Lumea, cazul, limbajul si necazul

A.C. Grayling - Wittgenstein, Editura Humanitas, Bucuresti, 2006

Traducere de Gheorghe Stefanov dupa editia Oxford University Press, 1988

Probabil ca cineva care citeste ceva despre o carte se asteapta sa dea peste o recenzie, o prezentare sau o dare de seama din care sa intelega cam in ce masura i-ar placea sa citeasca respectiva carte, eventual alaturi de cateva consideratii subiective. E foarte greu insa sa vorbesti despre Wittgenstein fara sa faci filosofie, cu atat mai mult despre gandirea lui Wittgenstein. Asa ca, desi Grayling spune ca aceasta este o carte adresata nespecialistilor, ne trece si prin formalismul lui Russell, si prin logica lui Frege, si prin rationalismul lui Descartes. Pentru ca pur si simplu, a intra direct in gandirea lui Wittgenstein este ca si cum ai chema pe cineva in podul casei fara a-i da acces la vreo scara (metafora scarii e imprumutata de la Wittgenstein). Asta nemaipunand la socoteala consideratiile lui Wittgenstein despre filosofia limbajului (practic, intreaga filosofie tarzie), care nu urmeaza cursul firesc al vreunui curent de gandire de pana la el si care se cer analizate in profunzime inainte de a capata coerenta.

Biografia lui Wittgenstein este tratata destul de expeditiv, cu toate ca dupa parerea mea ar fi cea mai potrivita introducere la filosofia lui Wittgenstein. Dar Grayling se grabeste spre scrieri, iar pana la sfarsitul cartii mi-a devenit clar ca face asta pentru a sustine ceea ce banuiesc a fi temeiul cartii: reducerea rolului care se acorda de obicei lui Wittgenstein in cadrul filosofiei secolului XX si punerea in context a importantei ideilor lui. Este, asadar, o abordare critica mai mult decat o opera de popularizare. Si, in timp ce nu simpatizez cu ideile lui Grayling, inteleg valoarea demersului lui. Si nu, nu este o scriere anti-Wittgenstein, pentru ca se respecta intocmai cononul filosofiei formale, in care sunt reliefate doar problemele si limitarile tezelor criticate, evitandu-se judecatile de valoare.

Acum, daca il interpretam pe Wittgenstein strict literar, am putea obtine imaginea unui autor care a scris o singura carte si si-a petrecut restul vietii straduindu-se sa o contrazica. Forta cu care Wittgenstein isi neaga Tractatusul genereaza poate tentatia intrebarii cand a avut Wittgenstein dreptate: este limbajul o structura monolitica si rigida, sau o multitudine de jocuri de limbaj? Cuvantul este denotare sau folosire? Ei bine, in timp ce acestea sunt intrebari deschise, nu cred ca se poate pune problema "dreptatii" sau "intaietatii" operei tarzii fata de Tractatus. Pur si simplu, cele doua au domenii de aplicabilitate diferite. Structura logica a limbajului se aseaza bine in interiorul unui joc de limbaj in timp ce univocitatea limbajului ca denotare se aseaza si ea destul de potrivit peste fragmentarul formelor de existenta. Lumea este totalitatea cazuistica a faptelor, dar cunoasterea nu poate cuprinde decat cazuri, iar la plenitutdinea unitara a lumii nu putem raspunde decat cu pulsiuni contingente.

Fiind filosofie si abordare critica, descrierea facuta de Grayling Tractatusului ar trebui si ea abordata critic, iar asta ar insemna un exercitiu filosofic de la care, din decenta, voi incerca sa ma abtin. O sa remarc doar ca principalul argument folosit impotriva lui Wittgenstein, atat cand e vorba de Tractatus cat si de filosofia tarzie, este inconsistenta premiselor. Practic, Grayling ii reproseaza lui Wittgenstein faptul ca isi lasa neexplicate axiomele. In timp ce e adevarat ca asta il plaseaza pe Wittgenstein intr-o paradigma si limiteaza aplicabilitatea ideilor lui, faptul nu afecteaza in nici o masura validitatea tezelor (evident, in cadrul paradigmei in care trebuiesc incadrate). De exemplu, cand diseca propozitia "Pisica este pe pres", Grayling spune ca "pisica" nu poate fi considerata obiect in sensul compozitiei atomare a lumii presupusa ca subinteleasa in Tractatus. Dar este evident ca "obiectele" in sensul in care Wittgenstein le numeste ca atare se raporteaza la planul de observatie si analiza in discutie, nicidecum la vreun fel de compozitie a lumii ca in teoria monadelor a lui Leibnitz (de altfel cred ca Wittgenstein nici n-are recunoaste unitatea materiala a lumii, care este presupozitia fundamentala a Monadologiei).

De ce mai apoi, mi se pare ca incearca sa induca Grayling, Wittgenstein nu si-a structurat filosofia tarzie in forma unui sistem? Un asemenea demers ar fi relevat fara indoiala insuficientele teoriei limbajului ca folosire. Mi se pare ca si aici raspunsul e relativ la indemana. Wittgenstein trebuie sa-si fi dat si singur seama de problemele ridicate de acest fel de a interpreta limbajul, si probabil ca tentativele de clarificare a acestora au fost cele care l-au impiedicat si sa isi structureze gandirea, dar si sa mai publice ceva. Dar respingerea posibilitatii unei forme unitare de cunoastere este o consecinta foarte valoroasa a insuficientei filosofiei limbajului comun, iar Wittgenstein a fost mai curajos decat cei mai multi dintre filosofi in a trasa cu forta si claritate limitele posibilitatilor cunoasterii.

La fel, Wittgenstein este destul de clar si despre propriul fel de a scrie: "Cand gandesc pentru mine, fara sa fiu fortat sa scriu o carte, eu sar in jurul temei; acesta este singurul fel de gandire natural pentru mine. Este un chin sa fiu fortat a gandi in mod liniar."

Eh, si dupa cum banuiam, m-am departat usor-usor de cartea lui Grayling si m-am transformat intr-un apologet al lui Wittgenstein. Asta poate si pentru ca Grayling isi precizeaza cu claritate teza abia in incheiere, dar - evident - in principal pentru ca apropierea mea de Wittgenstein are baze emotionale, nicidecum intelectuale.

Inchei cu citatele. Pana la urma, consider ca satisfactia estetica pe care ne-o da filosofia este cel putin la fel de valoroasa ca cea intelectuala.

23: "Tractatusul este lucrarea unui geniu, dar altminteri satisface cerintele pentru un doctorat in filosofie." (G.E. Moore)

33: "Propozitiile mele explica lucrurile in asa fel incat cel care ma intelege le recunoaste la sfarsit ca absurde, daca prin intermediul acestora - pe baza lor - a reusit sa le depaseasca.(El trebuie, ca sa spunem asa, sa arunce scara pe care s-a urcat)" (Tractatus Logico-philosophicus, 6.54)

65: "starile de lucruri care exista stabilesc care stari de lucruri nu exista. [...] De vreme ce, in acest mod, felul in care sunt lucrurile determina felul in care ele nu sunt, realitatea ca intreg este totalitatea starilor de lucru existente, impreuna cu tot ceea ce existenta lor exclude ca non-existent."

78: "Filosofia nu este un corp doctrinar, ci o activitate." (Tractatus Logico-philosophicus, 4.112)

84: "Cum sunt lucrurile in lume este perfect indiferent pentru ceea ce este divin. Dumnezeu nu se arata in lume."(Tractatus Logico-philosophicus, 6.432)

147: "cand invatam cum sa folosim cuvantul 'durere' invatam de fapt practica experimentarii recunoasterii si vorbirii despre durere."

150: "faptul ca cineva spune 'ma doare' este o manifestare a durerii sale; nu este un semn exterior pentru altceva care are loc pe dinauntru, ci este in sine o parte din comportamentul sau pentru durere."

154: "putem sa cunoastem doar lucrurile de care are sens sa ne indoim"

176: "daca e sa vorbim de 'alte forme de viata', trebuie sa fim in stare sa le recunoastem ca atare."

Republica del Sol

Uruguay - Paraguay 3-0 (Suarez '11, Forlan '41 '89), Copa America 2011 Final, 2011-07-24, Estadio Monumental, Buenos Aires

Am vrut sa vad meciul asta chiar daca in general Copa America e o competitie care nu-mi spune nimic. Dar editia din acest an a fost, se pare, una speciala. Fara sa mai fie competitia de casa a gigantilor continentului sudamerican (Brazilia si Argentina), Copa America a ajuns anul acesta la ultimul act opunand doua echipe care lumineaza fotbalul, fiecare in felul ei.

Uruguayul e o tarisoara de vreo 3 milioane juma' de

locuitori dar care a marcat puternic istoria fotbalului. Doua mondiale castigate, in 1930, prima editie, pe care au si gazduit-o, si in 1950 in Brazilia, cand au stricat sarbatoarea vecinilor din nord, altfel superiori din mai toate punctele de vedere. O gramada de fotbalisti valorosi de-a lungul timpului, un parcurs fantastic la ultimul mondial si o echipa extrem de solida si de spectaculoasa, condusa de pe banca de un magnific Oscar Tabarez, ajuns pe buna

dreptate erou in tara lui de bastina. Toate, si multe altele inca, argumente in favoarea ideii ca Uruguayul este tara cu cel mai mult talent fotbalistic pe cap de locuitor din lume! Eh, o asemenea echipa n-are cum sa nu fie simpatica oricui, macar pana devin atat de buni incat bat favorite, castiga trofee si devine tot mai greu sa-i bata cineva.

Simpatia pe care o am eu pentru Uruguay, dincolo de aerul mistic pe care-l au cele doua mondiale castigate intr-o alta era a fotbalului, a inceput cu Enzo Francescoli, vedeta echipei la mondialul din 1990, a trecut prin Dario Rodriguez si unul din cele mai frumoase goluri care se pot vedea in fotbal (impotriva Danemarcei la mondialul din 2002) si s-a maturizat odata cu magicianul Forlan - the scouse destroyer - caruia majoritatea suporterilor lui United ii poarta o amintire frumoasa chiar daca nu prea i-a priit Anglia.

Paraguay... serios, ce stiti despre Paraguay? Ceva, orice... Pai... eu stiu ca in Franta, in 1998, au fost foarte greu de invins si ca, dupa doua egaluri la 0 in grupe, viitoarea campioana mondiala Franta a avut mult de furca cu ei si i-a scos printr-un gol muncit al lui Laurent Blanc in minutul 113. Il aveau pe atunci pe Chilavert, portarul care a dat 62 de goluri in cariera, un personaj foarte pitoresc. Iar asta-vara, in Africa de Sud, l-am remarcat pe actualul portar, Justo Villar, in meciul din optimi cand, dupa ce i-au eliminat pe japonezi la penaltyuri in optimi (dupa 0-0, evident), s-a dus spre jucatorii japonezi si a incercat sa-i incurajeze cu afectiunea unui frate mai mare. O declaratie a lui Justo Villar de dinaintea finalei a fost de fapt cea care m-a facut sa vreau sa vad meciul asta. "Trebuie sa jucam mai bine" a spus el, la doar un meci dupa ce au eliminat Brazilia (penaltyuri dupa 0-0) si imediat dupa calificarea in finala. De altfel, Paraguayul a ajuns in finala fara sa aiba vreo victorie si fara sa dea vreun gol in 3 din cele 5 meciuri.

Si aceasta echipa, deloc negativa in ciuda numeroaselor remize albe, avea de infruntat in finala una din semifinalistele ultimului mondial, cu un atac format din gheata de aur a Europei in 2010 (Suarez a dat 35 de goluri in 33 de meciuri in sezonul 09/10) si cel mai bun fotbalist al ultimului mondial, nominalizat la balonul de aur sezonul trecut.

Ei bine, urciorul lor s-a spart destul de repede in meciul asta. Uruguayul a inceput in atac, atat de hotarati sa rezolve meciul repede incat aveai impresia ca dupa primele 15 minute nu numai ca se termina jocul, dar probabil vine si apocalipsa. Inca din primele minute, la unul din multele cornere, au fost foarte aproape de gol, iar arbitrul le-a refuzat un penalty evident, pentru hent in careu.

Enter Luis Suarez. Cu o insistenta de catar, o viteza si o tehnica fenomenale si o forta de care nu-l banuiesti dupa aspect, atacantul uruguayan este o adevarata bijuterie a fotbalului de azi. In nici un campionat si in nici un context nu e usor sa mentii o ratie de goluri pe meci asa de buna ca a lui, dar cand il vezi jucand si cand vezi ce simt al golului are, lucrurile nu mai par atat de surprinzatoare. S-a debarasat in careu de doi fundasi paraguayeni cu o preluare pe dreptul si a plasat un stang teribil spre poarta. Sutul a fost deviat de un fundas, iar sarmanului Villar i-a ramas doar optiunea de a contempla mingea scurgandu-se in poarta.

Dupa gol, furia celesta s-a mai domolit, dara Paraguayul n-au aratat in vreun fel mai agresivi. Dimpotriva, marile ocazii - si actiunea in general - s-a desfasurat tot la poarta lui Villar, iar Forlan, dupa ce a ratat vreo doua ocazii destul de bune, a omorat sperantele tricolorilor inscriind cu vreo cateva minuta inainte de pauza. Sut de la 14 metri, lateral stanga, in diagonala cu portarul, pe directia de venire a mingii, precizie de biliard... fara prea multe sanse, serios.

Repriza a doua a avut oarecum alt aspect, dar unul mult mai plictisitor. Paraguayenii au invatat o singura lectie, si au tot repetat-o ca pe castravete. Dom'le, ei stiau sa se apere! Cat de bine, s-a vazut in primele 45 de minute. Dar cand a trebuit sa si atace, cea mai notabila chestie pe care-au facut-o a fost o transversala norocoasa. Asta in timp ce Villar a tot fost fortat la plonjonuri spectaculoase. Si ca sa transforme seara intr-una memorabila, Forlan a asezat frumos cireasa pe tort cu vreo doua minute inainte de final, marcand pentru 3-0 cam din aceeasi pozitie ca golul de 2-0, dar cu eleganta si calmul unui dandy care-si aprinde o pipa.

Frumoasa echipa Paraguayului, iar mie unul chiar imi place efortul lor de a-si depasi limitarile tehnice prin trasee ocolitoare la fotbal, dar jocul asta ne-a aratat de nenumarate ori ca binili invinge. Uruguayul are o echipa teribila, de sus pana jos, adica de la atac pana la linia de fund (din care mi-a placut indeosebi Diego Lugano) si la portarul Muslera. Merita din plin trofeul asta, si e un subiect bun de contamplat acela ca undeva, la gura de varsare a lui Rio de la Plata, intr-o tara cu o populatie comparabila cu a Bucurestiului, se afla cea mai buna selectionata de fotbal sudamericana. Lionel who?

Cumanda acum!

Neagu Djuvara - Thocomerius - Negru Voda. Un voivod de origine cumana la inceputurile Tarii Romanesti, Editura Humanitas, Bucuresti 2007

Am norocul de a fi contemporan cu Neagu Djuvara, iar primele dintre ideile lui pe care le-am aflat, le-am aflat nemijlocit, auzindu-l vorbind. Spre rusinea mea, asta este prima carte a lui Neagu Djuvara pe care o citesc, si abia acum.

Stiam ca este inteligent, studiat si cult, dar nu-mi dadeam seama cum ar putea, la ce biografie spectaculoasa are, sa fie si erudit, sa cunoasca si sa studieze incontinuu surse, izvoare, documente vechi dar si specialisti de toate interesele si orientarile. Ei bine, cartea asta dovedeste cu prisosinta eruditia lui Neagu Djuvara. Efortul documentar e atat de vast si atat de impresionant incat descurajeaza pe oricine ar vrea sa mearga pe drumul documentarii pentru a gasi ineditul sau faima. Atzatza in schimb curiozitatea celui care vrea doar sa vada autenticul, originalul, sursa, si care e pregatit sa nu primeasca vreo alta rasplata in afara de asta.

Asadar, despre perioada de vreo 150-200 de ani pe care-o acopera cu cartea asta (~1200-1352 d. Ch.), Neagu Djuvara a studiat o cantitate monstruos de mare de izvoare atat scrise cat si arheologice (imi imaginez ca a fost vorba si de ceva plimbari pe la fata locului - a locurilor), dar si o cantitate imensa de scrieri moderne, de idei si viziuni ale comunitatii academice istorice, cam de cand exista academia ca institutie moderna. Ca sa va faceti o idee, un intreg capitol e dedicat letopisetului cantacuzinesc de la 1690. E drept, o referinta importanta, dar va dati seama ca omul a scanat toata istoriografia romaneasca a ultimilor 800 de ani?

Formatia de meta-istoric, de "filosof al istoriei" il ajuta din plin pe Neagu Djuvara si se vede la tot pasul. Stie cand si cat sa se distanteze de fiecare sursa citata, abordeaza critic orice informatie si e excelent la plasarea in context a oricarui document citat.

Apoi, Neagu Djuvara profita de o alta calificare pe care o are pentru a introduce ceea ce, din cate stiu eu, e o noutate absoluta in istoriografia romaneasca: studiul comparativ. Preluand o metoda ce a dezvoltat-o pe larg in teza sa de doctorat si publicata in Civilizatii si Tipare Istorice, Neagu Djuvara reuseste sa faca lumina in multe zone prin care istoricii de pana la el au pasit cu multa prudenta, lasand in urma niste pete intunecate. Acolo unde documentele tac, e uneori util sa studiem pur si simplu ce s-a intamplat in contexte istorice similare in alte locuri, locuri unde faptele sunt mai bine documentate, cam asta e ideea de baza a studiului comparativ al istoriei.

Reprosul pe care-l aduc eu cartii acesteia este tezismul. Nu este o cercetare, ci o demonstratie. Autorul nu cauta un adevar, ci incearca sa-si convinga cititorii de adevarul cu care a pornit la scrierea acestei carti. Acum, eu nu stiu nici cine a fost Negru Voda, nici daca Thocomerius era slav sau cuman, nici daca are vreo legatura cu Basarab Intemeietorul. Nici nu mi se pare prea relevant in afara mediului academic. Doar ca lipsa de echivoc mi se pare intotdeauna paguboasa in cercetare.

Nu stiu de ce face Neagu Djuvara asta. Nu stiu de ce tine mortis sa ne faca sa credem ca Thocomerius a fost cuman si ca e totuna cu Negru Voda al cronicilor, sau de ce i se pare ca vreuna din variantele astea e "scandaloasa". Mi se pare ca, in contextul in care istoriografia noastra l-a ignorat complet pe Negru Voda si l-a transformat intr-o inventie a cronicarilor munteni iar lui Basarab i-au atribuit origini slavo-romane, punctul de vedere pe care-l aduce cartea asta este de un inedit mai mult decat binevenit si constituie tocmai acea echivocitate in istoriografia romaneasca pe care eu i-o reprosez in constructia interna, si sper ca asta sa fie ratiunea nemarturisita din spatele cartii. Pentru ca altfel, a sustine o idee doar pentru a provoca reactii mi se pare un gest incompatibil cu inteligenta si personalitatea d-lui Djuvara.

Asta inseamna ca de multe ori, acolo unde - dupa epuizarea tuturor posibilitatilor de cercetare a unor anumite fapte sau situatii - lucrurile sunt in continuare neclare, Neagu Djuvara alege de fiecare data ipoteza care ii sustine teoria. De exemplu, una din metodele folosite destul de des in carte este argumentarea pe baze lingvistice. Mi se pare ca asta este un teritoriu alunecos. O data, de multe ori in acelasi areal geografic si in aceeasi perioada de timp se desfasoara limbi inrudite, ceea ce inseamna ca un acelasi cuvant poate varia in forma destul de mult (Thocomerius poate sau nu poate sa fie totuna cu Tihomir, de exemplu, mai ales ca ambele sunt forme latinizate ale unor nume barbare). Apoi, majoritatea numelor proprii din epoca in cauza, care sunt principalul obiect de interes al studiului lingvistic, sunt compusi ale unor radacini simple (mare, puternic, negru etc.), iar aceste radacini simple se pot regasi in limbi diferite (mai ales in limbi de origine diferita) in forme destul de asemanatoare, dar cu intelesuri total diferite. Pe o asemenea baza, as pune la indoiala chiar si originea cumana a numelui Basarab, de exemplu. Dar sigur, ce fac eu e pura speculatie, nu am documentarea care sa-mi permita sa-mi dau seama daca poate exista vreo urma de indoiala asupra originii numelui Basarab.

Un alt mare semn de intrebare pe care mi l-a lasat cartea este ce s-a facut cu cnezatul lui Litovoi, pe care fratele sau Barbat se pare ca l-ar fi rascumparat. E posibil ca acesta sa fi coexistat cu voievodatul intemeiat de Thocomerius-Negru Voda, e posibil sa fi fost anexat de acesta sau pur si simplu sa se fi dezmembrat organic la un moment dat. La fel, e posibil ca filiatia Barbat-Tihomir-Basarab despre care am invatat eu in canonul istoriei scolare sa fie doar o speculatie puerila si oribil de gresita. Dar tacerea pe care Neagu Djuvara o asterne peste soarta cnezatului oltean ii scade puncte la rigoare stiintifica.

O idee fundamentala in sustinerea tezei cartii, anume infiintarea formatiunilor prestatale de catre populatii alogene, este sustinuta de Neagu Djuvara prin studiul comparativ al dezvoltarii celorlalte state europene. Astfel, daca e evident ca francii au fost cei care au coagulat primul stat francez, longobarzii au facut asta in Italia, vikingii in Normandia si Anglia, vandalii in sudul Spaniei, varegii in Rusia etc., slavilor le e refuzata capacitatea unei asemenea intreprinderi la nord de Dunare. Desi perfect capabili sa se organizeze in state in Bulgaria, Serbia sau Croatia si desi au stapanit Valahia mai inainte de pecenegi si cumani si de vreo doua ori mai mult ca durata, Neagu Djuvara descalifica potentialul slavilor de a inchega o clasa nobiliara care sa duca la o alcatuire statala la nord de Dunare in doar doua randuri de text, fara sa revina vreodata asupra acestei idei. E drept, Litovoi si Seneslau e posibil sa fi avut origini slave, exista apoi si dovezile ca Farcas, cel cu cnezatul de pe Lotru, era probabil vasal si reprezentant al puterii maghiare, care a limitat expansiunea slava. La fel de posibil, desi mai putin credibil, e ca slavii sa fi fost intr-adevar o populatie de incompetenti cand venea vorba de format state, sau sa fi devenit asa de fiecare data cand treceau Dunarea. Nu protestez impotriva ideii, ci impotriva felului in care este sustinuta.

Identificarea lui Thocomerius cu Negru Voda mi s-a parut si ea facuta cam in pripa si insuficient sustinuta, ba chiar proptita uneori in cateva paralogisme. Dar e posibil ca asta sa se fi intamplat si din lipsa de spatiu, de idei sau de material documentar.

Lasand insa la o parte interpretarea epistemologica, din punct de vedere al teoriei istoriei, si cititind lucrarea in cheie strict istorica, avem in fata o lectura bine documentata, plina de fapte si de date demne de a fi aflate si prezentate intr-o forma extrem de prietenoasa: o lectura accesibila, atragatoare, interesanta si pasionanata. Mai jos, cateva din cele pe care le-am retinut eu:

- mi-a fost intarita ideea conform careia populatiilor autohtone, de orice origine ar fi fost ele, nu prea le-a placut scrisul. La incapacitatea legendara a dacilor de a nu lasa nici un document scris si nici un soi de grafie se adauga, iata, o serie intreaga de populatii barbare care au zabovit ceva mai bine de 1000 de ani intre Carpati si Dunare dar, prea ocupate sa formeze poporul roman, nu s-au ocupat deloc sa dea socoteala posteritatii de treaba asta. Empatizez si mi-a mila de istoricii romania care se chinuie, saracii, sa reconstituie mileniul barbar din istoria Romaniei din documente ba unguresti, ba nemtesti, ba poloneze, ba de la tot felul de natii, toate atingand doar tangential soarta teritoriului valah si toata cointeresate. A fost nevoie de influenta bizantina trecuta prin filtrul slav pentru ca scrierea sa patrunda in sfarsit in Romania, dupa 1000 de ani, si va mai dura vreo 300 bune de ani pana la aparitia primelor cronici romanesti.

- e tonica daramarea mitului ca latinii, dupa cei nici 200 de ani petrecuti pe-aici au si format poporul roman in timp ce neamurile barbare, care-au stat fiecare cel putin tot atat au trecut ca apa peste pietre in timp ce bravilor romani(?), falnici ca brazii, nu le-a stat mintea decat la infiintarea cnezatelor si voievodatelor, imediat cum termina barbarii, pastrandu-si in tot timpul asta limba si religia. Basarab a fost catolic.

- crestinarea cumanilor lui Bortz Membrok, pe Milcov la 1228; reconstituirea contextului care a dus la batalia de la Posada si la afirmarea voievodatului lui Basarab; desfasurarea tabloului vietii politice maghiare in secolele XII-XIII; influenta mongola asupra aparitiei Europei moderne si datele despre politica mongola; in general cartea e plina cu lucruri atragatoare pentru pasionatii amatori de istorie.

Ah, si nu va speriati de aerul stiintific al cartii. Cu o dimensiune relativ mica, o editare ingrijita si prietenoasa si un stil al scrierii foarte atractiv, e o lectura excelenta pentru plaja. Serios, articolul asta al meu e mult mai plicticos.

Roots

"Pentru cei care l-au parasit, locul nasterii devine o geografie mistica." (Mircea Eliade)

Kazuo Ishiguro - Pe cand eram orfani, Editura Polirom, Proza XXI, Iasi, 2003

Traducere de Magda Teodorescu dupa When We Were Orphans, 2000

Primul impuls cand m-am gandit cum sa prezint cartea asta a fost in directia unei intreprinderi hermenutice. Trebuie sa existe un sens, o semnificatie, un mesaj ascuns in spatele epicului. Deformatie educationala, probabil. Pe cand eram orfani e o poveste si atat. Un roman scris de un japonez crescut in Anglia despre un englez crescut in China. Poate, in cel mai bun caz, o incercare a lui Ishiguro de a-si explica prin scris sentimentul ruperii de locul natal, de cel de bastina, sau investigarea situatiei in care cele doua sunt diferite. Daca e asa, incifrarea e una inteligenta, laitmotivul romanului fiind sentimentul devenirii ca om in lipsa parintilor. Cele mai multe dintre personaje au macar un parinte absent, in timp ce intriga este demersul eroului, Christopher Banks, de a-si gasi parintii disparuti in Shanghai dupa un arc de timp de vreo doua decenii.

Pentru culoare si exotism, pentru ingrosarea tuselor sau pur si simplu intamplator, spatiile in care se desfasoara personajele sunt dintre cele mai diverse geografic si cultural: nascut in Shanghai, eroul nostru este si se simte englez, acomodandu-se mult mai usor in Anglia decat in cartierul vecin din Shanghai, locuit de chinezi. Prietenul lui japonez, indragostit de Japonia ca de un tinut paradisiac, fuge inapoi in China ingrozit dupa primul contact direct. Interesanta abordarea asta, in care cartierul englezesc din Shanghai pare ca ar fi chiar langa Palatul Buckigham, in timp ce soseaua care-l desparte de zonele sarace locuite de bastinasi se constituie in granita intre civilizatii.

Pe langa rearanjarile spatiale, Ishiguro se joaca si cu cronologia intr-un fel care si-a pierdut originalitatea odata cu Tarantino. Propriu-zis, povestea incepe cand eroul nostru, tanar absolvent de universitate, intra in viata pe usile saloanelor mondene din Londra, numai ca cea mai mare parte din actiune si intriga in integralitatea ei apar numai in nenumaratele rememorari ale copilariei, episoade care ajuta la o reconstruire istorica a faptelor, dar - printr-un procedeu inteligent - reusesc si o reconstruire psihica a povestii eroului nostru pe masura ce, o data cu acumularea de detalii, fiecare intamplare din copilarie e incarcata cu alte semnificatii si e inteleasa in alt fel.

Spre final, dupa ce desfasoara o poveste croita dupa masura romanelor cu detectivi, ascunzand indicii printre descrieri si fulgurari epice, Ishiguro vireaza brusc spre un deznodamant plat, concis, redus ca dimensiuni si care dezumfla cu un mare fasait balonul de suspans politienesc care se tot umflase in paginile de dinainte. In ultimul capitoul totul devine clar, toate piesele lipsa din puzzleuri se aseaza la locul lor cu un clic, povestea vine la un deznodamant mai mult sau mai putin previzibil, dar abrupt ca o aterizare fortata.

Fata de golurile din poveste de pana acum, care solicitau ajutorul memoriei si al logicii pentru umplere, finalul e usor dezamagitor. Sa-i fi fost frica lui Ishiguro sa-si lase cititorii cu o intrebare? Sa i se fi parut necinstit sa ne lase sa ne framantam ca sa ne dam seama ce s-a intamplat pana la urma de fapt? Sau poate ca, odata ce si-a exploatat dimensiunile umane pe care-si propusese sa le clarifice odata cu povestile copiilor crescuti fara parinti, Ishiguro e generos si-si lasa personajele sa mearga la culcare linistite?

Oricare din variante ar fi cea adevarata, as fi preferat un final ceva mai ambiguu. Poate si pentru ca, daca am taia ultimul capitol si am da o tema la clasa a II-a in care sa imagineze un final pentru poveste, cele mai multe finaluri ar arata fix ca asta care-a vazut lumina tiparului. Ori presupunem ca un scriitor de profesie ar trebui sa dea ceva mai mult de atat.

Una peste alta, o lectura agreabila, calma si frumos curgatoare, dar pentru profunzimi psihologice sau metafizice, pentru sensuri ascunse si lectii de viata, incercati la urmatoarea.

LATER: Am si uitat de citate. Am doar doua:

Pg. 96: Noi, copiii, suntem ca snurul care leaga sipcile. Un calugar japonez i-a spus asta odata. De multe ori nu ne dam seama, dar noi, copiii, sintem cei care unim nu doar familia, ci intreaga lume. Daca nu facem ce trebuie, sipcile cad si se imprastie pe podea.

Pg. 100: Poate ca intr-o zi toate aceste conflicte se vor termina si asta nu se va intampla din cauza unor oameni de stat importanti, a unor biserici sau organizatii ca asta. Se va intampla pentru ca oamenii se vor schimba. Vor fi ca tine, Puffin. Un amestec. Asa ca de ce sa nu devii o corcitura? E sanatos.

Ultimul Bon

Orice om pune pe masa intai vinul cel bun; si, dupa ce oamenii au baut bine, atunci pune pe cel mai putin bun; dar tu ai tinut vinul cel bun pana acum (Ioan 2:10)

Jon Bon Jovi - The Circle Tour, 2011-07-10, Piata Constitutiei, Bucuresti

Radeam saptamana trecuta de reclama de la radio cu "cel mai mare concert al verii", si-mi imaginam ca posturile de radio au si ele conceptii de fotbalisti, sau macar declaratii, urland mereu ca "cel mai mare" e intotdeauna urmatorul. De data asta insa, se vede treaba ca stiau despre ce vorbesc.

Era evident inca de la intrare ca showul asta va fi o chestie mult mai mare decat ce-a fost Rock the City, saptamana trecuta. Asta se confirma in momentul in care ajungeai in fata scenei, o giganterie metalica de aproape 40 de metri inaltime, flancata de doua turnuri de sunet din care atarnau boxe ca bananele intr-un ciorchine. Adica multe, nu galbene. Sub boxe, ecran. Pe spatele scenei, ecran. Mare. Si-a fost nevoie sa fie mare, pentru ca scena a fost foarte joasa, iar accesul vizual nemijlocit la trupa se intampla doar accidental, asa incat mai degraba ar fi trebuit sa-i credem pe cuvant pe organizatori ca ne canta Bon Jovi decat sa ne convingem de asta cu ochii nostri daca n-ar fi fost amplificarea video. Pentru c-a fost multa lume. 55.000 spuneau cifrele din presa, mie imi e greu sa estimez din mijlocul multimii. Din ce s-a vazut de unde stateam, din fata scenei si pana sus, pe peluza Parlamentului, nu prea aveai loc de cazut.

Trupele de deschidere (Quantiq si Stillborn) au fost selectate printr-un proces ingenios inginerit in asa fel incat sa prinda si la public, sa fie si foarte ieftin si fara riscuri. Din pacate au avut destul de putin timp pe scena. Pustii de la Quantiq nu mi-au spus mare lucru, dar erau probabil zdrobiti de presiunea unei scene asa mari si a unui public asa numeros. Eram curios sa vad cum se descurca Stillborn in conditiile astea, si s-au descurcat rezonabil de bine, chiar daca si la ei a transpirat pe alocuri presiunea si s-a vazut ca in anumite momente se straduiesc prea tare.

Banuiesc ca e normal cand deschizi concertul unei trupe care era mare pe vremea cand inca nu te nascusei. Bon Jovi n-a avut nici un fel de trac, desi a parut ca are o surpriza placuta cand a vazut dimensiunea si entuziasmul multimii. Si a inceput sa cante, servind hit dupa hit ca la o masa imbelsugata dintr-un restaurant de lux. Publicul a stiut sa aprecieze tratatia, si a raspuns pozitiv. S- apalaudat mult, s-a tipat mult, s-a cantat mult.

Din punctul meu de vedere... cum sa zic? A fost un concert bun, spre foarte bun, fara sa fie extraordinar. Am gustat hit dupa hit, minunandu-ma uneori de cat de multe melodii de mare impact a avut Bon Jovi, dar fara sa ma entuziasmez prea tare. Mi s-a parut chiar usor neadecvata a treia melodie (We weren't born to follow) una de atitudine, in care pe ecrane s-au proiectat imagini cu diversi lideri politici sau culturali, de la Obama, Kennedy si Stephen Hawking pana la Dalai Lama, Luther King sau Aung San Suu Kyi. Asta pentru ca eu vedem in Bon Jovi o trupa de rock linistit, conformist si calofil, numai buna de prezentat parintilor, iar ei s-au lipit destul de bine pe imaginea asta. Dar toate astea, in primele vreo doua ore.

Pentru ca, la fel ca prozatorii de dimensiuni care au nevoie sa-si desfasoare panza pe sute de pagini, si Bon Jovi a avut nevoie de mult timp pentru a-si aduce publicul unde-a vrut. Adica dupa cateva ore de stat in soare si vreo doua ore de stat in picioare aproape in nemiscare in fata scenei, l-a facut sa ceara bis-uri peste bis-uri si sa nu se mai sature de ele. Si vorbim de 50.000+ de oameni, n-am vazut prea multa lume plecand. Si-apoi, dupa ce-a facut multimea sa ceara, a inceput sa-i dea. Cele mai grele piese Bon Jovi abia dupa bis s-au auzit. Si bine, impropriu spus bis, pentru c-au fost vreo trei. De vreo doua ori si-a luat la revedere, dar nici ei nici noi nu ne dadeam dusi. Si-au mai tot cantat. Atat de mult incat ma indoiesc ca toate melodiile de pe final erau pe setlist.

Dupa Always - emotionant, dar si melodia mea preferata de la ei - am zis ca nu prea as mai vrea sa cante, sa pastrez impresia. Pentru un moment, cred ca si ei la fel si-au zis. Inca un la revedere, si promisiuni ferme de revenire. Chiar maine, daca nu s-or grabi baietii astia cu scena. Si-apoi mai multa muzica. Iar incheierea a fost mai buna decat cea mai buna pe care mi-o imaginasem. Pentru ca s-a terminat cu Beatles. Twist and Shout, cantat bine si dansat frenetic de o mare parte din cei 50.000+, obositi si linistiti de o incheiere predominata de balade. Dovada de mare modestie din partea lui Bon Jovi, imi pare, sa incheie cu Beatles.

"We will see each other again, for sure. But until then, remember these words of wisdom...

Well, shake it up, baby, now, (shake it up, baby)
Twist and shout. (twist and shout)..."

Bon Jovi ne-a multumit pentru gazduire, probabil pe buna dreptate. Noi i-am multumi pentru vizita, ne ucuram ca i-a placut si, evident, il mai asteptam pe la noi. Cu nerabdare. Curand.

Inabordabil

Barcelona - Manchester United 3-1 (Pedro '27, Messi '54, Villa '69 - Rooney '34), Champions League Final 2011, 2011-05-28, New Wembley, London

At 23 Messi is already running out of records and milestones and after failing to find the net at Anfield, Old Trafford, the Emirates and Stamford Bridge he chose the greatest stage to write another chapter in his extraordinary story. (The Independent)

The new Wembley Stadium, opened in 2007, came of age. It has staged some memorable games but whereas the old stadium resonated with the sprit of Ferenc Puskas, Sir Stanley Matthews , Johan Cruyff and Diego Maradona, the modern incarnation lacked a sense of history. Now men and women will tell their grandchildren of how they watched the great Leo Messi beneath the stadium's grand arch. (The Mail)

There was no disgrace in being beaten by a team that deserves to be ranked beyond Pele's Santos, Di Stefano's Real Madrid, Cruyff's Ajax and Gullit's AC Milan. (Sunday Mirror)

Rather than investing time needlessly in a ranking of teams spanning so many eras in the game, much better to just appreciate Barcelona define this one. (Eurosport)

Evident, intreaga prea sportiva a planetei vuieste astazi, si va vui inca niste zile de-acum incolo (zile ce vor parea, tocmai din cauza asta, enervant de multe) cu elogii la adresa Barcelonei. Si pe buna dreptate, pentru oricine a vazut meciul aseara este incontestabil meritul Barcelonei, care si-a castigat in mod categoric dreptul de a mai urca o treapta pe scara ce duce spre Olimpul fotbalului. Dar permiteti va rog sa nu ma alatur corului de osanale, sau cel putin sa nu le impartasesc tonul.

E imposibil, evident, sa spun ca spaniolii nu meritau sa castige. E redundant sa-mi aduc aminte ca si anul asta, ca si in 2009, trupa lui Guardiola s-a folosit de greseli enorme de arbitraj ca sa treaca de cate o echipa englezeasca (Chelsea in 2009, Arsenal in 2011), pentru ca aseara nici Chelsea si nici Arsenal n-au stat intre Barcelona si cel mai ravnit trofeu din fotbalul de club. Acolo a fost Manchester United, si de la ei ma astept de fiecare data la o evolutie mai buna decat a oricui altcuiva.

Nu s-a intamplat aseara, si senzatia pe care am incercat-o, care abia acum se decanteaza si pentru care n-am gasit inca un cuvant, am cautat-o indelung in arhiva trairilor mele. Si la un moment dat, astazi, a aparut. Am mai simtit asta in 1989, a doua zi dupa ce o echipa fantastica a AC Milanului care includea magnificul trio olandez Guullit - van Basten - Rijkaard zdrobea cu 4-0 Steaua Bucuresti tot in meciul care urma sa decida castigatoarea Cupei Campionilor. Si atunci, prin analogie, pot sa-mi clarific putin senzatia de azi. Privind retrospectiv de nenumarate ori acea seara in intervalul de 22 de ani care a trecut, mi-a devenit evident un lucru: nimic nu se putea face pentru a schimba soarta acelui meci. Iar aceasta evidenta e total nedigerabila pentru noi, rasfatatii suporteri ai lui United, cel putin atata vreme cat a intrat in natura noastra ideea ca - indiferent de adversar si indiferent de rezultat - United este echipa mai buna, iar infrangerile ocazionale, oricat de importante, sunt doar niste concesii facute echilibrului universal.

In cheia asta imi explic de altfel si finala din 2009. A fost cea mai stearsa evolutie a diavolilor din acel sezon si chiar si asa, era nevoie doar ca bara lui Cristiano Ronaldo din minutul 3 sa intre in plasa pentru ca soarta partidei sa fie radical diferita.

Deosebirea evidenta dintre finala din 2009 si cea de aseara a fost ca de data asta United nu intra in meci ca favorita. Deja asta e o chestie inedita, o situatie atat de rara incat sa nu stiu s-o intampin. Dar nu-i nimic, favorita conteaza oricum doar pentru pariori, iar statisticile isi pierd valabilitatea in momentul in care cei 22 de barbati intra pe gazon.

SAF a avut la dispozitie doua saptamani exclusiv sa pregateasca meciul asta, si este cel mai priceput om pe care-l stiu in a gasi metodele prin care se poate invinge o echipa de fotbal. Asta imi dadea sperante inainte de meci. In plus, vulnerabilitatea Barcelonei era atat de evidenta incat o vedea toata lumea: catalanii nu au plan B, nu stiu sa joace altceva decat ce joaca in mod obisnuit. Oricat de teribil ar fi sufocantul lor joc de pase interminabile la mijlocul terenului, e unica strategie de joc a trupei lui Pep Guardiola, iar orice masinarie care functioneaza in baza unui algoritm inflexibil poate fi contracarata.

Evident ca e greu sa faci fata enervantului lor tiki-taka, imposibil chiar pentru cele mai multe echipe, dar aici e cheia, asta e adversarul, arhicunoscut, oricat de inspaimantator. Si da, United a facut fata cu brio. Cu toata presiunea Barcelonei, cu toata posesia lor care batea spre 70%, United s-a pregatit pentru asta si s-a pregatit bine. Chiar si golul lui Pedro, venit in urma unei combinatii tipice, a fost inclus in planul de damage management al lui Ferguson si pana la urma anulat dupa 7 minute.

Cand am vazut echipele si asezarea in teren, exact de Pedro m-am temut cel mai mult. Dispus in flancul stang al atacului catalan, anihilarea spaniolului a picat in sarcina lui Fabio. Oricat de tare mi-ar placea de fratii Da Silva, speram sa nu-i vad pe nici unul dintre ei pe teren aseara, apetitul lor ofensiv si felul in care nu-i pot rezista fiind cu totul inutile impotriva Barcelonei. Mult mai utile mi s-ar fi parut, in dreapta apararii, calmul si experienta lui O'Shea, cu toate limitarile lui tehnice.

Si intr-adevar, la primul gol Pedro se afla in dreapta, un loc unde n-ar fi avut ce cauta in mod obisnuit. Fabio nu era de gasit nicaieri primprejurul lui, iar pasa lui Xavi si finalizarea au fost de pe alta planeta. van der Sar a reactionat foarte bine, incercand sa acopere coltul lung, pentru ca este si cel mai usor si cel mai normal ca atacantul sa trimita mingea in unghi ascutit, spre directia din care a venit. Nu i se poate reprosa nimic nici lui si nici vreunui alt portar de pe planeta, pentru ca nimeni n-ar fi aparat acest gol decat printr-un noroc incredibil.

Ei, dar 1-0 sau 0-0 sunt, intr-un meci de totul sau nimic, mai mult sau mai putin acelasi lucru. 0-0 oricum nu-ti aduce nimic, asa ca trebuie sa inscrii. Iar daca inscrii la 0-1, poti pastra atitudinea ofensiva si dupa egalare, iar asta confera un oarecare avantaj la 1-1. Cam asa s-a si intamplat. Chiar daca pe Barcelona nu ii poti ataca fara sa fii suicidal, United a rezistat bine iuresului combinativ al celei mai bune linii de mijloc din sportul asta, pastrand amenintarea la distanta rezonabila de poarta lui van der Sar.

Numai ca dupa pauza s-a intamplat ceva inimaginabil, ceva la care probabil nici Guardiola nu s-ar fi gandit inaintea fluierului de start: Barcelona au venit cu o solutie de rezerva. Cu SOLUTIA de rezerva: au inceput sa traga de la distanta. De unde in prima repriza si Villa, si Pedro, si Messi se codeau sa suteze din afara careului, si singur Iniesta a trimis vreo doua suturi razlete pe mijlocul portii, in a doua repriza au devenit curajosi. Au inceput sa traga.

Si se vede treaba ca si la asta se cam pricep. Nici la sutul lui Messi, nici la cel al lui Villa nu poate fi imputata vreo vina cuiva. Messi a avut trei oameni in fata in momentul sutului, iar mingea a trecut exact pe la radacina barei, fizic imposibil de ajuns. Villa a avut un lob incredibil - copiat parca dupa o plansa inginereasca, genul de sut care iese o data la cateva zile la antrenamente, atunci cand lovesti de pe loc, nu te ataca nimeni si e liniste in jur.

Si atunci, ce putea face United? Ce poti face cand singura vulnerabilitate a adversarului dispare? Ce sansa ar fi avut Hector daca lui Achile i-ar fi fost scaldat si calcaiul in apa Sfinxului? Ce sansa David daca Goliat n-ar fi avut un os moale in frunte? Ce sansa Alexandru daca nodul din Gordium ar fi fost mai solid decat sabia?

Sigur, United trebuia sa mai inscrie, numai ca realitatea e mai complicata de atat. Chiar si fara Puyol, defensiva Barcelonei a functionat impecabil. Nu intamplator Chicharito a stat in offside majoritatea jocului. Catalanii si-au pastrat linia defensiva foarte sus, chiar si la golul lui Rooney se putea acuza un usor offside la Giggs. In plus, fundasii lor n-au gresit. Nici o minge, pe tot parcursul meciului. Iar prea multe sanse era oricum clar ca n-or sa fie.

Jim White spunea cu o zi inainte de meci ca cea mai buna metoda sa invingi Barcelona e sa joci peste cea mai buna forma a ta si sa ai noroc. Mai spunea insa si ca metoda asta nu prea se gaseste in manualele de antrenori de fotbal. Ei bine, United a facut asta si n-a fost suficient. Si-atunci?

Fiecare infrangere [...] trebuie indurata cu rabdare, tarie si stapanire de sine – pur si simplu nu e nimic de facut si intelegerea acestui fapt te poate determina realmente sa tremuri de frustrare. (Nick Hornby - Febra Stadioanelor)

Responsabil, raspuns abil

European CSR Lessons, Editia I, 17-18 mai 2011, Hotel Ramada Majestic, Bucuresti

Cand Dragos Dehelean m-a invitat sa particip la acest eveniment, organizat de ww.responsabilitatesociala.ro, m-am simtit in egala masura onorat si fastacit. Onorat, pentru ca invitatia a venit din partea unui nume cu rezonanta in zona CSR-ul romanesc, asa mica si pricajita cum e ea. Fastacit pentru ca mi se pare ca am relativ putine de spus in domeniul asta, pregatirea mea in CSR nefiind nimic mai mult decat cateva lecturi disparate, iar rasunetul acestei raportari personale a evenimentului - pentru care probabil am fost invitat - fiind si el mai mult decat limitat. Dar pentru ca nu am platit inscrierea, pot sa consider ca participarea la European CSR Lessons au fost primii bani pe care i-am castigat cu blogul, iar daca cineva nu e multumit de ce gaseste in articolul asta, sa se simta liber sa recurga la argumentul cu vanzarea sufletului.

Urmarind evenimentul pe masura ce se concretiza si se confirmau vorbitori, interesul meu a fost in scadere, intentia organizatorilor fiind evident indreptata spre cazuistica CSR mai degraba decat spre teoria domeniului, care imi pare mult mai atractiva. Dar, tragand linie dupa cele doua zile de eveniment, regretele pe care le am se leaga de faptul ca n-am putut sa asist integral la sedintele din cele doua zile.

E adevarat ca in prima sesiune a primei zile am avut un sentiment cum ca "ni s-ar fi furat revolutia". Ca vorbitorii au venit adica mai degraba sa se laude cu cat de grozave si de preocupate de social sunt companiile pe care le reprezinta mai degraba decat sa identifice zonele de optimizare ale modelului de business al anagajatorilor lor. Ceea ce probabil ca e adevarat, dar e perfect in regula atata vreme cat asta a fost intentia de la bun inceput.

Ziua a inceput cu dl. Denis Guibard, reprezentant al Orange - France Telecom, care a vorbit despre colectarea telefoanelor vechi, la ce e buna, cum se poate face si care sunt principalele obstacole de care se loveste. Una peste alta, o prezentare foarte echilibrata, in cadrul careia am vazut cu claritate una din conditiile ce mi se par esentiale pentru desfasurarea unei activitati de CSR adecvate: concentrarea pe minimizarea efectelor negative produse de propriul business. Cred ca doar in asa fel se poate demonstra ca responsabilitatea trece cu adevarat de cuvinte si ca CSR nu ramane doar o vorba frumoasa cu efecte indeosebi in publicitate si PR. Mi-au mai placut intepaturile in directia lui Steve Jobs si-a merelor muscate, nu c-as avea ceva cu Apple, ci pur si simplu pentru c-au fost amuzante. Si m-am bucurat si ca, alaturi de dl. Guibard am remarcat-o si pe Catalina Pislaru, care mi-a placut foarte tare in interviul de aici si pe care am fost suficient de norocos sa apuc s-o salut la un moment dat.

A urmat Dana Dobrescu de la Unilever, o fata extrem de zambitoare si care, cu un zambet larg si radios ne-a explicat, ajutata de niste slideuri frumos alcatuite, cum ca la nivel global, Unilever si-a dat seama ca impactul negativ cel mai puternic il au furnizorii si clientii lor, fiecare avand rezervate undeva intre 40 si 50 de procente din vina la capitole ca poluare, consum de resurse si nesustenabilitate, in timp ce Unilever, saracii, reprezinta doar acel neglijabil 2-3% din supply chain de care inca nu e eficient sa ne preocupam. Ei bine, in timp ce asta poate fi perfect adevarat, mi se pare ca o asemenea abordare accede mai degraba la dezvinovatire decat la imbunatatire. Este, cum ar veni, un soi de aruncat al pisicii. Si-am mai remarcat in prezentare vreo cateva vorbe pe care ori nu le-am inteles bine, ori daca s-ar fi spus in clasa a X-a la ora de economie profesoara l-ar fi oprit pe elev in ideea ca nu le-a inteles bine: in primul rand, treaba aia cu filiatie in Marx cum ca nevoile cresc incontinuu, si ca vina e doar a demografiei si-a populatiei lacome de comfort, nicidecum al unui consumism creat si intretinut in primul rand de jucatorii comerciali din societate. Apoi, literal, actionarea in directia "decuplarii cresterii de business de sustenabilitate". Ei, aici chiar sper ca n-am auzit bine, pentru ca altfel, treaba asta ar fi tocmai la polul opus CSR-ului, imi pare.

A urmat prezentarea Oanei Nastase, de la Rompetrol, cea mai proasta interventie pe care am vazut-o si probabil cea mai proasta din intregul eveniment. Trecand peste asocierea involuntara pe care o fac intre Rompetrol si Dinu Patriciu si felul in care asta-mi rezoneaza negativ in cap, minusurile prezentarii au fost atat de multe incat nu prea-mi dau seama ce sens ar avea sa le enumar. Plecand de la faptul ca discursul s-a tinut intr-o engleza sub nivelul la care se preta, chestiune de doua ori iresponsabila, trecand prin prezentarea unor date cel mult speculative (din care-am retinut ca Rompetrol ar fi prima multinationala romaneasca prin simplul fapt c-a fost vanduta unei companii straine - din cate stiu eu, prima companie cu capital integral privat si romanesc cu afaceri in afara tarii e Jolidon) si oprindu-ne la o intelegere atat de gresita a CSR incat nu prea-mi explic cum de-a fost acceptata prezentarea. Responsabilitatea Rompetrol s-ar rezuma, dupa cate se pare, la a creste lebede in curtea rafinariei de la Midia, la pareri de rau daca uneori aerul de pe litoral miroase a gaz petrolier, la vesnicele plantari de copaci si la a-si cheltui bugetul de CSR suficient de bine incat sa scuteasca niste bani de la publicitate si relatii publice. Ori exagerez, ori discursul a fost intr-adevar halucinant si nu mi-am dat seama, absorbit de ambianta.

Legat de limbi si limbaj, as vrea sa punctez un fapt remarcabil: desi aria de raspandire teritoriala si mai ales lingvistica a vorbitorilor a fost relativ vasta, organizarea a fost, la acest capitol, excelenta. Traducerea simultana a functionat aproape perfect, intelegerea reciproca a avut limite largi si s-a putut dialoga in limbi diferite in cadrul aceleaiasi conversatii fara ca limba sa apara la vreun moment dat ca obstacol. Un mare Asa Da!, deci, la acest capitol.

Despre prezentarea domnului Capurri de la Unicredit n-o sa spun prea multe din simplul motiv ca n-am inteles prea multe. M-am prins ca e vorba de Unicredit si de niste chestii misto legate de grup, dar dupa vreo doua minute mintea mea incepuse deja sa-mi spuna bancuri cu italieni in engleza.

A doua sesiune a zilei a fost de o cu totul alta tinuta. A fost in primul rand prezentarea impecabila a d-lui Franz Karl Pruller, de la Erste Bank, colectionar, se pare, de nume de botez tipic germane. Probabil il cheama si Wolfgang. Mutand total accentul de pe CSR-ul ortodox, de rit nou, dl. Pruller a aratat in ce fel businessul din actionariatul caruia face parte este unul social si cum se poate creste o afacere inceputa cu scopul declarat de a servi comunitatea in cadrul careia isi desfasoara activitatea. Sigur, stim cu totii ce inseamna bancile, in ce fel BCR se comporta iresponsabil si cum "realitatea din teren" e diferita de poza idilica pe care-am vazut-o. Dar atat de fermecatoare a fost prezentarea incat sper din tot sufletul ca domnul Pruller sa nu se apuce vreodata de vanzari.

Dupa ce a facut praf plantarile de copaci, greenwashingul si toate scurgerile inutile de fonduri care se mai intampla prin CSR printr-o formulare la care am vrut sa aplaud in picioare (CSR este muzica frumoasa pe care o pui sa acopere zgomotul fierastraului cu care tai copacul), dl. Pruller a luat niste poze sepia care reprezentau angajatorul dumnealui si le-a asezat la panoul de onoare atat de frumos incat parea ca locul lor n-ar fi fost in nici un moment altul.

John Aston, un soi de Captain Planet cu o pasiune pentru Romania, a vorbit despre - din cate mi-am dat seama - un proiect in derulare al companiei lui, cu atingere la cazul Rosia Montana. Desi aparent de partea deschiderii exploatarii si partizanand cu RMGC, solutia cu care a venit John Aston este atat de simpla si de evidenta incat prima tendinta este sa enerveze: puneti-va la aceeasi masa, stati de vorba, vedeti care sunt adevaratele probleme si posibilele solutii. Este ca nu v-ati fi gandit?

Apoi, domnul Isaac Scheps care, desi nascut in Romania si traitor in Anglia in calitate de CEO al Carlsberg UK, nu pacaleste pe nimeni cu numele asta, a vorbit despre felul in care compania lui ajuta societate. As fi cu totul de acord cu mai toate cele spuse de dansul daca brandul Carlsberg n-ar fi asociat in mintea mea in primul rand cu o anume echipa de fotbal care numai lucruri bune nu-mi inspira. Cu un asa branding, asadar, Carlsberg poate sa spere doar la un marjet share limitat. Trecand de asta, insa, prezentarea foarte buna, din nou cu accente pe lucrurile care intr-adevar conteaza, pe zonele in care CSR-ul are sens economic. Iar charisma d-lui Scheps... greu de egalat.

La a treia sesiune a zilei am stat doar cat sa aduc discutia in terenul filosofiei, plecand de la discutia despre limita pana la care poate merge responsabilitatea unei banci in a decide daca proiectul finantat este bun sau rau. Chiar daca dl. Capurri crede ca nu exista o asemenea responsabilitate, stiu ca RBS deruleaza un soi de politica in sensul asta. Dl. Scheps a identificat insa foarte corect esenta discutiei: puterea de decizie asupra a ce e bine si ce e rau sta in afara agentilor economici si mai degraba li se impune acestora sub forma de grila juridica sau morala.

Am vazut din a doua zi, doar 3 prezentari din a doua sesiune. Prima, cea a Monei Nicolici, a fost in nota obisnuita a CSR-ului de manual pe care-l desfasoara Petrom. Implicarea angajatilor in procesul implicarii sociale ca stakeholderii de importanta egala cu actionariatul, clientii, comunitatea sau mediul. Sigur, vorbim in continuare de o companie petroliera, iar aici actiunile ecologice nu se pot face fara injectia obligatorie de ipocrizie, dar uneori barba, chiar daca nu te face filosof, ajuta si ea.

Prezentarea doamnei Maryna Saprykina s-a legat de unica idee a reprezentarii proportionale inegale a sexelor la nivel de top management, idee pe care eu o consider nu doar periculoasa, ci si avand niste fundamente profund gresite. Nu cred si nu mi se pare ca intr-o societate capitalista preponderent seculara asa cum este inclusiv a noastra discriminarea profesionala negativa a femeilor reprezinta mai mult decat un comportament sporadic si izolat si cred ca toate catedrele de gender studies de pe planeta ar trebui sa-si reconsidere natura obiectului. Si in primul rand, ce cauta doamna Saprykina afara din bucatarie?

Am mai reusit, in ultima parte a celei de-a doua zile, sa ma bucur de inteligenta, prezenta de spirit, sarmul si abilitatile lingvistice ale d-lui Francois Rouvier din cadrul grupului Renault, cel care mi-a promis ca-mi va raspunde in franceza la o intrebare pusa in romaneste si ca in 10 ani vom avea masini electrice pe sosele. Si tot el m-a facut sa ma simt inadecvat raspunzandu-mi la o intrebare deloc comoda, cea la investitia in dezvoltarea autovehiculelor bazate pe energii alternative.

Cam asta. Am plecat inainte de final cu Cristian Ducu la Facultatea de Filosofie unde s-a discutat despre arderea Coranului cu o patima ce mi-a indicat un grad de intoleranta extrem de ridicat (chit ca latent) la adresa Islamului si a lumii arabe, in special pentru mediul academic in care a avut loc dezbaterea.

Sper ca Dragos Dehelean sa nu fie deranjat de posibilele neajunsuri pe care i le-a pricinuit prezenta mea la eveniment. Astept editia a II-a.