miercuri, 17 februarie 2010

Les Diaboliques

AC Milan - Manchester United 2-3 (Ronaldinho '3, Seedorf '86 - Scholes '36, Rooney '66 '74), UEFA Champions League 2009/10, Last 16, 2010-02-16, San Siro, Milano

Cand joci impotriva lui AC Milan, e normal sa ai o oarecare strangere de inima, indiferent de raportul de forte din momentul respectiv. Presa are si ea o contributie, amintind pana la exasperare de reintalnirea lui Beckham cu fosta echipa si de faptul ca United n-a eliminat niciodata Milan. Apoi, rossoneri si-au facut un nume din a castiga lucruri jucand uracios.

Iar cand meciul incepe cu un gol al lui Ronaldinho cand inca nu era prea clar cine la ce poarta ataca si atentia era inca la cat de bine arata echipamentul alb, treaba nu arata deloc prea bine. Noroc ca increderea nu sta nici in context, si nici in primele cinci minute de joc, indiferent de desfasurarea lor, ci intr-un fel de abordare a jocului care, asa cum spun englezii, a pus atributul Mare langa Britania.

Meciul a inceput deci cu acel sut cu exteriorul al unui Ronaldinho nemarcat la marginea careului, urmare a unei executii tehnice a lui Evra la vreo 80 de metri de unde s-ar fi potrivit. Van der Sar a fost pacalit de pendularea piciorului, probabil, iar mingea s-a dus linistita spre coltul lung, spre bucuria autorilor impresionantei coregrafii dinaintea stratului partidei.

Daca ar fi fost vorba de Milanul de acum vreo 2-3 ani, meciul ar fi putut la fel de bine sa se si termine la 1-0, in minutul 3. Numai ca acum, cu vreo 3 brazilieni in primul unsprezece si o echipa chipurile intinerita, diavolii milanezi par a avea o parere mai buna despre ei insisi, si se prea poate ca asta sa-i fi pierdut.

AC Milan a continuat asadar sa atace in primele minute, avand chiar inca vreo doua ocazii mari, la sutul de la 20 de metri al lui Ronaldinho care a musct pamantul chiar in fata portarului, si la sutul din intoarcere al lui Antonini, de langa mult prea neglijentul Rafael.

Cu timpul insa, United a pus stapanire de joc, ajutata si de linia de 5 de la mijloc, si a inceput sa dea drumul combinatiilor in viteza si centrarilor de pe benzi. Milan s-a aparat insa bine (a se citi aglomerat), in tot cazul mult mai bine decat se obisnuieste in Anglia. Asa se face ca, desi a avut multe mingi, Nani a putu prelucra util destul de putin, iar Rooney n-a fost pus in valoare aproape deloc in prima jumatate de ora. Simtind insa ca pana la urma or sa cedeze daca mentin ritmul asta, milanezi au incercat si ei sa combine in viteza, jocul lor capatand pe alocuri un aspect caraghios, ca acela al copilului gras care incearca sa tina pasul in viteza cu colegii lui mult mai supli.

Iar deturnarea meciului a fost totala odata cu primul gol al lui United, in minutul 36. Centrare din corner, iar Scholes a marcat cu o miscare a la Henry, lovind mingea cu piciorul de sprijin intr-un gest in care cu greu s-ar putea banui intentia. Dar mingea a intrat in plasa, asistata de bara si de non-combatul lui Dida, iar asta e cea mai relevanta latura a executiei.

Dupa pauza United a inceput chiar mai in forta, simtind si dorind o victorie linistitoare. Dupa ce a coordonat mai toate atacurile lui United timp de o ora, a terorizat banda stanga milaneza si s-a comportat ca un veritabil play-maker, Nani i-a lasat locul lui Valencia, care nici macar nu se apropie de tehnica portughezului, dar care a avut nevoie de doar doua minute pentru a centra decisiv.
Desi italienii erau in avantaj la numar de brazilieni, se pare ca noul Pele s-a nascut de partea asta a Atlanticului, si umbla acum sub numele de Wayne Rooney. Pele alb s-a gasit la capatul centrarii lui Valencia si l-a executat pe Dida cu o lovitura de cap lobata care a aterizat in plasa laterala, pe interior.

Vreo 10 minute mai tarziu, Rooney a demonstrat inca o data de ce este in acest moment cel mai complet jucator de fotbal in activitate, desprinzandu-se din mijlocul fundasilor centrali milanezi ( Nesta si Favalli, nu orice fraieri) si finalizand cu eleganta o alta centrare decisiva. 3-1, scor la care San Siro a tacut si a inceput sa se depopuleze. In timpul asta, singura contributie a milanezilor la joc a fost o lovitura libera aruncata de Beckham in tribune si cateva biciclete ale lui Ronaldinho oprite de cele mai multe ori in picioarele fundasilor englezi.

Leonardo a simtit ca e cazul sa faca ceva, asa ca a aruncat in lupta artileria grea. Clarence Seedorf, omul care-a castigat mai multe Cupe ale Campionilor decat Europa de Est, si canibalul Pippo, un fel de Boogie Man al antrenorilor de pretutindeni. A iesit Beckham, si a fost unul din putinele momente in care camerele carului de transmisie au reusit sa-l gaseasca.

Intrarea celor doi s-a vazut imediat, iar lucrurile rele ce aveau sa urmeze au fost prevestite de un sut al lui Ambrosini, scos greu de sub bara de van der Sar. Cu cinci minute inainte de final, batranul Seedorf a executat magistral mingea de 3-2. Calcai pe spate, o schema cu care Hernan Crespo castiga Cupa Uefa in 1999, si pe care fotbalistii se feresc sa o incerce de frica ridicolului. Nu e si cazul lui Seedorf, om al carui stil are o eleganta aparte, iar daca exista vreun amanunt datorita caruia sa se poata spune ca Milan a meritat vreun fel de rezultat din meciul asta, atunci aceasta executie a lui Seedorf trebuie sa fie acel amanunt.

Era minutul 85 si milanezii au terminat mecul in atac, incantati de perspectiva brusca a unui meci egal. Era insa prea tarziu pentru ca apararea engleza sa mai greseasca decisiv si, desi inghesuita, United a terminat meciul victorioasa, pentru prima data in fata lui AC Milan, in deplasare.

Hype-ul creat in jurul lui Beckham si-a confirmat asteptarile de mare fas, englezul nefiind in joc decat statistic. Pato este probabil cel mai celebru fotbalist de care n-a auzit nimeni, iar Huntelaar inca trebuie sa confirme ca poate fi si intr-un campionat mare golgetterul uluitor care era la Aiax. Astfel ca toata ofensiva milaneza a fost pusa in carca lui Ronaldinho, de departe cel mai bun jucator al gazdelor in seara asta, cel care a aratat ca nu a uitat in Italia chiar tot fotbalul care i-a adus Balonul de Aur in 2006.

United si-a facut jocul obisnuit in fata unui adversar neobisnuit. Spre deosebire de echipele englezesti, Milan nu prea pot fi surprinsi pe contraatac, stiu cum sa opreasca constructia la mijloc sau sa se apere in 10, iar atacurile pozitional la poarta lor se opresc la limita ultimei treimi, intr-o zona din care patrunderile sunt mult mai dificile decat de la 16 metri.

Ramane scorul, o prima victorie a lui United in deplasare la AC Milan, si mari sperante la calificarea in sferturi. Sper doar ca Milan sa inceapa si pe Old Trafford cu Pato si Beckham titulari, si cu Seedorf si Inzaghi rezerve.

2 comentarii:

acatiste spunea...

hai, bre, nimic de everton? :D

bhuttu spunea...

E mai putin distractiv sa scriu despre infrangeri, mai ales una de o maniera atat de categorica cum a fost cea pe care a suferit-o United sambata. Dar in acest caz particular, a fost si o problema de timp.