Mind the Gap

Cand am ajuns incoace, acum o luna, ma simteam ca un nou nascut. Toate lucrurile erau noi, era o lume intreaga de explorat. O lume mare. Atat de mare incat saptamana asta, cand mi-am dat doua ore ca sa parcurg pe jos distanta acoperita 15 statii de metrou pana la St. Paul’s, am reusit sa parcurg abia vreo 4 dintre ele. N-a circulat metroul de Craciun, si nu pare sa existe vreun mijloc de transport mai la indemana in Londra. Masina personala? La 20 de lire pe zi parcarea si 12 taxa de centru, e numai pentru o anumita categorie de venituri. Taxi? 2 lire pornirea, 50 de lire de unde stau eu pana in centru, nici el nu e prea comod. Cu reteaua de autobuze inca nu ma descurc, iar bicicleta o s-o incerc la primavara.

Reteaua de metrou e destul de complicata, cu cele 11 linii metrou clasic si doua de metrou usor (“light rail”). Despre care metrou usor am aflat ieri ca nu are conductor, merge pe pilot automat. Intr-una din primele zile aici am incercat sa numar cate statii de metrou sunt in Londra. M-am oprit dupa vreo 74, oricum dureaza mai mult treaba asta decat intervalul de asteptare la oricare din linii. Cred ca sunt pe la vreo 200.

Si am fost foarte mandru de mine cand, dupa vreo doua saptamani, am renuntat la a mai purta dupa mine brosurica cu harta metroului. Ceea ce nu e mare chestie, de fapt, lucrurile sunt afisate peste tot in detalii atat de amanuntite incat sa te ratacesti in metroul londonez ai nevoie de o mare doza de vointa. Exista semne luminoase inclusiv cu “Aici se termina ultimul vagon de metrou” sau “Sfarsitul benzii rulante”, asta pe langa harta intregii retele, care e peste tot, sau brosuri cu harta de suprafata a zonei, gratuit la fiecare statie.

Ieri am descoperit si linia Jubilee, pe care o suspectez ca e cea mai recenta dupa felul cum arata statiile. Cu ocazia asta am traversat Tamisa pe dedesupt de fix 8 ori. In statiile care par a fi cele mai noi, dupa stralucirea metalului de pe pereti si a marmurei de pe podele, metroul trece printr-un tunel de sticla. Initial, vazandu-l din interior, m-am intrebat care e scopul lui. Apoi, din exterior, lucrurile pareau sa aiba mai mult sens. Accesul la sina este in totalitate blocat daca trenul nu e in statie, iar la sosirea trenului usile tunelului se deschid automat, in sincron cu cele ale trenului. Asa multi sinucigasi sa fi fost in metroul londonez? Sau asa multe accidente cu oameni care cadeau pe sina? Pentru ca una din primele intrebari pe care mi le-a ridicat sistemul asta a fost randamentul de mediu al liniei. E clar ca deschiderea automata a usilor statiei inseamna un consum de energie destul de important, si ma intreb daca avantajele acestor tunele de sticla il justifica.

Nici ideea ca trenurile de pe liniile DLR, adica metrourile usoare, sunt conduse de calculator nu m-a facut foarte comfortabil, chiar daca am mers doar pe linia vecina. Sunt sceptic in ceea ce priveste scenariile apocaliptice legate de revolte ale masinilor, dar am citit suficient Asimov incat sa imi dau seama ca si asta este o posibilitate teoretica foarte distincta. In tot cazul, e putin cam tarziu sa ne mai aparam eficient. Isi mai imagineaza cineva o lume fara internet, fara sateliti artificiali si fara comunicare instantanee intre oricare doua puncte ale globului? Probabil ca da, dar probabil ca nimeni dintre cititorii blogului meu.

Dintre statiile in care am fost pana acum, cel mai mult mi-a placut in St. Pancras. Un nod de linie ferata imens, pe unde trece si transportul metropolitan, si cel national, si cel international. De-aici pleaca inclusiv faimosul Eurostar care trece pe sub Marea Manecii si ale carui bilete incep de pe la 70 de lire (pana la Paris), si probabil ca gara de aici e principala poarta de intrare a celor care vin in Londra cu trenul. Am dedus asta dupa cele 5 cercuri olimpice gigantice care atarna deasupra peronului principal al liniilor internationale. 09:43