Finala - Surprinzator de previzibil

Olanda - Spania 0-1 (Iniesta '117)

E gata! Acum stim, e Spania. In urma cu fix o luna, chestia asta era intr-adevar cea mai probabila previziune. Numai ca felul in care s-a ajuns aici a fost un montaigne rousse greu de imaginat. E ca un film biografic, in care stim inevitabil finalul, iar creatorilor nu le ramane decat felul in care construiesc continutul ca act artistic. Ei bine, in acest film in care erau favorita certa a cupei mondiale, spaniolii au avut un rol secundar. Cumva, asta a rezultat intr-un spectacol bun, cu multe rasturnari de situatie, si in care prapastia dintre imprevizbilul semifinalelor si previzibilul finalei a fost traversata cu o singura intorsatura de condei, aproape un deus ex machina.

Nici ca se putea un moment mai potrivit, cu putin inainte de penaltiurile care vin intotdeauna fara favorita. Publicul neutru a fost privat de tensiunea loviturilor de la 11 metri, si din punctul asta de vedere sunte indreptatiti sa reclamam o lacuna in scenariu. Dar pentru cei familiarizati cu acest gen de filme, nu e o surpriza prea mare. Imi amintesc de golul lui Iniesta impotriva lui Chelsea in ultimul minut in semifinala Champions League din 2008. Si atunci ca si acum, un gol impotriva cursului jocului venit intr-un moment in care nu mai era nimic de facut. Asemenator pana intr-acolo incat si manifestarea de bucurie a lui Iniesta a fost identica: scos tricoul si alergat de-a lungul liniei de margine a terenului. Am mai vazut asadar finalul asta, si nici atunci, nici acum nu l-am gustat prea tare. Ca si atunci (writer's mark?), favoritii au jucat slab si nu meritau victoria, iar arbitrajul a fost foarte slab.

Arbitrii, cheliosi in ambele ocazii. Ovrebo atunci, Webb acum. Numai ca, FIFA ar trebui sa stie, asa cum barba nu te face filosof, nici chelia nu te transforma in Collina. Webb a inceput meciul cu o idee buna, aceea de a da credit cursivitatii jocului si de a nu strica echilibrul. Ca sa controleze jocul, insa, avea nevoie de niste puseuri de autoritate, si aici este probabil punctul in care a gresit, imprastiind cartonase galbene in stanga si-n dreapta inca de la primul fluier. Evident ca mai apoi a trebuit sa treaca cu vederea anumite infractiuni, dintre care unele de galben evident, ca intrarea lui De Jong cu talpa in pieptul lui Alonso, pentru a pastra 22 de oameni in teren. Asta s-a potrivit ca nuca in perete cu ce pregatisera olandezii, adica un joc dur, chiar de intimidare, aplicat metodic in asa fel incat spaniolii sa nu poata sa desfasoare serii prelungite de posesie. Cand in sfarsit, Webb si-a dat seama ca ar fi putut totusi elimina unul decat sa avertizeze 9, momentul a fost din nou prost ales. In minutul 109 englezul l-a eliminat pe Heitinga, dar doar la insistentele spaniolilor si cu o lipsa de convingere evidenta. Si-o fi spus ca oricum ambele formatii se pregatesc de penaltiuri si ca oricum n-o sa mai conteze. Ei bine, la golul lui Iniesta din minutul 117, aveti idee cam a cui responsabilitate ar fi fost sa acopere suprafata din care a plecat sutul mijlocasului spaniol? Cum ati ghicit? John Heitinga, intr-adevar!

Puyol, pentru oprirea prin fault a lui Robben din pozitie de ultim aparator, si Iniesta, pentru lovirea adversarului cu jocul oprit, nici ei n-ar fi trebuit sa termine meciul pe teren, in timp ce spaniolii au vreo doua revendicari de penalty destul de indreptatite (Alonso in prima repriza, faultat in marginea careului, si Xavi, in a doua, obstructionat in careu). Mai adaugam si ca repunerea de la 6 metri care a lansat faza unicului gol trebuia de fapt sa fie un corner pentru olandezi si avem un arbitraj ingrozitor de slab. Daca Webb si-a propus sa faca un meci memorabil, cu siguranta a reusit. Mai mult de-atat cred ca ar fi putut doar daca dadea un gol. Cu ceafa.

Ei bine, daca arbitrajul a fost remarcabil, cele doua echipe nu prea merita epitetul. Chiar daca a fost doar 0-0 dupa 90 de minute, mie mi-a placut jocul si mi s-a parut un fotbal bun in cea mai mare parte, numai ca nici una dintre cele doua echipe nu a aratat a campioana mondiala. Spaniolii n-au reusit sa lege faimosul lor tika-taka, fiind tot timpul bruiati de o echipa a Olandei cu lectiile bine facute, cu o asezare buna in teren si cu o disciplina de roboti. Olandezii, pe de alta parte, s-au cantonat in partitura echipei mici, care se apara si faulteaza mult. In mod normal n-as avea nimic impotriva, s-a vazut ca e un stil care functioneaza impotriva Spaniei, numai ca nu-mi imaginez Interul lui Mourinho ramanand fara gol dupa doua ocazii ca cele pe care le-a avut Robben cand a ramas singur cu Casillas. Dominarea si posesia au fost, dupa cum ne-am obisnuit deja, ale Spaniei, dar Olanda a avut ocaziile mai clare iar maine, cand se vor trezi si vor incerca sa-si explice de ce nu sunt campioni mondiali, ar trebui sa sara peste greselile de arbitraj si sa se uite la chestia asta. Cum spunea Henry, uneori in fotbal trebuie sa dai goluri.

Individual, a fost un meci al dezamagirilor. Totii jucatorii de la care se asteptau lucruri mari au jucat sub asteptai. Torres nici macar n-a inceput meciul, iar cand a intrat, in prelungiri, a facut o intindere dupa 10 minute. David Villa a iesit fara sa-l fi incercat pe Stekelenburg. In partea cealalta, Sneijder a fost mult sub jocul lui obisnuit iar Elia, de la care asteptam mult, s-a pierdut in fata mizei uriase. I-as remarca pozitiv pe Puyol si Robben, ambii ducandu-si echipa in spate, si aratandu-se de multe ori dispusi sa faca ceea ce altcineva nu vrea sa faca.

Si pentru ca as fi vrut sa castige, dar si dupa aspectul primelor 90 de minute, mi s-a parut ca olandezii ar fi meritat mai mult sa marcheze decat spaniolii. N-a fost sa fie insa, poate si pentru ca au fost primii care au trecut la asteptarea resemnata a penaltiurilor, mai ales dupa eliminarea lui Heitinga, dar si pentru ca van Bommel, cel care trebuia sa treaca in centrul defensivei, nu are instinctele unui fundas central. Ibericii au continuat sa spere si, desi nu i-au dat nici un motiv, se pare ca Dumnezeu a fost catolic in seara asta.

Spania e noua campioana mondiala, destul de potrivit pana la urma, pun pariu ca olandezii nu-si facusera tricouri cu steluta. N-au contrazis nici caracatita, Ramos a avut ocazia sa poarte din nou tricoul cu Puerta, intr-o poza aproape identica cu cea de acum doi ani din Berlin.

Tika-taka obsedant si neimaginativ ar trebui sa fie noul standard in fotbal de-acum, dar sper ca vom fi scutiti de cum isi vor da seama ca e suficient un contraatac reusit ca sa-l anihileze. De-acum nu ne ramane decat sa asteptam Brazilia 2014, un mondial pe care il speram mai spectaculos si mai cinstit. Dar ce vom face maine?

Intre cele doua imagini nu exista nici o diferenta. Va puteti da seama cum asa?

Finala mica - Ce atribut inselator!

Germania - Uruguay 3-2 (Mueller '19, Jansen '56, Khedira '82 - Cavani '28, Forlan '51)

Acum ca aproape s-a terminat, da, cred ca e corect sa spunem ca Uruguayul a fost revelatia acestei cupe mondiale. Eu unul ii vedeam batandu-se cu Mexic pentru locul 2 in grupa pe care au castigat-o la pas. Si in nici un caz nu ma asteptam sa vad o asemenea forma la Forlan, un fotbalist pe care-l stiu de mult timp si care nu credeam sa ma poata surprinde atat de tare. Celestii termina mondialul pe 4, singura reprezentativa a Americii de Sud in careul de asi, dar lasa probabil cea mai frumoasa impresie de la acest mondial. Dupa semifinala cu Olanda, pe care il consider cel mai bun meci de pana azi la acest turneu, Uruguay si Germania au oferit o adevarata desfatare pentru consumatorii de fotbal.

Atmosfera in care a inceput meciul a fost mohorata, si era destul de normal sa fie asa. E in spiritul sportului sa nu conteze altceva in afara primului loc, iar lupta pentru locul trei pare un premiu de consolare prea mic si prea pueril pentru acesti barbati caliti din material de invingatori. Dar, chiar daca Low a facut foarte multe modificari la prima echipa, se pare ca aceasta selectionata a Germaniei iese din toate stereotipiile Nationalmannschaft-ului. E tanara, exuberanta si, cel mai important, nu stie sa joace decat ofensiv. Pentru uruguaieni e de inteles c-au jucat motivati, pana la urma ei au de demonstrat mai multe decat nemtii. Asa se face ca fetele triste si lipsa de chef de pe stadionul din Port Elizabeth au durat doaar pana la primele inclestari. Odata ce mingea a inceput sa curga, cele doua echipe au uitat, sau s-au facut ca uita, spre lauda lor, de miza reala a meciului, adica aceea aproape inexistenta, si si-au dat ele insele o alta miza, mult mai importanta: onoarea de a castiga un meci asa de frumos, la care se uita o lume intreaga si in care ambele echipe incearca.

Nemtii au lovit primii, si cand spun lovit treaba asta trebuie luata aproape literal, pentru ca sutul lui Schweinsteiger l-a palit sanatos pe saracul Muslera, care n-a mai avut timp sa reactioneze si la al doilea sut, cu care Mueller doar a impins mingea in poarta. Dar tot Schweinsteiger s-a facut remarcat si la poarta cealalta 10 minute mai tarziu, cand a pierdut la mijlocul terenului o minge pe care chiar n-ar fi trebuit s-o piarda. Iar uruguaienii nu-s deloc genul care se demoralizeaza dupa ce primesc un gol, asa ca n-au ezitat in a regla lucrurile acum, ca ocazia a aparut. Chiar daca s-a intrat cu doar 1-1 la pauza, si chiar daca in general pomenesc doar golurile, ca intr-un rezumat restrans, meciul a fost foarte deschis, si presarat cu ocazii de la un cap la altul.

Forlan si-a dus echipa in avantaj imediat dupa pauza cu un nou gol fabulos, ca fiecare dintre cele 4 de mai inainte. Doar ca nemtii se pricep si ei la reveniri, si au facut-o si acum, cu o temporizare a golurilor aproape perfecta. Doua faze asemanatoare, doua greseli ale lui Muslera, iar Jansen si Khedira au stabilit scorul final cu doua lovituri de cap de la aproximativ 10 metri, usor lateral stanga, ultima cand mai ramasesera mai putin de 10 minute de joc. Mi-a placut foarte tare de Kiessling, atacantul lui Leverkusen care l-a inlocuit pe Cacau. Habar n-aveam de el, dar bataios si tot timpul cu fata la poarta, s-a vazut in joc mult mai mult decat neamto-brazilianul pe care l-a inlocuit.

Si ca meciul asta sa ramana antologic, ultima lovitura de minge a fost o bara a lui Forlan din lovitura libera de la circa 20 de metri, un sut care, daca intra in poarta, ne-ar mai fi asigurat cel putin inca 30 de minute de fotbal din cel mai incantator. Dar a fost aceeasi bara ca a lui Gyan din sferturi, care i-a tinut pe uruguaieni in meci suficient cat sa castige la penlatyuri. Acum n-a mai facut-o si, chiar daca se zice ca in fotbal norocul se echilibreaza pana la urma si tot ce primesti cadou va trebui sa returnezi la un moment dat, e uimitor cat de repede a venit pentru uruguaieni scadenta platii locului in primele patru.

M-am convins, dupa meciul asta, ca Forlan merita cu varf si indesat Balonul de Aur pentru realizaril din sezonul abia incheiat, cu toate ca probabil nu va fi in primii cinci. Nemtii, cu ale lor 16 goluri, termina turneul pe locul al treilea, dar mai important decat acele medalii e faptul ca au reusit, spre cinstea lor, sa castige acest meci care are cu siguranta mai multe plusuri decat poate avea finala de maine. Probabil vreun 1-0 anost pentru o Spanie care o sa ceara in curand sa se puncteze si posesia.

Semifinale - A opta minune a lumii

Olanda - Uruguay 3-2 (van Bronckhorst '18, Sneijder '70, Robben '73 - Forlan '41, M. Perreira '90)

Spania - Germania 1-0 (Puyol '73)

In general nu-mi plac lucrurile astea. La o masa a bogatilor, intr-un club atat de select cum e cel al campioanelor mondiale la fotbal, din cand in cand reuseste sa patrunda cate un intrus. Franta a facut-o in 1998, au organizat mondialul special pentru asta. Tin minte ca n-am suportat atunci sa vad ceremonia de premiere desi, gandind retrospectiv, poate ca un fotbalist ca Zidane merita sa fie fixat in capricioasa memorie comuna atat de selectiva in felul asta. Acum, am sustinut rand pe rand toate fostele campioane mondiale pana cand au iesit cu toatele, ultima aseara, scoasa de Spania. Nemtii au jucat bine la mondialul asta si n-au ajuns nici macar in finala. Se mai inseala si proverbele astea vechi...

Asa se face ca dupa Uruguay (1930, 1950), Italia (1934, 1938, 1982, 2006), Germania (1954, 1974, 1990), Brazilia (1958, 1962, 1970, 1994, 2002), Anglia (1966), Argentina (1978, 1986) si Franta (1998), vom avea, duminica seara, o a opta campioana mondiala la fotbal. Ea se va alege dintre o Olanda mai slaba decat toate generatiile pe care le-am prins eu jucand si rasfatata lumii in momentul asta, Spania, aflata intr-adevar la o generatie de exceptie. Respectand criteriul aristocratic de mai sus, favorita mea pentru finala e Olanda. Macar ei au mai jucat doua finale pana acum, si exista o perceptie cum ca doar destinul i-ar fi privat de victorie pe vremea acelei generatii minunate a lui Cruyff si Neskens pe care a invins-o RFG in '74.

Aceasta Olanda a sfinxului Bert van Marwijk nu are in nici un caz nivelul de atractivitate cu care portocala mecanica s-a facut admirata de-a lungul ultimelor patru decenii. La o serie de atacanti cu nume atat de stralucitoare cum sunt cele ale lui Cruyff, van Basten, Bergkamp sau van Nistelrooy, echipa de azi a Olandei raspunde cu Kuyt sau van Persie, care arata, prin comparatie, ca niste pitici de gradina asezati pe umerii unor colosi. Sigur, olandezii ii au in echipa pe doi dintre cei mai buni fotbalisti ai lumii in momentul asta, Robben si Sneijder, dar faptul ca i-a reciclat Real Madrid inseamna ca nici unul nu are suficienta charisma, flair, spectaculozitate, sau oricare din aceasta serie de calitati necuantificabile care ii fac pe fotbalisti placuti si, cu timpul, legendari. Pe de alta parte, ma uit la figura impenetrabila si bronzata artificial a lui van Marwijk, si imi dau seama ca uneori e mai eficient sa ai o echipa de 11 oameni muncind pentru acelasi scop in loc de a avea o echipa de 8-9 oameni care muncesc pentru 2-3. Si mai au ceva olandezii: pustiul ala, Elia, a aratat a viitor mare fotbalist. Tare-as vrea sa-l vad in finala.

Semifinala olandezilor cu Uruguaiul mi s-a parul cel mai bun meci al mondialului de pana acum. Desi pe locul doi ca numar de goluri marcate, dupa acel 7-0 al portughezilor, acest 3-2 mi s-a parut mai spectaculos decat executia cu public realizata de Ronaldo & Co., dar si mai tensionat decat catastrofalul 3-2 incasat de la Italieni de la Slovenia, sau mai echilibrat decat acel 4-1 dintre Argentina si Coreea de Sud in care Higuain a reusit un hattrick, sau acel 4-1 cu potential de 4-2 dupa care englezii s-au intors acasa cu coada intre picioare.

Golul lui van Bronckhorst cu acel sut imparabil, egalarea lui Forlan la care am tipat si am sarit involuntar, realizand pentru prima data la acest mondial ca astia sunt "oamenii mei", golul al doilea care trebuia anulat pentru offsideul lui van Persie, capul lui Robben venit de nicaieri, care a pecetluit soarta meciului, si apoi sutul norocos al lui Maxi Pereira care i-a facut pe olandezi sa se apere in 11 si sa tremure pentru fiecare secunda a celor 5-6 minute de prelungire, toate au facut pana la urma un spectacol pe cinste, chiar daca deznodamantul a fost unul trist. Si-nca daca asta ar fi fost tot! Dar am mai avut in meci suficiente momente bune incat sa-l faca pasionant.

Olandezii erau marii favoriti ai caselor de pariuri, dar i-am sustinut pe sud-americani dintr-o serie intreaga de motive. In primul rand, au jucat constant bine, poate doar acel 0-0 cu Franta din prima etapa a grupelor fiindu-le imputabil, dar e de inteles, in conditiile in care intalneau ceea ce pe hartie parea a fi cea mai puternica echipa din grupa. Si chiar si acel 0-0, a avut suficiente momente bune, vreo doua bare si destul fotbal placut. Apoi a fost executia gazdelor, 3-0 fara drept de apel, 2-0 cu mexicanii in meciul pentru locul 1 in grupa. 2-1 cu Coreea de Sud poate nu-i un scor spectaculos, dar a fost un meci controlat lejer de uruguaieni si, din nou, mult fotbal placut, cu Suarez in rolul principal. 1-1 cu Ghana, dar ce meci! Penalty ratat in ultimul minut, se va povesti mult timp de-aici inainte despre asta. Apoi, avem criteriul aristocratic cu care am inceput. Chiar daca a fost acum 60 de ani ultima data, Uruguay e totusi dubla campioana mondiala, un pedigree care suna mult mai bine decat, stiu eu, dubla finalista mondiala, ca Olanda. Si, nu in ultimul rand, pentru uruguaieni un parcurs cat mai bun la acest mondial e mult mai important decat pentru olandezi. Cu o baza de selectie de numai 3.5 milioane de oameni si fara sa foloseasca importuri (cum ar putea, intre Brazilia si Argentina?), e putin probabil ca uruguaienii sa se mai intalneasca prea curand cu o asemenea generatie de jucatori, capabila sa fi competitiva la cel mai inalt nivel.

In tot cazul, n-a fost sa fie, si olandezii vor juca finala, fara sa ma pot pronunta asupra dreptului lor moral de a o face. Cred ca ce se intampla e necesar si mai cred ca daca o echipa ajunge in finala campionatului mondial, a meritat sa ajunga. Numai ca, asa cum scrie pe peretii salii de antrenament a lui Manchester United, diferentele dintre a castiga si a pierde sunt mici, doar consecintele sunt imense. Diferenta intre Uruguay si Olanda a fost un off-side nesemnalizat la van Persie.

Mi-a placut foarte mult felul in care sud-americanii au stiut sa piarda, mi-au placut declaratiile lui Tavarez ("Daca ar fi trecuit sa alegem un fel in care sa pierdem, asta ar fi fost" - nu la penaltyuri cu Ghana care a ratat penalty in minutul 120?; "Acceptam infrangerea, adversarii nostri au fost mai buni in fata portii") si ale lui Arevalo Rios, dar si atitudinea lui Forlan de dupa meci, o privire inexpresiva, nehotarata intre tristete si resemnare, cu constiinta impacata ca a facut tot ce i-a stat in putere, dar cu intelegerea faptului ca razboaiele nu sunt castigate de soldati, ci de conducatori. Cand esti reprezentantul unei natiuni mici, fatalismul e nu numai inerent, ci si necesar.

A doua semifinala, intre nemti si spanioli, nu m-a incantat in nici o masura. Preferam sa se califice nemtii si ma asteptam la asta, dupa cele doua meciuri anterioare in care marcasera cate 4 goluri. Se pare insa ca pana la urma a prevalat apararea solida a Spaniei, care n-a mai lasat nimic in poarta lui Casillas dupa golul lui Gelson Fernandes din primul meci. Absolut remarcabila posesia Spaniei, dar doar statistic. Pasele astea innebunitor de multe numite de multa lume "fotbal frumos" mie mi se par de un plictis teribil. Nici macar nu e un fotbal eficient, numai la turneul asta stilul spaniolilor a esuat de vreo 3 ori (cu Elvetia, cand au pierdut, cu Paraguay, cand au depins de emotiile lui Caceres si de penaltyul lui ratat ca sa se califice, si cacum, cand golul a venit dintr-o faza fixa). Jocul pe orizontala al Spaniei, copiat in buna masura dupa Barcelona, are ca unic rezultat distrugerea oricarei constructii ofensive a adversarilor, iar asta nu inseamna prea mult atunci cand adversarii nu-si propun sa construiasca nimic in ofensiva. E posibil ca nemtii sa-si fi propus, dar n-au reusit mare lucru fara minge. Chiar si asa, meciul s-ar fi putut usor duce la penaltyuri, pentru ca nu pot sa recunosc ca golul lui Puyol dintr-o faza fixa a fost mai mult decat noroc. Spaniolii n-au mai facut-o niciodata, e primul lor gol din faza fixa la acest mondial, asa ca nu ma pot convinge ca e o figura exersata.

E probabil ca si finala va fi decisa la fel, printr-un 1-0 rezultat dintr-un obsedant joc de pase la jumatatea terenului, impotriva caruia olandezii sa nu poata sa opuna decat obida inabilitatii de a pastra mingea pentru mai mult de 3 pase consecutive sau de a o duce in fata portii adverse. Daca asta e noul standard in fotbal, imi voi permite sa ma detasez de el. Dar daca, din intamplare, olandezii vor deschide scorul, nu-i vad pe spanioli capabili de vreun plan B. Caracatita a spus Spania. Voi spune si eu tot Spania, voi indrazni chiar sa aleg 1-0 scor exact, dintre cele 3 care-mi par posibile (1-0 Spania, 2-1 Olanda sau 0-0). Dar as vrea sa-i vad pe olandezi campioni mondiali.

Sferturi - Don't Cry for me Argentina

Germania - Argentina 4-0 (Mueller '3, Klose '68 '89, Friedrich '74)

Spania - Paraguay 1-0 (Villa '83)

Unul din motivele pentru care campionatul mondial de fotbal este atat de minunat este ca ne ofera un gen de meciuri pe care altfel n-am avea cum sa le vedem. Olanda-Brazilia, Germania-Argentina sau chiar Uruguay-Ghana sunt meciuri pe care, in afara mondialului am putea sa le vedem doar in amicale sau in cine stie ce turnee cu trofee mai degraba onorifice. In tot cazul, nimic cu o miza atat de mare ca un loc intre primele patru echipe ale lumii. Apoi, formatul competitiei e aproape unic. Fara clasamente sau puncte, fara calcule meschine, fara joc al rezultatelor, fara jocuri la egal sau sansa de a mai repara cate ceva in retur. Avem doua din primele opt echipe ale lumii, motivate si concentrate la maxim, intr-o forma buna, fara de care n-ar fi ajuns pana aici, o minge, un teren de fotbal, doua porti si 90 de minute. Cine da mai multe goluri castiga, e atat de simplu. Daca sunt la egalitate, castigatoarea se decide printr-un joc al nervilor care de multe ori arata mai mult a ruleta ruseasca decat a "loterie". Iar de asemenea meciuri avem parte mult prea rar. In afara mondialului, orice meci la fel de franc si care sa bifeze toate conditiile de mai sus e doar o exceptie, iar aceste exceptii sunt mult prea rare.

Acest Germania-Argentina de exemplu, imprevizibil ca vremea proasta, dar promitator ca un zambet intr-un club de noapte, trebuie sa fi fost principala stire a zilei in toate tarile in care nu e razboi, revolutie sau cutremur. Cinci mondiale castigate, doua finale consecutive pe care si le-au impartit in mod egal si doua dintre cele mai solide traditii fotbalistice ale lumii, asta aduceau cu ele cele doua reprezentative. Si meciul asta nu numai ca a fost o infruntare intre cele doua mari scoli de fotbal ale lumii, Europa si America de Sud, a fost efectiv un studiu de caz pentru o asemenea infruntare. Intr-o parte, Joachim Loew, un tehnician serios, respectat, elegant, si un tactician desavarsit. In cealalta, El Diego, fostul copil teribil si un rasfatat al zeilor fotbalului, campion mondial pe baza exclusiva a unui talent iesit din comun, ajuns acum antrenor-bufon al reprezentativei tarii sale, intotdeauna plina de talent dar de prea putine ori convingatoare. Nemtii aveau de partea lor organizarea, o etica a efortului desavarsita si constiinciozitatea saxona. Argentinienii, talentul, valoarea individuala, jocul combinativ si atacul devastator. Sigur, s-a terminat 4-0, dar nu mi se pare ca ar fi invataminte de tras, ca s-ar fi dovedit superioritatea vreunuia dintre stiluri asupra celuilalt sau ca daca s-ar mai juca meciul de 100 de ori am putea la vreun moment dat sa prevedem cu exactitatea rezultatele vreunia din cele 100. A fost pur si simplu un spectacol, unul fara mesaj sau morala, doar o oda adusa fotbalului.

O oda cu multe influente baroce pana la urma, si cu prea putine elemente de tango, dar nimeni nu stia asta inainte de fluierul de start. Cine-a mai trecut p-aici stie ca sunt simpatizant al bisericii lui Maradona, dar baietii lui D10S n-au parut in nici un moment sa aiba vreo sansa in fata acestei masinarii distructive care este nationala germana. Senzatia Thomas Mueller a deschis scorul inca din minutul 3, cand veriga slaba din defensiva sud-americana, Demichelis, l-a scapat de sub control, iar pustiul lui van Gaal a directionat excelent spre plasa o centrare a omului meciului, tancul Schweinsteiger. A parut un accident si - nu-i asa? - o echipa care incepe meciul de la 1-0 nu castiga. Dar cred ca toate echipele ar prefera sa inceapa meciurile de la 1-0 mai degraba decat de la 0-0, iar nemtii au stiut sa gestioneze bine golul venit atat de devreme.

Prima repriza a fost un dans, o alternanta a perioadelor de dominare prin care cele doua echipe urmareau sa stabileasca raportul de forte corect. Per ansamblu, as spune ca Argentina a atacat ceva mai mult, dar disciplina tactica germana a fost impecabila. O linie de mijloc extraordinar de mobila si de bine coordonata, condusa excelent de un Schweinsteiger despre care, daca n-ar fi asa constant, am putea spune ca a fost in zi de gratie, le-a dat nemtilor o superioritate linistitoare pe faza defensiva, creind un zid de 8 oameni in spatele mingii si izoland excelent liniile argentiniene. Pe faza de atac, tot aceasta linie era incubatorul in care se coceau contraatacurile ucigatoare ale panzerelor pe care englezii de exemplu le-au resimtit din plin. In partea celalata, argentinienii au incercat mult, dar atacurile lor au fosst disproportionat de slabe fata de defensiva megalitica cu care se luptau, iar portarul Neuer a fost solicitat prea putin.

Chiar daca Messi a facut un meci bunicel, peste nivelul lui, celestilor le-a lipsit un pasator cu viziune, iar Masch si-a aratat din plin carentele ca fotbalist de creatie. Insist sa cred ca, in ciuda limitarilor lui fizice, inspiratia lui Seba Veron si viziunea lui in joc ar fi putut ajuta mult Argentina. Din pacate pentru ei insa, baietii lui El Diego au intrat in dezavantaj la pauza, iar in repriza a doua, pentru ei s-a dezlantuit iadul. Klose a finalizat cu precizie de lunetist o actiune rapida in care nemtii au fost, ca de obicei, in superioritate pe contraatac, Friedrich, admiratorul lui Maradona, a inchis meciul cu o faza fixa, dupa care, pe final de meci, acelasi Klose a distrus, cu o lipsa de mila evocand al treilea Reich, orice urma de mandrie a argentinienilor. Lacrimile lui Diego n-au putut schimba nimic din atitudinea apatica a baietilor lui, care au jucat ultimele vreo 20 de minute din meci cu entuziasmul condamnatului la moarte in drum spre esafod.

Maradona paraseste turneul invins, dar dupa ce a infirmat toate rautatile la adresa lui. Argentina si-a depasit conditia la mondialul asta, iar meritul e in totalitate al lui. N-o va face, dar ar fi cu totul indreptatit sa repete atacurile la aresa ziaristilor odata intors la Buenos Aires. Germania merge mai departe, spre intalnirea cu himera lor. Pentru ca si ei au asa ceva. Vor infrunta Spania, cea care i-a invins acum doi ani in finala europeanului. Probabil or sa le dea tot patru.

Spaniolii au castigat intalnirea cu paraguaienii, intalnire din care castigatoarea obtinea sansa de a fi macelarita de Germania in urmatorul meci. Desi previzibila, victoria ibericilor a fost obtinuta cu mai multa traspiratie decat si-ar fi imaginat cei mai multi oameni. Paraguayul s-au prezentat bine la mondialul asta, si aveau toate sansele sa-si depaseasca obiectivul declarat, sferturile. Comentatorii meciului spuneau la pauza ca Paraguaiul a pus probleme Spaniei, dar mie mi s-a parut ca treburile ar fi stat de fapt invers, si ca de fapt spaniolii ar fi fost cei care au pus probleme Paraguaiului. Pana la urma, sud-americanii au fost cei care au bagat mingea in poarta in prima repriza, chit ca dintr-un offside evident.

Spaniolii, mari favoriti inaintea inceperii turneului, si-au pierdut statutul asta inca de la primul meci. Incontestabil o echipa valoroasa, ibericii par totusi o blocati in sabloane, iar in momentul in care adversarii isi fac lectiile, asa cum au facut-o elvetienii, pentru la roja incep problemele. Jocul lor de pase naucitor odata anihilat, oamenii lui Del Bosque par dezorientati, fara un plan B, si nu fac altceva decat sa paseze si mai mult. Incapabili sa deschida jocul in flancuri si repetitivi ca un robot defect, spaniolii au ajuns pana aici gratie inspiratiei magnificului David Villa si faptului ca in optimi au intalnit o echipa chiar mai dezorientata decat ei. O echipa organizata si bine asezata in teren, ca Paraguaiul, le-a dat mari batai de cap spaniolilor, si doar liupsa de experienta si frica de succes i-a tinut pe sudamericani departe de o semifinala istorica.

Mai memorabila inca decat cavalcada de driblinguri a lui Schweinsteiger, faza celor 3 penaltyuri a fost momentul culminant al unui sfert de mondial altfel destul de anost. Ambele acordate relativ usor, dar corect, ambele ratate pana la urma de Cardozo si Xavi Alonso, chiar daca spaniolul transformase in prima faza, atunci cand coechipierii lui au intrat in careu un pic mai inainte decat trebuia.

Daca la mondialul asta Xavi n-a prea parut in apele lui, iar Fernando Torres pare o sosie netalentata a varfului care acum doi ani facea ravagii in orice defensiva (prea mult timp la Liverpool poate? - nu e de mirare ca vrea sa plece), spaniolii beneficiaza din plin de norocul de a avea doi jucatori extrem de in forma, in persoanele lui Iniesta - revenit dupa accidentare cu mult chef de fotbal - si David Villa, cel care il face probabil pe Ibrahimovic sa se gandeasca la un transfer. Ei doi, alaturi de tanarul Pedro - un viitor fotbalist urias, daca totul merge bine, au fost protagonistii fazei singurului gol al meciului. O incursiune a lui Iniesta a semanat panica in apararea paraguaiana, iar sudamericanii au incercat sa-l blocheze pe mijlocas cu 3 dintre cei patru fundasi. S-a creat un dezechilibru in linia ce ar fi trebuit sa protejeze intrarea in careul lui Villar, sesizat imediat de catalan care a impins mingea in dreapta spre Pedro, venit sa completeze "linia de rugby" de 3-4 oameni atat de tipica atacurilor Barcelonei, si importata acum si de Spania. Cu doar poprtarul in fata, Pedro a sutat sanatos, dar in bara, iar fundasii paraguaieni, nauciti de viteza fazei, au reactionat prea tarziu atunci cand mingea a ricosat inapoi spre centrul careului. Oportunistul Villa a aruncat un sut imparabil pentru Villar, care era intins pe gazon, si care, dupa ce a lovit cealalta bara, s-a asezat in plasa, hotarand ultima semifinalista a acestui mondial.

Lacrimile lui Cardozo de la final n-au putut sa rascumpere penaltyul ratat, iar spaniolii merg mai departe in principal datorita unui plus de maturitate in joc si a pragmatismului tipic european. Nu le dau prea multe sanse in fata nemtilor, dar uneori e nevoie doar de o aliniere favorabila a planetelor, de un moment de neatentie sau de vreo minge razleata ca sa decida o finalista. De-acum incolo pentru orice meci e greu de dat un pronostic, dar mi-ar placea tare mult sa-i vad pe urguaieni castigand a treia cupa mondiala.

Sferturi - Adio Africa

Olanda - Brazilia 2-1 (Melo og '53, Sneijder '68 - Robinho '10)

Uruguay Ghana 1-1 (4-2 dupa penalty)(Forlan '55 - Muntari '45)

Legea echilibrului se simte acut in aceste faze finale ale cupei mondiale. Pe de o parte, savuram din plin meciurile spectaculoase si pline de tensiune de care avem parte in acest varf de tablou. Pe de alta parte insa, trebuie sa facem fata perspectivei sumbre a 6 saptamani fara fotbal. Early Doors spuneau ca cele doua zile fara fotbal dintre optimi si sferturi s-au simtit mai putin ca un sevraj si mai mult ca friptura congelata, iar eu sunt total in asentimentul lor. Ce usurare va fi Fulham - United pe 21 august, cand ne vom fi plictisit de reluari peste reluari, de golurile lui Luis Fabiano impotriva Coastei de Fildes, de sutul magic al lui Forlan impotriva Africii de Sud, de penaltyul ratat de Gyan in minutul 120 si de multe alte supe reincalzite! Pentru ca, oricat de frumoase ar fi realizarile, in sport miza si rezultatul fac cea mai mare parte din spectacol. In sport nimeni nu traieste fericit pana la adanci batraneti, nu se ghiceste dinainte cine e criminalul - iar cine o face, poate sa castige bani pentru asta, si cel mai lung happy end dureaza patru ani. Sau patru ani fara 2 saptamani extrem de dureroase, ca in cazul Italiei.

Pana atunci insa, mai avem 6 meciuri, fiecare dintre ele fiind genul pentru care merita sa astepti 4 ani, iar ultimele doua peste care am trecut dovedesc cu prisosinta asta. Primul, Olanda - Brazilia, merita fara indoiala prime-time-ul, dar un mondial inseamna suficient de multe confruntari incat sa nu poata fi toate inghesuite la ora la care clasa muncitoare s-a instalat comod in fotoliu. Cele doua reprezentative au scris istorie in fotbal si, in decursul acestei istorii, au introdus in limba multe superlative si au transformat multe nume in substantive comune. Bert van Marwijk, antrenorul olandez, spunea ca miza e prea mare si fotbalul prea evoluat pentru a mai putea vorbi de "fotbalul total olandez" sau de "samba braziliana", dar exact asta s-a vazut pe teren. Mizasem inaintea meciului pe Brazilia si dupa inceputul jocului parea ca doar un nebun sau un nepriceput ar face altfel.

Olandezii au incercat sa reproduca startul din finala contra Germaniei din '74, numai ca le lipseste un Cruyff, iar mingea a fost interceptata cam in zona din care, acum 36 de ani, a inceput sprintul pentru penaltyul olandez din primul minut. De acolo, a inceput samba. Brazilienilor le-a luat destul de putin sa bage mingea in poarta, printr-o combinatie fulgeratoare Alves - Robinho. N-a fost evident, dar a fost off-side la pasa primita de Alves. Prea exuberanti ca sa fie opriti de un gol anulat, brazilienii au reusit sa deschida scorul doar doua minute mai tarziu, cand Felipe Melo l-a angajat cu o pasa exceptionala pe acelasi Robinho care, dupa ce si-a pierdut marcajul direct si s-a strecurat in spatele fundasilor olandezi, n-a trebuit decat sa prelugeasca mingea lui Melo pana in poarta. Si trecusera abia zece minute.

Brazilienii au dominat tot restul reprizei, dar doar sutul de la distanta al lui Kaka s-a inscris pe lista cu candidati pentru gol. Stekelenburg a scos cu una din cele mai frumoase parade ale turneului, si e probabil gestul cu care a intors soarta meciului. Cu 2-0 la pauza, socoteala ar fi fost incheiata. 1-0 pare sa fi fost, in cazul asta, un scor mai periculos decat cel mai periculos scor din fotbal. Indragostiti de propria lor arta, brazilienii nu s-au mai preocupat prea tare de tabela de marcaj si le-au dat olandezilor posibilitatea sa se regrupeze in cele 15 minute ale pauzei.

Chiar si asa, sa fii nevoit sa ataci Brazilia pare una din problemele grele ale fotbalului. Numai ca e vorba de Olanda, o echipa greu impresionabila cu acest gen de probleme. Portocalii au stiut ca un gol poate intra oricand si oricum, chiar din intamplare, si pe fondul unor atacuri braziliene oprite in fata portii de frica de a nu marca din intamplare vreun gol urat, Felipe Melo a tinut sa demonstreze adevarul aceste fraze, lovind cu capul o minge venita din gheata lui Sneijder in drumul ei spre poarta lui Julio Cesar. Inger si demon, Felipe Melo, cu pasa de gol si gol, dar fara vreo dorinta de a-l revendica pe cel din urma. Iar rolul lui n-avea sa se opreasca aici.

Dupa ce Sneijder, liber de jene de felul Braziliei, a marcat pentru 2-1, Melo l-a calcat intentionat pe Robben pe coapsa, adjudecandu-si un binemeritat cartonas rosu si lasand echipa lui Dunga intr-o situatie destul de dificila. Atat de dificila incat n-a reusit sa-si mai revina pana la final si, de unde erau ca si calificati cu 45 de minute inainte, brazilienii s-au trezit eliminati din sferturi pentru a doua oara consecutiv, dupa ce in '94, '98 si 2002 aveau rezervat un loc in finala. Am vazut in ultimele minute atacuri disperate ale Braziliei, dar olandezii au folosit si ei din plin pragmatismul care i-a consacrat, chiar daca Kuyt a reusit sa distruga o faza de atac 3 contra 1 care ar fi pecetluit soarta meciului.

Portocala mecanica e primul nume din careul de asi, si astepta meciul de seara pentru a-si afla contacandidata la un loc in marea finala (as opposed to "finala mica"). S-a aflat greu aceasta contracandidata, dupa ceva mai mult de doua ore in care erai tentat sa pariezi ori pe unii ori pe ceilalti in aceasta lupta de poveste dintre fat-frumosul Forlan si intunecatii zmei africani. Pana la urma, previziunea lui Pele a fost decisiva. Nu numai ca nu vom avea o campioana mondiala africana, dar continentul gazda esueaza si la acest turneu in a-si trimite o reprezentanta macar in semifinale, pentru prima data in istorie.

Ghanezii s-au descurcat pana acum foarte bine, calificandu-se in fata Serbiei si eliminand o reprezentativa a SUA inimoasa si solida, dar se vede ca nu ei sunt sortiti sa sparga blestemul sferturilor cu care Africa se lupta de la acel uluitor parcurs al Camerunului in Italia '90. Impotriva cursului unui joc in care l-am vazut prima data pe portarul uruguaian abia dupa vreo 25 de minute de atacuri ale echipei lui, un exceptional sut al lui Muntari a incheiat prima repriza cu un avantaj pretios pentru reprezentativa regilor razboinici. Pretios, dar deloc insurmontabil, pentru ca a fost nevoie de o singura sclipire a magului blond Forlan pentru a trimite meciul in prelungiri. Lovitura libera cu care l-a invins pe Kingson a asigurat o oarecare liniste a jocului, un fel de armistitiu in care nici Uruguayul n-a reusit sa sparga o aparare excelent orchestrata de capitanul Mensah, nici ghanezii n-au cazut in cursa unor atacuri care i-ar fi lasat vulnerabili la veninul atacurilor fulgeratoare ale rivalilor lor de peste ocean.

Cele 30 de minute de prelungire au decurs cum decurg de obicei, intr-o expectativa intrerupta doar de atacuri fara riscuri. Numai ca, in ultimul minut al prelungirilor si - se parea - al meciului, ghanezii au decis ca vor sa ajunga in semifinala fara a mai trece prin purgatoriul penaltyurilor. Dupa o faza imprumutata din egalul fara gol organizat de Carlsberg, Suarez s-a gasit in fata unei dileme extrem de dificila chiar si atunci cand ceasul nu arata minutul 122: lasi golul sau scoti cu mana si dai un penalty in schimbul unui cartonas rosu? Probabil decizia asta nu mai ajunge la creier, si se ia undeva la nivelul stomacului.

Chiar daca sarmanul Suarez a parasit terenul plangand cu fata infundata in tricou, decizia lui a fost cea corecta. Scorul a ramas 1-1, iar Fernando Muslera avea sansa sa rascumpere atat pozitionarea gresita care l-a obligat pe Suarez sa dea penalty cat si greseala atacantului de a nu lovi mingea cu fata in locul mainii. In fata lui, la 11 metri, o minge care, pentru varsta ei frageda, a dat deja prea multe cosmaruri portarilor, si Asamoah Gyan, salvatorul Ghanei in meciul cu Statele Unite. In spatele lui, o mare traditie fotbalistica, doua cupe Jules Rimet, sperantele natiunii urguaiene care a avut probabil o vineri foarte neproductiva, dar si o poarta care pare intotdeauna prea mare atunci cand trebuie sa o protejezi. Gyan a plecat, a lovit mingea cu forta sperantei unui continent intreg, dar fara sangele rece necesar intr-un asemenea moment. Mingea a zguduit bara de sus cu forta unui bivol african furios, dupa care a plecat spre inaltul cerului din care zeii au dictat amanarea cu patru ani a visului mondial al Africii fotbalistice.

A fost si ultima atingere de minge din timpul regulamentar. Antrenorul Milovan Rajevac a gandit foarte bine cand l-a incredintat pe acelasi Gyan cu executarea primului penalty. Atacantul ghanez a transformat de data asta, dar increderea stelelor negre in sansa lor fusese iremediabil zdruncinata. Forlan,Victorino si Scotti au lovit, rand pe rand si fara greseala in poarta lui Kingson, pana cand cineva a cedat. Cum se intampla de obicei, trebuia sa fie vorba de un reprezentat de marca. A fost chiar capitanul Mensah. Elan prea scurt, sut slab si previzibil, prada usoara pentru Muslera. Pereira chiar si-a permis sa arunce mingea peste poarta, soarta Ghanei se hotarase deja, iar Adiyiah nu s-a putut impotrivi destinului. Abreu s-a dus spre punctul cu var ca un toreador care trebuie doar sa dea lovitura de gratie animalului stors de viata din fata lui. Si a facut-o cu stil, constient ca are doua mingi de meci. Un lob inselator pe centrul portii, un risc asumat de care Kingson, alegandu-si coltul prea devreme, n-a reusit sa profite. Uruguay merge in semifinala. Intre ei si glorie sta acum Olanda, pe care vor trebui s-o infrunte fara Suarez, tocmai omul care a terorizat campionatul olandez in sezonul recent incheiat. Pleaca, fara indoiala, cu sansa a doua. Se spune ca echipa care castiga mondialul trebuie sa aiba aproximativ cinci jucatori de clasa mondiala, si ca Uruguayul ar avea doar doi. Unul dintre ei va lipsi. Ramane unul. Diego Forlan. Eu cred ca uneori un singur om poate fi suficient. Mai stiu un Diego care poate depune marturie.

Optimile

Am incercat, la mondialul asta, sa fac un tur de forta blogeristica, si sa-mi prezint perspectiva asupra fiecarui meci, ca un exercitiu de disciplinare a scriiturii mele, altfel foarte ravasita, si asta ca sa nu spun haotica. Stiam ca n-o sa reusesc, prea multe evenimente s-au suprapus peste luna in care planeta ar fi trebuit sa-si opreasca rotirea si am descoperit, destul de uimit, ca sunt lucruri mai importante chiar decat campionatul mondial de fotbal. Sa se fi inselat batranul Shankly?

Nu-i nimic, educatia e un proces continuu, care poate fi reluat oricand si din orice punct. Asa ca o sa incerc, in cele ce urmeaza, sa rascumpar ce mai pot rascumpara din acest exercitiu de disciplinare, si sa vorbesc putin despre optimi.

Uruguay - Coreea de Sud 2-1 (Suarez '8 '80 - C.Y. Lee '68)

In locul meciului asta am preferat sa vad concertul Volbeat de la Sonisphere, si e unul din momentele in care as fi vrut sa fiu in doua locuri deodata. Mi-a placut, pe parcursul acestui mondial, foarte mult de urguayeni, reprezentantii unei bogate traditii fotbalistice pe care de multe ori o ignoram, poate sub pretextul ca " a fost de mult". Doar faptul ca provin dintr-o tara atat de mica, avand deci o baza de selctie foarte restransa, i-a impiedicat pe uruguayeni sa castige mai mult de doua campionate mondiale si chiar si asa, au acelasi numar de trofee ca Argentina. Pe langa fotbalul lor, am mai descoperit in Uruguay si o bijuterie de tara, bine ascunsa intre Brazilia si estuarul lui Rio de la Plata, cu o economie si o situatie politico-sociala stabila, cu un nivel de trai ridicat si cu o populatie cam cat a Bucurestiului, un adevarat paradis turistic. Oficialii tarii au facut un gest frumos cand le-au trimis fripturi lui Forlan & co., oamenii astia fac o treaba mult mai buna decat oricine altcineva in a-si promova tara. Dupa ce si-au castigat grupa relativ usor, si in tot cazul, mult mai usor decat se anticipa, uruguayenii plecau favoriti si cu sud-coreeni, si si-au confirmat statutul cu varf si indesat. A fost meciul in care a explodat, in sfarsit, si Suarez, minunea Erredivisie cu cele 35 de goluri in 33 de aparitii din 34 de etape ale campionatului olandez. Forlan n-a dezamagit nici el, trecandu-si in cont o pasa de gol la faza din care, ca un vulpoi, Suarez s-a infiltrat prin spatele naivilor aparatori sud-coreeni si a deschis scorul in minutul 8.

Chiar daca au reusit sa egaleze la 1, sud-coreeni au fost depasiti net in joc, si din fericire, se pare ca disciplina si predispozitia pentru efort a echipelor asiatice inca nu poate rivaliza cu flairul, tehnica si bucuria de a juca fotbal pe care o promoveaza majoritatea echipelor sud-americane. Si chiar cred ca uruguaienii au tot ce le trebuie ca sa castige al treilea mondial din istoria lor. Mie unul, mi-ar placea sa castige o tara cu soare pe steag.

SUA - Ghana 1-2 (Donovan '62 - Boateng '5, Gyan '90+3)

Aici ii vedeam pe americani trecand mai departe, iar baietii lui Bob Bradley erau preferatii mei dupa o prestatie buna in meciurile din grupe si dupa ce au demonstrat ca, desi probabil nici ei nu vor reusi sa faca fotbalul popular in State, experienta in Premier League a unor Donovan, Dempsey, Altindore sau Bocanegra i-a invatat ca fotbalul se joaca foarte mult si cu sufletul, nu numai cu capul si picioarele si a facut ca aceasta reprezentativa a SUA sa arate, poate pentru prima data in istorie, a echipa serioase, cu sanse bune de a iesi din grupe si de a avea sansa lor in fata oricarui adversar. A trebuit pana la urma sa plateasca un pret important naivitatii fotbalului pe care il practica si limitarilor lor, in special de ordin tactic. Chiar daca au cativa fotbalisti valorosi, americanii sunt inca foarte departe de cinismul echipelor europene experimentate, care stiu sa castige chiar si cand joaca prost, si isi pot hartui adversarul pana intr-acolo incat pare imposibil sa poate primi gol.

Cu toate ca au dominat cap-coada repriza a doua, star-spangled boys n-au reusit sa marcheze golul care i-ar fi dus in sferturi, iar odata ce s-au vazut condusi, nu le-au fost suficiente cele 30 de minute suplimentare ca sa revina in joc. Pleaca acasa dupa optimi, performanta pe care au mai atins-o si care, se pare, le e la indemana, dar pentru prima data aceasta infrangere a lor pare sa fi venit prea curand.

Cat despre Ghana, stelele negre raman in competitie si spera la o semifinala in premiera pentru o selectionata africana, confirmand astfel rezultatele bune pe care le-au avut, cu aceasta generatie, la U21 si la olimpiada. Numai ca pana acolo mai trebuie sa treaca de Uruguay, iar oamenii lui Tabarez nu par nici ei dispusi sa se multumeasca cu o clasare in primele 8.

Germania - Anglia 4-1 (Klose '20, Podolski '32, Mueller '67 '70 - Upson '37)

Este meciul care mi s-a parut o perspectiva mai atractiva decat concertul Alice in Chains, si gandind retrospectiv mi se pare ca am ales bine. In ciuda asteptarilor, a fost un meci deschis, spectaculos si in viteza, echipele refuzand sa se inchida, asa cum credea majoritatea, si mizand foarte mult pe ofensiva. De altfel, pentru englezi ar fi insemnat sinucidere sa incerce sa se inchida, la cat de jalnic s-a prezentat cuplul de fundasi centrali, chiar daca pe unul dintre ei il chema John Terry. Pentru nemti, ineptitudinea defensiva a albionului a fost mana cereasca, asa ca n-au avut nici mila nici decenta, si le-au administrat supusilor reginei 4 goluri, exact ca si celorlalti membri Commonwealth, Australia. In ciuda golului anulat al lui Lampard, scorul reflecta destul de fidel realitatea din teren, iar nemtii par a se simti razbunati pentru golul care n-a fost al lui Sir Geoff Hurst din 1966, gol care l-a ajutat pe Bobby Charlton sa ridice deasupra capului trofeul mondial, ocazie unica pentru reprezentativa Three Lions. Chiar daca n-a fost tocmai finala, probabil nemtii n-o sa vina mai aproape de atat de acea situatie. Razbunarea e o mancare mai buna cand e servita rece, iar in 44 de ani, frustrarea germana a avut suficient timp sa se raceasca.

Inainte de meci, speram sa-i vad pe englezi mai departe, dar nu prea ii vedeam in stare sa-i bata pe oamenii lui Loew. Din pacate, mintea a avut dreptate inaintea inimii, iar greselile tactice ale lui Capello au contribuit si ele din plin la dezastrul nationalei Angliei. Dar cum ele au fost analizate si ras-analizate, n-are sens sa-mi mai dau si eu cu parerea, mai ales ca nu putem iesi din cadrul celor doua mari axiome ale chibitarii fotbalistice: toti ne pricepem mai bine ca antrenorul si cei mai buni fotbalisti sunt cei care nu joaca. E posibil ca Rooney varf impins, Hart in poarta si Dawson in mijlocul apararii sa fi dat o alta fata Angliei, dar nimeni nu poate sti daca era suficient sa opreasca masinaria de fotbal germana. Pana una-alta, nemtii sunt singura echipa europeana care si-au confirmat statutul, si singura nationala a batranului continent care arata capabila sa castige trofeul. Sper sa n-o faca.

Argentina - Mexic 3-1 (Tevez '26 '52 Higuain '33 - Hernandez '71)

Dupa parerea mea, un meci cel putin la fel de interesant ca Germania-Anglia, un meci in care imi parea rau pentru oricare din cele doua echipe care ar fi trebuit sa plece acasa. Pe de o parte, ii avem pe argentinieni, cu a caror cauza am inceput sa simpatizez inca din preliminarii, de cand toata presa a inceput sa vorbeasca despre ce antrenor slab e Maradona, si ce miscare neinspirata a facut federatia argentiniana punandu-l la carma echipei nationale. Si de aici, presa a continuat, asa cum are de obicei, crescand tonul si duritatea criticilor pana cand au devenit jigniri si obscenitati. Mizeriile din trecut, suspendarile, problemele cu drogurile, si-au facut loc pe primele pagini ale publicatiilor sportive de peste tot, iar treaba mergea struna. Echipa mergea prost, calificarea era in pericol, iar El Diego, departe de a fi tipul seren, dadea din plin apa la moara ziarelor, atacand, urland si injurand, exact cum ar trebui sa se comporte intr-o arena taurul care, desi nu are nici o sansa sa supravietuiasca, ar face bine sa se zbata, spre distractia publicului. Iar izbucnirea lui Diego de dupa golul din minutul 92 cu care El Loco Palermo a calificat Argentina la mondial, izbucnire despre care multi credeau ca ii va marca apoteoza, va contribui mai tarziu la sporirea legendei lui El Diego. Prea savuroasa ca sa nu o redau mai jos:

"To those who did not believe in us - and ladies forgive me - they can suck my dick and keep on sucking it," he said. "I am black or white; I'll never be grey in my life. You lot take it up the ass, if the ladies will pardon the expression. This is for all Argentineans except for the journalists. I would like to thank the team for giving me the privilege to lead Argentina to the World Cup. Thank you to the Argentinean people who had faith. This is for those who did not believe in the team and treated me like dirt - but we still qualified with honour. They will now have to accept this. I want to thank the players and the fans - no one but them." (Sursa)

Odata ajunsa la mondial, Argentina a dezamagit pe toata lumea jucand bine iar acum, cand pleava s-a ales si in joc au ramas doar echipele bune, Maradona lui Argentina e cotata printre favorite si e laudata pentru fotbalul frumos si de public, dar si de aceeasi presa ostila, descumpanita acum de transformarea martoagei din pampas in acest armasar stralucitor. A spune ca Diego e cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor inseamna a-i taia din merite. Diego sta alaturi de zeul fotbal, si i-a imprumutat acestuia figura lui.

De partea cealalta, simpatia mea pentru mexicani s-a nascut in '94, odata cu aparitia exotica a lui Jorge Campos, portarul-designer, si a ramas constanta in timp, la fel ca performantele nationalei lor. Cumva, mexicanii au fost intotdeauna o echipa solida, o prezenta familiara a fazelor superioare la mondiale, dar fara sa depaseasca vreodata statutul asta. Au avut si acum sansa de a prinde o grupa care, desi parea dificila, a beneficiat din plin de o Franta intr-un moment negru al istoriei ei. Net inferiori uruguaienilor in meciul direct insa, soarta le-a aruncat in fata Argentina, iar mexicanii, desi au avut o prestatie decenta, au pierdut clar, si ar fi pierdut la fel de clar si fara golul dintr-un off-side kilometric al lui Tevez. M-am bucurat pentru Chicarito, pentru golul lui si in general pentru prestatiile foarte promitatoare pe care le-a avut in Africa de Sud in tricoul tarii lui. Astept cu nerabdare sa-l vad din toamna pe Old Trafford.

Olanda - Slovacia 2-1 (Robben '18, Sneijder '84 - Vittek '90)

Brazilia - Chile 3-0 (Juan '35, Luis Fabiano '38, Robinho '59)

Paraguay - Japonia 0-0 (5 - 3 dupa penalty)

Spania - Portugalia 1-0 (Villa '63)

Atat am apucat acum. Sper sa reusesc sa termin postarea asta... la un moment dat.