More to life than culture

Chicago, 2012-08-29, Garrick Theatre, London

„Vreau sa fac teatru, iar daca vrei sa faci teatru e ori aici, ori New York” imi spunea Sharon acum cateva zile. E drept, Londra colcaie de teatre, iar West End e fara indoiala capitala europeana a teatrului si da, la mare concurenta cu New York pentru titlul mondial. Intre Charing Cross si Covent Garden gasesti teatre literalmente la fiecare pas, in londra sunt undeva peste 200 de teatre si sunt un mare prost ca nu ma duc mai des. Pentru ca asa o oferta bogata a creat concurenta si a facut teatrele sa se adapteze, sa se rafineze si sa devina din ce in ce mai bune. Si mai pe gustul publicului. Nimeni nu incearca sa vinda bilete snobilor si sa prezinte teatrul ca pe o activitate culturala, un lux al oamenilor cu stil din aristocratie sau din partea de sus a clasei de mijloc. Dimpotriva, teatrul este entertainment, e distractie, e ras si veselie. Foarte probabil ca ideea asta vine din traditia teatrului elisabetan, din vremea l-alde Shakespeare, Marlowe si Ben Johnson, refugiati cu arta lor la sud de Tamisa, chiar la gura podului care ducea spre oras, pentru ca initial arta lor nu era apreciata de nobilime. Daca marele Will mai avea ceva indoieli, acum nu mai e nici un dubiu ca au invins, ca arta lor a cucerit cu totul cetatea.

Ar trebui sa ma duc mai des la teatru, dar am gasit pana acum destule scuze sa n-o fac. Biletele nu sunt tocmai ieftine, am dat 27 de lire pe cel mai ieftin loc la Chicago in seara asta, dar prea multe motive sa regreti banii nu sunt. Smecheria e ca, la fel ca benzile desenate, musicalul nu e un gen prea cunoscut sau exploatat in Romania si este, prin urmare, destul de nefamiliar. Stiu Chicago pentru ca am vazut filmul din 2002, cu Zeta Jones si Renee Zellweger, dar daca as face o comparatie as face o nedreptate piesei pe care am vazut-o in seara asta. Filmul are la dispozitie o distributie exceptionala, mijloace tehnice mult mai bune si un buget care probabil ar sustine tot West Endul macar vreun anisor.

Evident ca piesa nu are cum sa aiba actori la fel de bine cotati, o punere in scena la fel de coerenta sau un aspect vizual la fel de atractiv. Dar apropierea, contactul direct intre actori si public si relatia speciala care se creeaza prin aceasta apropiere este ireproductibila si asta da teatrului farmecul pe care il are.

Nu am fost dat pe spate sau teribil de entuziasmat de piesa, dar am iesit extrem de bine dispus si fredonand All That Jazz tot drumul spre casa. Iar oamenii s-au distrat. „I was busy watching the girls. Have you seen the one with the long, red hair? Oh, my God, she is stunning! All of them are beautiful!” M-am intors si am zambit catre tanti care a spus treaba asta. Intru totul de acord cu ea in ce-o priveste pe fata roscata, Djalenga Scott pe numele ei. Fata care-a jucat-o pe Velma are umor, Roxie Hart a fost jucata de o actrita foarte buna, Billie Flynn si Amos mi-au placut. Nu prea mi-a placut mama, poate si pentru ca a facut playback pe primul cantec si pentru ca am comparat-o constant cu Queen Latifah si rolul excelent pe care l-a facut in film. Din nou, nepotrivita comparatie, abordarea rolului a fost complet diferita.

Jos palaria si toate laudele in schimb pentru orchestra. Nimic nu se compara cu muzica live, iar oamenii astia au cantat cu atata placere ca spectacolul ar fi stat in picioare si daca ar fi fost sustinut exclusiv de ei. E atat de placut sa simti placerea muzicienilor care se manifesta pe scena! Si s-a simtit din plin in seara asta, oamenii au ramas si au cantat si dupa ce s-au terminat aplauzele iar actorii au plecat la cabine. Ei cantau si mare parte din public nu voia sa se clinteasca de pe scaune ascultandu-i cum canta la liber, fara dirijor, All That Jazz. Nici macar cortina nu i-a oprit, se auzeau in continuare cantand si dupa ce nu s-au mai vazut.

Am ales un fel foarte bun de a-mi petrece seara, si probabil ca e bine ca Chicago iese din stagiune sambata, altfel l-as fi amanat la infinit. 01:11

FFC

Speram sa mergem pe Craven Cottage, doar e stadionul meu preferat din Anglia. Cu balustradele lui de lemn ornat, mic, ascuns intre casele victoriene cu gradina larga din Hammersmith, mi se pare ca seamana cu un teatru elisabetan. Si e o echipa mica, nu prea are cum sa aiba dusmani, oricat ar insista ca sunt rivalii lui Chelsea. Suporterii lui Fulham nu sunt hooligans, sunt bunici care-si aduc nepotii la stadion sa se bucure de o zi insorita pe malul Tamisei.

Acum cativa ani ziceam ca e echipa mea preferata din Londra, dar rezultatele impotriva lui United din ultima vreme nu prea le ajuta cauza in momentul asta. Tottenham e mult mai inofensiva impotriva alor mei si joaca un fotbal mult mai ambitios. Incep sa dezvolt si cu cartierul un anumit soi de relatie. Suporterii lui Tottenham sunt la polul opus. Printre cei mai violenti, atat cat de violenti mai pot fi in fotbalul ultra-supravegheat de acum, iar zona in care e stadionul e cea mai rau-famata din Londra, desi m-am plimbat noaptea pe langa Tottenham Hale si tot pustiu era.

Am aflat ca nu mergem pe Craven Cottage. Usor dezamagit, dar pana la urma a fost mai bine. Stadionul e accesibil si pot ajunge oricand. Baza de pregatire e o chestie in care publicul are acces mult mai greu, si mi-ar fi fost si foarte greu sa ajung de unul singur. E doar la vreo trei statii de tren distanta de Wibledon, dar nu pre calatoresc cu trenul si tin minte ca ultima data faptul ca n-am stiut sa deosebesc Hampton de Hampton Court a costat vreo 5 kilometri.

„Ce multe masini scumpe!” zice Dom. „Evident, e un loc in care vin fotbalisti, ce te astepti. Oameni care cu salariul pe o saptamana ar putea cumpara cam 10 din astea.” Era doar un BMW serie 5 si chiar nu mi s-a parut ca parcarea e asa spectaculoasa. Un Jaguar sport si un Porsche Carrera, cam atat am remarcat iesit din comun. Ori nu era nimeni la antrenament, ori mai exista chiar si in Premier League fotbalisti cu bun simt.

„Fulham Football Club, buna ziua!” raspunde la telefon fata de la receptie care ne-a dat ecusoanele. Dupa cum arata, as zice ca e poloneza. Iar coordonatorul, Ali Halloul, cam ciudat. Magrebian? Maroc, Algeria? Probabil.

Din grupul nostru de vreo 8, suntem vreo 3 carora ni se pare mare smecherie treaba asta. Faptul ca suntem in sediul unui club din Premier League. Mai ales ca pe formularul de inscriere scrie clar, la inceput: „Din momentul asta reprezentati Fulham Football Club. In toate activitatile intreprinse pentru noi va trebui sa purtati insemnele clubului...” Rowanne se face ca nu-i pica bine treaba asta. Se alinta, a venit special imbracata in tricoul lui Chelsea, cu emblema aurita si cu „12 European Champions” pe spate. Ma batea gandul sa ma duc in tricou cu United, dar mi-am zis ca ar fi nerespectuos. Si inca ar fi fost mai bine decat Chelsea. Aveam tricoul cu Steaua. 86 European Champions.

„Bineinteles, suntem constienti ca nu toti sunteti suporteri Fulham. Fiecare e liber sa-si sustina propria echipa. Eu insumi sunt suporter Tottenham. Dar atata timp cat port in piept emblema clubului il reprezint si incerc sa atrag oamenii spre Fulham, mai ales ca actionam in principal in districtele din jurul stadionului, iar principala noastra baza de suporteri vine de aici. Multa lume, cand aude de Fulham crede ca e vorba de fotbal, dar de fapt facem mult mai multe chestii in afara de fotbal. O sa vedeti ca ne implicam in comunitate intr-o multime de feluri si o sa puteti sa alegeti activitatile de care va simtiti cel mai aproape.” Toate echipele din primele doua divizii fac asta. Sunt convins ca e mai degraba exercitiu de PR decat dorinta sincera de a aduce un plus de valoare in comunitate, dar cu siguranta sunt foarte sensibili la posibilitatea de a descoperi fotbalisti talentati cat mai aproape de zona in care au stadionul. O sa incerc sa reprezint cat pot de bine Fulham Football Club. Multumesc angajatorilor mei pentru ocazie! 10:21

Woolwich

Desi e relativ departe de centrul Londrei istorice, Greenwich pare sa fi avut un rol important in istoria Londrei, si implicit a Marii Britanii si a lumii in ultima jumatate de mileniu. Acum parte a orasului integrata total, cu linii de metrou si tot tacamul, Greenwich pare a fi cartierul care are cele mai multe obiective istorice din afara centrului Londrei. Iar cand zic obiective istorice ma gandesc la cladiri legate direct de cursul istoriei, de monarhii englezi, de succesiunea lor si de razboaiele pe care le-au purtat. In Whitechapel s-au intamplat multe: refugiul hugenotilor persecutati in Franta, rezidenta lui Gandhi cand a stat in Anglia, faimoasa turnatorie care a facut majoritatea clopotelor din Londra medievala, William Booth si Armata Salvarii etc. Bow il are pe Charles Dickens, Wapping pe capitanul Cook. White City are Olimpiada din 1908 si toata mostenirea ei, chit ca stadionul olimpic e acum daramat. Hammersmith si Fulham au si ele o gramada de obiective, chit ca n-am umblat eu prea mult pe acolo.

Dar Greenwich e in primul rand celebru pentru meridianul care da ora exacta intregii planete. Si evident ca are, in consecinta, si observatorul astronomic, si crasme care se lauda ca se afla la longitudinea 0° 0' 5”. In Greenwich s-au nascut Henry al VIII-lea (ala cu 6 neveste) si Elisabeta I si aici si-au avut si resedinta. E probabil ca Anglia a cunoscut o perioada de inflorire extraordinara in vremea lui Henry al VIII-lea, altfel n-ar fi avut tupeu sa se rupa atat de violent de papalitate si sa-si-l asume pe papa ca dusman. Faptul ca tot Henry al VIII-lea a construit complexul imens de la Hampton, care include palatul, curtea, gradinile si iazurile si ca principala lui ocupatie era sa-si decapiteze neveste pare sa insemne ca mare lucru de facut in rest nu prea avea.

In Greenwich exista Royal Naval College si pe-aici pe undeva trebuie cautata originea imperiului colonial britanic, cel mai mare pe care l-a vazut vreodata pamantul. Si in Greenwich a fost mutat in 1716 Royal Arsenal, locul din care au plecat tunurile care au facut forta respectivului imperiu.

Ajung relativ des in Greenwich pentru ca locuiesc relativ aproape si pentru ca imi place sa traversez Tamisa cu feribotul de la Woolwich. Ieri am traversat prima data cu bicicleta si, pentru ca distantele sunt mai scurte cand te deplasezi cu roti, am mers putin si inspre Lewisham, pana la Woolwich Arsenal, pe care de obicei il ocoleam din lipsa de timp, in ciuda promisiunii muzeului care te intampina cum cobori de pe feribot.

Woolwich Arsenal, platforma pe care lucrau in 1914 cam 80.000 de oameni, este acum o zona rezidentiala relativ accesibila care mai pastreaza doar cateva din cladirile care i-au facut numele. Poarta de la intrare se lauda ca ar fi intacta de mai bine de 500 de ani, iar muzeul artileriei din centrul complexului e gura care spunea povestea locului oricui vrea s-o asculte. Judecat dupa standardele celorlalte muzee londoneze, Firepower (numele oficial al institutiei) e mult mai putin spectaculos. Singurul lucru care mi-a atras atentia e ca poti imbraca uniforme militare din diverse epoci si te poti poza cu ele. Altfel, tunuri, tunuri, tunuri si chiar daca sunt cateva piese spectaculoase (unul din tunurile originale care au pazit stanca Gibraltarului sau tunul pe afetul caruia a fost purtat George al VI-lea pe ultimul drum) prea multa variatie nu prea exista in artilerie daca nu esti pasionat in mod special. Chit ca e diferenta mare intre tunurile din secolul XV si cele moderne. Mi se pare ca lucrurile ar putea arata mai bine daca ar fi gandite putin mai comercial, dar pana la urma oamenii care se ocupa de soarta muzeului isi cam inteleg pozitia si isi dau seama ca nu sunt in cea mai fierbinte zona turistica cu putinta.

Cand am plecat am mai aruncat o privire spre Dial Arch, un pub cu terasa aflat pe locul in care, in 1886, muncitorii de la Royal Arsenal au infiintat un club de fotbal care avea sa devina, in 1913, odata cu mutarea pe Highbury, Arsenal FC. 12:46

Southbank

Cand ma intorc noaptea acasa imi place sa fac dreapta de pe Strand la Aldwych, pe Waterloo Bridge, apoi sa pedalez pe aleea pietonala care merge, cu intreruperi, de-a lungul Tamisei pe parcursul catorva zeci de kilometri. Eu o urmez doar pana la Tower Bridge pentru ca mai la est de atat n-as mai putea traversa raul, si chiar mi s-a intamplat intr-o noapte sa ma panicheza gandul ca as putea ramane blocat pe undeva prin Greenwich, fara posibilitatea de a trece pe malul nordic pana dimineata, cand incepe sa circule feribotul de la Woolwich.

Noaptea, in jurul orei 2, Tamisa e la flux maxim si apa urca pana aproape de balustrada. Pe portiuni destul de lungi aleea pietonala e foarte lina iar bicicleta mea e foarte rapida, asa ca nu-mi ramane de facut decat sa ma apropii de mal si sa savurez spectacolul oferit de luciul apei. De multe ori tulburat in zilele cu vant puternic, raul e de obicei linistit noaptea si mi se pare ca imi imprumuta si mie ceva din linistea lui in cele 10-15 minute in care dau binete Teatrului National si tuturor manifestarilor culturale dubioase care se desfasoara vara pe esplanada din fata lui, targului de vechituri din Gabriel Wharf, turnului OXO si galeriei bine luminate din fata lui, muzeului Tate Modern si mestecenilor pitici care ii ornamenteaza intrarea, teatrului Globe pe care Sam Wanamaker a avut ambitia sa-l reconstruiasca identic cu felul in care se jucau si se vizionau piese in vremea marelui Will, galeonului cu care Sir Francis Drake a trecut prin stramtoarea care-i poarta numele in cautarea unui drum spre India care sa ocoleasca posesiunile spaniole, cuirasatului HMS Belfast care supravegheaza cladirea moderna a primariei si tuturor podurilor la est de Blackfriars, pana la Tower Bridge a carui priveliste mi-a devenit atat de familiara incat de-abia daca mai apuc sa-i remarc maiestuozitatea care impresioneaza turistii atat de tare incat cei mai multi uita ca podul caruia Londra ii datoreaza istoria e cel de alaturi, London Bridge, mult mai putin spectaculos, dar mult mai adanc patruns in constiinta acestui oras nascut metropola. Ziua e un traseu imposibil cu bicicleta din cauza miilor de turisti care se plimba incoace si incolo pe diverse portiuni si blocheaza in multe puncte trecerea.

Mi se pare insa ca noaptea privelistea e mult mai spectaculoasa si abia cand soarele e ascuns iar raul urca pana aproape de trotuar poti sa realizezi cat de impunator e de fapt Turnul Londrei, ale carui forme rectangulare se intrevad deasupra luciului de apa dominand panorama vechiului Londinium. Abia in felul asta mi-am dat seama care a fost ideea lui William Normandul cand a hotarat sa rupa traditia ilustrilor sai inaintasi care s-au ferit sa-si puna resedinta intre zidurile romane si sa domneasca peste orasul de negustori latinizat in limba si obiceiuri de la distanta, din siguranta oferita de zidurile abatiei Westminster. A fost, se pare, un gest extrem de indraznet al vikingului, sa-si planteze castelul ca un pumnal in fix inima pagana a orasului pe care nu l-a cucerit de fapt niciodata (am invatat din cartea lui Boris Johnson ca dupa ce l-a omorat pe Harold la Hastings, pentru William au urmat luni bune de negocieri cu primarul Londrei legate de intrarea in oras, Cuceritorul nefiind nici pregatit, nici suficient de curajos pentru o infruntare armata cu targovetii cu sange latin).

Ma uit uneori la pilonii de lemn de la Queenshithe si ma gandesc cate probleme trebuie sa fi avut docherii din vremea lui Alfred cel Mare cu mareele a caror cauza trebuie sa le fi parut tare misterioasa. Vis-a-vis de ele, pe malul sudic, am filmat buletinul de stiri din filmul lui Katy, pe plaja de sub Globe unde scrie mare BANKSIDE cu litere metalice, scris care se vede doar la reflux. Aici ne-a prins fluxul si ne-a udat echipamentele cand Katy n-a vrut sa ma asculte si sa ia seama la miscarea raului si aici am aflat de oamenii care isi fac o meserie din a cauta in fiecare zi relicve si bijuterii pe plaja dezvelita de retragerea apei.

„Gasesc vreodata ceva?” am intrebat eu. „O, da, o gramada de lucruri” Evident, altfel n-ar face-o, nu-mi place de mine cand pun intrebari stupide. Iar individul care mi-a predat mica lectie de sociologie – aveam sa aflu la final de la Leah – a fost Mark Rylance. Care, aveam sa aflu mai apoi de la multa lume, e socotit cel mai bun actor de Shakespeare din Anglia. Pentru ca in Anglia actorii care joaca Shakespeare formeaza o categorie separata. 12:01

Bike bike love

Vineri am vazut-o prima data, acum aproape o saptamana. Mi-a placut din prima si am asteptat nerabdator a doua zi, sa ne plimbam impreuna. Ne-am vazut in acelasi loc, in fata la Hampstead Theatre unde troneaza o poza mare cu Oscar Wilde si promisiunea unei piese de-a lui la inceput de septembrie, cu Rupert Everett. Era 1, iar la 4 trebuia sa ajung la munca. Mai trecusem prin Swiss Cottage o data pe jos, pe 1 decembrie, cand am vrut sa merg pe jos intre East Finchley si Finchley Central si o data cu autobuzul dinspre High Barnet spre Golders Green, dar nu cunosteam zona si aveam doar o idee vaga unde ma aflu. Asa ca ne-am plimbat foarte mult la intamplare. Am trecut pe langa Lord's Cricket Ground la St. John's Wood, unde concursurile de tir cu arcul din primele zile ale olimpiadei erau in plina desfasurare si unde era intrare libera pe care am ratat-o pentru ca voiam sa profit cat mai mult de prima noastra plimbare impreuna. Dupa aia Baker Street si la un moment dat, fara sa-mi dau seama prea bine cum am ajuns in Regent's Park. Am ajuns la munca la timp si m-a asteptat pana am iesit. Seara ne-am intors amandoi acasa pe un traseu ciudat, prin Holborn, Euston Road apoi Aldwych si drumul obisnuit. Am ocolit putin, dar la fel, era prima data cand o aduceam acasa asa ca nu mi-a pasat prea tare. Duminica am lasat-o singura si m-am dus la petrecerea lui Dylan.

Luni m-am trezit devreme, mult prea devreme fata de cat as fi vrut sa dorm si, desi am avut un somn foarte agitat si deloc odihnitor am calarit-o toata ziua, in vreo 4 reprize lungi. Am incheiat seara pe la 4.30 am, intorcandu-ne de la Waterloo, dupa ce am vazut ultimul Batman la IMAX-ul de la BFI. Ploua si era o vreme ingrozitoare, am fost foarte tentat sa luam autobuzul inapoi, dar ma bucur ca n-am facut-o. Cand am ajuns in fata la Tate Modern ploua atat de tare incat abia reuseam sa tin ochii deschisi si nu prea vedeam ce se intampla in fata mea. Am traversat Millenium Bridge, podul pietonal care leaga Tate Modern de St. Paul's si City si speram ca pe malul nordic ploaia sa ne mai slabeasca. Bineinteles ca eram amandoi leoarca. Iar ploaia nu ne-a slabit, cel putin nu pana pe la Aldgate. Cand am trecut de Whitechapel inca mai curgea apa din cer, dar ceva mai linistit. Iar pana in East Ham se oprise de tot.

Marti eram atat de obosit incat abia am reusit sa ma ridic din pat, dar n-am iesit din casa, iar miercuri inca ma resimteam, asa ca am lasat-o din nou singura acasa si am renuntat la ideea de a ne mai plimba dupa munca. Dar ieri a fost totul in regula, am fost si ne-am intors impreuna, incepem sa optimizam traseul si pare sa dureze din ce in ce mai putin. Aseara am facut cei vreo 18 km intr-o ora, si am si apucat sa ne bucuram putin de malul Tamisei in flux maxim, de cele doua veliere care au aparut zilele trecute in fata unui club de fitze luminat in culorile tricolorului francez si de privelistea unui Tower Bridge pustiu si luminat cu albul rece specific obiectivelor a caror iluminare o face EDF, cu cercurile olimpice coborate la vertical si vizibile din departare. Velierul cel mare se cheama Belem, si face o poza foarte frumoasa dinspre malul de nord, cu suprastructurile HMS Belfast aparand din spatele catargelor lui subtiri, luminate de verdele cald omniprezent in noptile londoneze de cand cu olimpiada.

Imi imaginez ca de-acum o sa fim mai mult sau mai putin nedespartiti asadar, eu si bicicleta mea. E fix asa cum am vrut-o, usoara, rapida si perfecta pentru oras. Ma inspira foarte tare in vederea excursiei lungi pe care o planuiesc, si cred ca la anul o sa avem deja o avanpremiera. Am facut vreo 80 de kilometri dupa doar o zi si dupa o lunga perioada fara antrenament, treaba care a durat cam 5 ore. Cu siguranta e accesibil un tur al Angliei de vreo 2-3 saptamani, la anul prin mai. Apoi, in 2014, ma gandesc si la un tur al Romaniei, pe care am fost tampit ca nu l-am facut pana acum. Tot vreo 2-3 saptamani. 12:15

Come together

Speram sa vad mai mult din Olimpiada asta decat am vazut. Speram sa fie un soi de sarbatoare populara, in care nu numai ca toti localnicii or sa se implice, dar Londra sa si devina un soi de capitala turistica a lumii. Unica referinta pe care o am in minte este Festivalul George Enescu, in timpul caruia centrul Bucurestiului se transforma foarte frumos si multimea de oameni care fie trec prin Piata Revolutiei, fie fac naveta intre Sala Palatului, Ateneu si Sala Radio sau salile de concurs de la Conservator creeaza o sinergie din care pare sa se nasca o idee mai mare decat oricare dintre ei si ceva dincolo de suma partilor: intr-un fel inefabil, muzica ia in stapanire centrul Bucurestiului in fiecare luna septembrie a anilor impari. E drept, ultimele 3 editii ale festivalului le-am vazut chiar din mijlocul lui si e posibil ca asta sa fi fost un factor major in dezvoltarea simtului asta al meu cu care am perceput muzica clasica chiar si dupa ce orchestra tacea. Lucrurile nu stau la fel cu Olimpiada, si e posibil ca pentru miile de voluntari care indruma spectatorii de la iesirea de metrou din West Ham deschisa special pentru olimpiada lumea sa insemne sport pana pe la sfarsitul lui august.

E clar ca se intampla ceva in oras, multe lucruri s-au transformat in bine, Londra a inceput sa arate bine noaptea si oriunde ai intoarce capul, doua lucruri sunt omniprezente: sportul si simbolurile natiunilor. Prilej bun pentru locuitorii unui oras atat de multi-etnic sa se mandreasca cu originile lor. Se vad pe strada steaguri si tricouri ale unor tari de care putina lume a auzit, iar oameni care altfel se mandresc cu faptul ca-s nascuti in Londra isi aduc aminte ca originile lor sunt de fapt prin Antigua, Aruba, Trinidad-Tobago sau cine stie ce alta insulita caraibiana. Mandrele natii africane, imperii puternice intr-o vreme in care domnul Livingstone nu-si descoperise curiozitatile legate de izvoarele Nilului, au si ele reprezentanti pe strazile si metrourile Londrei: am vazut in ultimele zile scutul Masai de pe steagul Kenyei pe o multime de revere. Multi brazilieni, intotdeauna veseli, galagiosi si in dispozitie muzicala, nerabdatori probabil in asteptarea celor doua momente in care atentia lumii se va indrepta asupra lor: WC2014 si Rio2016.

„Stii cumva cum se ajunge la Stratford, la Parcul Olimpic?” ma intreaba in statie la Tower Hill un domn cu o sapca de pe care se vedea frunza de artar. Nu e multumit de ce-i spun. „Fiecare om pe care-l intreb imi spune altceva” „Poate si pentru ca sunt atat de multe feluri de a ajunge acolo. Dar nu-i cam tarziu? Mai sunt probe acum?”

„Ah, vrem doar sa vedem stadionul si complexul.” Iata si turistii olimpici, imi spun. „Sunteti din Canada?” deschid conversatia conventionala. „Sunt nascut in Portugalia, dar am crescut in Canada, iar acum traiesc in China.” Ah, da. Cum de-am putut sa ma gandesc ca omul isi are originile intr-un singur loc? Limba materna e portugheza, dar casa lui e Toronto. Iar in China s-a dus datorita nevestei, care-i de acolo, dar si pentru ca tara e spectaculoasa si viata e ieftina. Cu siguranta a vazut olimpiada de la Beijing, si ii propun sa ne vedem la Rio, unde sper sa fiu peste 4 ani.

„Am fost acolo de 5 ori, dar nu imi place in mod deosebit. Nu e sigur, iar acum, in goana dupa dezvoltare economica distrug si lucrurile bune pe care le au. Dar bineinteles, trebuie sa te duci sa vezi cu ochii tai.” Trebuie, asa e.

„Verushka? Ce fel de nume e asta?” „E un nume rusesc, dar eu sunt jumatate venezueleanca, jumatate italianca” Aha. 8.31 milioane de locuitori in Londra, dar oare cati londonezi?

„Pentru mine, nimic altceva in afara de a calatori si a vedea lumea nu are sens. Iar faptul ca sunt aici acum si ca muncesc e parte din planul meu de a strange bani si de a calatori.” mi-a spus Nicole duminica seara. Multa lume pare sa impartaseasca ideea asta. Poate sunt eu defect. 13:46