What have the Romans ever done for us? (208-446)

Decaderile sunt intotdeauna un spectacol trist, si probabil nici unul nu e mai trist decat decaderea celui mai stabil imperiu pe care l-a cunoscut omenirea. De la sfarsitul secolului al doilea istoria imperiului roman e una a decaderii si a pierderilor, de orice natura: teritoriale, politice, militare, economice si institutionale.

Bust al imparatului Septimius Severus
din colectia British Museum

Tulburarile de la centru reverbereaza in colonii, dar la intensitati diferite, in functie de apropierea politica sau geografica de Roma. Britannia a fost intotdeauna o provincie distanta si campania imparatului Septimius Severus la nord de zidul lui Hadrian inceputa in anul 208 e ultima actiune militara romana e amploare din insula. Desi s-a bucurat de un oarecare succes, tentativa de a anexa Caledonia a fost abandonata dupa ce Septimius Severus moare la Eburacum (York) in 211. Fiul sau, imparatul Caracalla, realizeaza ca o eventuala extindere spre nord nu aduce beneficii pe masura eforturilor iar Roma, macinata de probleme interne, se va arata in continuare indiferenta fata de soarta Britanniei.

Spre deosebire de secolele precedente, in aceasta perioada sursele scrise sunt minime sau lipsesc cu desavarsire, asa ca istoricii deduc o diminuare a vietii urbane, a importantei institutiilor romane si a relatiilor comerciale cu restul imperiului in mare parte din dovezi arheologice.

Britannia nu a fost abandonata printr-o hotarare imperiala cum a fost retragerea aureliana din Dacia, ci procesul a fost mult mai treptat. Imparati sau pretendenti la tron au dislocat trupe pentru a isi sustine nevoile sau pretentiile in provincii mai importante ale imperiului, ultimul fiind Constantin al III-lea in 407. Bineinteles, populatiile de la periferia imperiului n-au avut nevoie de prea multe invitatii pentru a profita de slabiciunea Romei. S-a creat astfel o situatie ciudata in care, la sfarsitul secolului 4, populatia romanizata a Britanniei era efectiv abandonata de conducerea imperiului in fata invaziilor celtilor din nord.

Lipsa informatiilor si contradictia surselor scrise din secolele urmatoare retragerii romane lasa loc interpretarilor si speculatiilor istorice. Fara sa am vreo pretentie sau vreo garantie ca lururile s-au petrecut intocmai, voi da prioritate mai intai cursului actiunii care imi pare cel mai firesc, iar mai apoi spuselor lui David Hume, pentru ca opera lui e principala sursa a micului meu foileton.

Iar David Hume vede doua momente care indica precis abandonul Britanniei de catre Roma: primul este o scrisoare a imparatului Honorius in anul 409 prin care acesta respinge o cerere de ajutor a britonilor. E contestat faptul ca aceasta scrisoare se refera la Britannia, dar nu conteaza. In anul in care vizigotii lui Alaric jefuiesc Roma (410) e putin probabil ca imparatului sa-i pese de o provincie marginasa si semi-abandonata.

Al doilea e o scrisoare intitulata Gemitus Britannorum (Plangerile britonilor) si e adresata lui Flavius Aetius in 446 (about the year 448 dupa Hume). Cu amenintarea hunilor in minte si constient de iminentul razboi cu Attila, nici lui Aetius nu-i ardea prea tare de britonii care, intre barbari si mare aveau posibilitatea sa moara ori inecati ori injunghiati (inter hec duo genera funerum aut iugulamur aut mergimur.)

Cum au decis sa raspunda britonii acestei surzenii a Romei in fata doleantelor lor vom vedea in episodul viitor. Dar in tot cazul, nu e de bine.