Regele Arthur - a fost sau n-a fost?

Mi-a placut sa scriu episodul anterior, asa ca o sa insist putin asupra cuceririi (colonizarii?) anglo-saxone a Britanniei, cu accent pe referintele culturale. Aspect care, ciudat lucru, pare sa lipseasca de pe paginile de Wikipedia.

Una din acete referinte e The Last Legion (2007), o fictiune istorica relativ buna, cu aspiratii de Holloywood. E candida tentativa autorilor de a trasa o filiatie a englezilor din Romulus Augustus, ultimul imparat roman, intr-un subtil si la fel de candid tribut la Eneida lui Vergilius. Ceva mai bine si mai credibil decat Geoffrey de Monmouth, care il crediteaza direct pe Eneas cu fondarea regatului englez. Evident, ambele idei sunt hilare pentru ca formarea poporului englez ma mai trece prin trei momente cheie care ii vor modifica amalgamul etnic (Alfred 899, Canute 1016, William 1066).

The Last Legion il foloseste pe Vortigern ca personaj negativ, dusmanul stabilirii romanilor in insula. Nici o mentiune despre anglo-saxoni, dar o insinuare amuzanta a Aishawarei Rai ca Mira, mama regelui Arthur, nascuta in Kerala, in sudul Indiei. Dragut compliment adresat celor 3 milioane de indieni din Anglia, dar fara nici o legatura cu istoria.

O alta referinta cinematografica la Britannia post-romana e King Arthur (2004), film care se situeaza ceva mai aproape de istorie si pariaza pe varianta lui Arthur ca fiind un veteran roman, Artorius. E o idee. Ce ma nedumereste pe mine este aparitia h-ului. In engleza veche, sub influenta limbilor nordice, exista litera eth (ð), care astazi supravietuieste doar in islandeza. Ulterior, engleza a transformat litera in thorn (þ) care, dupa aparitia tiparului a devenit th in engleza si d in germana si limbile nordice (the, articolul hotarat, este der, die, das in germana, limba care pastreaza genurile pentru substantive). Se spune ca ye, articol folosit astazi sa sugereze evul mediu, ca in Ye Olde English Tavern este doar o transcriere gresite a lui the, care s-ar fi scris corect þe, numai ca in Gutenberg & co., inventatorii tiparului, nevand litera in alfabet l-au asimilat pe thorn celei mai apropiate litere a lor. Hence þ=y. Seamana, nu seamana? Enter Cracked.

Asadar Arthur ar putea foarte bine sa fie Arþur, putin cam departe de Artorius. Iar prima mentiune scrisa a lui arata cam asa:

Prima mentiune scrisa a lui Arthur ca dux bellorum (lider militar) in Historia Brittonum (sec. XI)

Se vede treaba ca istoricitatea regelui Arthur e disputata iar relevanta lui pentru istorie e minima. Dar pentru ca e una din cele mai cunoscute figuri ale istoriei Angliei am vrut sa ma opresc asupra lui, in special pentru ca mi-ar fi placut ca, pe la 15 ani cand am citit poemele arthuriene ale lui Chretien de Troyes mi-ar fi placut sa ma lamureasca cineva cum sta treaba cu istoricitatea lui Arthur. Iata asadar ce am de spus egoului meu de la 15 ani si adolescentilor de 15 ani care citesc romanele mesei rotunde:

E probabil ca vreun lider militar de importanta minora pe numele lui Arthur (sau derivate) sa fi trait candva la inceputul secolului 6 in sud-vestul Tarii Galilor. Dar cea mai veche mentiune a lui vine din Historia Britonnium, la mai bine de 300 de ani dupa moartea lui. Sursele istorice contemporane nu-i mentioneaza numele, iar supravietuirea numelui si a faptelor regelui Arthur se datoreaza exclusiv poemelor, povestirilor si legendelor populare, care circula in general pe cale orala.

David Hume il numeste pe Arthur print al silurilor si foloseste ca sursa poemele lui Taliesin, poet din secolul 6, dar a carui prima mentiune scrisa dateaza din secolul 14. Sa ne punem asadar de acord cu scotianul ca "poetii, desi desfigureaza majoritatea istoriei autentice cu fictiunile lor si isi iau libertati indoielnice cu adevarul chiar si atunci cand sunt unica sursa documentara [...], au in general o baza reala chiar si pentru cele mai deplasate exagerari."

Regele Arthur, mi se pare, face parte dintr-o serie de eroi legendari a caror existenta, desi probabila sau chiar dovedita uneori, a avut un impact in cel mai bun caz marginal asupra cursului istoriei. Din aceasta serie sunt de mentionat Ahile si toti eroii troieni, Hercule, poate chiar Ghilgames, Marko Krajlevic, Gruia lui Novac (mai aproape de casa) sau eroii vestului, ca Wyatt Earp, Billy The Kid, Doc Holiday etc. (mai aproape de contemporaneitate). Fenomenul mitizarii unor eroi locali pare sa fie o componenta a formarii indentitatii culturale.

Cu marele semn de intrebare pe care l-am pus in carca regelui Arthur parasesc asadar ceea ce, in periodizarea mea, reprezinta a etapa a patra a istoriei Anglei. Etapele fiind: preistoria, invazia celtica, invazia romana, invazia saxona, heptarhia, statul centralizat, invaziile vikinge, statul consolidat.

E interesant ca aceasta perioada de incertitudine istorica, intre jumatatea secolului 5 si jumatatea secolului 9, este tocmai din aceasta cauza extrem de fertila pentru aparitia povestilor si a mitologiei anglo-saxone. Mi se pare ca in aceste 4 secole s-a dezvoltat cu adevarat identitatea culturala englezeasca, dintr-un melanj complicat si - din cate stiu eu - original dintre 3 culturi celtice dezvoltate separat intre care s-au intercalat 4 secole de cucerire romana, formand un spirit identitar atat de puternic incat cuceririle vikinge, desi totale din punct de vedere politic, n-au reusit sa fie decat un altoi minor sub aspect cultural.