Viva John Terry

He could've won the cup, but he fucked it up (Cantec popular. Foarte popular)

Chelsea - Manchester City 2-4 (Lampard '42 '9 (pen.) - Tevez '45 '76 (pen.), Bellamy '51 '87), Barclays Premier League 2009/10 Matchday 28, 2010-02-27, Stamford Bridge, London

Nu prea am inteles de ce asa mare galagia in jurul lui "Terrygate". E o problema intre doi barbati, care ar trebui rezolvata intre doi barbati, si care nu priveste in nici o masura publicul larg, consumatorii de fotbal sau fotbalul in sine. Evident, asta nu o face mai putin amuzanta, si probabil asta e aspectul pentru care presa insista sa redea in cele mai mici detalii orice reactie la tensiunile create la orice nivel din cauza aventurii pe care John Terry a avut-o cu mama copilului lui Wayne Bridge.

Am fost surpins ca un om asa de serios cum e Capello a luat atat de brusc si de irevocabil decizia de a-i lua lui Terry banderola de capitan al Angliei pentru o chestie care n-ar fi trebuit sa iasa din dormitorul omului in primul rand. Dar pana la urma, pierderea unui om poate fi castigul altor vreo 300 de milioane, pentru ca - indiferent daca are legatura sau nu - infrangerea pe care Chelsea, condusa din teren de Terry, a suferit-o azi in fata unui Manchester City pentru care Wayne Bridge s-a achitat de sarcini onorabil, dar nu extraordinar, va fi asociata de toate partile implicate cu conflictul dintre cei doi barbati.

Si iata cum, dupa finala Champions League din 2008, in urma careia John Terry si-a auzit numele cantat cu multa bucurie in Stretford End, fundasul londonez pune din nou umarul la castigarea unui trofeu de catre Manchester United, combatandu-le rivalii din interior. Din nou, nu-l vad pe Terry vinovat pentru infrangerea lui Chelsea din 2008. Un penalty ratat e mai mereu un accident, si se poate intampla oricui. Dovada e ca eroul acelui sezon si, pe undeva, si al acelei seri, Cristiano Ronaldo, si-a ratat si el penalty-ul, fara impact asupra deznodamantului. Mult mai grava si mai decisiva mi se pare indolenta care se citea pe fata lui Anelka la ultimul penalty, acela pe care l-a trimis incet si previzibil, mana cereasca pentru van der Sar. Dar istoria, femeie capricioasa, l-a retinut pe John Terry, si e posibil ca, daca in mai Rooney va fi cel care va gusta argint, John Terry sa se pricopseasca cu vreun alt cantecel pe numele lui, tot fara sa fie principalul vinovat pentru fapte.

De-asta greselile astea aparent micute e mai bine sa fie evitate. Chiar daca astazi Hilario s-a ridicat la inaltimea numelui lui la primele doua goluri incasate, chiar daca Obi Mikel l-a lansat ideal pe Tevez pentru a egala cu un minut inainte de pauza, chiar daca prestatia lui Belletti a fost jenanta si mutarile lui Ancelotti neinspirate, toate camerele au fost pe John Terry. Si chiar daca atunci cand Tevez, "the twat from Argentina" asa cum este alintat acum in jumatatea rosie a Manchesterului, a sarit la gatul lui atitudinea lui Terry a fost una foarte cerebrala si controlata, nimeni nu se va sfii sa il rada si sa il arate cu degetul. "Dupa ce ca e vinovat de catastrofa echipei sale, si posibil de pierderea titlului, mai si sare la bataie", vor spune.

Of, John Terry, leul din stema Albionului, ce rau ai ajuns! "The lions slips tonight" au cantat batjocoritor, si nu s-au mai oprit de atunci. Iar tu le dai in continuare motive. De-asta zic, greselile astea marunte, despre care iti spui ca n-or sa conteze, e mai bine sa nu le faci. O sa ma bucur pentru al patrulea campionat consecutiv, dar parca preferam o competitie ceva mai cinstita. O competitie de fotbal, nu una in care sa conteze cine cu nevasta carui coleg s-a incurcat.

Dar viata e nemiloasa, mai ales cand urci pe un piedestal si-apoi, de la inaltimea de la care toti oamenii se vad mici, aluneci. Asa ca o sa ma alatur lor, hienelor care canta "Viva John Terry" de fiecare data cand vad Chelsea blue in fata ochilor. Iar rasul asta, oricat ai fi de tare, te afecteaza. Pana intr-acolo incat Milito a trecut de tine ca de un jalon.

Nu-i nimic, sansa mantuirii ne e tot timpul la indemana. Pentru tine, sper sa fie campionatul mondial. Noroc cu Fat Frank, macar el a dat doua goluri care imi vor salva cat de cat o etapa de Fantasy Premier League, altfel dezastruoasa.

Les Diaboliques

AC Milan - Manchester United 2-3 (Ronaldinho '3, Seedorf '86 - Scholes '36, Rooney '66 '74), UEFA Champions League 2009/10, Last 16, 2010-02-16, San Siro, Milano

Cand joci impotriva lui AC Milan, e normal sa ai o oarecare strangere de inima, indiferent de raportul de forte din momentul respectiv. Presa are si ea o contributie, amintind pana la exasperare de reintalnirea lui Beckham cu fosta echipa si de faptul ca United n-a eliminat niciodata Milan. Apoi, rossoneri si-au facut un nume din a castiga lucruri jucand uracios.

Iar cand meciul incepe cu un gol al lui Ronaldinho cand inca nu era prea clar cine la ce poarta ataca si atentia era inca la cat de bine arata echipamentul alb, treaba nu arata deloc prea bine. Noroc ca increderea nu sta nici in context, si nici in primele cinci minute de joc, indiferent de desfasurarea lor, ci intr-un fel de abordare a jocului care, asa cum spun englezii, a pus atributul Mare langa Britania.

Meciul a inceput deci cu acel sut cu exteriorul al unui Ronaldinho nemarcat la marginea careului, urmare a unei executii tehnice a lui Evra la vreo 80 de metri de unde s-ar fi potrivit. Van der Sar a fost pacalit de pendularea piciorului, probabil, iar mingea s-a dus linistita spre coltul lung, spre bucuria autorilor impresionantei coregrafii dinaintea stratului partidei.

Daca ar fi fost vorba de Milanul de acum vreo 2-3 ani, meciul ar fi putut la fel de bine sa se si termine la 1-0, in minutul 3. Numai ca acum, cu vreo 3 brazilieni in primul unsprezece si o echipa chipurile intinerita, diavolii milanezi par a avea o parere mai buna despre ei insisi, si se prea poate ca asta sa-i fi pierdut.

AC Milan a continuat asadar sa atace in primele minute, avand chiar inca vreo doua ocazii mari, la sutul de la 20 de metri al lui Ronaldinho care a musct pamantul chiar in fata portarului, si la sutul din intoarcere al lui Antonini, de langa mult prea neglijentul Rafael.

Cu timpul insa, United a pus stapanire de joc, ajutata si de linia de 5 de la mijloc, si a inceput sa dea drumul combinatiilor in viteza si centrarilor de pe benzi. Milan s-a aparat insa bine (a se citi aglomerat), in tot cazul mult mai bine decat se obisnuieste in Anglia. Asa se face ca, desi a avut multe mingi, Nani a putu prelucra util destul de putin, iar Rooney n-a fost pus in valoare aproape deloc in prima jumatate de ora. Simtind insa ca pana la urma or sa cedeze daca mentin ritmul asta, milanezi au incercat si ei sa combine in viteza, jocul lor capatand pe alocuri un aspect caraghios, ca acela al copilului gras care incearca sa tina pasul in viteza cu colegii lui mult mai supli.

Iar deturnarea meciului a fost totala odata cu primul gol al lui United, in minutul 36. Centrare din corner, iar Scholes a marcat cu o miscare a la Henry, lovind mingea cu piciorul de sprijin intr-un gest in care cu greu s-ar putea banui intentia. Dar mingea a intrat in plasa, asistata de bara si de non-combatul lui Dida, iar asta e cea mai relevanta latura a executiei.

Dupa pauza United a inceput chiar mai in forta, simtind si dorind o victorie linistitoare. Dupa ce a coordonat mai toate atacurile lui United timp de o ora, a terorizat banda stanga milaneza si s-a comportat ca un veritabil play-maker, Nani i-a lasat locul lui Valencia, care nici macar nu se apropie de tehnica portughezului, dar care a avut nevoie de doar doua minute pentru a centra decisiv.

Desi italienii erau in avantaj la numar de brazilieni, se pare ca noul Pele s-a nascut de partea asta a Atlanticului, si umbla acum sub numele de Wayne Rooney. Pele alb s-a gasit la capatul centrarii lui Valencia si l-a executat pe Dida cu o lovitura de cap lobata care a aterizat in plasa laterala, pe interior.

Vreo 10 minute mai tarziu, Rooney a demonstrat inca o data de ce este in acest moment cel mai complet jucator de fotbal in activitate, desprinzandu-se din mijlocul fundasilor centrali milanezi ( Nesta si Favalli, nu orice fraieri) si finalizand cu eleganta o alta centrare decisiva. 3-1, scor la care San Siro a tacut si a inceput sa se depopuleze. In timpul asta, singura contributie a milanezilor la joc a fost o lovitura libera aruncata de Beckham in tribune si cateva biciclete ale lui Ronaldinho oprite de cele mai multe ori in picioarele fundasilor englezi.

Leonardo a simtit ca e cazul sa faca ceva, asa ca a aruncat in lupta artileria grea. Clarence Seedorf, omul care-a castigat mai multe Cupe ale Campionilor decat Europa de Est, si canibalul Pippo, un fel de Boogie Man al antrenorilor de pretutindeni. A iesit Beckham, si a fost unul din putinele momente in care camerele carului de transmisie au reusit sa-l gaseasca.

Intrarea celor doi s-a vazut imediat, iar lucrurile rele ce aveau sa urmeze au fost prevestite de un sut al lui Ambrosini, scos greu de sub bara de van der Sar. Cu cinci minute inainte de final, batranul Seedorf a executat magistral mingea de 3-2. Calcai pe spate, o schema cu care Hernan Crespo castiga Cupa Uefa in 1999, si pe care fotbalistii se feresc sa o incerce de frica ridicolului. Nu e si cazul lui Seedorf, om al carui stil are o eleganta aparte, iar daca exista vreun amanunt datorita caruia sa se poata spune ca Milan a meritat vreun fel de rezultat din meciul asta, atunci aceasta executie a lui Seedorf trebuie sa fie acel amanunt.

Era minutul 85 si milanezii au terminat mecul in atac, incantati de perspectiva brusca a unui meci egal. Era insa prea tarziu pentru ca apararea engleza sa mai greseasca decisiv si, desi inghesuita, United a terminat meciul victorioasa, pentru prima data in fata lui AC Milan, in deplasare.

Hype-ul creat in jurul lui Beckham si-a confirmat asteptarile de mare fas, englezul nefiind in joc decat statistic. Pato este probabil cel mai celebru fotbalist de care n-a auzit nimeni, iar Huntelaar inca trebuie sa confirme ca poate fi si intr-un campionat mare golgetterul uluitor care era la Aiax. Astfel ca toata ofensiva milaneza a fost pusa in carca lui Ronaldinho, de departe cel mai bun jucator al gazdelor in seara asta, cel care a aratat ca nu a uitat in Italia chiar tot fotbalul care i-a adus Balonul de Aur in 2006.

United si-a facut jocul obisnuit in fata unui adversar neobisnuit. Spre deosebire de echipele englezesti, Milan nu prea pot fi surprinsi pe contraatac, stiu cum sa opreasca constructia la mijloc sau sa se apere in 10, iar atacurile pozitional la poarta lor se opresc la limita ultimei treimi, intr-o zona din care patrunderile sunt mult mai dificile decat de la 16 metri.

Ramane scorul, o prima victorie a lui United in deplasare la AC Milan, si mari sperante la calificarea in sferturi. Sper doar ca Milan sa inceapa si pe Old Trafford cu Pato si Beckham titulari, si cu Seedorf si Inzaghi rezerve.

Stiff Upper Lip

Pierre Boulle – Podul de pe Raul Kwaï, Editura Humanitas, 2004

Traducere de Manole Friedman dupa Pierre Boulle – Le Pont de la Riviѐre Kwaï, 1952

Pierre Boulle trebuie sa fi fost un om extraordinar. Biografia lui, rezumata intr-o jumatate de pagina la inceputul cartii, concureaza in spectaculozitate cu tot romanul care-i urmeaza. Dupa ce a absolvit politehnica – o aventura in sine – ajunge in Indochina intr-un moment deloc potrivit. 1938, cu doar putin inainte de aprinderea ambitiilor imperiale japoneze. Parcursul lui e dintre cele mai spectaculoase: soldat francez, spion, prizonier de razboi, soldat englez, veteran decorat. Tot acest traseu spectaculos si intotocheat e comprimat in acest spectaculos roman de razboi in care fiecare etapa a vietii lui Boulle devine un personaj.

Avem in primul rand povestea colonelului Nicholson si a resturilor regimentului sau, 500 de oameni capturati de japonezi si trimis intr-un lagar de munca de la granita dintre Thailanda si Birmania pentru a construi un pod, parte a unei viitoare magistrale de linie ferata. Apoi e povestea unui comando englez de trei oameni cu o misiunea de sabotaj constand in a arunca in aer fix acelasi pod pe care oamenii lui Nicholson il construiesc.

Podul din titlu este probabil imaginat de autor ca protagonistul romanului, capatand, pe masura ce lemnul birmanez se infige in nisipul thailandez intru gloria Japoniei, un caracter cat se poate de englezesc, asemenea creatorilor lui.

Dar cel mai interesant personaj al cartii este colonelul Nicholson, militarul desavarsit, un tip de o rigurozitate atat de profunda incat daca am schimba perspectiva nu are cum sa nu devina caricatural. Tipologia e una destul de des intalnita in literatura universala, dar abordarea e interesanta. Colonelul Nicholson e construit aproape exclusiv din concepte, ceea ce anihilieaza veridicitatea personajului, dar ii sporeste farmecul. Datoria este suprema ratiune in viata pentru colonel, iar ordinele si regulamentele sunt percepte urmarite cu o fervoare supra-religioasa. In aceste limite se desfasoara logica colonelului, grija pentru oamenii lui, generozitatea, rationalitatea si marinimia lui, iar toate la un loc alcatuiesc personalitatea lui Nicholson, care straluceste dintre paginile cartii cu o forta mai mare decat a vrut sa-i confere autorul.

Cu un asemenea personaj conceptualizat, fiecare intamplare prin care trece colonelul devine dilema etica. E mai corect sa asculti un ordin gresit decat sa alegi cu de la tine putere o varianta nu doar mai avantajoasa, ci si mai rationala? E mai corect sa te supui propriilor rigori militare decat sa urmezi regulile mai laxe ale prizonieratului? E mai corect sa accepti distrugerea fizica decat compromisul? E mai corect sa executi cu constiiciozitate ordinele inamicului decat sa-l sabotezi? Chiar daca atitudinea colonelului este in fiecare dintre aceste cazuri una fara echivoc, fiecare dintre cele de mai sus ramane o intrebare deschisa pe marginea careia se poate reflecta. Si ce putem cere mai mult de la o carte decat ocazia de a reflecta asupra unor intrebari esentiale?

Mai mult, actionand in logica unei etici protestante in varianta Max Webber asezonata cu o rigurozitate britanica, colonelul ne ofera si cateva maxime universale: inactivitatea e nesanatoasa, in timp ce activitatea productiva este suportul fericirii (idee specific occidentala, cu atat mai puternica cu cat viziunea orientala asupra vietii e privita de autor cu dispret), iar libertatea si fericirea nu depind de realitati materiale, ci sunt constructe mentale care capata o si mai mare vigoare in conditii de adversitate exterioara.

Interesanta este insa pozitia colonelului in finalul cartii, practic unica situatie in care regulamentele si etica occidentala nu mai pot ajuta, ele sprijinind cu aceeasi forta ambele alegeri. Atunci cand morala, legile si regulamentele tac, sau cand vorbesc cu aceeasi forta din directii antagonice, aceea este situatia in care se da adevarata masura a caracterului unui om. Daca i-as fi judecator, as fi tentat sa spun ca Nicholson rateaza aceasta proba. Acceptarea conditiei de Sisif si a propriei inutilitati pare a fi o atitudine mai nobila decat apararea propriilor principii pana cand acestea devin distructive.

Sigur, cartea nu se rezuma la dileme morale si este in primul rand un roman de razboi pasionant, valoros si stilistic si documentar, chiar daca uneori personajele secundare par superficiale si chiar daca valoarea rigorismului englez si a viziunii occidentale asupra vietii sunt supraestimate in raport cu optica orientala. Privindu-i bibliografia, autorul trebuie scuzat ca nu se chinuie sa inteleaga felul de a fi japonez. Pana la urma, Pierre Boulle a fost soldat, nu antropolog.

Ce mi-a atras insa atentia si ce m-a facut sa spun ca fixismul si meticulozitatea englezeasca, pe care autorul nu se sfieste sa le laude de fiecare data si despre care vorbeste aproape cu adoratie, trec de la sublim la ridicol doar printr-o mica schimbare de optica a fost un amanunt pe care l-am constientizat activ abia dupa ce am citit ultima coperta a cartii. Pierre Boulle e francez.

All the single ladies

Sherlock Holmes (UK, 2009), Regia: Guy Ritchie

Desi are si unele defecte, filmul lui Guy Ritchie are toate calitatile care sa-l faca placut.

Sa reiei o tema atat de populara si atat de folosita de atat de multe forme de arta cum e Sherlock Holmes nu poate fi decat o provocare artistica si un succes de casa aproape garantat. Tema trebuie adaptata la gusturile audientei contemporane, dar elementele definitorii trebuiesc pastrate, iar aportul artistic al noii creatii trebuie sa se vada intr-un "ceva in plus" nedefinit, dar necesar.

Pentru filmul asta, producatorii au facut alegerile simple. Pentru a fi adus in contemporan, filmul foloseste din plin si cu bun gust mijloacele tehnice ale cinematografiei de azi. Slow-motion-urile capturate cu Phantomul sunt foarte spectaculoase, la fel si decorurile din Londra secolului XIX cu care suntem rasfatati gratie CGI-ului. Tehnic, filmul e impecabil, atmosfera reuseste sa fie industriala si luminoasa in acelasi timp, decorurile sunt exceptionale.

Marea gaselnita este insa, dupa parerea mea, promovarea filmului pe spatele celor doi protagonisti care, pe langa faptul ca fac o treaba buna ca actori, se bucura de o faima buna in randurile publicului de sex feminin. Downey Jr. si Law vand filmul mai bine decat ar fi putut s-o faca orice altceva.

Povestea nu e una la care ne-am astepta de la un Sherlock Holmes. Detectivul nu are de rezolvat un "caz", cum ar fi fost normal, ci trebuie sa opresca un super-raufacator care vrea nici mai mult nici mai putin decat sa cucereasca lumea, cum altfel? Nu e prea clar cum si de ce vrea el lucrul asta, dar povestea e destul de plauzibila incat s-o luam de buna. Cert e ca raufacatorul nostru (Lord Blackwood) se foloseste de bani, ocultism, presa, tehnica si tot ce mai are la indemana ca sa-si atinga scopurile malefice, iar Sherlock Holmes este de fiecare data la inaltimea asteptarilor. Treaba asta mi se pare putin nepotrivita, si as fi fost multumit si cu un criminal cu ambitii ceva mai moderate, dar probabil ca pentru o poveste de amploare, e nevoie de un raufacator de amploare.

Actorii isi fac treaba excelent, cu o mentiune speciala pentru Lord Blackwood (Mark Strong) care e foarte credibil si destul de inspaimantator pentru un film care nu se ia prea in serios. Initial mi s-a parut ca ar fi putut gasi un Sherlock Holmes ceva mai credibil decat Robert Downey Jr., dar la felul cum e construit personajul, americanul se potriveste manusa.

Avem de-a face cu un Sherlock fara palarie si fara "Elementar, dragul meu Watson", ceva mai mistocar, mai nemanierat si mai asocial decat i-ar sta bine unui detectiv victorian, dar care intrupeaza un erou mult mai la moda decat canonul clasic. Watson isi depaseste rolul de "ajutor" si il completeaza bine pe Sherlock, iar Jude Law il joaca perfect pe medicul-erou de razboi.

E respectata in schimb cu varf si indesat capacitatea de deductie a faimosului detectiv, care e completata si de o paleta de cunostinte prea vasta pentru a fi credibila. Sherlock Holmes stie pe dinafara harta Londrei, recunoaste orice miros din lume, oricat de exotic, e la curent cu barfele marunte, dar si cu politica internationala, si are vaste cunostinte de botanica, anatomie, chimie, fizica, si cam orice domeniu stiintific in general, la zi. Inarmat cu asemenea cunostinte, deductia taifunului de la o bataie de aripa de fluture nici nu mai pare asa complicata. Practici oculte, kabalism? Sigur ca da! Societati secrete, intrigi politice? Clare ca lumina zilei. Mecanica moderna, producerea de electricitate? Clasa I. Telecomenzi? Revolutionar, dar evident. Pe buna dreptate, nimic nu-i scapa.

Scena mea favorita, de altfel, e cea in care Sherlock Holmes e dus legat la ochi in fata unui personaj misterios. Dupa mirosul unei brutarii si-o gaura in asfalt Holmes repereaza exact locul in care se afla, iar pe individ il citeste dupa un inel si-o brosa. Felul in care Downey da replicile e savuros: "Knowing all this, I don't know you bothered to tie me in the first place". La care batranelul, incurcat: "Standard procedure, I guess."

Scena favorita pentru cei mai multi spectatori insa, va fi probabil cea in care Sherlock Holmes/Robert Downey Jr. se lupta cu un wrestler, afisand cu generozitate un corp dezgolit si transpirat, care este si singurul scop de a fi al secventei. Nici sa-l puna pe Downey legat de pat si complet dezbracat nu era necesar, dar macar acolo i-au dat o justificare epica. Spre compensatie, scena cu spatele gol al lui Rachel McAdams e si ea complet gratuita.

Desi face referinte temporale ample si curajoase, filmul e foarte bine documentat, iar povestea sta in picioare cap-coada. Singura buba pe care am gasit-o in scenariu e referirea pe care Blackwood o face la America "slabita de razboi", si care nu prea e valabila pentru anul 1890 in jurul caruia e plasata actiunea. Poate si cele cinci crime pentru care Blackwood e condamnat initial ar fi avut nevoie de o justificare ceva mai ampla, dar asta e o directie pentru carcotasi.

Un alt minus este ca, dupa un inceput in cheie foarte rapida, actiunea lancezeste oarecum spre un final mult prea evident pentru un film cu Sherlock Holmes, incercand sa ne distraga atentia doar cu artificii tehnice: lupte, explozii, vapoare scufundate sau Tower Bridge in constructie. Dar una peste alta, scopul a fost atins. Filmul te tine atent ceva mai bine de doua ore la capatul carora te lasa cu zambetul pe buze si e o recomadare buna pentru o seara la cinema.

Bad Neighbourhood

Fulham - Manchester United 3-0 (Murphy '22, Zamora '46, Duff '75), Barclays Premier League 2009/10, Matchday 18, 2009-12-19, Craven Cottage, London

Este fara indoiala cel mai slab meci al sezonului pentru United, si nu-mi amintesc un meci la fel de rusinos de la acel 1-4 administrat de Middlesbrough pe Riverside in 2005.

Sigur, infrangeri au mai fost. 6 puncte cedate lui Liverpool sezonul trecut, printre care si acel 1-4 pe Old Trafford. E adevarat, dar e Liverpool. O rivalitatea cu origini pierdute pe undeva pe la limita ultimelor doua secole, si in plus, una din echipele emblematice ale Angliei.

0-2 cu Barcelona. Da, dar evident a fost finala Champions League, si numai participarea la acel meci e un vis pentru toate cluburile de pe continent. In plus, e Barcelona, cea mai laudata echipa a momentului, daca nu si cea mai valoroasa.

0-1 cu Burnley. Da, dar era abia prima etapa, si United a mai inceput prost campionate. In plus, Burnley a demonstrat ca e redutabila pe Turf Moor, iar diavolii nu au fost singurii surprinsi.

Dar acum? Fulham e o echipa decenta, dar in nici un caz o sperietoare, si a si inceput sezonul asta mai slab ca anul trecut. Campionatul e la turatie maxima, echipele sunt incalzite si clasamentul e deja format. United ar trebui sa fie in varf de forma, sau aproape de varful de forma, si avea nevoie de puncte pentru a mentine presiunea asupra lui Chelsea. Absentele nu sunt o scuza tocmai acum, cand titularii au inceput sa revina, iar tinerii incep deja sa se rodeze.

Si totusi, un 3-0 sec si inexplicabil, cea mai dura infrangere a sezonului. Si nu e numai scorul, dar si maniera de joc. Poate de doua sau de trei ori sa fi fost mentionat in comentariu numele lui Schwarzer, portarul lui Fulham, dar nu-mi amintesc sa fi fost nevoie de vreo parada a australianului in meci. De fapt, in afara de o scurta perioada de dominare teritoriala a lui United in a treia patrime de teren in prima jumatate a reprizei a doua si de o presiune destul de sterila in ultimele 10 minute, United practic nu prea a existat pe teren. Singurele suturi la poarta s-au aruncat de la mare distanta, si au trecut ridicol de departe.

Fulham a aratat ca o echipa de valoare net superioara, care a castigat fara sa forteze prea tare. A sufocat atacantii adversi, a construit eficient la mijloc si a atacat decis si direct. Rooney, Scholes, Carrick sau Fletcher au fost redusi la stadiul de anonimi. Si nu numai ca s-au chinuit 90 de minute sa inchege ceva care sa aduca macar vag a fotbal, dar s-au facut si greseli care probabil sunt inacceptabile si la antrenamente. Maniera in care Danny Murphy l-a lasat pe Scholes fara minge la faza primului gol se pedepseste si la grupele de copii. A urmat sutul de la mare distanta (cred ca erau 35 de metri), nici prea puternic, nici grozav de bine plasat. Pe jos, cu un usor efect exterior, dar perfect parabil. Kuszczak n-a gandit la fel.

Dupa pauza, cand toata lumea se astepta la o dezlantuire furibunda a lui United, a venit si golul 2, care-a lamurit in mare masura meciul. Balbaiala in careu, iar Zamora nu s-a gandit prea mult inainte sa trozneasca spre poarta o minge pe al carei traseu ar fi trebuit sa apara si De Laet la un moment dat.

Cam asa si la al treilea gol, cand tanarul fundas belgian si Carrick s-au invitat reciproc la o minge pe care pana la urma Duff a transformat-o in gol, cu o directa seaca de la 16 metri. Si la 3-0 au urmat momente in care m-am temut de o mare umilinta. Nu ca 0-3 pe Craven Cottage ar fi vreo mandrie.

In concluzie, un meci rusinos, o infrangere absolut inexplicabila (daca nu cumva auzim zilele astea de vreo petrecere de Craciun cu mult alcool pe Old Trafford), si sanse la titlu care s-au prabusit cam ca indexul burselor americane dupa 9/11. Singura consolare, palida si ea, e ca si anul trecut United a reusit sa lege doua infrangeri care pareau decisive pentru titlu si pana la urma n-au fost. Si, coincidenta sau nu, a doua a fost tot cu Fulham.

Poate m-am bucurat prea mult de victoria lui Portsmouth.

Kafka, frate!

Milan Kundera – Testamente Tradate, Editura Humanitas, Bucuresti, 2008
Traducere din franceza de Vlad Russo dupa Les Testaments Trahis, 1993

Ca gen literar, cartea asta se incadreaza undeva intre eseistica si critica. Dar Kundera tine in permanenta sa se distanteze de canoanele criticii literare si impresia mea e ca scopul pe care si l-a fixat atunci cand a scris-o e tocmai acela de a sublinia anumite carente ale criticii clasice. Caracterizata de o anumita doza de teribilism ideologic si de un simt comercial caracteristic lui Kundera, Testamentele Tradate se constituie pana la urma intr-o lectura placuta, instructiva si inteligibila, chiar daca domeniile din care autorul isi alege cazurile cu care isi exemplifica teoriile sunt destul de departate si caracterizeaza un individ mai degraba decat o cultura.

E de fapt una din cheile lecturii. Nu e foarte evident daca operele si biografiile pe care Kundera le pune sub lupa sunt folosite ca sa exemplifice teoriile care stau la baza constructiei literare, sau daca ideile si teoriile expuse sunt dezvoltate inductiv pe baza cazurilor analizate, cazuri fata de care autorul isi declara deschis familiaritatea si admiratia.

Cel mai mare castig al lecturii este subiectivitatea punctelor de vedere. Kudera ofera perspective, de cele mai multe ori diferite fata de cele clasice, asupra unor creatii artistice studiate de atat de mult timp incat directiile criticii au devenit rigide. Cartea lui are un aer de prospetime, si e interesanta mai ales atunci cand vorbeste de creatii definitorii ale culturii cehe din care provine (Kafka si Janacek in special – teme recurente ale intregii opere ale lui Kundera, se pare), pentru ca cititorii straini nu pot avea acces la perspectiva interna asupra acestor opere decat mijlocit, iar oricine se ofera sa descrie aceste perspective merita recunostinta lor.

Zonele aride ale lecturii sunt cele in care Kundera vorbeste despre muzica clasica, domeniu in care studiile lui le depasesc net pe ale mele si, imi imaginez, pe ale cititorului mediu. Probabil ca ele sunt o lectura instructiva pentru cei care ii studiaza pe Chopin, Wagner sau Janacek. In ce ma priveste insa, a trebuit sa ma multumesc cu pasajele despre Kafka sau despre arta romanului.

Principala idee legata de opera lui Kafka este opozitia la felul in care toti exegetii au interpretat scrierile lui in cheie biografica, si mai ales ca biografia lui a fost transformata in hagiografie tocmai de cei care ar fi trebuit sa o pazeasca impotriva acestui pericol. Max Brod ar fi, dupa Kundera, principalul vinovat de sanctificarea literara a lui Kafka, in principal prin identificarea lui Kafka cu imaginea puternic cosmetizata a personajului Garta. Dar e probabil o inlantuire factica evidenta, si Kundera recunoaste si el ca fara admiratia idolatrica a lui Brod fata de "fiecare cuvant" scris de Kafka, operele unui banal functional praghez ar fi fost pierdute pentru umanitate. La fel, exista consensul ca e preferabil sa avem scrierile lui Kafka retusate de Brod, si sa putem sa-i studiem integral manuscrisele – evident, de valoare inegala – decat sa avem acces doar la ceea ce ar fi lasat voluntar in urma Kafka, respectiv vreo doua nuvele, chiar daca el ar fi ales altfel. Asta e de fapt firul rosu al cartii: vointa cititorului nu coincide in nici o masura cu a autorului, iar prima prevaleaza aproape intotdeauna. Biografia si sensurile operei vor fi intodeauna deturnate de generatii intregi de critici si de cititori, dar este pretul pe care orice autor trebuie sa-l plateasca pentru celebritatea postuma si chiar, atunci cand e cazul, pentru locul sau in istorie. Intoarcerea la sensul original pe care o incearca Kundera va ramane intotdeauna marginala, iar cei care o incearca impotriva canoanelor nu se vor putea sustrage unui sentiment de inutilitate. Asta este tradarea testamentelor literare, doar o extensie a tradarii testamentelor sociale, consecinta a naturii umane care refuza sa asculte de vocile de dincolo de mormant.

Kundera protesteaza impotriva sacralizarii lui Kafka, si prin asta incearca sa-l desacralizeze. Dar desfiintarea unor bariere existente nu face decat sa impuna alte bariere, si tot ce reuseste pana la urma e sa il resacralizeze pe Kafka, cu alte mijloace. E un procedeu pe care l-am mai vazut (Jesus Christ Superstar e exemplul care imi vine in minte), si care cred ca e necesar pentru a adapta valoarea luata in discutie la epoca din care face parte exegetul ei.

Am extras din carte si destul de multe pasaje foarte frumoase si, dupa posibilitati, memorabile:

Pg. 18: "[...] credem ca actionam, credem ca gandim, dar altul sau altii gandesc si actioneaza in noi: obiceiuri imemoriale, arhetipuri care, devenite mituri, transmise din generatie in generatie, poseda o imensa putere de seductie si ne teleghideaza din fantana trecutului"(cum spune Thomas Mann)."

Initial ideea asta m-a dus cu gandul la arheii care constituie, conform misticismului antic, substanta eterna, si fata de care noi suntem simple avatare. E foarte probabil ca nu ne putem sustrage unui flux de constiinta continuu al umanitatii si e evident ca individualitatea nu e decat un fel particular de sintetizare a unor idei preexistente, dar asemenea idei se pot interpreta, in functie de teza pe care vrem sa o sustinem, in atat de multe feluri si pentru concluzii atat de diferite, incat e mai intelept sa nu incerc sa dezvolt semnificatiile cuprinse in pasajul de mai sus.

Pg. 24: "[...] numai in cadrul istoriei poate o opera exista ca valoare susceptibila de a fi recunoscuta si apreciata. Nimic nu mi se pare asadar mai cumplit pentru arta decat sa cada in afara istoriei sale, fiindca e vorba de caderea intr-un haos in care valorile estetice nu mai pot fi percepute."

E clar ca maimutele care ar scrie astazi Shakespeare nu ar mai primii elogiile pe care le primeste Shakespeare, pentru ca nu doar continutul lor da masura valorii operelor lui Shakespeare, ci si plasarea lor in contextul istoric in care au fost scrise. Doar unul poate fi Shakespeare; orice altcineva ar scrie la fel, ar fi un simplu epigon.

Pg. 35: "In cursul diferitelor faze ale romanului, diferite natiuni au preluat initiativa ca intr-o stafeta: mai intai Italia cu Boccacio, marele precursor; apoi Franta lui Rabelais; apoi Spania lui Cervantes si a romanului picaresc; secolul XVIII al marelui roman englez, cu interventia germana a lui Goethe, spre sfarsit; secolul XIX care apartine in intregime Frantei, cu intrarea in scena, in ultima treime, a romanului rusesc si, imediat apoi, aparitia romanului scandinav. Pe urma, secolul XX si aventura sa central-europeana, cu Kafka, Musil, Broch si Gombrowicz."

Intregul subcapitol din care face parte fragmentul asta, Romanul European, e o trecere in revista succinta, dar captivanta a istoriei romanului, si denota atat cunostinte filologice aprofundate, cat si talent la Kundera. Pasajul asta l-am selectat pentru dinamismul lui de-a dreptul fermecator, dar si pentru a remarca si aici, ca si in intreaga carte, subiectivismul cu care Kundera se apleaca asupra productiilor culturale ale Cehiei sale natale. Intrucat dintre cele patru nume nu l-am citit decat pe Kafka, nu stiu cat de adevarata a concluzia pasajului, dar a vedea in literatura ceha incununarea a opt secole de literatura europeana mi se pare putin cam mult. In plus, impresia mea e ca Kafka, fara indoiala cel mai mare dintre cele patru nume, isi revendica apartenenta la cultura germana, si chiar mai specific, a evreilor germani, mult mai mult decat la cea ceha. Dar evident, in ciuda unicitatii, a universalitatii si a caracterului profund inovator al scriituri lui, Kafka va fi revendicat de toate cele trei natiuni care se simt indreptatite s-o faca.

Pg. 92: "La concertele de jazz se aplauda. A aplauda inseamna: te-am ascultat cu atentie si acum imi exprim consideratia. Odata cu asa-numita muzica rock lucrurile se schimba. Fapt important: la concertele rock nu se aplauda. Ar fi aproape un sacrilegiu sa aplauzi, aratand astfel ca intre cel ce canta si cel care asculta exista o distanta critica; aici, nimeni nu vine ca sa judece si sa aprecieze, ci ca sa se lase in voia muzicii, sa urle cu muzicienii, sa se confunde cu ei; aici toti cauta identificarea, nu placerea; efuziunea, nu bucuria. Aici te extaziezi: ritmul se bate foarte tare si foarte regulat, motivele melodice sunt scurte si mereu repetate, nu exista contracte dinamice, totul e fortissimo, cantatul opteaza pentru registrele cele mai acute si seamana cu tipatul. Aici nu ne mai aflam in micile sali de dans unde muzica sudeaza cuplurile in intimitatea lor; aici ne aflam in sali enorme, pe stadioane, inghesuiti unii in altii, or daca dansezi intr-o cutie nu mai exista cupluri: fiecare face miscarile de unul singur si deopotriva cu toti ceilalti laolalta. Muzica transforma indivizii intr-un singur trup colectiv: a vorbi aici despre individualism si hedonism nu reprezinta decat una din automistificarile epocii noastre, care se doreste (ca orice epoca, de altminteri) altfel decat este."

Cand am citit pasajul asta, tocmai se desfasura festivalul Enescu, unde am invatat "cum se aplauda" la concertele de muzica clasica. Mi se pare o idee stupida in sine. Acum trebuie sa aplauzi, acum nu ai voie. Dar e drept ca acestea sunt norme stabilite (chiar daca niciodata in scris) dupa multi ani de interactiune intre public si artisti si rezultate firesc din necesitatea unei armonii si a unei bune comunicari intre cele doua parti. Iesirile din norma, insa, cred ca ar trebui – in acest caz particular – cel putin tolerate, asa cum la un concert rock se mai vad si oameni care aplauda, sau care nu dau din cap. La modul general insa, ce spune Kundera si ce spun in general oamenii despre cum se aplauda la concertele simfonice e corect, si mi se pare interesant ca si sub aspectul asta jazzul intermediaza drumul dintre muzica simfonica si cea moderna. La jazz se aplauda, de cele mai multe ori in momente predefinite, dar fluieraturile si tipetele pe melodie sunt in regula.

Pg. 109: "Semnalez cu acest prilej ca traducatorii din lumea intreaga sunt terorizati de cuvintele "a fi"" si "a avea" si vor face tot ce le sta in putinta sa le inlocuiasca cu un cuvant pe care-l socotesc mai putin banal."

Din nou asertiuni interesante despre traducere si interpretare, despre vocabularul autorilor si despre cum poate fi el fermecator si prin bogatie, si prin limitare. E clar ca un autor poate fi inteles cel mai bine in limba originala si, pentru cel care e cu adevarat indragostit de un autor, invatarea unei limbi e un pret relativ modest de platit pentru recompensa intelegerii mai profunde a operei.

Pg. 148: "Un tratat filosofic care expune un sistem e condamnat sa cuprinda pasaje slabe; nu fiindca filosofului i-ar lipsi talentul, ci fiindca asa cere forma unui tratat[...]"

Pg. 172: "[...] cel ce gandeste este automat indemnat sa sistematizeze; e ispita sa vesnica [...]: ispita de a descrie toate consecintele ideilor sale; de a preveni toate obiectiile si de a le respinge dinainte; de a-si inchide astfel ideile intr-o fortareata. Or, trebuie ca cel care gandeste sa nu se straduiasca sa-i convinga pe ceilalti de adevarul sau; s-ar afla astfel pe drumul care duce la sistem; pe jalnicul drum al "omului cu convingeri" [...] dar ce este o convingere?este o gandire care s-a oprit, a incremenit, iar "omul cu convingeri" este un ins marginit [...]"

Pg. 224: "[...] valorile patate nu mai sunt valori; spiritul procesului inseamna a reduce totul la morala; nihilismul absolut fata de tot ce inseamna munca, arta, opera."

Pg. 233: "Constient, omul traieste pentru sine, dar serveste in mod inconstient ca arma pentru atingerea telurilor istorice ale intregii omeniri" (Lev Tolstoi – Razboi si Pace)

Pg. 271: "Ah, ce usor e sa nu dai ascultare unui mort! Daca, in ciuda acestui fapt, ne supunem cateodata dorintei lui, n-o facem de teama, din constrangere, ci fiindca-l iubim si refuzam sa credem c-a murit. [...] Pur si simplu un mort pe care-l iubesc nu va fi nicodata mort pentru mine. Nici nu pot rosti: l-am iubit; nu, il iubesc. Iar daca refuz sa vorbesc de iubirea pentru el la trecut inseamna ca cel care a murit este."

So 30's

Wolfsburg - Manchester United 1-3 (Dzeko '56 - Owen '44, '83, '90), UEFA Champions League 2009/10, Matchday 6, 2009-12-08, Volkswagen Stadium, Wolfsburg

Diavolii isi asigura primul loc in grupa si rascumpara prestatiile ultimelor doua meciuri dupa 90 de minute de fotbal frizand suprarealismul.

Cu sacii in caruta inca de cand era cald afara, lui Ferguson nu prea i-a pasat ce se intampla in grupa, nefiind prea infocat fan al statisticilor. Asa ca le-a lasat sanse pana in ultima etapa chiar si turcilor de la Besiktas, treziti cu un cadou nesperat, o victorie in Anglia de unde alta data plecau cu cate 8 goluri luate intr-un meci. Asa s-a ajuns aici, intr-o situatie in care oricine mai avea sanse la calificare inaintea ultimei etape, iar primul loc era puternic periclitat in urma a ceea ce trebuia sa fie cel mai greu meci al grupei pentru diavoli.

Si-aici incepe turnura suprarealista a evenimentelor. Printr-o inlantuire care ar fi putut fi catastrofala intr-un context mai putin favorabil, United a ajuns in Germania fara 15 oameni de baza, si cu un singur titular de drept in primul 11. Titular care-a fost si singurul fundas dintre cei 19 jucatori deplasati in Saxonia Inferioara (nu-i pun la socoteala pe cei 5 pusti care n-au jucat nici un minut pentru echipa mare), si capitanul echipei: Patrice Evra. Langa el, in linia de fund, niste nume care isi fac de obicei veacul in preajma careului advers: Carrick, Fletcher si Park. In acest context, Ferguson a vazut nimerit sa-l odihneasca pe Giggs, poate pentru ca linia de mijloc a avut o componenta ceva mai apropiata de realitate: Nani, Anderson, Scholes, Gibson. In atac, singurii valizi, Owen si Welbeck.

Era de anticipat o victorie usoara pentru lupi, care insa nu s-au aruncat la asa ceva. United a arata ca echipa mai periculoasa pe tot parcursul meciului, cei 11 oameni ai lui Ferguson carora doar conjunctural li s-a spus echipa chinuind campionii Germaniei ca pe o trupa de divizie inferioara. Welbeck a bagat primul mingea in poarta, dar dintr-un off-side semnalizat de asistentul din banda dreapta, cel care a oprit cel putin 3 actiuni decisive ale diavolilor.

Primul gol valabil a venit de la Michael Owen, pustiul de cor devenit deodata vioara intai. Centrare de pe stanga, finalizare banala cu capul din sase metri la o faza in care conceptul de marcaj parea sa fi disparut din fotbal. Cam asa a fost de fapt tot meciul, nici "fundasii centrali" ai lui United neevidentiindu-se prin mari veleitati defensive. Atacantii nemti erau descurajant de singuri in careul lui Kuszczak, iar Carrick facea tacklinguri din spate in acelasi careu ca si cum tocmai s-ar fi desfiintat conceptul de penalty.

Partea buna insa e ca golul lui Owen a venit fix inainte de pauza, la fel ca in meciul cu West Ham. Spre deosebire de acela, insa, United n-au mai controlat la fel de bine inceputul reprizei a doua, in timp ce lupii au iesit ceva mai mult la joc, si au reusit si sa egaleze dupa 10 minute, prin vedeta Dzeko, dupa o faza intrucatva in oglinda fata de cea a lui Owen. Doar lovitura de cap pare sa fi fost ceva mai hotarata, marcajul fundasilor centrali fiind, ca si dincolo, sublim prin absenta.

Toata lumea parea multumita cu 1-1, desi numai o echipa avea motive sa fie. In ceea ce a semanat cu o tentativa de a castiga totul meciul, Wolfsburg au incercat o dubla schimbare, la care Ferguson a raspuns imediat in aceeasi maniera. Obertan si Valencia, probabil singurele doua nume luate in serios de oficialii care au aprobat foaia de joc si cu siguranta singurele doua nume de care s-a auzit si in afara bazei din Carrington au intrat in locul lui Nani - cel care amana evolutiile bune pana dpa momentul, tot mai apropiat, in care se va desparti de Old Trafford - si respectiv Gibson - supus astazi torturii de a juca in banda dreapta fara sa aiba vreo vina.

Obertan, cel care e pe cale sa devina un nou magician al fotbalului a creat la a doua atingere o faza exceptionala, trecand printre doi fundasi nemti ca printre nimic, si a pasat prin fata portarului pentru Michael Owen, caruia i-a revenit sarcina sa se bucure de al doilea gol, imediat dupa ce a impins mingea in poarta goala de la 4 metri.

Fara indoiala eroul serii, Owen avea o statistica impresionanta cu 5 minute inainte de final: 3 suturi la poarta, doua pe poarta, doua goluri. A fost momentul in care a stricat statistica asta cu prima tentativa de hattrick, oprita insa de o pozitionare foarte buna a portarului Benaglio.

In minutele de prelungire insa, dupa ce pana si Kuszczak a avut ocazia sa se remarce cu vreo doua interventii bune, lui Owen ii va iesi hattrickul, dupa ce a primit o minge in spatele fundasilor nemti, la 30 de metri de poarta lateral stanga, si a reusit de data asta un lob bun, care s-a oprit in plasa lui Benaglio.

Ca experiment, meciul de astazi a fost unul interesant, chiar daca ritmul de joc, fineturile tehnice si tactice, defensiva impenetrabila si angajamentul fizic au fost prinse cu alte treburi in seara asta. M-a surprins atitudinea flasca a celor care sunt, totusi, campionii Germaniei si care, in ciuda problemelor de la club, ar fi trebuit sa arate cu totul altceva. Cat despre United, e putin probabil sa mai fie vreodata intr-o situatie in care sa aiba 15 indisponibili. Iar daca in situatia asta isi permit sa odihneasca cel putin un jucator decisiv (Giggs - nu l-am pus la socoteala si pe Valencia care de obicei e titular si care a jucat doar un sfert de ora azi) si sa castige de o maniera atat de clara si de facila cum au facut-o, e de asteptat sa se poata descurca in orice alt context.

Eroul serii, Michael Owen, la primul hattrick pentru United, a fost azi la inaltimea provocarii care i s-a pus in fata. Numai ca nu ma pot abtine sa-l privesc condescendent si sa vad in el doar umbra unui fost mare fotbalist si a unui fost balon de aur. Dar e acum la doar 2 goluri distanta de norma impusa de Ferguson, de 10 goluri, si cand se vor face bilanturi nu i se va uita nici hattrickul de azi, nici golul de 3 puncte si de mult mai mult din meciul cu City. Numai ca pana si asta e meritul lui Ferguson, nu al lui.