Si totusi, Ronaldo ramane un fotbalist pentru care superlativele ar trebui reinventate.
Asta a fost povestea returului primei semifinale. 1-0, si Ferguson merge la Moscova. Unde va da probabil de Chelsea.
miercuri, 30 aprilie 2008
miercuri, 23 aprilie 2008
Pe Bega, spre Morava
Steaua - Poli Timisoara 1-1 (Goian '49 - Bucur '65), Liga I 2007-2008, etapa a XXXI-a, 2008-04-22, Ghencea, Bucuresti
Sunt ultimele puncte pe care Steaua isi permite sa le piarda in cursa pentru titlul 24, in conditiile in care Clujul ar castiga restul de 4 meciuri ramase. Consideram ca jolly-ul asta, dreptul al un egal, era mai bun pentru meciul cu Dinamo, peste doua saptamani. S-a nimerit sa fie in seara asta, cu Timisoara si, in timp ce banatenii pleaca cu 4 puncte din 2 meciuri cu Steaua sezonul asta, pentru ros-albastri o victorie in Stefan cel Mare devine imperativa. Cred ca victoria la Dinamo e grea doar din perspectiva istorica, nu si valorica, dar nu se stie exact care atarna mai greu. Sper sa bata Vasluiul la Cluj, dar nu cred.
Spre deosebire de meciul de sambata de la Galati, cel din seara asta a fost mult mai aproape de ceea ce indeobste se cheama fotbal. Steaua a jucat mult mai cursiv, mai degajat, mai ofensiv, mai fluent.
Rau e ca a avut cel putin doua maini moarte. Una e Rica Neaga, care a vrut mult, dar s-a rezumat la asta. Lacatus a construit o formula care i-a lasat lui Neaga o foarte mare libertate de exprimare, iar asta s-a vazut din numarul mare de mingi jucate de pitestean. Numai ca marea, covarsitoarea majoritate a acestor mingi(daca nu toate) au fost pierdute aiurea, ba din cauza preluarilor nefericite, ba din cauza driblingului in plus, ba din cauza paselor proaste. Mai adaugam si multe faze in care Neaga n-a presat sau n-a alergat cat ar fi fost normal, si un mare semn de intrebare apare asupra prezentei in teren a lui Rica.
A doua veriga slaba e Nicolita. Desi i se dau sanse peste sanse, Banel nu-si revine deloc, si nici din piciorul lui n-a plecat vreo minge care sa-l faca pe Uhrin sa tresara. In partea a doua, ca fundas, s-a descurcat ceva mai bine, dar tot in partea a doua a egalat Timisoara, si de pe partea pe care el trebuia s-o apere.
Tot la rele trebuie trecuta si multimea de ocazii ratate. Fotbalul nu pedepseste pe nimeni fara motiv, e o regula ca numarul ratarilor sa fie invers proportional cu sansa de a lua gol impotriva cursului jocului. isi aminteste cineva de meciul cu Slavia?
Pepe isi face treaba bine, e puternic, e atent, e bataios, dar are si multe lipsuri. Si de multe ori chiar se vad. In special atunci cand conteaza. Mi-a placut jocul lui, dar a irosit prea usor cateva ocazii foarte bune. Habibou?
La cele bune, in primul rand progresul evident fata de meciul de la Galati. Steaua a combinat, si-a creat faze, dar de multe ori a scazut viteza chiar in fata portii, suficient de mult si suficient de des pentru ca echipa extrem de pragmatica a lui Poli sa se intoarca acasa cu un punct.
Excelent golul lui Goian, incantator jocul lui Mendoza, delicioasa daruirea lui Dayro. Pacat ca n-au valorat decat un punct.
Timisoara, pe de alta parte, a nimerit un antrenor bun, pe care s-a nimerit sa-l si tina mai mult de un tur, iar asta se cunoaste. Echipa de acum e cea mai buna a lui Poli din epoca Iancu. Si chiar daca se poate spune ca n-au meritat punctul din seara asta, nu li-l poate contesta nimeni. Bucur n-a avut patrunderile lui Neaga, dar a avut plusul de ambitie in fata portii care a lipsit atacantului nostru. Si care a stabilit pana la urma scorul final.
Atmosfera din tribune a fost ok, dar n-am simtit acea extraordinara senzatie de energie de la meciul cu Urziceni. Oricum, mi-a lipsit stadionul si imi pare foarte rau pentru cele 2 etape ratate. Or sa se recupereze toate la meciul cu Buzaul, daca o sa ne asigure titlul. Pana atunci, mai sunt circa 3 saptamani de tensiune, scandal si jeguri mediatice.
In paralel cu meciul asta, intr-o competitie cu fotbal de alta clasa, Liverpool n-a reusit decat 1-1 cu Chelsea pe Anfield, asa cum anticipam. Sustin in continuare ca Chelsea are prima sansa, dar trupa lui Benitez e imprevizibila ca vremea proasta. In perspectiva unei finale a diavolilor, tot pe Chelsea i-as prefera ca adversari. Vom vedea si asta.
Sunt ultimele puncte pe care Steaua isi permite sa le piarda in cursa pentru titlul 24, in conditiile in care Clujul ar castiga restul de 4 meciuri ramase. Consideram ca jolly-ul asta, dreptul al un egal, era mai bun pentru meciul cu Dinamo, peste doua saptamani. S-a nimerit sa fie in seara asta, cu Timisoara si, in timp ce banatenii pleaca cu 4 puncte din 2 meciuri cu Steaua sezonul asta, pentru ros-albastri o victorie in Stefan cel Mare devine imperativa. Cred ca victoria la Dinamo e grea doar din perspectiva istorica, nu si valorica, dar nu se stie exact care atarna mai greu. Sper sa bata Vasluiul la Cluj, dar nu cred.
Spre deosebire de meciul de sambata de la Galati, cel din seara asta a fost mult mai aproape de ceea ce indeobste se cheama fotbal. Steaua a jucat mult mai cursiv, mai degajat, mai ofensiv, mai fluent.
Rau e ca a avut cel putin doua maini moarte. Una e Rica Neaga, care a vrut mult, dar s-a rezumat la asta. Lacatus a construit o formula care i-a lasat lui Neaga o foarte mare libertate de exprimare, iar asta s-a vazut din numarul mare de mingi jucate de pitestean. Numai ca marea, covarsitoarea majoritate a acestor mingi(daca nu toate) au fost pierdute aiurea, ba din cauza preluarilor nefericite, ba din cauza driblingului in plus, ba din cauza paselor proaste. Mai adaugam si multe faze in care Neaga n-a presat sau n-a alergat cat ar fi fost normal, si un mare semn de intrebare apare asupra prezentei in teren a lui Rica.
A doua veriga slaba e Nicolita. Desi i se dau sanse peste sanse, Banel nu-si revine deloc, si nici din piciorul lui n-a plecat vreo minge care sa-l faca pe Uhrin sa tresara. In partea a doua, ca fundas, s-a descurcat ceva mai bine, dar tot in partea a doua a egalat Timisoara, si de pe partea pe care el trebuia s-o apere.
Tot la rele trebuie trecuta si multimea de ocazii ratate. Fotbalul nu pedepseste pe nimeni fara motiv, e o regula ca numarul ratarilor sa fie invers proportional cu sansa de a lua gol impotriva cursului jocului. isi aminteste cineva de meciul cu Slavia?
Pepe isi face treaba bine, e puternic, e atent, e bataios, dar are si multe lipsuri. Si de multe ori chiar se vad. In special atunci cand conteaza. Mi-a placut jocul lui, dar a irosit prea usor cateva ocazii foarte bune. Habibou?
La cele bune, in primul rand progresul evident fata de meciul de la Galati. Steaua a combinat, si-a creat faze, dar de multe ori a scazut viteza chiar in fata portii, suficient de mult si suficient de des pentru ca echipa extrem de pragmatica a lui Poli sa se intoarca acasa cu un punct.
Excelent golul lui Goian, incantator jocul lui Mendoza, delicioasa daruirea lui Dayro. Pacat ca n-au valorat decat un punct.
Timisoara, pe de alta parte, a nimerit un antrenor bun, pe care s-a nimerit sa-l si tina mai mult de un tur, iar asta se cunoaste. Echipa de acum e cea mai buna a lui Poli din epoca Iancu. Si chiar daca se poate spune ca n-au meritat punctul din seara asta, nu li-l poate contesta nimeni. Bucur n-a avut patrunderile lui Neaga, dar a avut plusul de ambitie in fata portii care a lipsit atacantului nostru. Si care a stabilit pana la urma scorul final.
Atmosfera din tribune a fost ok, dar n-am simtit acea extraordinara senzatie de energie de la meciul cu Urziceni. Oricum, mi-a lipsit stadionul si imi pare foarte rau pentru cele 2 etape ratate. Or sa se recupereze toate la meciul cu Buzaul, daca o sa ne asigure titlul. Pana atunci, mai sunt circa 3 saptamani de tensiune, scandal si jeguri mediatice.
In paralel cu meciul asta, intr-o competitie cu fotbal de alta clasa, Liverpool n-a reusit decat 1-1 cu Chelsea pe Anfield, asa cum anticipam. Sustin in continuare ca Chelsea are prima sansa, dar trupa lui Benitez e imprevizibila ca vremea proasta. In perspectiva unei finale a diavolilor, tot pe Chelsea i-as prefera ca adversari. Vom vedea si asta.
sâmbătă, 19 aprilie 2008
Istorie si statistica
Asta e comentariul de la meciul cu Blackburn, pe care n-am mai apucat sa-l termin. Cum nici nu cred c-o s-o mai fac, m-am gandit sa-l public asa mai degraba decat sa-l sterg. Ramane aici.
Blackburn Rovers - Manchester United 1-1 (R. Santa-Cruz '21 C. Tevez '88), Barclaycard Premiership Matchday 35, 2008-04-19, Ewood Park, Blackburn
Nu prea stiu de unde sa incepsa vorbesc despre meciul asta. Stiam ca la Blackburn va fi un meci greu pentru diavoli, intotdeauna a fost. Imi aduc aminte si de perioada de acum vreo 5 ani, cand Manchester speria Europa, dar mai intotdeauna pierdea puncte in fata acestei echipe care, desi lupta sub semnul rozei, joaca fara floricele, simplu, direct, dur. Dar aveam impresia ca odata cu impunerea unor jucatori tineri si extrem de tehnici, cum sunt Pedersen sau Santa-Cruz (si chiar McCarthy sau Bellamy), jocul piratilor a capatat o fata ceva mai europeana, axata in principal pe viteza si tehnica, nu neaparat pe forta. La capitolele astea, trupa lui Ferguson se impune fara probleme la orice ora.
Numai ca astazi, pe Ewood Park, echipa gazda a aratat ba o sepie, ba ca un porc spinos, ca un arici, ca o testoasa, sau ca orice alt animal eminamente defensiv. Iar United a fost pradatorul care isi revendica victoria ca un drept natural, si care e descumpanit ori de cate ori i se opune rezistenta.
Ca idee de joc, dupa ultimele meciuri Ferguson imi aduce aminte de regizorii hollywoodieni din anii '40: incepe prin a alinia pe scena toaate vedetele de pe afis inainte de a da drumul la actiunea propriu-zisa. Apoi vine intriga, un lucru rau care se intampla baietilor buni (cum a fost astazi golul lui Santa-Cruz, sau cel al lui Adebayor de saptamana trecuta, sau cele ale lui Alfonso Alves, de acum doua saptamani venite, toate, mai degraba dupa faze aleatoare de joc decat dupa atacuri pozitionale elaborate). Urmeaza actiunea, de care astazi n-am avut parte decat in repriza a doua, si apoi finalul fericit, dar care lasa in urma cel putin un regret sau un semn de intrebare. Si intr-adevar, dupa golul lui Tevez din minutul '88, n-a prea mai fost timp decat de generic.
Ca dispunere pe teren, Sir a facut astazi doua schimbari cel putin surprinzatoare, mai ales ca au venit asupra unei echipe care a tot castigat in ultima vreme.
In primul rand, Kuczsak pentru van der Sar, fara vreun motiv aparent. Singurul lucru la care pot sa ma gandesc e ca olandezul a fost menajat, date fiind desele lui accidentari recente.
Apoi, revenirea la sistemul 4-4-2, in ciuda eficientei pe care a dovedit-o linia de 5 mijlocasi.
Astfel, Roooney si Tevez au aparut impreuna ca titulari, si dupa ce-am vazut in ultima vreme, n-a fost o miscare prea inspirata. Rooney si Tevez sunt jucatori oarecum cu acelasi profil, si nu sunt obisnuiti sa joace in linie si sa faca un-doi-uri in atac, cum faceau Yorke si Cole, de exemplu. Plus ca asta l-a impins pe Ronaldo in banda dreapta si i-a ingradit portughezului libertatea de miscare pe care-a avut-o in meciurile recente si care l-a facut letal.
Blackburn Rovers - Manchester United 1-1 (R. Santa-Cruz '21 C. Tevez '88), Barclaycard Premiership Matchday 35, 2008-04-19, Ewood Park, Blackburn
Nu prea stiu de unde sa incepsa vorbesc despre meciul asta. Stiam ca la Blackburn va fi un meci greu pentru diavoli, intotdeauna a fost. Imi aduc aminte si de perioada de acum vreo 5 ani, cand Manchester speria Europa, dar mai intotdeauna pierdea puncte in fata acestei echipe care, desi lupta sub semnul rozei, joaca fara floricele, simplu, direct, dur. Dar aveam impresia ca odata cu impunerea unor jucatori tineri si extrem de tehnici, cum sunt Pedersen sau Santa-Cruz (si chiar McCarthy sau Bellamy), jocul piratilor a capatat o fata ceva mai europeana, axata in principal pe viteza si tehnica, nu neaparat pe forta. La capitolele astea, trupa lui Ferguson se impune fara probleme la orice ora.
Numai ca astazi, pe Ewood Park, echipa gazda a aratat ba o sepie, ba ca un porc spinos, ca un arici, ca o testoasa, sau ca orice alt animal eminamente defensiv. Iar United a fost pradatorul care isi revendica victoria ca un drept natural, si care e descumpanit ori de cate ori i se opune rezistenta.
Ca idee de joc, dupa ultimele meciuri Ferguson imi aduce aminte de regizorii hollywoodieni din anii '40: incepe prin a alinia pe scena toaate vedetele de pe afis inainte de a da drumul la actiunea propriu-zisa. Apoi vine intriga, un lucru rau care se intampla baietilor buni (cum a fost astazi golul lui Santa-Cruz, sau cel al lui Adebayor de saptamana trecuta, sau cele ale lui Alfonso Alves, de acum doua saptamani venite, toate, mai degraba dupa faze aleatoare de joc decat dupa atacuri pozitionale elaborate). Urmeaza actiunea, de care astazi n-am avut parte decat in repriza a doua, si apoi finalul fericit, dar care lasa in urma cel putin un regret sau un semn de intrebare. Si intr-adevar, dupa golul lui Tevez din minutul '88, n-a prea mai fost timp decat de generic.
Ca dispunere pe teren, Sir a facut astazi doua schimbari cel putin surprinzatoare, mai ales ca au venit asupra unei echipe care a tot castigat in ultima vreme.
In primul rand, Kuczsak pentru van der Sar, fara vreun motiv aparent. Singurul lucru la care pot sa ma gandesc e ca olandezul a fost menajat, date fiind desele lui accidentari recente.
Apoi, revenirea la sistemul 4-4-2, in ciuda eficientei pe care a dovedit-o linia de 5 mijlocasi.
Astfel, Roooney si Tevez au aparut impreuna ca titulari, si dupa ce-am vazut in ultima vreme, n-a fost o miscare prea inspirata. Rooney si Tevez sunt jucatori oarecum cu acelasi profil, si nu sunt obisnuiti sa joace in linie si sa faca un-doi-uri in atac, cum faceau Yorke si Cole, de exemplu. Plus ca asta l-a impins pe Ronaldo in banda dreapta si i-a ingradit portughezului libertatea de miscare pe care-a avut-o in meciurile recente si care l-a facut letal.
joi, 17 aprilie 2008
Raspuns la TRU
Cele ce urmeaza sunt un raspuns la articolul "Fotbalul e opinie" pe care Traian Ungureanu l-a publicat aici:
http://blogsport.ro/opinii/2008/04/16/fotbalul-e-opinie/#comment-27648
Nu mi-e simpatic TRU, dimpotriva, dar recunosc ca nivelul sau cultural si jurnalistic e mult peste media tot mai tabloidizatei Gazete a Sporturilor. In plus, pasiunea pentru fotbalul englezesc o impartasim. Ei i se datoreaza cele de mai jos:
Un articol bun in forma, domnule TRU, dar al carui fond se cam clatina. Wenger a pierdut trofee, si sezonul asta ca si in cele recente, pentru ca a mizat cu o incapatanare extrema pe cateva idei pe care nu le-a adaptat deloc realitatii.
“Sa jucam cu tinerii”. Ok, tinerii au atuurile lor, dar nu degeaba a aparut vorba care spuna ca cine n-are batrani trebuie sa si-i cumpere. Arsenal, cu o medie de varsta pe undeva pe la 22 de ani, nu avea cum sa ia fata unor echipe conduse de vulpoi batrani ca Giggs, Lampard sau Gerrard. Pentru ca fotbalul nu inseamna doar viteza, tehnica si dribling. Fotbalul inseamna si temporizare, clarviziune si rabdare. In vara, Wenger s-a dispensat de Henry, si cu el a plecat cam 60% din valoarea echipei, 80-85% din experienta si 15-20% din valoare. Apoi, mai toti cei trecuti de 23 de ani sunt - din motive doar de Wenger cunoscute, marginalizati. A se vedea Lehmann si Gilberto. Nu e si cazul lui van Persie pentru ca dupa accidentarea lui Eduardo pur si simplu nu mai e nimeni care sa poata fi titularizat in atac.
Ati vazut cum au explodat Nani sau Anderson jucand pe langa Giggs si Scholes?
Si personal nu pot sa uit cum Arsenal, dupa ce au recunoscut public ca au construit un stadion de pe urma lui Henry, s-au dispensat de el ca de o masea stricata, aruncandu-l la Barcelona unde, pe mana lui Rijkaard, e doar a 5-a roata la caruta langa Eto’o si Messi. Iar de tratamente asemanatoare s-au “bucurat” nu de mult si alti jucatori emblematici ai clubului. Cum a plecat Pires? Dar Ljungberg?
Apoi, este ambitia lui Wenger de a descoperi talente. Asa ca de multe ori pariaza pe jucatori pe cat de tineri, pe-atat de ieftini. Wenger nu si-a depasit bugetul de transferuri din vara, si a preferat sa decopere un Diaby sau Adebayor prin fel de fel de echipe sau tari obscure. Asta in timp ce Liverpool sau Manchester au cumparat talente cu certificat (Mascherano, Torres, Tevez). Nu cred ca e cazul sa aducem in discutie transferurile de la Chelsea…
Mai mult, in mometul in care trece peste propriile reguli, Wenger nu e deloc consecvent. A dat 12 milioane de lire pentru Wallcott, dar englezul e mai obisnuit cu iarba decat cu banca. Cand l-a adus pe Rooney, la 17 ani, pentru 30 de milioane de euro, Ferguson l-a titlarizat de la inceput, pentru ca a stiut ce vrea. La fel Benitez cu Torres.
Prin toate astea, Wenger greseste fotbalului, iar fotbalul il pedepseste. Iar sezonul asta nu e o exceptie, ci pare mai degraba ca instituie o regula. Arsenal n-a fost niciodata favorita la castigarea Ligii Campionilor, a iesit relativ devreme din ambele cupe interne, iar un titlu n-au mai castigat de pe vremea lui Dennis Bergkamp.
Iar in ultima vreme, Wenger este antrenorul cu cele mai vehemente declaratii. Toate deciziile se dau impotriva lui, terenul a fost prea ud, adversarii n-au fost destul de respectuosi, deciziile FA si UEFA sunt gresite. N-as zice ca francezul a inventat un profil de echipa. As zice mai degraba ca are o criza.
Stiti ce cred eu c-o sa se spuna despre aceasta echipa a lui Arsenal? “N-au mai castigat nimic dupa ce-a plecat Henry.”
Nu m-ar suprinde foarte tare sa aflu ca e vorba de ultimul fotbalist legendar care-a jucat la Arsenal in mandatul lui Wenger.
http://blogsport.ro/opinii/2008/04/16/fotbalul-e-opinie/#comment-27648
Nu mi-e simpatic TRU, dimpotriva, dar recunosc ca nivelul sau cultural si jurnalistic e mult peste media tot mai tabloidizatei Gazete a Sporturilor. In plus, pasiunea pentru fotbalul englezesc o impartasim. Ei i se datoreaza cele de mai jos:
Un articol bun in forma, domnule TRU, dar al carui fond se cam clatina. Wenger a pierdut trofee, si sezonul asta ca si in cele recente, pentru ca a mizat cu o incapatanare extrema pe cateva idei pe care nu le-a adaptat deloc realitatii.
“Sa jucam cu tinerii”. Ok, tinerii au atuurile lor, dar nu degeaba a aparut vorba care spuna ca cine n-are batrani trebuie sa si-i cumpere. Arsenal, cu o medie de varsta pe undeva pe la 22 de ani, nu avea cum sa ia fata unor echipe conduse de vulpoi batrani ca Giggs, Lampard sau Gerrard. Pentru ca fotbalul nu inseamna doar viteza, tehnica si dribling. Fotbalul inseamna si temporizare, clarviziune si rabdare. In vara, Wenger s-a dispensat de Henry, si cu el a plecat cam 60% din valoarea echipei, 80-85% din experienta si 15-20% din valoare. Apoi, mai toti cei trecuti de 23 de ani sunt - din motive doar de Wenger cunoscute, marginalizati. A se vedea Lehmann si Gilberto. Nu e si cazul lui van Persie pentru ca dupa accidentarea lui Eduardo pur si simplu nu mai e nimeni care sa poata fi titularizat in atac.
Ati vazut cum au explodat Nani sau Anderson jucand pe langa Giggs si Scholes?
Si personal nu pot sa uit cum Arsenal, dupa ce au recunoscut public ca au construit un stadion de pe urma lui Henry, s-au dispensat de el ca de o masea stricata, aruncandu-l la Barcelona unde, pe mana lui Rijkaard, e doar a 5-a roata la caruta langa Eto’o si Messi. Iar de tratamente asemanatoare s-au “bucurat” nu de mult si alti jucatori emblematici ai clubului. Cum a plecat Pires? Dar Ljungberg?
Apoi, este ambitia lui Wenger de a descoperi talente. Asa ca de multe ori pariaza pe jucatori pe cat de tineri, pe-atat de ieftini. Wenger nu si-a depasit bugetul de transferuri din vara, si a preferat sa decopere un Diaby sau Adebayor prin fel de fel de echipe sau tari obscure. Asta in timp ce Liverpool sau Manchester au cumparat talente cu certificat (Mascherano, Torres, Tevez). Nu cred ca e cazul sa aducem in discutie transferurile de la Chelsea…
Mai mult, in mometul in care trece peste propriile reguli, Wenger nu e deloc consecvent. A dat 12 milioane de lire pentru Wallcott, dar englezul e mai obisnuit cu iarba decat cu banca. Cand l-a adus pe Rooney, la 17 ani, pentru 30 de milioane de euro, Ferguson l-a titlarizat de la inceput, pentru ca a stiut ce vrea. La fel Benitez cu Torres.
Prin toate astea, Wenger greseste fotbalului, iar fotbalul il pedepseste. Iar sezonul asta nu e o exceptie, ci pare mai degraba ca instituie o regula. Arsenal n-a fost niciodata favorita la castigarea Ligii Campionilor, a iesit relativ devreme din ambele cupe interne, iar un titlu n-au mai castigat de pe vremea lui Dennis Bergkamp.
Iar in ultima vreme, Wenger este antrenorul cu cele mai vehemente declaratii. Toate deciziile se dau impotriva lui, terenul a fost prea ud, adversarii n-au fost destul de respectuosi, deciziile FA si UEFA sunt gresite. N-as zice ca francezul a inventat un profil de echipa. As zice mai degraba ca are o criza.
Stiti ce cred eu c-o sa se spuna despre aceasta echipa a lui Arsenal? “N-au mai castigat nimic dupa ce-a plecat Henry.”
Nu m-ar suprinde foarte tare sa aflu ca e vorba de ultimul fotbalist legendar care-a jucat la Arsenal in mandatul lui Wenger.
duminică, 13 aprilie 2008
Black hopes, black thoughts
Manchester United - Arsenal 2-1 (Ronaldo pen. '51, Hargreaves '70 - Adebayor '47), Barclaycard Premiership Matchday 34, 13 aprilie 2008, Old Trafford, Manchester
In timp ce Sir Alex aborda meciul asta cu un aer mult mai relaxat, stiind ca oaspetii sunt cei care isi joaca ultima sansa la a castiga campionatul in acest meci, Wenger venea la Manchester extrem de crispat dupa eliminarea din Champions League in fata lui Liverpool, rugandu-se la toti idolii africani ca menajeria lui sa ramana in cursa pentru titlu. Si asta s-a reflectat destul de fidel in modul in care cei doi antrenori si-au pus echipele in teren. Ferguson a inceput meciul cu o formula ce parea blindata, cu doi inchizatori de meserie pe teren si un singur varf, Rooney. 4-5-1 destul de neconventional, doua linii defensive si niste flancuri mai degraba improvizate, avand in vedere libertatea de exprimare pe care o are Ronaldo pe teren in ultima vreme. O oarecare consistenta in atatc a dat Hargreaves aparand sus, in banda stanga, acolo unde Evra e mai tot timpul abandonat, in special dupa ce Giggs a inceput sa se familiarizeze cu mirosul bancii de rezerve. Personal regret plecarea lui Kieran Richardson, dar sper ca Sir stie ce face.
Meciul a inceput, cum era de asteptat, cu Arsenal atacand, Fabregas - cel mai bun om al tunarilor astazi - sutand la poarta de doua ori in primele 5 minute. Tot Fabregas va mai gasi brese in defensiva diavolilor in cateva ocazii in prima repriza, punandu-l in situatii foarte bune pe Adebayor in doua randuri. Numai ca van der Sar a avut o prestatie de zile mari, si l-a oprit in ambele ocazii pe togolez in situatie de unu la unu. Si totusi, momentele sclipitoare ale reprizei au apartinut tot celor cu tricorui rosii. O pasa geniala de 70 de metri a lui Evra l-a lansat pe Ronaldo in careul tunarilor, lateral stanga. Portughezul trece de Song din preluare, il pune in situatie excelenta pe Rooney, dar Lehmann se remarca si el. La fel ca un sfert de ora mai tarziu, in faza imediat urmatoare celei mai mari ratari a lui Adebayor, cand tot Lehmann si Rooney se gasesc fata in fata, iar portarul german deviaza de putin mingea, cu glezna, suficient insa cat sa pastreze tabela nemodificata. O repriza destul de echilibrata, cel putin din punct de vedere al ocaziilor. Mai trebuie spus ca Ronaldo n-a prea fost in apele lui azi, irosind o lovitura libera si mai toate mingiile care-au trecut pe la el.
Pauza a picat la timp pentru United, iar de la vestiare a iesit alta echipa, mult mai motivata. Pentru Arsenal, pauza a venit cu vreo doua minute mai devreme, pentru ca primul gol a picat in minutul 47 la poarta lui van der Sar, incomodat de Carrick pe cand Adebayor transforma o centrare perfecta a lui van Persie. Wenger si primatele lui s-au bucurat de avantaj circa 5 minute, pana cand Gallas a comis un hent in careu sanctionat cu penalty de Howard Webb. Cristiano Ronaldo a transformat dupa re-executare, iar Lehmann a profitat sa ia un galben intre cele doua executii (ambele au fost goluri, dar nu e prea clar de ce arbitrul a decis repetarea. Impresia mea e ca din cauza jucatorilor care au intrat in careu inainte de lovirea mingii). De-acum incolo a inceput sahul. Ferguson a deschis cu Anderson si Tevez pentru Scholes si Park, cu rezultat imediat in accelerarea si intetirea atcurilor diavolilor, plus un sut foarte bun si extrem de aproape al lui Tevez, de la vreo 30 de meri. Wenger raspunde cu Walcott, care are un prim sut putin peste poarta la scurt timp dupa ce intra, dintr-o pasa a neobositului Fabregas. O noua mare ocazie a londonezilor pica imediat, cand van der Sar trebuie sa se intinda pe jos cat e el de lung ca sa respinga in bara o deviere ciudata a lui Wes Brown.
Iar minutul 70 il ia complet pe nepregatite pe Lehmann, care, dupa ce respinge cu un nou reflex de generic un sut al lui Rooney de la 18 metri, trebuie sa faca fata unei lovituri libere din pozitie centrala, putin in afara careului, obtinuta de omul fara plamani, Evra. Toti ochii pe Ronaldo, numai ca a executat Hargreaves. Si a facut-o perfect, aruncand mingea langa bara de la coltul lung, faza la care pana si magnificul neamt din poarta lui Arsenal a ramas fara raspuns. Bucurie mare a mijlocasului englez, care abia de vreo 3 saptamani incoace a inceput sa joace ceea ce se astepta de la el de cand a venit de la Bayern Munchen. Wenger incearca doua noi mutari, Bendtner si Hoyte pentru van Persie si Toure. Pare sa functioneze, Bendtner avand doua mari ocazii trase la indigo. Centrare Fabregas, cap Bendtner din 6 metri, lateral stanga, respinge van der Sar. Va ramane insa 2-1 pentru United, iar intrarea lui Giggs din ultimul minut este semnalul lui Ferguson ca e liber la tras de timp. Si nu se mai intampla nimic notabil in minutele de prelungire, ultimul fluier al lui Howard Webb aducand cu el moartea sperantelor la titlu ale armatei negre a lui Wenger.
Brown a fost cel mai slab om de pe teren al diavolilor in acest meci, in timp ce Ronaldo a facut un meci mult sub capacitatea lui, desi a dat un gol (fie el si din penalty) si cateva pase de mare spectacol. La fel, lipsa de experienta a lui Pique s-a vazut, in centrul apararii fiind tunele largi pentru patrunderile lui Fabregas, mai mereu terminate cu pasa decisiva. Remarcatii pozitiv sunt Carlos Tevez - exemplara daruirea si efortul depus de argentinian, Evra, care face munca a doi oameni de ceva vreme deja pe partea stanga si Anderson, pustiul brazilian a carui intrare a dat o fata noua atacurilor gazdelor.
Ferguson mai are un meci decisiv, peste 2 saptamani pe Stamford Bridge, si 2 trofee de castigat. Pare c-ar fi in stare.
In timp ce Sir Alex aborda meciul asta cu un aer mult mai relaxat, stiind ca oaspetii sunt cei care isi joaca ultima sansa la a castiga campionatul in acest meci, Wenger venea la Manchester extrem de crispat dupa eliminarea din Champions League in fata lui Liverpool, rugandu-se la toti idolii africani ca menajeria lui sa ramana in cursa pentru titlu. Si asta s-a reflectat destul de fidel in modul in care cei doi antrenori si-au pus echipele in teren. Ferguson a inceput meciul cu o formula ce parea blindata, cu doi inchizatori de meserie pe teren si un singur varf, Rooney. 4-5-1 destul de neconventional, doua linii defensive si niste flancuri mai degraba improvizate, avand in vedere libertatea de exprimare pe care o are Ronaldo pe teren in ultima vreme. O oarecare consistenta in atatc a dat Hargreaves aparand sus, in banda stanga, acolo unde Evra e mai tot timpul abandonat, in special dupa ce Giggs a inceput sa se familiarizeze cu mirosul bancii de rezerve. Personal regret plecarea lui Kieran Richardson, dar sper ca Sir stie ce face.
Meciul a inceput, cum era de asteptat, cu Arsenal atacand, Fabregas - cel mai bun om al tunarilor astazi - sutand la poarta de doua ori in primele 5 minute. Tot Fabregas va mai gasi brese in defensiva diavolilor in cateva ocazii in prima repriza, punandu-l in situatii foarte bune pe Adebayor in doua randuri. Numai ca van der Sar a avut o prestatie de zile mari, si l-a oprit in ambele ocazii pe togolez in situatie de unu la unu. Si totusi, momentele sclipitoare ale reprizei au apartinut tot celor cu tricorui rosii. O pasa geniala de 70 de metri a lui Evra l-a lansat pe Ronaldo in careul tunarilor, lateral stanga. Portughezul trece de Song din preluare, il pune in situatie excelenta pe Rooney, dar Lehmann se remarca si el. La fel ca un sfert de ora mai tarziu, in faza imediat urmatoare celei mai mari ratari a lui Adebayor, cand tot Lehmann si Rooney se gasesc fata in fata, iar portarul german deviaza de putin mingea, cu glezna, suficient insa cat sa pastreze tabela nemodificata. O repriza destul de echilibrata, cel putin din punct de vedere al ocaziilor. Mai trebuie spus ca Ronaldo n-a prea fost in apele lui azi, irosind o lovitura libera si mai toate mingiile care-au trecut pe la el.
Pauza a picat la timp pentru United, iar de la vestiare a iesit alta echipa, mult mai motivata. Pentru Arsenal, pauza a venit cu vreo doua minute mai devreme, pentru ca primul gol a picat in minutul 47 la poarta lui van der Sar, incomodat de Carrick pe cand Adebayor transforma o centrare perfecta a lui van Persie. Wenger si primatele lui s-au bucurat de avantaj circa 5 minute, pana cand Gallas a comis un hent in careu sanctionat cu penalty de Howard Webb. Cristiano Ronaldo a transformat dupa re-executare, iar Lehmann a profitat sa ia un galben intre cele doua executii (ambele au fost goluri, dar nu e prea clar de ce arbitrul a decis repetarea. Impresia mea e ca din cauza jucatorilor care au intrat in careu inainte de lovirea mingii). De-acum incolo a inceput sahul. Ferguson a deschis cu Anderson si Tevez pentru Scholes si Park, cu rezultat imediat in accelerarea si intetirea atcurilor diavolilor, plus un sut foarte bun si extrem de aproape al lui Tevez, de la vreo 30 de meri. Wenger raspunde cu Walcott, care are un prim sut putin peste poarta la scurt timp dupa ce intra, dintr-o pasa a neobositului Fabregas. O noua mare ocazie a londonezilor pica imediat, cand van der Sar trebuie sa se intinda pe jos cat e el de lung ca sa respinga in bara o deviere ciudata a lui Wes Brown.
Iar minutul 70 il ia complet pe nepregatite pe Lehmann, care, dupa ce respinge cu un nou reflex de generic un sut al lui Rooney de la 18 metri, trebuie sa faca fata unei lovituri libere din pozitie centrala, putin in afara careului, obtinuta de omul fara plamani, Evra. Toti ochii pe Ronaldo, numai ca a executat Hargreaves. Si a facut-o perfect, aruncand mingea langa bara de la coltul lung, faza la care pana si magnificul neamt din poarta lui Arsenal a ramas fara raspuns. Bucurie mare a mijlocasului englez, care abia de vreo 3 saptamani incoace a inceput sa joace ceea ce se astepta de la el de cand a venit de la Bayern Munchen. Wenger incearca doua noi mutari, Bendtner si Hoyte pentru van Persie si Toure. Pare sa functioneze, Bendtner avand doua mari ocazii trase la indigo. Centrare Fabregas, cap Bendtner din 6 metri, lateral stanga, respinge van der Sar. Va ramane insa 2-1 pentru United, iar intrarea lui Giggs din ultimul minut este semnalul lui Ferguson ca e liber la tras de timp. Si nu se mai intampla nimic notabil in minutele de prelungire, ultimul fluier al lui Howard Webb aducand cu el moartea sperantelor la titlu ale armatei negre a lui Wenger.
Brown a fost cel mai slab om de pe teren al diavolilor in acest meci, in timp ce Ronaldo a facut un meci mult sub capacitatea lui, desi a dat un gol (fie el si din penalty) si cateva pase de mare spectacol. La fel, lipsa de experienta a lui Pique s-a vazut, in centrul apararii fiind tunele largi pentru patrunderile lui Fabregas, mai mereu terminate cu pasa decisiva. Remarcatii pozitiv sunt Carlos Tevez - exemplara daruirea si efortul depus de argentinian, Evra, care face munca a doi oameni de ceva vreme deja pe partea stanga si Anderson, pustiul brazilian a carui intrare a dat o fata noua atacurilor gazdelor.
Ferguson mai are un meci decisiv, peste 2 saptamani pe Stamford Bridge, si 2 trofee de castigat. Pare c-ar fi in stare.
sâmbătă, 12 aprilie 2008
Un fleac, am imbatranit
Supravietuitorul (2008), Romania, regia: Sergiu Nicolaescu
Synopsis: In 1965, dupa 15 ani petrecuti in inchisorile comuniste, comisarul Moldovan fuge din tara si incepe sa participe la jocurile de ruleta ruseasca cu care se familiarizase in puscarie. Actiunea propriu-zisa a filmului incepe in 1978, "undeva in Europa"(locatia e neprecizata in film, dar exterioarele sunt din Praga si Bucuresti). Comisarul ajunge in oras la invitatia unei cunostinte vechi, atat din Bucurestiul interbelic cat si din inchisoarea Fagaras: Goldberg, patron de cazinou. Goldberg patroneaza, printre altele, un turneu de ruleta ruseasca (intr-un sistem original, cu cate doi duelisti), la care il invita pe comisar sa participe.
Comisarul ajunge in oras cu gandul sa distruga reteaua de jocuri ilegale a lui Goldberg, dar pana acolo e intampinat de mai multe suprize: prieteni vechi, dusmani vechi si o crima rezolvata dupa 30 de ani. Pe fondul asta, din flash-back-uri, e spusa si povestea Zarazei si a lui Cristian Vasile, asa cum apare in povestirea lui Cartarescu si in dosarele din arhiva politiei.
Povestea ar fi in regula, chiar foarte in regula, in schimb scenariul nu e tocmai ce-ar trebui sa fie. Nicolaescu incearca sa faca din Moldovan mai mult decat super-politistul din vechea serie, incearca sa-si transforme personajul intr-un supraom in care s-au insumat toate virtutile si care, desi sarit bine de 70 de ani, participa la urmariri pe acoperisuri, la impuscaturi in cimitire si, bineinteles, e la fel de ascutit la minte, moral, cinstit si incoruptibil ca intotdeauna. Pa langa asta, dusmanii lui sunt cu totii slabi de inger, neatenti, prosti tragatori, vulnerabili la santaj si multe altele. Si inca ceva ce comisarului i-a cam lipsit in seria veche: are noroc cu carul, felul de noroc care numai in filme se poate vedea. Doar pentru ca Zaraza spune ca n-o sa moara de glont, Moldovan supravietuieste tuturor probelor de ruleta ruseasca prin care trece, inclusiv 5 din 6 gloante in butoias de doua ori.
Si inca astea sunt cele mai putin grave, cele pe care conventiile cinematografice americane le acceptau frecvent in perioada careia Nicolaescu ii e tributar. Cea mai grava hiba a scenariului mi se pare relatia Moldovan-soferul de taxi, care nu se construieste in nici un fel pe parcursul filmului, ea exista pur si simplu si nu evolueaza deloc intre momentul in care cei doi se cunosc accidental si cel in care comisarul ii incredinteaza geanta cu 1 milion de dolari care n-are absolut nici o repercusiune asupra actiunii. Apoi, mai toate relatiile amoroase sunt cu totul necredibile, dar e de asteptat de la un film al lui Nicolaescu. Oricum, pe mine nu m-a convins nici Bogart in Casablanca.
Si mai sunt fel de fel de alte scapari maruntele, care-ar fi disparut la o revizuire a scenariului de catre un scenarist profesionist, asa cum nu stiu sa existe la ora asta in Romania.
Cea mai buna parte la filmul asta este bugetul. S-au cheltuit multi bani cu el, si asta se vede. Decoruri curate, frumoase, costume reusite, panorame generoase ale Pragai, inclusiv o secventa filmata din elicopter, un deliciu vizual din punctul asta de vedere.
Ilustratia e chiar draguta, momentele temporale sunt bine marcate de etalonaj, asa ca imaginea isi face treaba din punct de vedere narativ. Cele cateva inconsistente de lumina in scena impuscaturilor din cimitir sunt acceptabile.
Ce e rau in schimb, e folosirea mai mult decat excesiva (aproape exclusiva) a focalelor lungi si foarte lungi cand e vorba de comisar. Asta dauneaza filmului, chiar daca ajuta performanta lui Nicolaescu. Un regizor bun trebuie sa stie sa fie si altruist atunci cand trebuie.
Despre actori sunt relativ putine de spus, pentru ca Sergiu fura tot showul. Cele mai multe performante sunt in regula (in special in perioada '30-'40), dar nimeni nu beneficiaza de favoruri. Nici un prim-plan mai de Doamne-ajuta, nici o privire fixa sprijinita de muzica, doar intrare-replica-iesire, in cel mai pur stil teatral.
Doar cu goliciunea Ilenei Lazariuc e Sergiu ceva-ceva mai generos, dar asta pentru evidente ratiuni comerciale. De apreciat ca Ileana Lazariuc se descurca in regula chiar si in scenele cu haine pe ea.
Iar Sergiu e acelasi pe care-l stim de vreo 40 de ani deja. Prestatie decenta spre buna, fiecare replica sunand a sentinta sau a adevar universal chiar daca intreaba cat e ceasul.
In rest, efecte speciale bune, Patruleasa-Patruleasa, Lory canta aproape cat un concert intreg, sangele curge in valuri, si niste creieri pe pereti cum n-am mai vazut de pe vremea lui Nasul III.
Intr-o nota mai subiectiva, as adauga ca mie mi-a depasit asteptarile, dar asta poa' sa nu insemne neaparat ceva, intrucat oricum n-aveam asteptari prea mari. E un film decent, mai ales raportat la standarde europene/romanesti, placut fara sa fie extraordinar si cu siguranta o sa aiba mare priza la nostalgicii seriei vechi.
E bine ca pare sa beneficieze de un branding si de o promovare bune, stil Pro Tv. M-as bucura sa-l vad pe Sarbu implicandu-se mai mult in cinematografie.
Da, e adevarat, e un mega-elogiu al propriului ego imens pe care Nicolaescu si-l face, dar atata vreme cat n-o face pe banii mei, din punctul meu de vedere, pentru Mihai Viteazul si Osanda, merita si el Orient Expres si Supravietuitorul.
Synopsis: In 1965, dupa 15 ani petrecuti in inchisorile comuniste, comisarul Moldovan fuge din tara si incepe sa participe la jocurile de ruleta ruseasca cu care se familiarizase in puscarie. Actiunea propriu-zisa a filmului incepe in 1978, "undeva in Europa"(locatia e neprecizata in film, dar exterioarele sunt din Praga si Bucuresti). Comisarul ajunge in oras la invitatia unei cunostinte vechi, atat din Bucurestiul interbelic cat si din inchisoarea Fagaras: Goldberg, patron de cazinou. Goldberg patroneaza, printre altele, un turneu de ruleta ruseasca (intr-un sistem original, cu cate doi duelisti), la care il invita pe comisar sa participe.
Comisarul ajunge in oras cu gandul sa distruga reteaua de jocuri ilegale a lui Goldberg, dar pana acolo e intampinat de mai multe suprize: prieteni vechi, dusmani vechi si o crima rezolvata dupa 30 de ani. Pe fondul asta, din flash-back-uri, e spusa si povestea Zarazei si a lui Cristian Vasile, asa cum apare in povestirea lui Cartarescu si in dosarele din arhiva politiei.
Povestea ar fi in regula, chiar foarte in regula, in schimb scenariul nu e tocmai ce-ar trebui sa fie. Nicolaescu incearca sa faca din Moldovan mai mult decat super-politistul din vechea serie, incearca sa-si transforme personajul intr-un supraom in care s-au insumat toate virtutile si care, desi sarit bine de 70 de ani, participa la urmariri pe acoperisuri, la impuscaturi in cimitire si, bineinteles, e la fel de ascutit la minte, moral, cinstit si incoruptibil ca intotdeauna. Pa langa asta, dusmanii lui sunt cu totii slabi de inger, neatenti, prosti tragatori, vulnerabili la santaj si multe altele. Si inca ceva ce comisarului i-a cam lipsit in seria veche: are noroc cu carul, felul de noroc care numai in filme se poate vedea. Doar pentru ca Zaraza spune ca n-o sa moara de glont, Moldovan supravietuieste tuturor probelor de ruleta ruseasca prin care trece, inclusiv 5 din 6 gloante in butoias de doua ori.
Si inca astea sunt cele mai putin grave, cele pe care conventiile cinematografice americane le acceptau frecvent in perioada careia Nicolaescu ii e tributar. Cea mai grava hiba a scenariului mi se pare relatia Moldovan-soferul de taxi, care nu se construieste in nici un fel pe parcursul filmului, ea exista pur si simplu si nu evolueaza deloc intre momentul in care cei doi se cunosc accidental si cel in care comisarul ii incredinteaza geanta cu 1 milion de dolari care n-are absolut nici o repercusiune asupra actiunii. Apoi, mai toate relatiile amoroase sunt cu totul necredibile, dar e de asteptat de la un film al lui Nicolaescu. Oricum, pe mine nu m-a convins nici Bogart in Casablanca.
Si mai sunt fel de fel de alte scapari maruntele, care-ar fi disparut la o revizuire a scenariului de catre un scenarist profesionist, asa cum nu stiu sa existe la ora asta in Romania.
Cea mai buna parte la filmul asta este bugetul. S-au cheltuit multi bani cu el, si asta se vede. Decoruri curate, frumoase, costume reusite, panorame generoase ale Pragai, inclusiv o secventa filmata din elicopter, un deliciu vizual din punctul asta de vedere.
Ilustratia e chiar draguta, momentele temporale sunt bine marcate de etalonaj, asa ca imaginea isi face treaba din punct de vedere narativ. Cele cateva inconsistente de lumina in scena impuscaturilor din cimitir sunt acceptabile.
Ce e rau in schimb, e folosirea mai mult decat excesiva (aproape exclusiva) a focalelor lungi si foarte lungi cand e vorba de comisar. Asta dauneaza filmului, chiar daca ajuta performanta lui Nicolaescu. Un regizor bun trebuie sa stie sa fie si altruist atunci cand trebuie.
Despre actori sunt relativ putine de spus, pentru ca Sergiu fura tot showul. Cele mai multe performante sunt in regula (in special in perioada '30-'40), dar nimeni nu beneficiaza de favoruri. Nici un prim-plan mai de Doamne-ajuta, nici o privire fixa sprijinita de muzica, doar intrare-replica-iesire, in cel mai pur stil teatral.
Doar cu goliciunea Ilenei Lazariuc e Sergiu ceva-ceva mai generos, dar asta pentru evidente ratiuni comerciale. De apreciat ca Ileana Lazariuc se descurca in regula chiar si in scenele cu haine pe ea.
Iar Sergiu e acelasi pe care-l stim de vreo 40 de ani deja. Prestatie decenta spre buna, fiecare replica sunand a sentinta sau a adevar universal chiar daca intreaba cat e ceasul.
In rest, efecte speciale bune, Patruleasa-Patruleasa, Lory canta aproape cat un concert intreg, sangele curge in valuri, si niste creieri pe pereti cum n-am mai vazut de pe vremea lui Nasul III.
Intr-o nota mai subiectiva, as adauga ca mie mi-a depasit asteptarile, dar asta poa' sa nu insemne neaparat ceva, intrucat oricum n-aveam asteptari prea mari. E un film decent, mai ales raportat la standarde europene/romanesti, placut fara sa fie extraordinar si cu siguranta o sa aiba mare priza la nostalgicii seriei vechi.
E bine ca pare sa beneficieze de un branding si de o promovare bune, stil Pro Tv. M-as bucura sa-l vad pe Sarbu implicandu-se mai mult in cinematografie.
Da, e adevarat, e un mega-elogiu al propriului ego imens pe care Nicolaescu si-l face, dar atata vreme cat n-o face pe banii mei, din punctul meu de vedere, pentru Mihai Viteazul si Osanda, merita si el Orient Expres si Supravietuitorul.
joi, 10 aprilie 2008
Spaletti's Theatre of Nightmares
Imi cer scuze de la distanta antrenorului italian ca-i imprumut metafora, dar n-am gasit titlu mai potrivit pentru ce s-a intamplat aseara. Si anume...
Manchester United - AS Roma 1-0 (3-0 agg.), Champions League 2007-2008 Quarter-finals 2nd leg, 2008-04-09, Old Trafford, Manchester
Deloc imprevizibila victoria lui United, singurele semne de intrebare le ridica modul in care va fi obtinuta, in special cu gandul la memorabilul 7-1 din urma cu un an. Si pentru a da material tacticienilor, Sir Alex a inceput cu o formula atipica.
In centrul defensivei, in locul accidentatului Vidic a aparut Gerard Pique, pereche cu Rio Ferdinand despre care existau serioase si intemeiate temeri cum ca nu va putea evolua datorita iesirii fortate din dificilul meci cu Boro, cu 3 zile in urma. Dar Rio a jucat, si inca 90 de minute, admirabila dovada de daruire, ambitie si profesionalism din partea capitanului nationalei Angliei.
Pe partea stanga a defensivei, Patrice Evra a fost odihnit pentru a-i face loc lui Mikael Silvestre, revenit dupa o accidentare lunga.
Carrick si-a asumat rolul de inchizator, asigurand spatele unei linii de mijloc foarte ofensiva ca dispunere, in care Giggs si Park au asigurat flancurile, iar Anderson si Hargreaves, mijlocul.
Tevez a fost trimis ca varf impins, pentru a completa o formula de echipa din care au lipsit vedetele Rooney si Ronaldo, asa incat Pizzaro sa nu mai aiba cui rupe picioarele.
Chiar si cu aceasta echipa in mare masura improvizata, diavolii au trecut repede la carma jocului, iar ocaziile au curs la poarta lui Doni, cel care si-a asumat rolul de erou al meciului. Park, Hargreaves, Tevez, Brown si Anderson au trecut rand pe rand pe langa gol, cu o frecventa a ocaziilor care a facut dificila pastrarea evidentei suturilor la poarta.
Si totusi Roma a rezistat, si chiar au fost pusi in fata unei uriase sanse de a reveni in joc in minutul 30. Arbitrul norvegian n-a avut nici o ezitare in a dicta penalty pentru italieni la o patrundere in careu a lui Mancini, oprita de o intrare prin alunecare a lui Wes Brown. Desi nu la fel de controversat precum cel al lui Babbel, cu o seara in urma, si pe marginea acestui penalty se poate discuta. Inclin sa cred totusi ca decizia a fost corecta si in afara de iritarea de moment, dupa meci nimeni n-a incercat s-o mai conteste. Poate si din cauza urmarilor.
Foarte galagiosi la momentul de reculegere de la inceputul partidei, ultrasii Romei au fost redusi la tacere de cei peste 70.000 de englezi care au pus o presiune imensa pe De Rossi, fata in fata cu van der Sar. Probabil marcat de strigatele publicului, de miza meciului si de tensiunea disputei cu cei care-au semnat cea mai mare rusine din istoria clubului pentru care joaca, mijlocasul italian a sutat peste poarta, direct spre peluza care il huiduia copios.
Imediat, De Rossi si-a pus tricoul peste fata, si cred ca si-ar fi dorit sa-l inghita pamantul dupa aceasta ratare despre care a declarat dupa meci ca e cel mai negru moment al carierei lui. Mai mult de atat, ratarea italianului a marcat, zic eu, momentul in care Roma a abandonat orice speranta de a mai reveni in aceasta dubla mansa si a aratat ca un meci trebuie castigat nu numai pe teren, ci si la nivel psihic, crezand pana la sfarsit in sansele tale. Cred ca Roma n-a crezut suficient, pentru ca n-am vazut la ei nici un pic din daruirea care uneori compenseaza diferenta de valoare.
Repriza a doua, desi a inregistrat mai multe ocazii ale oaspetilor, a fost o sarbatoare domestica pentru gazde, care au jucat in stil de meci amical, asteptand uralele tribunei la fiecare pasa si jucand mai mult cu gandul la estetica sportului decat la rezultatul partidei.
In primul rand, a fost golul lui Tevez in minutul 70. Hargreaves, la una din cele mai bune performante ale lui in tricoul lui United, a centrat de pe dreapta, iar titirezul Tevez a sarit ca la bazinul olimpic, directionand mingea la coltul lung, fara sansa pentru Doni.
Victorie pentru diavolii rosii, si un singur punct in 4 meciuri cedat Romei in acest sezon.
Apoi, dubla schimbare din minutul 74. Contrar asteptarilor, Rio Ferdinand a fost lasat in teren cu toate ca schiopata. Giggs a iesit pentru onoruri separate, lasand locul lui Rooney, iar O'Shea a intrat in locul lui Carrick, exces de prundenta din partea lui Ferguson.
Cu 10 minute inainte de final, o revenire cat un debut asteptata de ceva mai bine de un an si sarbatorita de multimea de pe Old Trafford mai galagios decat golul victoriei: Anderson i-a lasat locul capitanului Gary Neville, apaludat copios la fiecare atingere de balon si cautat de toate pasele coechipierilor.
Roma n-a mai existat pe teren, dar si-a mai facut simtita prezenta in tribune, pentru un scurt moment din finalul meciului, cand un stadion in extaz i-a aplaudat pe italienii care cantau imnul echipei lor favorite. Intr-adevar, fair-play nu poate fi spus decat in engleza.
N-a mai fost macel, a fost sarbatoare. Intotdeauna o optiune de preferat, iar Spaletti a recunoscut ca echipa lui nu e inca in stare sa se lupte cu forte ale naturii de talia lui Manchester United. Personal imi pare rau pentru De Rossi si, desi n-am vrut sa transforme penaltyul, cred ca asta ar fi fost in interesul spectacolului.
Armata rosie a dictatorului Ferguson isi continua marsul spre Moscova, dar pana acolo mai e o escala la Barcelona. Promite a fi o intalnire frumoasa, desi nu mi se pare ca trupa lui Rijkaard ar mai avea forta pe care o avea acea echipa de acum 10 ani, condusa din teren de Rivaldo, care scotea un 3-3 pe Teatrul Viselor, intr-unul din cele mai frumoase meciuri din istoria fotbalului.
Manchester United - AS Roma 1-0 (3-0 agg.), Champions League 2007-2008 Quarter-finals 2nd leg, 2008-04-09, Old Trafford, Manchester
Deloc imprevizibila victoria lui United, singurele semne de intrebare le ridica modul in care va fi obtinuta, in special cu gandul la memorabilul 7-1 din urma cu un an. Si pentru a da material tacticienilor, Sir Alex a inceput cu o formula atipica.
In centrul defensivei, in locul accidentatului Vidic a aparut Gerard Pique, pereche cu Rio Ferdinand despre care existau serioase si intemeiate temeri cum ca nu va putea evolua datorita iesirii fortate din dificilul meci cu Boro, cu 3 zile in urma. Dar Rio a jucat, si inca 90 de minute, admirabila dovada de daruire, ambitie si profesionalism din partea capitanului nationalei Angliei.
Pe partea stanga a defensivei, Patrice Evra a fost odihnit pentru a-i face loc lui Mikael Silvestre, revenit dupa o accidentare lunga.
Carrick si-a asumat rolul de inchizator, asigurand spatele unei linii de mijloc foarte ofensiva ca dispunere, in care Giggs si Park au asigurat flancurile, iar Anderson si Hargreaves, mijlocul.
Tevez a fost trimis ca varf impins, pentru a completa o formula de echipa din care au lipsit vedetele Rooney si Ronaldo, asa incat Pizzaro sa nu mai aiba cui rupe picioarele.
Chiar si cu aceasta echipa in mare masura improvizata, diavolii au trecut repede la carma jocului, iar ocaziile au curs la poarta lui Doni, cel care si-a asumat rolul de erou al meciului. Park, Hargreaves, Tevez, Brown si Anderson au trecut rand pe rand pe langa gol, cu o frecventa a ocaziilor care a facut dificila pastrarea evidentei suturilor la poarta.
Si totusi Roma a rezistat, si chiar au fost pusi in fata unei uriase sanse de a reveni in joc in minutul 30. Arbitrul norvegian n-a avut nici o ezitare in a dicta penalty pentru italieni la o patrundere in careu a lui Mancini, oprita de o intrare prin alunecare a lui Wes Brown. Desi nu la fel de controversat precum cel al lui Babbel, cu o seara in urma, si pe marginea acestui penalty se poate discuta. Inclin sa cred totusi ca decizia a fost corecta si in afara de iritarea de moment, dupa meci nimeni n-a incercat s-o mai conteste. Poate si din cauza urmarilor.
Foarte galagiosi la momentul de reculegere de la inceputul partidei, ultrasii Romei au fost redusi la tacere de cei peste 70.000 de englezi care au pus o presiune imensa pe De Rossi, fata in fata cu van der Sar. Probabil marcat de strigatele publicului, de miza meciului si de tensiunea disputei cu cei care-au semnat cea mai mare rusine din istoria clubului pentru care joaca, mijlocasul italian a sutat peste poarta, direct spre peluza care il huiduia copios.
Imediat, De Rossi si-a pus tricoul peste fata, si cred ca si-ar fi dorit sa-l inghita pamantul dupa aceasta ratare despre care a declarat dupa meci ca e cel mai negru moment al carierei lui. Mai mult de atat, ratarea italianului a marcat, zic eu, momentul in care Roma a abandonat orice speranta de a mai reveni in aceasta dubla mansa si a aratat ca un meci trebuie castigat nu numai pe teren, ci si la nivel psihic, crezand pana la sfarsit in sansele tale. Cred ca Roma n-a crezut suficient, pentru ca n-am vazut la ei nici un pic din daruirea care uneori compenseaza diferenta de valoare.
Repriza a doua, desi a inregistrat mai multe ocazii ale oaspetilor, a fost o sarbatoare domestica pentru gazde, care au jucat in stil de meci amical, asteptand uralele tribunei la fiecare pasa si jucand mai mult cu gandul la estetica sportului decat la rezultatul partidei.
In primul rand, a fost golul lui Tevez in minutul 70. Hargreaves, la una din cele mai bune performante ale lui in tricoul lui United, a centrat de pe dreapta, iar titirezul Tevez a sarit ca la bazinul olimpic, directionand mingea la coltul lung, fara sansa pentru Doni.
Victorie pentru diavolii rosii, si un singur punct in 4 meciuri cedat Romei in acest sezon.
Apoi, dubla schimbare din minutul 74. Contrar asteptarilor, Rio Ferdinand a fost lasat in teren cu toate ca schiopata. Giggs a iesit pentru onoruri separate, lasand locul lui Rooney, iar O'Shea a intrat in locul lui Carrick, exces de prundenta din partea lui Ferguson.
Cu 10 minute inainte de final, o revenire cat un debut asteptata de ceva mai bine de un an si sarbatorita de multimea de pe Old Trafford mai galagios decat golul victoriei: Anderson i-a lasat locul capitanului Gary Neville, apaludat copios la fiecare atingere de balon si cautat de toate pasele coechipierilor.
Roma n-a mai existat pe teren, dar si-a mai facut simtita prezenta in tribune, pentru un scurt moment din finalul meciului, cand un stadion in extaz i-a aplaudat pe italienii care cantau imnul echipei lor favorite. Intr-adevar, fair-play nu poate fi spus decat in engleza.
N-a mai fost macel, a fost sarbatoare. Intotdeauna o optiune de preferat, iar Spaletti a recunoscut ca echipa lui nu e inca in stare sa se lupte cu forte ale naturii de talia lui Manchester United. Personal imi pare rau pentru De Rossi si, desi n-am vrut sa transforme penaltyul, cred ca asta ar fi fost in interesul spectacolului.
Armata rosie a dictatorului Ferguson isi continua marsul spre Moscova, dar pana acolo mai e o escala la Barcelona. Promite a fi o intalnire frumoasa, desi nu mi se pare ca trupa lui Rijkaard ar mai avea forta pe care o avea acea echipa de acum 10 ani, condusa din teren de Rivaldo, care scotea un 3-3 pe Teatrul Viselor, intr-unul din cele mai frumoase meciuri din istoria fotbalului.
miercuri, 9 aprilie 2008
Who put the Great in Britain?
Liverpool - Arsenal 4-2(5-3 agg.), UEFA Champions League 2007-2008 Quarter-finals 2nd leg, 2008-04-08, Anfield Road
In ciuda faptului ca nu-mi place nici una din cele doua echipe, as jigni fotbalul daca as spune ca cel de aseara nu a fost un meci frumos. Si in ciuda faptului ca ma asteptam - ca mai toata lumea - ca Liverpool sa mearga mai departe, mai ales dupa 1-1 pe Emirates, gazdele au fost reduse la tacere cu ceva mai mult de 5 minute inainte de fluierul final, atunci cand Adebayor a finalizat uluitoare cursa a pustiului-minune Theo Walcott, care-a ridiculizat cu cascada lui de driblinguri jumatate din echipa celei mai titrate semifinaliste europene din acest an.
Veniti dintru inceput cu ideea sarbatoririi succesului, cei 40.000 de spectatori de pe Anfield au fost pentru prima data linistiti de golul lui Diaby venit dupa circa un sfert de ora de joc, pe fondul unei greseli enorme a portarului care si-a facut un trade-mark din asta. Pepe Reina a bagat practic singur mingea in poarta, si-a fost nevoie de inca un sfert de ora si de o demarcare a lui Sammy Hyppia pentru ca speranta sa reapara, galagioasa, in tribunele stadionului din Liverpool.
La 1-1 tot gazdele erau cele multumite, chiar perspectiva penaltyurilor surazandu-le placut, mai ales avand in vedere istoricul lui Reina la acest capitol.
Wenger stie asta la fel de bine ca elevii sai, si forteaza al doilea gol, repriza a doua debutand cu un Arsenal combinand naucitor la mijlocul terenului, pe fondul unei retrageri mai mult sau mai putin deliberate a elevilor lui Benitez. Acestia au mizat pe un contraatac salvator, dar Crouch nu e omul potrivit pentru asa ceva. A fost nevoie ca "El Nino" Torres sa inventeze o bijuterie cu 20 de minute inainte de final. Sut dintre fundasi, din semiintoarcere, la care Almuna ar fi avut poate oarece sanse, cu conditia sa fi vazut mingea venind. N-a fost asa. Vinclu, 2-1, o noua explozie de bucurie, dar nimic decis inca.
Putin dupa asta, Wenger il introduce pe Walcott, vedeta serii dupa parerea mea, si tot dupa parerea mea, un jucator care-ar trebui sa apara mult mai des in primul 11 al tunarilor.
Cursa lui Walcott din minutul 84 e sclipitoare, merita cu prisosinta toate apelativele si e primul motiv pentru care meciul asta ar trebui retinut de posteritate. Carragher a incercat sa-l darame, Hyppia a incercat sa-l deposedeze, dar pustiul a fost pur si simplu de neoprit.
70 de metri de magie, o pasa din care altruismul ar trebui sa-si traga definitia, si Adebayor infige o sageata otravita in pieptul colectiv care a facut celebru "You'll never walk alone".
Pentru prea putin timp insa. La urmatoarea actiune, nou-intratul Ryan Babbel cade in careu la o faza la care, ca si in tur la Hleb, inclin sa cred ca n-a fost penalty. Arbitrul a fost insa de alta parere, iar Gerrard, care-a vazut si momente mai tensionate la viata lui, transforma penaltyul si pecetluieste in mare masura supravietuirea lui Benitez pe banca cormoranilor. Cel putin inca o runda.
Arsenal ataca cu disperare, disperare atat de evidenta incat Babbel se hotaraste sa profite de ea. 4-2 in ultimul minut de joc, un gol fara de care mult mai multe semne de intrebare ar fi umbrit meritul lui Liverpool de a intra in careul de asi al competitiei.
Este, pana la urma, greu de spus care echipa a jucat mai bine, dar e cert ca ambele au muncit mult pentru un spectacol de cea mai buna calitate. Inclin sa cred ca Liverpool merita victoria, fie si pentru ca istoria ii recomanda. Si convingerea imi e intarita de declaratiile de azi ale lui Wenger, care demonstreaza inca o data ca francezul nu stie sa piarda.
Va fi o semifinala Liverpool - Chelsea, in care merg pe mana albastrilor, o echipa mult mai completa decat mamaligarii din Liverpool, care au impresia ca Liga Campionilor se poate castiga doar cu 2-3 jucatori buni, cu multa daruire si cu un imn frumos. Imi place sa cred ca nu e chiar asa, si astept ca trupa lui Grant sa-mi confirme spusele.
Pentru seara asta, lucrurile sunt mult mai clare. Spaletti vine in Anglia asemenea mielului lui Dumnezeu in Ierusalim, spre un rezultat dinainte cunoscut. Roma a crescut mult, dar este acea perioada a anului in care trebuie sa le lase locul baietilor mari. Si ce baieti mari are Ferguson, care promit un meci la fel de mare impotriva Barcelonei, pentru a regasi gloria in finala de la Moscova, in fata lui Chelsea, unde trupa lui Abramovic se va simti aproape ca pe teren propriu.
In ciuda faptului ca nu-mi place nici una din cele doua echipe, as jigni fotbalul daca as spune ca cel de aseara nu a fost un meci frumos. Si in ciuda faptului ca ma asteptam - ca mai toata lumea - ca Liverpool sa mearga mai departe, mai ales dupa 1-1 pe Emirates, gazdele au fost reduse la tacere cu ceva mai mult de 5 minute inainte de fluierul final, atunci cand Adebayor a finalizat uluitoare cursa a pustiului-minune Theo Walcott, care-a ridiculizat cu cascada lui de driblinguri jumatate din echipa celei mai titrate semifinaliste europene din acest an.
Veniti dintru inceput cu ideea sarbatoririi succesului, cei 40.000 de spectatori de pe Anfield au fost pentru prima data linistiti de golul lui Diaby venit dupa circa un sfert de ora de joc, pe fondul unei greseli enorme a portarului care si-a facut un trade-mark din asta. Pepe Reina a bagat practic singur mingea in poarta, si-a fost nevoie de inca un sfert de ora si de o demarcare a lui Sammy Hyppia pentru ca speranta sa reapara, galagioasa, in tribunele stadionului din Liverpool.
La 1-1 tot gazdele erau cele multumite, chiar perspectiva penaltyurilor surazandu-le placut, mai ales avand in vedere istoricul lui Reina la acest capitol.
Wenger stie asta la fel de bine ca elevii sai, si forteaza al doilea gol, repriza a doua debutand cu un Arsenal combinand naucitor la mijlocul terenului, pe fondul unei retrageri mai mult sau mai putin deliberate a elevilor lui Benitez. Acestia au mizat pe un contraatac salvator, dar Crouch nu e omul potrivit pentru asa ceva. A fost nevoie ca "El Nino" Torres sa inventeze o bijuterie cu 20 de minute inainte de final. Sut dintre fundasi, din semiintoarcere, la care Almuna ar fi avut poate oarece sanse, cu conditia sa fi vazut mingea venind. N-a fost asa. Vinclu, 2-1, o noua explozie de bucurie, dar nimic decis inca.
Putin dupa asta, Wenger il introduce pe Walcott, vedeta serii dupa parerea mea, si tot dupa parerea mea, un jucator care-ar trebui sa apara mult mai des in primul 11 al tunarilor.
Cursa lui Walcott din minutul 84 e sclipitoare, merita cu prisosinta toate apelativele si e primul motiv pentru care meciul asta ar trebui retinut de posteritate. Carragher a incercat sa-l darame, Hyppia a incercat sa-l deposedeze, dar pustiul a fost pur si simplu de neoprit.
70 de metri de magie, o pasa din care altruismul ar trebui sa-si traga definitia, si Adebayor infige o sageata otravita in pieptul colectiv care a facut celebru "You'll never walk alone".
Pentru prea putin timp insa. La urmatoarea actiune, nou-intratul Ryan Babbel cade in careu la o faza la care, ca si in tur la Hleb, inclin sa cred ca n-a fost penalty. Arbitrul a fost insa de alta parere, iar Gerrard, care-a vazut si momente mai tensionate la viata lui, transforma penaltyul si pecetluieste in mare masura supravietuirea lui Benitez pe banca cormoranilor. Cel putin inca o runda.
Arsenal ataca cu disperare, disperare atat de evidenta incat Babbel se hotaraste sa profite de ea. 4-2 in ultimul minut de joc, un gol fara de care mult mai multe semne de intrebare ar fi umbrit meritul lui Liverpool de a intra in careul de asi al competitiei.
Este, pana la urma, greu de spus care echipa a jucat mai bine, dar e cert ca ambele au muncit mult pentru un spectacol de cea mai buna calitate. Inclin sa cred ca Liverpool merita victoria, fie si pentru ca istoria ii recomanda. Si convingerea imi e intarita de declaratiile de azi ale lui Wenger, care demonstreaza inca o data ca francezul nu stie sa piarda.
Va fi o semifinala Liverpool - Chelsea, in care merg pe mana albastrilor, o echipa mult mai completa decat mamaligarii din Liverpool, care au impresia ca Liga Campionilor se poate castiga doar cu 2-3 jucatori buni, cu multa daruire si cu un imn frumos. Imi place sa cred ca nu e chiar asa, si astept ca trupa lui Grant sa-mi confirme spusele.
Pentru seara asta, lucrurile sunt mult mai clare. Spaletti vine in Anglia asemenea mielului lui Dumnezeu in Ierusalim, spre un rezultat dinainte cunoscut. Roma a crescut mult, dar este acea perioada a anului in care trebuie sa le lase locul baietilor mari. Si ce baieti mari are Ferguson, care promit un meci la fel de mare impotriva Barcelonei, pentru a regasi gloria in finala de la Moscova, in fata lui Chelsea, unde trupa lui Abramovic se va simti aproape ca pe teren propriu.
miercuri, 2 aprilie 2008
Eric, watch out!
AS Roma - Manchester United 0-2 (C. Ronaldo '39, Rooney '66), UEFA Champions League 2007-08 Quarter-finals First Round, 2008-04-01, Stadio Olimpico, Roma
Paul Scholes, anticipand cu vreo doua zile nota generala a presei continentale, a dat o declaratie care inseamna mai mult decat au putut sa-si dea seama majoritatea. "Cristiano Ronaldo e cel mai bun jucator langa care am jucat" a spus batranul Scholes, si nu stiu cati au realizat ca e vorba de perioada 1994-2008. E usor de facut o legatura cu cel mai rasunator nume care-a pasit vreodata pe Old Trafford, Eric Cantona, cel care si-a transformat numele in legenda exact in perioada in care Scholes si-a inceput cariera sub bagheta lui Ferguson. Nu stiu daca e sau nu asa, dar a auzi ca Ronaldo e mai bun decat Cantona din gura lui Scholes, mie imi suna a revolutie.
Ceea ce pana acum nu era decat cate o soapta pe la colturi dupa cate un meci mai bun, se aude acum in piata mare, dintr-o sursa atat de autoritara cum este vocea lui Paul Scholes. Bronzul de pe statuia vulcanicului francez incepe sa paleasca sub patina timpului si e usor de presupus ca nu va trece mult timp pana cand generatia nascuta in perioada incidentului Simmons va intra cu buldozerele peste soclul pe care pustiul din Madeira si-l revendica tot mai galagios.
Nu stiu daca Ronaldo e mai bun decat Cantona, nu stiu daca George Best a fost mai mare decat Duncan Edwards sau daca Bobby Charlton l-ar fi declarat pe Ronaldo mai bun decat Edwards intr-un alt timp, dar un lucru e cert: in timp ce Cantona isi consuma anii si kilogramele in plus pe plaje cu mult soare, iar Best si Edwards au trecut intr-o lume in care totul se judeca cu alta masura, minunea geluita a Portugaliei se ia la tranta, rand pe rand, cu toate recordurile lor si, la 23 de ani, depinde doar de el daca cifrele il vor retine ca cel mai mare fotbalist care-a gustat vreodata iarba de pe Teatrul Viselor. Dar e clar ca-ti trebuie geniu pentru a obtine asa de repede un loc pentru care mari fotbalisti ca Roy Keane, Ryan Giggs s-au Gary Neville s-au luptat multe sezoane.
Dar, pentru ca-mi propusesem sa vorbesc mai mult despre meciul de aseara si mai putin despre Ronaldo, o sa incerc sa renunt la poezia de peluza si o sa vad ce mi-a ramas pentru meciul in sine.
Un meci pe care-l il vedeam mult mai greu decat a fost de fapt. Pe de o parte, se vedea o Roma care sta in plasa lui Inter, pe locul 2 in Italia, mult mai puternica decat acum un an, care aborda sfertul de finala dupa o eliminare en-fanfare a lui Real Madrid si cu o mare sete de razbunare a acelui rasunator 7-1 din ultimul sfert de finala. De cealalta parte, diavolii erau intr-o oarecare decelerare si, in ciuda lui 3-0 cu Liverpool sau 4-0 cu Villa, 1-0 cu Derby era relativ recent. Cifrele erau totusi incurajatoare, forma lui United fiind 5-0-0 15-0, fata de doar 2-1-2 9-6 pentru romani, si meciul le-a dat dreptate lor.
Meciul a inceput in jumatatea lui United, dar cu atacuri mai degraba palide, si cu Vucinic de cele mai multe ori izolat intre 4-5 tricouri albe, ajutat doar sporadic de Mancini. Si chiar si asta a durat doar pana la sutul de la 16 metri, cand oamenii lui Sir si-au regasit cadenta. Dupa asta meciul a fost un pic cam arid, dar cu diferente evidente de stil. Atacurile romane s-au desfasurat intr-o frustranta inferioritate numerica, in timp ce englezii - mult mai predispusi la efort - si-au transformat cu mult mai mare usurinta cele doua linii ale unui mijloc supra-aglomerat in linii ofensive.
Lipsa totusi de ocazii remarcabile, si pana la golul lui Ronaldo nu mai retin decat accidentarea lui Vidic, despre care n-am mai vazut nimic publicat astazi si care sper sa nu fie prea grava. John O'Shea a facut pe fundasul central restul meciului, si sunt foarte curios cum va arata formatia din weekend.
Dar golul lui Ronaldo... de-ar fi numai pentru el, si tot ar fi justificate osanalele ridicate de toata presa europeana, a carei viteza in a fabrica eroi e batuta doar de cea de a-i desfiinta.
Sper sa nu exagerez, impresia fiind inca puternica, dar am senzatia ca e unul din cel mai spectaculos goluri ale fotbalului, si nici nu-mi amintesc vreunul care sa-i semene. Am urmarit atent... cand centrarea lui Scholes pleaca, limita de cadru din stanga e undeva la 25 de metri de poarta. Ronaldo nu se vede. Fundasul italian sare sa respinga mingea fara sa simta vreo mare amenintare. Iar Ronaldo apare, cu un sprint teribil, despre care doar genul SF a incercat sa ne previna. Lovitura de cap e irezistibila, iar forta e ata de mare incat aparatorul roman e proiectat in directia opusa celei in care gandise saritura.
A fost al 36-lea al sezonului pentru extrema portugheza, dar a fost unul dintre cele care vor fi retinute prin mai mult decat atat.
1-0 la pauza.
Panucci trece pe langa cea mai mare ocazie a Romei la putin timp de la reluare, trimitand peste o minge din 4 metri, dupa o centrare la care van der Sar ar fi fost batut. Olandezul fusese solicitat si cateva minute mai devreme, cand Tonetti a incercat un sut-centrare inselator, respins in corner.
Spalletti si-ar smulge parul din cap, isi da seama ca trupa lui, desi face tot ce poate, nu e tocmai un adversar pe masura echipei pe care-o considera cea mai buna din lume.
Cand Ferguson inchide mijlocul, cu Hargraves intrand pentru Anderson, Spalletti muta inteligent, aruncandu-l in lupta pe Ludovic Giuly, unul din cei mai talentati fotbalisti francezi de dupa Henry. Prea inteligenta nu mi s-a parut tinerea printului de Monaco pe banca prima ora de joc, dar se pare ca destinul e nedrept cu mijlocasul francez.
Minutul 66 inregistreaza ultimul gol al meciului, dupa o neintelegere intre Panucci si Doni de care Rooney profita. Unul din acele cadouri despre care Spalletti declarase ca nu trebuiesc facute.
2-0, si pana la sfarsit nu mai sunt remarcabile decat cele doua ocazii ale lui Ronaldo: sutul de la 16 metri care, respins de Doni, loveste bara si ratarea oarecum similara cu a lui Panucci dupa o centrare excelenta a lui Tevez, intrat pentru ultimele 5 minute in locul lui Rooney.
Roma trebuie sa-si mai astepte o vreme revansa si sa ia seama la aceasta noua lectie predata de United, iar Sir Alex si gasca lui, in ciuda declaratiilor conformiste de dupa meci ale lui Evra, pregatesc deja strategia pentru semifinala impotriva Barcelonei.
Paul Scholes, anticipand cu vreo doua zile nota generala a presei continentale, a dat o declaratie care inseamna mai mult decat au putut sa-si dea seama majoritatea. "Cristiano Ronaldo e cel mai bun jucator langa care am jucat" a spus batranul Scholes, si nu stiu cati au realizat ca e vorba de perioada 1994-2008. E usor de facut o legatura cu cel mai rasunator nume care-a pasit vreodata pe Old Trafford, Eric Cantona, cel care si-a transformat numele in legenda exact in perioada in care Scholes si-a inceput cariera sub bagheta lui Ferguson. Nu stiu daca e sau nu asa, dar a auzi ca Ronaldo e mai bun decat Cantona din gura lui Scholes, mie imi suna a revolutie.
Ceea ce pana acum nu era decat cate o soapta pe la colturi dupa cate un meci mai bun, se aude acum in piata mare, dintr-o sursa atat de autoritara cum este vocea lui Paul Scholes. Bronzul de pe statuia vulcanicului francez incepe sa paleasca sub patina timpului si e usor de presupus ca nu va trece mult timp pana cand generatia nascuta in perioada incidentului Simmons va intra cu buldozerele peste soclul pe care pustiul din Madeira si-l revendica tot mai galagios.
Nu stiu daca Ronaldo e mai bun decat Cantona, nu stiu daca George Best a fost mai mare decat Duncan Edwards sau daca Bobby Charlton l-ar fi declarat pe Ronaldo mai bun decat Edwards intr-un alt timp, dar un lucru e cert: in timp ce Cantona isi consuma anii si kilogramele in plus pe plaje cu mult soare, iar Best si Edwards au trecut intr-o lume in care totul se judeca cu alta masura, minunea geluita a Portugaliei se ia la tranta, rand pe rand, cu toate recordurile lor si, la 23 de ani, depinde doar de el daca cifrele il vor retine ca cel mai mare fotbalist care-a gustat vreodata iarba de pe Teatrul Viselor. Dar e clar ca-ti trebuie geniu pentru a obtine asa de repede un loc pentru care mari fotbalisti ca Roy Keane, Ryan Giggs s-au Gary Neville s-au luptat multe sezoane.
Dar, pentru ca-mi propusesem sa vorbesc mai mult despre meciul de aseara si mai putin despre Ronaldo, o sa incerc sa renunt la poezia de peluza si o sa vad ce mi-a ramas pentru meciul in sine.
Un meci pe care-l il vedeam mult mai greu decat a fost de fapt. Pe de o parte, se vedea o Roma care sta in plasa lui Inter, pe locul 2 in Italia, mult mai puternica decat acum un an, care aborda sfertul de finala dupa o eliminare en-fanfare a lui Real Madrid si cu o mare sete de razbunare a acelui rasunator 7-1 din ultimul sfert de finala. De cealalta parte, diavolii erau intr-o oarecare decelerare si, in ciuda lui 3-0 cu Liverpool sau 4-0 cu Villa, 1-0 cu Derby era relativ recent. Cifrele erau totusi incurajatoare, forma lui United fiind 5-0-0 15-0, fata de doar 2-1-2 9-6 pentru romani, si meciul le-a dat dreptate lor.
Meciul a inceput in jumatatea lui United, dar cu atacuri mai degraba palide, si cu Vucinic de cele mai multe ori izolat intre 4-5 tricouri albe, ajutat doar sporadic de Mancini. Si chiar si asta a durat doar pana la sutul de la 16 metri, cand oamenii lui Sir si-au regasit cadenta. Dupa asta meciul a fost un pic cam arid, dar cu diferente evidente de stil. Atacurile romane s-au desfasurat intr-o frustranta inferioritate numerica, in timp ce englezii - mult mai predispusi la efort - si-au transformat cu mult mai mare usurinta cele doua linii ale unui mijloc supra-aglomerat in linii ofensive.
Lipsa totusi de ocazii remarcabile, si pana la golul lui Ronaldo nu mai retin decat accidentarea lui Vidic, despre care n-am mai vazut nimic publicat astazi si care sper sa nu fie prea grava. John O'Shea a facut pe fundasul central restul meciului, si sunt foarte curios cum va arata formatia din weekend.
Dar golul lui Ronaldo... de-ar fi numai pentru el, si tot ar fi justificate osanalele ridicate de toata presa europeana, a carei viteza in a fabrica eroi e batuta doar de cea de a-i desfiinta.
Sper sa nu exagerez, impresia fiind inca puternica, dar am senzatia ca e unul din cel mai spectaculos goluri ale fotbalului, si nici nu-mi amintesc vreunul care sa-i semene. Am urmarit atent... cand centrarea lui Scholes pleaca, limita de cadru din stanga e undeva la 25 de metri de poarta. Ronaldo nu se vede. Fundasul italian sare sa respinga mingea fara sa simta vreo mare amenintare. Iar Ronaldo apare, cu un sprint teribil, despre care doar genul SF a incercat sa ne previna. Lovitura de cap e irezistibila, iar forta e ata de mare incat aparatorul roman e proiectat in directia opusa celei in care gandise saritura.
A fost al 36-lea al sezonului pentru extrema portugheza, dar a fost unul dintre cele care vor fi retinute prin mai mult decat atat.
1-0 la pauza.
Panucci trece pe langa cea mai mare ocazie a Romei la putin timp de la reluare, trimitand peste o minge din 4 metri, dupa o centrare la care van der Sar ar fi fost batut. Olandezul fusese solicitat si cateva minute mai devreme, cand Tonetti a incercat un sut-centrare inselator, respins in corner.
Spalletti si-ar smulge parul din cap, isi da seama ca trupa lui, desi face tot ce poate, nu e tocmai un adversar pe masura echipei pe care-o considera cea mai buna din lume.
Cand Ferguson inchide mijlocul, cu Hargraves intrand pentru Anderson, Spalletti muta inteligent, aruncandu-l in lupta pe Ludovic Giuly, unul din cei mai talentati fotbalisti francezi de dupa Henry. Prea inteligenta nu mi s-a parut tinerea printului de Monaco pe banca prima ora de joc, dar se pare ca destinul e nedrept cu mijlocasul francez.
Minutul 66 inregistreaza ultimul gol al meciului, dupa o neintelegere intre Panucci si Doni de care Rooney profita. Unul din acele cadouri despre care Spalletti declarase ca nu trebuiesc facute.
2-0, si pana la sfarsit nu mai sunt remarcabile decat cele doua ocazii ale lui Ronaldo: sutul de la 16 metri care, respins de Doni, loveste bara si ratarea oarecum similara cu a lui Panucci dupa o centrare excelenta a lui Tevez, intrat pentru ultimele 5 minute in locul lui Rooney.
Roma trebuie sa-si mai astepte o vreme revansa si sa ia seama la aceasta noua lectie predata de United, iar Sir Alex si gasca lui, in ciuda declaratiilor conformiste de dupa meci ale lui Evra, pregatesc deja strategia pentru semifinala impotriva Barcelonei.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)