joi, 29 aprilie 2010

Non Camp

FC Barcelona – Internazionale Milano 1-0 (Pique '84), UEFA Champions League 2009-2010 Semifinals 2nd leg, 2010-04-28, Nou Camp, Barcelona

Imi amintesc cum, in 2004, am fost foarte surprins de drumul hotarat spre finala Champions League a doua echipe de la care foarte putina lume se asteptau sa ajunga acolo. Urmarind meciurile doar selectiv, as zice ca mi-a placut mai mult de AS Monaco, cu Morientes – imprumutat de la Real dar care a marcat de 2 ori impotriva lor, cu Ludovic Giuly, printul de Monaco sau Patrice Evra, in care Ferguson a vazut potentialul celui mai bun fundas stanga din fotbalul modern. Pe ei ii vedeam, asadar, favoriti la castigarea finalei impotriva unui Porto care cuprindea nume precum Ricardo Carvalho sau Deco, dar care pe atunci nu-mi spuneau nimic. Si Porto s-a dus spre un 3-0 care lasa putine lucruri de spus, si spre o liga a campionilor care-i face o aparitie pitoreasca in lista castigatorilor.

Habar n-aveam cine e Mourinho, dar aveam sa aflu curand, mai exact din toamna, cand Abramovich l-a adus pe portughez la Chelsea, care a inceput imediat sa castige trofee. Am inceput, alaturi de mai toata suflarea fotbalistica engleza, sa-i urasc pe Chelsea cu exasperantele lor victorii la limita si cu jocul lor unidimensional si total lipsit de culoare. Aparare extraordinar de exacta, si un mijloc construit cu unicul scop de a arunca mingi spre Drogba, infipt precum cuiul lui Pepelea in careul advers.

« Toata lumea se astepta ca Chelsea sa nu castige fiecare meci si in ziua in care o sa pierdem va fi sarbatoare in toata tara » a spus la un moment dat Mourinho, dar se subapreciase. Imi amintesc cum in 2006, cand Barcelona i-a scos greu in optimi, a fost sarbatoare pe tot continentul.

Dupa ce a plecat de la Chelsea, am crezut ca steaua lui Mourinho a apus si ca de fapt mare parte din performantele lui au fost doar hype, exagerari de tabloid. Si iata-l acum pe marele Jose, la carma unei echipe care de prea mult timp nu mai spunea nimanui nimic pe plan european, eliminand mai intai Chelsea si acum Barcelona, cavalerul in armura stralucitoare al continentului, echipa preferata a tuturor celor care n-au o echipa preferata.

Dupa o partitura tehnica incantator de exacta la Milano, care insa a si degenerat intr-un meci frumos, cu 4 goluri, era de asteptat ca Mourinho, avand de aparat un avantaj de doua goluri in fata unei echipe care nu stie sa joace decat spectaculos, sa anuleze tocmai aceasta componenta a fotbalului lor. Se spera la un meci mare, desi toate indiciile aratau altceva. Dar fotbalul isi are o logica proprie, iar consumatorii de fotbal cu atat mai mult.

Nivelul de spectaculozitate a fost mediocru si submediocru cam trei sferturi din meci, si abia spre final, cand spaniolii si-au amintit ca trebuie totusi sa marcheze de doua ori, jocul s-a mai iutit putin. In prima repriza insa, cele mai importante momente au fost doua faulturi, si iesirile lui Jose in afara bancii tehnice pentru a oferi televiziunilor si istoriei cateva cadre memorabile in care un om, ce-i drept special, infrunta vuietul a 90.000 cu cateva gesturi imprumutate din certurile prescolarilor.

Despre cartonasul rosu la Motta, eu cred c-a fost perfect justificat, mana in gatul lui Busquets e un gest complet nefotbalistic si n-are nici o relevanta daca a fost al doilea galben sau rosu direct. Ambele insemnau eliminare. Cartonasul galben la Chivu, in schimb, nu mi s-a parut la fel de rezonabil. Romanul a atins mingea inainte de a-si dobori adversarul, n-a avut nici o intentie sa loveasca si cred ca a fost sanctionat doar pentru indrazneala de a intra prin alunecare la – nu-i asa ? – cel mai bun fotbalist din lume.

Altfel, prima repriza a consemnat doar vreo 3 suturi ale catalanilor spre obiective din apropierea vaga a portii lui Julio Cesar si un mare zero in dreptul italienilor la capitolul actiuni ofensive. Iar cand au incercat ceva mai serios, Sneijder a facut o intindere si n-a mai putut sa termine meciul. Odata cu repriza a doua si cu minutele care se scurgeau, ideile ofensive ale lui Inter s-au redus la curse solitare ale lui Eto'o in rarele momente in care se intalnea cu mingea.

Defensiv insa, italienii au fost asezati impecabil. Linia de 4 fundasi nu s-a miscat la nici un moment de la locul ei, ramforsata fiind de o linie de mijloc la fel de rigida si cu sarcini la fel de defensive. De fiecare data cand Barcelona avea mingea, in fatal or stateau doua linii de cate patru care astupau absolut toate trecerile. De prea putine ori comparativ cu jocul lor obisnuit Barcelona a putut sa se infiltreze pe flancuri si sa centreze, cornere au fost putine, iar faimoasele lor atacuri cu 3-4 oameni venind in linie ca la rugby au lipsit cu desavarsire. Inter a cedat deliberat posesia pana la 40 de metri de propria poarta, dar ca sa treaca vreo pasa utila spre gurile de foc, Xavi & co. ar fi avut nevoie sa se joace cu o minge de ping-pong, probabil. Asa se face ca cel mai bun jucator al planetei™ a fost din nou un anonim, iar Zlatan a gafait in niste inclestari fizice desfasurate in cea mai mare parte fara minge.

Singurul gol al meciului a venit dintr-o pozitie destul de suspecta de off-side, iar omul care – eventual – ar justifica pozitia regulamentara a lui Pique este un fost atacant intrat in repriza a doua caruia i s-au trasat sarcini strict defensive. Si chiar si asa, a fost nevoie de o fenta magistrala a fundasului catalan pentru a ramane, in sfarsit, singur cu poarta goala, pentru ca altfel atat Cambiasso cat si portarul Cesar l-au atacat imediat.

Ultimele 10 minute au fost ceva mai animate, am vazut cateva suturi sanatoase la poarta, vreo doua parade excelente din partea lui Julio Cesar si o ratare imensa a lui Bojan, care ar fi rescris radical istoria daca se ducea in plasa. Zeita Fortuna n-a fost insa impresionata de rugamintile celor 90.000 de oameni din tribune, asa ca Jose Mourinho va merge in abia a doua lui finala de Champions League, sa o intalneasca pe Bayern Munchen intr-un meci care se anunta oricum, numai previzibil nu.

duminică, 25 aprilie 2010

Overreliance

Manchester United - Tottenham Hotspurs 3-1 (Giggs pen. '58 pen. '86, Nani '81 - King '70), Barclays Premier League 2009-2010 Matchday 36, 2010-04-24, Old Trafford, Manchester

De cand am auzit prima data de Tottenham (adica din 1994, cand s-a trasferat Ilie Dumitrescu la ei) mi s-au parut o echipa din partea de sus a partii de mijloc. Avand ghinionul geografic sa apara in vecinatatea unei echipe cu blazon si performante superioare, Spurs au fot de cand ii tin eu minte o trupa decenta si nimic mai mult. Chiar si acum, cand sunt un club foarte bine condus, la care s-au facut investitii masive si cu una din cele mai bune situatii financiare din PL, Spurs n-au iesit niciodata din conditia lor de mediocri si nu i-am desprins niciodate de eticheta de aristocrati scapaptati, dar fara sa fi fost de fapt vreodata aristocrati. Si asta independent de rezultate. Chiar anul trecut, pe care l-au inceput catastrofal sub conducerea lui Juande Ramos, cu doar 1 punct in primele 9 meciuri, nu se gandea nimeni ca ar putea sa retrogradeze. Iar anul asta, cand se bat pentru ultimul loc de CL, toata presa vorbeste despre banii europeni, fara ca cineva sa se gandeasca la vreo mare isprava pe care Spurs o pot face in liga.

Dar imi plac Spurs pentru ca, indiferent de forma temporara, meciul cu ei nu e niciodata unul usor pentru nimeni. Iar ambitiosul Redknapp i-a transformat intr-o echipa care nu doar ca pune probleme, dar iata, au reusit sa invinga Arsenal si Chelsea in meciuri consecutive. E cinstit asadar sa spun ca, avand in vedere si parcursul impleticit al lui United pe acest final de sezon, si miza celui de-al patrulea titlu consecutiv, priveam cu reticenta meciul asta. O victorie cu Spurs nu garanta titlul, in timp ce orice punct pierdut insemna pierderea lui, iar asta e o situatie cu care Manchester United nu e deloc obisnuita.

Formula de start mi-a intarit temerile atat prin absenta lui Rooney de pe foaia de joc, cat si prin plasarea lui Berbatov ca varf impins, in capatul unui 4-5-1 in care e evident ca bulgarul nu se simte cel mai in largul lui. Acum, eu cred ca United e o echipa buna, cu un lot destul de valoros si probabil printre cele mai bune din Anglia. Dependenta de Rooney este evidenta, dar parerea mea este ca aceasta dependenta este mai mult una de ordin psihologic decat fotbalistic. Cand juca Ronaldo, avea libertate totala pe teren, nu avea nici un fel de sarcini tactice iar jocul lui, desi sclipitor, era tot timpul inconstant. Absenta lui s-a resimtit, dar momentele de sclipire pot fi macar partial suplinite printr-un nivel crescut de efort si prin aparitita in banda a unui om (de obicei Valencia) cu siguranta nu la fel de valoros ca Ronaldo, dar mult mai disciplinat tactic si cu sarcini mult mai exact trasate.

Rooney in schimb, a fost pe tot parcursul sezonului varful modulului 2-3-1 ofensiv, iar jocul lui a dezamagit de prea putine ori. Rooney a asigurat tot timpul golul, a tinut in permanenta ocupata linia de 4 fundasi adversa de unul singur si - foarte important - rata lui incredibila de efort i-a permis sa coboare nu numai sa intre in combinatii si sa-si ia mingi, dar si sa aiba un aport defensiv, deloc negliabil. Berbatov - si probabil nimeni - nu poate face toate astea iar jocul lui are nevoie de sustinerea cel putin a inca unui atacant. Asa se face ca fara Rooney, United arata ca o morisca macinand in gol, ca un motor fara cureaua de transmisie. Apararea e solida, mijlocul combina frumos, migea se duce in fata portii adverse, dar elementul esential, omul care sa dea lovitura de gratie, lipseste. Asa a fost cazul si in prima repriza cu Spurs, iar pauza a adus cu ea o mireasma de resemnare cu un loc 2 si un sezon ratat. Albii n-au atacat cine stie ce, s-au simtit sufocati de presiunea mijlocului gazdelor si per ansamblu United a dominat net, creand chiar si cateva ocazii. Dar fara sa arate in vreun moment ca victoria e doar o chestiune de timp.

Cand a venit penaltyul insa (perfect valabil zic eu, la fel ca si celalalt), si dupa ce Giggs a marcat, am rasuflat usurat la gandul unui nou 1-0 chinuit, dar cu aceeasi greutate in cursa pentru titlu ca si uluitorul 7-0 al lui Chelsea de azi.

Dar Ferguson a tinut sa intervina si, prin doua schimbari meschine (Carrick pentru Valencia si O'Shea pentru suprasolicitatul Evra) a transformat fata echipei dintr-una care stapanea meciul intr-un bloc de 11 oameni care incearca sa apere un avantaj de un gol jumatate de ora. O transformare nu numai necaracteristica, ingrijoratoare si jignitoare pentru o echipa de anvergura diavolilor, dar si ineficienta pentru ceea ce-si propune. Tottenham nu e echipa in fata careia sa vrei sa te aperi si, vazandu-se invitati la joc, Spurs s-au mutat in jumatatea lui United si au avut nevoie de doar 10 minute sa dea si golul care putea decide campioana. Corner de pe partea dreapta, iar Ledley King s-a inaltat peste nou-intratul Michael Carrick pana spre cote de inaltime care necesita monitorizare de trafic aerian si a trimis mingea puternic spre un colt pe care Rafael doar se prefacea ca-l apara, asteptand de fapt ocazia sa fuga in fata.

20 de minute avea la dispozitie United sa amane verdictul sezonului, dar nici o idee cum sa faca asta. Iar singura optiune la dispozitia lui Ferguson era cea previzibila si deja folosita a introducerii lui Macheda. Plusul pe care il aduce italianul nu e neaparat unul de viteza, de tehnica sau de forta ofensiva, ci de determinare. Macheda are exact ceea ce lipseste echipei fara Rooney: pofta de gol si convingerea ca o serie de atacuri sustinute nu pot avea alt deznodamant decat golul si mai apoi victoria. El a dat unicul gol al diavolilor din esecul cu Chelsea tot din postura de rezerva si tot el l-a lansat acum pe Nani pentru al doilea gol.

Ca sa dam cezarului ce-i al cezarului, totusi, felul in care Nani a preluat si si-a depasit adversarul si, mai ales, exceptionala executie peste Gomes fac ca bijuteria asta de gol sa-i apartina in totalitate. Brazilianul din poarta lui Tottenham a iesit exasperant de bine pe toate centrarile spre careul lui, dar la aceasta executie cvasi-perfecta a lui Nani a putut face prea putine.

Se pare asadar ca Ferguson este pana la urma nascut sub o stea norocoasa. In linii mari golul lui Nani, cu 10 minute inainte de final, a cam pecetluit soarta punctelor. Spurs au incercat sa riposteze imediat, dar van der Sar a rezistat bine, iar timpul schimbase intre timp tabara. Cateva minute mai tarziu, cand Giggs a transformat si al doilea penalty, meciul s-a terminat de facto.

Un joc placut in ansamblul lui si un rezultat de lauda: 3-1 pe deplin meritat in fata echipei de pe locul 4 care tocmai le-a invins pe cele de pe 1 si 3. Reiterez ideea ca pentru a-si depasi dependenta de Rooney, United are nevoie doar de cateva victorii in acest fel de meciuri, cu miza impotriva unor echipe puternice, astfel incat echipa sa redescopere ca forta grupului mai degraba decat genialitatea lui Rooney este cea care castiga lucruri.

Oricat de bun, rezultatul e totusi o simpla amanare. Chelsea are in continuare prima sansa la titlu, iar cele sapte goluri pe care le-a dat astazi in poarta nefericitului Sorensen demonstreaza ca sunt hotarati sa profite de ea. Sigur, au meci cu Liverpool etapa viitoare, dar personal am dubii ca echipa de anonimi mesterita de Rafa pe Anfield are vreo sansa sa reziste tavalugului Chelsea, care arata acum ca un rechin cu mirosul sangelui proaspat in nari. Daca m-as fi asteptat ca cineva sa poata incurca Chelsea in aceste ultime trei meciuri, acesti cineva mai degraba s-ar fi numit Stoke. Si uite, 7-0.

vineri, 16 aprilie 2010

Bunul salbatic

Charles Frazier - Cele treisprezece chipuri ale lunii, Editura Polirom, Colectia Proza XXI, Iasi, 2007
Traducere de Anacaoana Mandrila dupa Charles Frazier - Thirteen Moons, 3 Crows Corporation, 2006

Desi nu pare un scriitor din cale afara de talentat, se pare ca Charles Frazier a gasit o reteta care sa-l transforme intr-un autor cautat, vandut si citit. Se ia o poveste reala, se face o documentare pe care
mi-o imaginez ca fiind monstruos de amanuntita si de migaloasa, se imbraca intr-o haina epica groasa, captusita din plin cu detalii documentare si se serveste la temperatura camerei unui public care nu se va plictisi niciodata de povesti. Linii epice complexe ca desfasurare dar simple ca implicatii metafizice servesc drept suport si pretext zugravirii peisajului de bastina al autorului, Carolina de Nord si coastele muntilor Apalasi. Rezultatul e un roman vast, a carui tema centrala poarta pe rand masca unei povesti de dragoste sau pe cea a unui roman de razboi, sfarsind prin a-si arata adevaratul chip, acela de roman monografic, demn de luat in considerare atat de literatura, cat si de antropologie.

Asta e cazul cel putin cu cele doua romane de pana acum ale lui Frazier, Cold Mountain si Thirteen Moons. Daca primul pleaca de la biografia unui stramos al autorului si faptele lui in razboiul civil, al doilea se impleteste in jurul unui personaj pe cat de obscur, pe atat de interesant.

William Holland Thomas "ii imprumuta ADN" eroului Will Cooper, pe care Frazier il alege ca personaj central al povestii lui de anvergura epopeica, cu scopul de a servi drept martor al istoriei unui secol, primul secol adevarat de istorie americana. Al 19-lea, evident.

Orfan de la o varsta frageda, Will Cooper e trimis la munca in izolarea unui avanpost comercial din teritoriile indiene de la 12 ani. Legenda personala a lui se va desfasura in directia curgerii implacabile a istoriei, strans legata insa de un trib cherokee ce reuseste cumva - inclusiv cu ajutorul eroului nostru - sa se sustraga deportarii si izolarii sortite de administratia centrala a Uniunii si sa reziste pana astazi in zona lor de bastina.

Povestea de dragoste beneficiaza de spatii ample, dar ramane cumva secundara ca importanta, chiar daca este motorul mai tuturor actiunilor protagonistului. Naratiunea oscileaza, cum probabil e si normal pentru o scriere de asemenea dimensiuni, intre plat si remarcabil, avand ca varfuri - cel putin din punctul meu de vedere - episoade mai degraba tragice: capturarea fugarilor acuzati de crima, duelul cu Featherstone, capitularea de dupa razboi etc.

Timpul actiunii are o dimensiune subiectiva foarte pronuntata, variind probabil odata cu abundenta sau cu precaritatea surselor documentare. Asa se face ca intre intamplarile din teritoriul cherokee si cele din mediul juridic al Washingtonului, perspectiva culiseaza de la unghiuri exterioare, de ansamblu pana la unghiuri subiective si viziuni personale ale eroului.

Este in primul rand o carte despre indienii cherokee din Carolina de Nord, surpinsi intr-o perioada de descompunere a istoriei lor ca natiune autodeterminata, descompunere accentuata direct proportional cu dezvoltarea noului si ambitiosului stat american. E de inteles si din perspectiva asta de ce accentul cade in principal pe primii ani de viata ai lui Will Cooper, cei in care lumea care il primeste pe tanarul orfan se pastreaza - sau incearca sa se pastreze - salbatica. Sunt totodata anii in care personajul isi realizeaza devenirea ca om in mijlocul indienilor, si anii celor mai frumoase amintiri ale vietii. Astfel, in timp ce Uniunea isi croia cu aviditate drumul expansionist in defavoarea bastinasilor si a spaniolilor, tanarul Will isi traieste intens povestea de dragoste care ii va marca viata alaturi de Claire.

Desi ii da greutate prin introspectiile protagonistului, Charles Frazier nu pare prea interesat de povestea de dragoste. Tinerii isi desfasoara amplu si explicit dragalasiile in mijlocul unui cadru natural pe care autorul il descrie aproape intotdeauna pe indelete. Si totusi, cele mai apetisante pagini mi s-au parut cele de lupta. Pentru ca si lupte avem destule.

Adolescenta lui Will pare marcata de duelul cu Featherstone, povestit intr-un fel inedit si care capata prin asta o valoare stilistica considerabila. Fara sa spuna ce s-a intamplat de fapt, Will reproduce trei dintre versiunile asupra faptelui despre care isi aminteste ca ar fi circulat intr-un fel sau altul, de la istorisiri literare si gazetaresti pana la gura lumii. Ziarele, repovestirile sau scrisorile sunt de multe ori aduse in discutie pe parcursul cartii, probabil o meditatie a autorului asupra a cat de mult din ce s-a intamplat de fapt ne ramane, o problema de care trebuie sa se fi lovit de frustrant de multe ori intr-o intreprindere documentara asa de vasta ca a lui.

Dintre intamplarile vietii de adult deja faimos a lui Will am fost impresionat de episodul urmaririi lui Charlie si a familiei lui, fugari urmariti si in final ucisi pentru o crima prosteasca si intamplatoare. Este poate episodul din roman care s-a apropiat cel mai mult de gusturile mele literare.

Razboiul civil si faptele din timpul lui sunt probabil cele care i-au castigat celebritatea lui William Holland Thomas, dar Frazier si-a dedicat deja un roman celui mai sangeros conflict de pe teritoriul american. Asa ca Will Cooper trece prin razboi in relativ putine pagini, iar resul de 3-4 decenii care raman pana la inchiderea ramei cu care se deschide romanul, momentul povestirii, sunt acoperite prin ceea ce seamana mai degraba cu un epilog al unui personaj infrant.

Dupa o cariera fabuloasa in afaceri, drept, politica si aventuri, o ascensiune care l-a dus in preajma eroilor vestului si a presedintilor Americii, batranul Will se plimba prin ultimele decenii ale propriei vieti consumandu-si statutul de legenda vie intr-o serie de regrete, pedeapsa autorului pentru o perioada care, cel putin in acest roman, nu pare sa-l intereseze prea mult. Will supravietuieste tuturor personajelor cu care intra in contact, inclusiv bunicutei Squirrel despre care spune ca avea "200 de ani. Poate mai mult." si isi gaseste deviza vietii intr-un extrem de cinic "E o idee proasta sa traiesti prea mult", propozitie care deschide ultimul capitol al cartii.

Atat prin Will Cooper, cat si prin Featherstone, cel care visa la o moarte luminata de focuri de arma, Frazier da glas fascinatiei lui pentru ideea unei morti eroice, monumentale, idee destul de populara in randul multor civilizatii. Numai ca pe cat de mult si-o doresc, pe atat de mult aceasta moarte glorioasa le e refuzata. Cei care au norocul sa nu-si vada batranetea, sunt gratulati de autor cu tot soiul de morti dizgratioase, care includ epidemii de dizenterie sau de varsat. Cel mai norocos din punctul asta de vedere e Charlie, indianul fugar care-si rascumpara viata marunta prin singura moarte onorabila din 600 de pagini de roman.

Aici se termina ciotul pe care l-am scris imediat dupa terminarea lecturii. Mi-am facut o nota ca ar trebui spuse cateva lucruri si despre indieni si despre luxuriantele amanunte cu care Frazier le povestete viata, despre Bear, unul din personajele centrale ale romanului si despre ceea ce autorul a vrut probabil sa fie esenta scriituri: viata salbaticilor cherokee. Dar a trecut deja suficient timp de cand am terminat de citit cartea incat majoritatea detaliilor etnografice sa se estompeze. Iar daca as lua acum recenzia de la inceput, tot despre povestea eroului Will Cooper as scrie. Pentru ca pana la urma, in orice roman, consumam povestea, nu detaliile care o sustin.
Asa ca asta e. Cititi-l, e o lectura placuta. Citatele:

Pg. 39: "Dupa ce au avut loc, evenimentele mai traiesc doar in memoria ta si, in timp, isi schimba forma. O intamplare pusa pe hartie e tintuita locului, exact ca o piele de sarpe cu clopotei jupuita de pe carne, care sta intinsa si batuta in cuie pe peretele hambarului. La fel de nemiscata si tot atat de falsa in comparatie cu originalul."

Pg. 106: "Avem nevoie de nobilii salbatici pentru propriile noastre scopuri. Imaginile frumoase pe care ni le cream despre ei si despre lumea pura pe care o locuiau ne fac bine atunci cand schimbarile incoerente ne coplesesc."
Frazier se inscrie aici, conformist, in linia stiintifica a timpului nostru, care a creat prin literatura si apoi a dezavuat imediat, prin stiintele socio-umane, mitul bunului salbatic.

Pg. 129: "Suntem facuti sa fim distrusi. Suntem surcele pentru foc, iar viata noastra nu face nici cat o ceapa degerata in fata asaltului timpului. Bear, daca il intelegeam eu corect, spunea ca refuzul de a te teme de aceste conditii generale ale existentei constituie un act onorabil de sfidare."

Pg. 136: "Biblia e o carte folositoare. Se intreba totusi de ce albii nu sunt mai buni, daca o au de atat de mult timp. A promis ca imediat ce albii vor ajunge la crestinism, va recomanda oamenilor lui cartea."

Pg. 155: " - Te-ai indragostit deja de mine? a vrut sa stie.
- Incerc sa ma hotarasc.
- Nu-i un lucru pe care sa-l hotarasti tu."

Pg. 163: "In ziua aceea aratam atat de bine impreuna, incat imi doream sa pot sta pe prispa si sa ma uit cum trecem pe drum."
E vorba, in aceasta secventa, despre Will si calul lui, Waverley. L-am retinut aici pentru franchetea si prospetimea metodei stilistice, o admiratie desavarsita fata de sine incat sa vrei sa gusti din ea si la persoana a treia.

Pg. 289: "Inainte de aparitia oamenilor albi, razboiul intre doua triburi de indieni era foarte sangeros si uneori de o cruzime la limita imaginatiei omenesti, dar inrudit indeaproape cu jocul cu mingea. Albii nou-sositi au despuiat razboiul de tot ce era distractiv si pur si simplu au invins si-au continuat sa tot invinga, de parca asta era singurul lucru care conta."
Interesanta si, as indrazni sa spun, inedita viziune asupra razboiului ca sport. Nu ma pot abtine sa nu fac o paralela cu preistoria fotbalului, diferita doar ca localizare. "It’s our game, not theirs. And originally our game was five-hundred-a-side played between two towns with a pig’s bladder as a celebration of those times when food was plentiful enough not to have to eat pigs’ bladders. Seven people died or were maimed at every game, and exact figures for incidents of “disrepute” were not recorded." The beautiful (!) game s-a nascut, ca si Lacrosse-ul pieilor rosii, din luptele inter-tribale ale evului mediu si din nevoia de a respecta un anumit cod de conduita, in ideea ca bunul mers al societatii in ansamblu e intotdeauna mai important decat urile sau interesele personale, politice sau de clan. Iar ideea ca victoria nu e - sau nu intotdeauna - cea mai importanta, atat de derutanta pentru fanii cifrelor si al statisticilor, e indispensabila pentru imensele pasiuni pe care le poate naste sportul, ca si razboiul.

Pg. 372: "aproape nimic in viata nu e epic sau tragic in momentul cand se petrece."

Pg. 439: "ne-am luat la intrecere in a numi toate culorile pe care le puteau avea muntii si frunzele lor. Orice nuanta cunoscuta intre alb si negru. Ne-am intrecut la exceptii, dar eram mereu la egalitate. Despre verde nici nu ne-am obosit sa vorbim. Fara indoiala, in locul nostru de bastina puteau fi gasite toate nuantele. Am trecut direct la rosu, dar am constatat ca toate tonurile, de la cel mai delicat roz pana la rosul sangelui uscat, isi gaseau exprimarea in frunze, flori sau plante de vreun fel sau altul ori in cerul toamnei la apus. Am continuat cu alte culori, chiar si cu toate tonurile de violet. Si galbenul, de la nuanta de cadmiu, pe care a trebuit sa i-o descriu lui Washington, iar el a dat imediat ca exemplu o floare si o frunza tomnatica. Cu nuantele de albastru a fost ceva mai greu, dar am reusit sa le gasim pe toate, de la oul de prigorie la albastrul indigo al vernoniei si pana la culoarea imposibil de numit a celor mai inalte piscuri la sfarsitul verii, chiar inainte sa se innopteze pe deplin."
Un poem in proza dedicat naturii si culorii, realizat suficient de bine incat sa se desprinda dintre restul descriilor abundente presarate in roman. Imi place felul in care e descrisa ideea de culoare, felul de a descrie culorile si determinarea lor naturala.

Pg. 455: "Identitatea e totusi o problema greu de lamurit, mai ales in vremuri de schimbare. Cum sa deosebesti un cocker spaniel de un retriever cand toti cainii au ajuns sa aiba talie mijlocie si blana maro? Ar trebui sa ne ghidam dupa o proportie arbitrara a sangelui, potrivit careia jumatate face ca individul sa fie indian, iar patruzeci si noua la suta il fac altceva?"

Pg. 548: "Ne ducem cu totii viata impovarati de realitatea faptului ca suntem doar extremitatile rupte ale unor oameni adevarati. Asta e razbunarea severa a Creatiei pentru faptul ca traim."

luni, 12 aprilie 2010

Heart of glass

Mozart Rocks 2010, 2010-04-12, Sala Palatului, Bucuresti

Sa incercam o metafora. Sa spunem ca inima ar fi un receptacul de sticla inchis, care contine sufletul. Din ce stiu, frecventele care pot sparge sticla sunt de domeniul mitului si al fizicii superioare, dar ramanand in metafora, sa spunem ca exista anumite frecvente cu care inima, receptaculul nostru de sticla, intra in rezonanta si se sparge, eliberand sufletul. Nemainteresandu-ne despre starea de agregare a sufletului si despre parametrii lui de vascozitate, vom opri aici metafora, ramanand cu conditia esentiala pentru ca sufletul sa intre intr-un contact direct cu muzica, si anume un tip de rezonanta inteligibil doar mijlocit de procedee stilistice.

Ei bine, inima mea a rezistat binisor la prima parte din Mozart Rocks, dar a crapat imediat cum a inceput partea a doua, cu Bizetul cantat de Horia Crisovan, si s-a facut tandari cam pe vremea temei prelucrate dupa Kashmirul Zeppelinilor si cantata de Calin Grigoriu. Si-a urmat o suita de teme atat de cunoscute incat ar fi luate drept comerciale daca nu le-ar ajuta varsta. S-a cantat Simfonia a 5-a de Beethoven, Mica Serenada a lui Mozart, Dansul Unguresc Nr. 5 al lui Brahms, si toate in aceasta parte a doua. Ciuplea a avut si el un numar de Sans Saens pe bass, inedit mai degraba decat rascolitor.

Din prima parte, intre noi fie vorba, nu l-am extras decat pe Calin Grigoriu, un chitarist care, daca nu sunt eu complet ignorant in materie de muzica, merita mult mai multa apreciere decat are parte.

Dar banuiesc ca ideea unei intreprinderi cum e Mozart Rocks nu e sa ramai cu o bucata anume, ci sa-ti faca sufletul sa cante. Din punctul asta de vedere concertul si-a atins tinta in cazul meu, cu nelipsita mentiune ca un concert de muzica clasica iti lasa intotdeauna sentimentul unui act artistic ireproductibil, ceea ce duce la o senzatie de melancolie foarte aparte.

Teoria metodologica ne invata ca e mai bine sa ne ferim de judecatile de valoare, dar in domeniul emotiilor, judecatile de valoare sunt singurii operatori. Suntem, asadar, condamnati sa nu intelegem pe deplin actele artistice, sau in cel mai bun caz sa nu le putem transmite. De-asta, cand e vorba de consumul unei creatii artistice, avem de ales intre a descrie concretul actului, incercand sa transmitem emotii cu instrumentele altui domeniu cognitiv, sau sa dam glas emotiilor proprii, dar devenind astfel neinteligibili.

Nu stiu ce sa spun mai mult despre Mozart Rocks 2010 in afara de faptul ca prima jumatate am gustat-o fara sa ma miste, a doua jumatate m-a miscat asa cum probabil isi propusese, iar bisul mi-a deschis ochii printr-o discrepanta pe care-as fi vrut-o sarita. Tara arde, babele se piaptana a lui Gyuri Pascu, la tambal si orchestra, nu merge dupa Brahms, oricat de deschisi la minte ne-am stradui sa fim.

Sa vedem Mozart Rocks 2011, si sa speram ca intre timp voi deveni ceva mai educat.

sâmbătă, 10 aprilie 2010

Some may say it's just a game...

“Some people think football is a matter of life and death. I assure you, it's much more serious than that.” (Bill Shankly)

Manchester United - Bayern Munich 3-2 (Gibson '3, Nani '7 '41 - Olic '43, Robben '74), UEFA Champions League 2009-2010, Last 8 2nd leg, 2010-04-07, Old Trafford, Manchester

Cei care imi citesc blogul imi pot reprosa pe drept cuvant ca scriu de cele mai multe ori dupa victorii ale lui United, in special dupa cele obtinute estetic, cu stil, si prea putin dupa esecuri. Chestia asta se intampla probabil pentru ca ei se asteapta de la mine sa ma comport ca un ziarist. Ori, eu nici nu sunt ziarist, nici nu vreau sa ma comport ca unul. Cand am inceput sa scriu rezumate de meciuri, am facut-o cu motivatii strict personale, pentru ca mi se pare ca a scrie despre ceva este o metoda de a-ti fixa acel ceva mai bine in memorie, dar si de a obtine un instantaneu al impresiei pe care acel ceva ti l-a produs in momentul scrierii. Ori, mi se pare normal sa vreau sa retin doar lucrurile placute si impresiile pozitive. Asa suntem construiti, pana si creierul se straduie din rasputeri sa uite chestiile neplacute.

Despre meciul asta insa, simt ca ar trebui sa zic cateva lucruri. Pentru ca mai multi oameni m-au intrebat despre el si - chiar daca le-am raspuns - in scris pot sa ma desfasor ceva mai bine si mai deplin, pentru ca priveam plin de incredere spre el si lasasem usa larg deschisa spre sequel in postarea anterioara, dar si pentru ca sper sa reusesc, tot prin scris, sa-mi lamuresc mai bine senzatiile legate de meci.

Eram, asadar, extrem de increzator inainte de fluierul de start, si nici nu poate fi altfel. Pentru ca, daca nu crezi ca poti, ce sens are sa mai incerci? Mult spus cand esti doar spectator? Poate. Depinde de cat de tare esti dispus sa te implici emotional. Dar e motivul pentru care nu mai urmaresc meciurile Stelei sezonul asta. Pentru ca, indiferent de rezultate si indiferent daca or sa castige campionatul sau or sa retrogradeze, m-am convins ca nu mai au nici o sansa sa joace ca o echipa de fotbal, ca o echipa care sa ma convinga ca face tot ce poate, ca are curaj sa joace impotriva oricui si ca, indiferent de numele adversarului, are o sansa sa castige. Steaua e, de altfel, singura echipa romaneasca de care imi amintesc sa fi fost vreodata asa, indiferent de cat de rare sau cat de putine au fost momentele. Manchester United, cel putin de cand sunt suporterul lor, au fost tot timpul asa. Tot timpul au crezut ca pot sa castige, si mai tot timpul au inceput meciul ca favoriti. Mai mult inca, de prea putine ori au jucat marunt si meschin, protejand vreun 1-0 norocos. Cam asa arata de obicei echipele de care te indragostesti.

Iar dupa felul in care a inceput meciul... randurile de mai sus n-ar fi putut fi scrise decat poate dupa un previzibil esec in finala, in fata unei Barcelona dezlantuite ca o furtuna brusca de vara, dar care nu vrea sa se mai termine. La fel ca in tur, inca nu-mi terminasem ritualul de dinainte de meci (semintele, berea et al.) cand United a deschis scorul. Un sut de la 20 de metri al lui Gibson in minutul 3, la care Butt a avut o reactie inexplicabil de intarziata. Faza a trecut pe la Rooney, si asta e un punct important.

Ce evidenta schimbare de atitudine in joc, numai pentru ca Rooney a fost in teren! Dupa cosmarul cu Wolves, incheiat din fericire cu o trezire la timp, si dupa fotbalul atat de plat practicat in esecul din weekend din fata lui Chelsea - unde a fost nevoie de foamea entuziasta de gol a lui Macheda pentru ca United sa-si salveze decenta si sa poata justifica 6 puncte pierdute cu Chelsea in acest sezon cu doua goluri din off-side - ce priveliste placuta a fost United jucand fotbalul pe care-l stie si care castiga lucruri! Daca s-ar fi calificat, laudele la adresa lui Rooney ar fi curs si s-ar fi amplificat pana la cote dezgustatoare (uitati-va la ce se scria miercuri despre Messi). Reversul e ca acum, pentru ca s-au calificat nemtii, tusele ingrosate atat de comune in presa sportiva au avut semnul minus in fata, repetand ca un disc stricat dependenta echipei lui Ferguson de Rooney. Faptele arata ca aceasta dependenta exista, si recunosc ca cel putin de la inceputul returului, mi-am dorit in primul rand binele lui Rooney si abia apoi al lui United, chestie care nu s-a intamplat cu Ronaldo, de exemplu.

Nu e vorba de faptul ca Rooney e talentat (nu la fel de talentat ca altii, oricum), de faptul ca depune un efort fenomenal (dar pe care il poate reproduce oricine) sau ca are o foame imensa de victorie indiferent de miza (pustii care stau pe banca lui United ca si cum ar avea arcuri pe scaune il depasesc in privinta asta, probabil), dar atat de mult a crescut valoarea heraldica a lui Rooney incat atunci cand nu e pe teren echipa arata ca o armata fara comandant. Rooney a devenit steagul de lupta al lui Manchester United, si chiar daca efectele psihologice ale steagului de lupta sunt cunoscute, observarea lor ramane un spectacol sublim.

Golul lui Nani din minutul 7 a avut o doza de intamplare aproximativ egala cu cea a golului lui Scholes impotriva lui AC Milan, numai ca acum, la cat de dezlantuiti pareau diavolii, la cat de gratioasa a fost miscarea portughezului si, per ansamblu, la cat de placuta ochiului a fost faza, nimeni nu s-a mai obosit sa remarce asta, sau n-a mai indraznit s-o faca. In tot cazul, fundasii bavarezi au fost la fel de depasiti de evenimente ca pe toata durata dublei manse. Iar dupa ce a marcat pentru 3-0, Nani si-a permis pana si saltul pe spate care ii pune in pericol parametrii de eficienta, cel putin dupa parerea lui Ferguson. S-ar fi zis ca repriza a doua nu prea mai conteaza, probabil cine avea lucruri mai bune de facut chiar incepea sa ia in calcul alte feluri de a petrece 45 de minute. Olic insa a avut alta idee cu golul lui venit de nicaieri altundeva decat, probabil, dintr-o speranta ilogica legata de posibilitatea calificarii.

3-1 era un rezultat fragil, dar aspectul jocului avea tendinta sa creeze amnezie in legatura cu aspectul asta. United a intrat cu mentalitatea echipei deja calificate in repriza a doua, uitand de zicala cum ca pe nemti i-ai batut doar cand se suie in autocar, dar si ignorand semnalele de alarma. Eliminarea lui Rafael, iesirea lui Rooney si insistenta crescanda a nemtilor erau semne suficiente ca mai e nevoie de un gol care sa omoare complet sperantele lui Bayern, numai ca intr-o prima faza respectivul gol n-a vrut sa vina. Apoi, United a inceput sa joace marunt, si e probabil momentul in care a capitulat mental. Indiferent de pozitia in care esti intr-o lupta, capitularea mentala te pune la dispozitia adversarului, iar Bayern n-au fost suficient de milostivi incat sa rateze sansa calificarii. Sub anumite aspecte, asta a fost mai putin un meci intre doua echipe de fotbal si mai mult o lupta a fiecareia dintre echipe cu proprii-i demoni. United avea de demonstrat ca poate juca si fara Rooney si ca e o echipa care arata macar aproximativ la fel de bine ca Barcelona, in timp ce nemtii au trebuit sa se lupte cu ideea ca nu mai sperie pe nimeni si ca nu merita sa fie prezenti in faza asta a competitiei dupa ce i-au eliminat pe Fiorentina in urma unor crase erori de arbitraj. Evident, meciul asta a fost castigat de nemti, indiferent de cifrele de pe tabela.

Iar dupa golul de 3-2 al lui Robben, United nici macar nu s-a mai obosit sa simuleze ca ar putea arata ca o echipa careia i-ar fi usor sa dea un gol intr-un sfert de ora. In punctul ala, meciul se terminase.