Cumanda acum!

Neagu Djuvara - Thocomerius - Negru Voda. Un voivod de origine cumana la inceputurile Tarii Romanesti, Editura Humanitas, Bucuresti 2007

Am norocul de a fi contemporan cu Neagu Djuvara, iar primele dintre ideile lui pe care le-am aflat, le-am aflat nemijlocit, auzindu-l vorbind. Spre rusinea mea, asta este prima carte a lui Neagu Djuvara pe care o citesc, si abia acum.

Stiam ca este inteligent, studiat si cult, dar nu-mi dadeam seama cum ar putea, la ce biografie spectaculoasa are, sa fie si erudit, sa cunoasca si sa studieze incontinuu surse, izvoare, documente vechi dar si specialisti de toate interesele si orientarile. Ei bine, cartea asta dovedeste cu prisosinta eruditia lui Neagu Djuvara. Efortul documentar e atat de vast si atat de impresionant incat descurajeaza pe oricine ar vrea sa mearga pe drumul documentarii pentru a gasi ineditul sau faima. Atzatza in schimb curiozitatea celui care vrea doar sa vada autenticul, originalul, sursa, si care e pregatit sa nu primeasca vreo alta rasplata in afara de asta.

Asadar, despre perioada de vreo 150-200 de ani pe care-o acopera cu cartea asta (~1200-1352 d. Ch.), Neagu Djuvara a studiat o cantitate monstruos de mare de izvoare atat scrise cat si arheologice (imi imaginez ca a fost vorba si de ceva plimbari pe la fata locului - a locurilor), dar si o cantitate imensa de scrieri moderne, de idei si viziuni ale comunitatii academice istorice, cam de cand exista academia ca institutie moderna. Ca sa va faceti o idee, un intreg capitol e dedicat letopisetului cantacuzinesc de la 1690. E drept, o referinta importanta, dar va dati seama ca omul a scanat toata istoriografia romaneasca a ultimilor 800 de ani?

Formatia de meta-istoric, de "filosof al istoriei" il ajuta din plin pe Neagu Djuvara si se vede la tot pasul. Stie cand si cat sa se distanteze de fiecare sursa citata, abordeaza critic orice informatie si e excelent la plasarea in context a oricarui document citat.

Apoi, Neagu Djuvara profita de o alta calificare pe care o are pentru a introduce ceea ce, din cate stiu eu, e o noutate absoluta in istoriografia romaneasca: studiul comparativ. Preluand o metoda ce a dezvoltat-o pe larg in teza sa de doctorat si publicata in Civilizatii si Tipare Istorice, Neagu Djuvara reuseste sa faca lumina in multe zone prin care istoricii de pana la el au pasit cu multa prudenta, lasand in urma niste pete intunecate. Acolo unde documentele tac, e uneori util sa studiem pur si simplu ce s-a intamplat in contexte istorice similare in alte locuri, locuri unde faptele sunt mai bine documentate, cam asta e ideea de baza a studiului comparativ al istoriei.

Reprosul pe care-l aduc eu cartii acesteia este tezismul. Nu este o cercetare, ci o demonstratie. Autorul nu cauta un adevar, ci incearca sa-si convinga cititorii de adevarul cu care a pornit la scrierea acestei carti. Acum, eu nu stiu nici cine a fost Negru Voda, nici daca Thocomerius era slav sau cuman, nici daca are vreo legatura cu Basarab Intemeietorul. Nici nu mi se pare prea relevant in afara mediului academic. Doar ca lipsa de echivoc mi se pare intotdeauna paguboasa in cercetare.

Nu stiu de ce face Neagu Djuvara asta. Nu stiu de ce tine mortis sa ne faca sa credem ca Thocomerius a fost cuman si ca e totuna cu Negru Voda al cronicilor, sau de ce i se pare ca vreuna din variantele astea e "scandaloasa". Mi se pare ca, in contextul in care istoriografia noastra l-a ignorat complet pe Negru Voda si l-a transformat intr-o inventie a cronicarilor munteni iar lui Basarab i-au atribuit origini slavo-romane, punctul de vedere pe care-l aduce cartea asta este de un inedit mai mult decat binevenit si constituie tocmai acea echivocitate in istoriografia romaneasca pe care eu i-o reprosez in constructia interna, si sper ca asta sa fie ratiunea nemarturisita din spatele cartii. Pentru ca altfel, a sustine o idee doar pentru a provoca reactii mi se pare un gest incompatibil cu inteligenta si personalitatea d-lui Djuvara.

Asta inseamna ca de multe ori, acolo unde - dupa epuizarea tuturor posibilitatilor de cercetare a unor anumite fapte sau situatii - lucrurile sunt in continuare neclare, Neagu Djuvara alege de fiecare data ipoteza care ii sustine teoria. De exemplu, una din metodele folosite destul de des in carte este argumentarea pe baze lingvistice. Mi se pare ca asta este un teritoriu alunecos. O data, de multe ori in acelasi areal geografic si in aceeasi perioada de timp se desfasoara limbi inrudite, ceea ce inseamna ca un acelasi cuvant poate varia in forma destul de mult (Thocomerius poate sau nu poate sa fie totuna cu Tihomir, de exemplu, mai ales ca ambele sunt forme latinizate ale unor nume barbare). Apoi, majoritatea numelor proprii din epoca in cauza, care sunt principalul obiect de interes al studiului lingvistic, sunt compusi ale unor radacini simple (mare, puternic, negru etc.), iar aceste radacini simple se pot regasi in limbi diferite (mai ales in limbi de origine diferita) in forme destul de asemanatoare, dar cu intelesuri total diferite. Pe o asemenea baza, as pune la indoiala chiar si originea cumana a numelui Basarab, de exemplu. Dar sigur, ce fac eu e pura speculatie, nu am documentarea care sa-mi permita sa-mi dau seama daca poate exista vreo urma de indoiala asupra originii numelui Basarab.

Un alt mare semn de intrebare pe care mi l-a lasat cartea este ce s-a facut cu cnezatul lui Litovoi, pe care fratele sau Barbat se pare ca l-ar fi rascumparat. E posibil ca acesta sa fi coexistat cu voievodatul intemeiat de Thocomerius-Negru Voda, e posibil sa fi fost anexat de acesta sau pur si simplu sa se fi dezmembrat organic la un moment dat. La fel, e posibil ca filiatia Barbat-Tihomir-Basarab despre care am invatat eu in canonul istoriei scolare sa fie doar o speculatie puerila si oribil de gresita. Dar tacerea pe care Neagu Djuvara o asterne peste soarta cnezatului oltean ii scade puncte la rigoare stiintifica.

O idee fundamentala in sustinerea tezei cartii, anume infiintarea formatiunilor prestatale de catre populatii alogene, este sustinuta de Neagu Djuvara prin studiul comparativ al dezvoltarii celorlalte state europene. Astfel, daca e evident ca francii au fost cei care au coagulat primul stat francez, longobarzii au facut asta in Italia, vikingii in Normandia si Anglia, vandalii in sudul Spaniei, varegii in Rusia etc., slavilor le e refuzata capacitatea unei asemenea intreprinderi la nord de Dunare. Desi perfect capabili sa se organizeze in state in Bulgaria, Serbia sau Croatia si desi au stapanit Valahia mai inainte de pecenegi si cumani si de vreo doua ori mai mult ca durata, Neagu Djuvara descalifica potentialul slavilor de a inchega o clasa nobiliara care sa duca la o alcatuire statala la nord de Dunare in doar doua randuri de text, fara sa revina vreodata asupra acestei idei. E drept, Litovoi si Seneslau e posibil sa fi avut origini slave, exista apoi si dovezile ca Farcas, cel cu cnezatul de pe Lotru, era probabil vasal si reprezentant al puterii maghiare, care a limitat expansiunea slava. La fel de posibil, desi mai putin credibil, e ca slavii sa fi fost intr-adevar o populatie de incompetenti cand venea vorba de format state, sau sa fi devenit asa de fiecare data cand treceau Dunarea. Nu protestez impotriva ideii, ci impotriva felului in care este sustinuta.

Identificarea lui Thocomerius cu Negru Voda mi s-a parut si ea facuta cam in pripa si insuficient sustinuta, ba chiar proptita uneori in cateva paralogisme. Dar e posibil ca asta sa se fi intamplat si din lipsa de spatiu, de idei sau de material documentar.

Lasand insa la o parte interpretarea epistemologica, din punct de vedere al teoriei istoriei, si cititind lucrarea in cheie strict istorica, avem in fata o lectura bine documentata, plina de fapte si de date demne de a fi aflate si prezentate intr-o forma extrem de prietenoasa: o lectura accesibila, atragatoare, interesanta si pasionanata. Mai jos, cateva din cele pe care le-am retinut eu:

- mi-a fost intarita ideea conform careia populatiilor autohtone, de orice origine ar fi fost ele, nu prea le-a placut scrisul. La incapacitatea legendara a dacilor de a nu lasa nici un document scris si nici un soi de grafie se adauga, iata, o serie intreaga de populatii barbare care au zabovit ceva mai bine de 1000 de ani intre Carpati si Dunare dar, prea ocupate sa formeze poporul roman, nu s-au ocupat deloc sa dea socoteala posteritatii de treaba asta. Empatizez si mi-a mila de istoricii romania care se chinuie, saracii, sa reconstituie mileniul barbar din istoria Romaniei din documente ba unguresti, ba nemtesti, ba poloneze, ba de la tot felul de natii, toate atingand doar tangential soarta teritoriului valah si toata cointeresate. A fost nevoie de influenta bizantina trecuta prin filtrul slav pentru ca scrierea sa patrunda in sfarsit in Romania, dupa 1000 de ani, si va mai dura vreo 300 bune de ani pana la aparitia primelor cronici romanesti.

- e tonica daramarea mitului ca latinii, dupa cei nici 200 de ani petrecuti pe-aici au si format poporul roman in timp ce neamurile barbare, care-au stat fiecare cel putin tot atat au trecut ca apa peste pietre in timp ce bravilor romani(?), falnici ca brazii, nu le-a stat mintea decat la infiintarea cnezatelor si voievodatelor, imediat cum termina barbarii, pastrandu-si in tot timpul asta limba si religia. Basarab a fost catolic.

- crestinarea cumanilor lui Bortz Membrok, pe Milcov la 1228; reconstituirea contextului care a dus la batalia de la Posada si la afirmarea voievodatului lui Basarab; desfasurarea tabloului vietii politice maghiare in secolele XII-XIII; influenta mongola asupra aparitiei Europei moderne si datele despre politica mongola; in general cartea e plina cu lucruri atragatoare pentru pasionatii amatori de istorie.

Ah, si nu va speriati de aerul stiintific al cartii. Cu o dimensiune relativ mica, o editare ingrijita si prietenoasa si un stil al scrierii foarte atractiv, e o lectura excelenta pentru plaja. Serios, articolul asta al meu e mult mai plicticos.