Roots

"Pentru cei care l-au parasit, locul nasterii devine o geografie mistica." (Mircea Eliade)

Kazuo Ishiguro - Pe cand eram orfani, Editura Polirom, Proza XXI, Iasi, 2003

Traducere de Magda Teodorescu dupa When We Were Orphans, 2000

Primul impuls cand m-am gandit cum sa prezint cartea asta a fost in directia unei intreprinderi hermenutice. Trebuie sa existe un sens, o semnificatie, un mesaj ascuns in spatele epicului. Deformatie educationala, probabil. Pe cand eram orfani e o poveste si atat. Un roman scris de un japonez crescut in Anglia despre un englez crescut in China. Poate, in cel mai bun caz, o incercare a lui Ishiguro de a-si explica prin scris sentimentul ruperii de locul natal, de cel de bastina, sau investigarea situatiei in care cele doua sunt diferite. Daca e asa, incifrarea e una inteligenta, laitmotivul romanului fiind sentimentul devenirii ca om in lipsa parintilor. Cele mai multe dintre personaje au macar un parinte absent, in timp ce intriga este demersul eroului, Christopher Banks, de a-si gasi parintii disparuti in Shanghai dupa un arc de timp de vreo doua decenii.

Pentru culoare si exotism, pentru ingrosarea tuselor sau pur si simplu intamplator, spatiile in care se desfasoara personajele sunt dintre cele mai diverse geografic si cultural: nascut in Shanghai, eroul nostru este si se simte englez, acomodandu-se mult mai usor in Anglia decat in cartierul vecin din Shanghai, locuit de chinezi. Prietenul lui japonez, indragostit de Japonia ca de un tinut paradisiac, fuge inapoi in China ingrozit dupa primul contact direct. Interesanta abordarea asta, in care cartierul englezesc din Shanghai pare ca ar fi chiar langa Palatul Buckigham, in timp ce soseaua care-l desparte de zonele sarace locuite de bastinasi se constituie in granita intre civilizatii.

Pe langa rearanjarile spatiale, Ishiguro se joaca si cu cronologia intr-un fel care si-a pierdut originalitatea odata cu Tarantino. Propriu-zis, povestea incepe cand eroul nostru, tanar absolvent de universitate, intra in viata pe usile saloanelor mondene din Londra, numai ca cea mai mare parte din actiune si intriga in integralitatea ei apar numai in nenumaratele rememorari ale copilariei, episoade care ajuta la o reconstruire istorica a faptelor, dar - printr-un procedeu inteligent - reusesc si o reconstruire psihica a povestii eroului nostru pe masura ce, o data cu acumularea de detalii, fiecare intamplare din copilarie e incarcata cu alte semnificatii si e inteleasa in alt fel.

Spre final, dupa ce desfasoara o poveste croita dupa masura romanelor cu detectivi, ascunzand indicii printre descrieri si fulgurari epice, Ishiguro vireaza brusc spre un deznodamant plat, concis, redus ca dimensiuni si care dezumfla cu un mare fasait balonul de suspans politienesc care se tot umflase in paginile de dinainte. In ultimul capitoul totul devine clar, toate piesele lipsa din puzzleuri se aseaza la locul lor cu un clic, povestea vine la un deznodamant mai mult sau mai putin previzibil, dar abrupt ca o aterizare fortata.

Fata de golurile din poveste de pana acum, care solicitau ajutorul memoriei si al logicii pentru umplere, finalul e usor dezamagitor. Sa-i fi fost frica lui Ishiguro sa-si lase cititorii cu o intrebare? Sa i se fi parut necinstit sa ne lase sa ne framantam ca sa ne dam seama ce s-a intamplat pana la urma de fapt? Sau poate ca, odata ce si-a exploatat dimensiunile umane pe care-si propusese sa le clarifice odata cu povestile copiilor crescuti fara parinti, Ishiguro e generos si-si lasa personajele sa mearga la culcare linistite?

Oricare din variante ar fi cea adevarata, as fi preferat un final ceva mai ambiguu. Poate si pentru ca, daca am taia ultimul capitol si am da o tema la clasa a II-a in care sa imagineze un final pentru poveste, cele mai multe finaluri ar arata fix ca asta care-a vazut lumina tiparului. Ori presupunem ca un scriitor de profesie ar trebui sa dea ceva mai mult de atat.

Una peste alta, o lectura agreabila, calma si frumos curgatoare, dar pentru profunzimi psihologice sau metafizice, pentru sensuri ascunse si lectii de viata, incercati la urmatoarea.

LATER: Am si uitat de citate. Am doar doua:

Pg. 96: Noi, copiii, suntem ca snurul care leaga sipcile. Un calugar japonez i-a spus asta odata. De multe ori nu ne dam seama, dar noi, copiii, sintem cei care unim nu doar familia, ci intreaga lume. Daca nu facem ce trebuie, sipcile cad si se imprastie pe podea.

Pg. 100: Poate ca intr-o zi toate aceste conflicte se vor termina si asta nu se va intampla din cauza unor oameni de stat importanti, a unor biserici sau organizatii ca asta. Se va intampla pentru ca oamenii se vor schimba. Vor fi ca tine, Puffin. Un amestec. Asa ca de ce sa nu devii o corcitura? E sanatos.