Noaptea, in jurul orei 2, Tamisa e
la flux maxim si apa urca pana aproape de balustrada. Pe portiuni
destul de lungi aleea pietonala e foarte lina iar bicicleta mea e
foarte rapida, asa ca nu-mi ramane de facut decat sa ma apropii de
mal si sa savurez spectacolul oferit de luciul apei. De multe ori
tulburat in zilele cu vant puternic, raul e de obicei linistit
noaptea si mi se pare ca imi imprumuta si mie ceva din linistea lui
in cele 10-15 minute in care dau binete Teatrului National si tuturor
manifestarilor culturale dubioase care se desfasoara vara pe
esplanada din fata lui, targului de vechituri din Gabriel Wharf,
turnului OXO si galeriei bine luminate din fata lui, muzeului Tate
Modern si mestecenilor pitici care ii ornamenteaza intrarea,
teatrului Globe pe care Sam Wanamaker a avut ambitia sa-l
reconstruiasca identic cu felul in care se jucau si se vizionau piese
in vremea marelui Will, galeonului cu care Sir Francis Drake a trecut
prin stramtoarea care-i poarta numele in cautarea unui drum spre
India care sa ocoleasca posesiunile spaniole, cuirasatului HMS
Belfast care supravegheaza cladirea moderna a primariei si tuturor
podurilor la est de Blackfriars, pana la Tower Bridge a carui
priveliste mi-a devenit atat de familiara incat de-abia daca mai apuc
sa-i remarc maiestuozitatea care impresioneaza turistii atat de tare
incat cei mai multi uita ca podul caruia Londra ii datoreaza istoria
e cel de alaturi, London Bridge, mult mai putin spectaculos, dar mult
mai adanc patruns in constiinta acestui oras nascut metropola. Ziua e
un traseu imposibil cu bicicleta din cauza miilor de turisti care se
plimba incoace si incolo pe diverse portiuni si blocheaza in multe
puncte trecerea.
Mi se pare insa ca noaptea
privelistea e mult mai spectaculoasa si abia cand soarele e ascuns
iar raul urca pana aproape de trotuar poti sa realizezi cat de
impunator e de fapt Turnul Londrei, ale carui forme rectangulare se
intrevad deasupra luciului de apa dominand panorama vechiului
Londinium. Abia in felul asta mi-am dat seama care a fost ideea lui
William Normandul cand a hotarat sa rupa traditia ilustrilor sai
inaintasi care s-au ferit sa-si puna resedinta intre zidurile romane
si sa domneasca peste orasul de negustori latinizat in limba si
obiceiuri de la distanta, din siguranta oferita de zidurile abatiei
Westminster. A fost, se pare, un gest extrem de indraznet al
vikingului, sa-si planteze castelul ca un pumnal in fix inima pagana
a orasului pe care nu l-a cucerit de fapt niciodata (am invatat din
cartea lui Boris Johnson ca dupa ce l-a omorat pe Harold la Hastings,
pentru William au urmat luni bune de negocieri cu primarul Londrei
legate de intrarea in oras, Cuceritorul nefiind nici pregatit, nici
suficient de curajos pentru o infruntare armata cu targovetii cu
sange latin).
Ma uit uneori la pilonii de lemn de
la Queenshithe si ma gandesc cate probleme trebuie sa fi avut
docherii din vremea lui Alfred cel Mare cu mareele a caror cauza
trebuie sa le fi parut tare misterioasa. Vis-a-vis de ele, pe malul
sudic, am filmat buletinul de stiri din filmul lui Katy, pe plaja de
sub Globe unde scrie mare BANKSIDE cu litere metalice, scris care se
vede doar la reflux. Aici ne-a prins fluxul si ne-a udat
echipamentele cand Katy n-a vrut sa ma asculte si sa ia seama la
miscarea raului si aici am aflat de oamenii care isi fac o meserie
din a cauta in fiecare zi relicve si bijuterii pe plaja dezvelita de
retragerea apei.
„Gasesc vreodata ceva?” am
intrebat eu. „O, da, o gramada de lucruri” Evident, altfel n-ar
face-o, nu-mi place de mine cand pun intrebari stupide. Iar individul
care mi-a predat mica lectie de sociologie – aveam sa aflu la final
de la Leah – a fost Mark Rylance. Care, aveam sa aflu mai apoi de
la multa lume, e socotit cel mai bun actor de Shakespeare din Anglia.
Pentru ca in Anglia actorii care joaca Shakespeare formeaza o
categorie separata. 12:01
Un comentariu:
frumos
Trimiteți un comentariu