Stick to the Script

Arsenal FC - Manchester United 1-3 (van Persie ' 76 - Park '8, Ronaldo '11 '61), UEFA Champions League 2008-2009, Semi-final 2nd Leg, 2009-05-04, Emirates Stadium, London

Diavolii fac oficiala accederea in finala pe care tragerea la sorti le-a facut-o cadou.

Cred ca in seara asta asta nu s-a jucat pentru vreo miza, pentru ca soarta dublei s-a hotarat in varful bocancului lui John O'Shea, acum o saptamana. Ca sa se califice, Arsenal avea nevoie de doua goluri fara sa primeasca, iar ei n-au reusit sa bata United la doua goluri nici cand aveau ascendentul psihologic, in campionat. Pe de alta parte, era mai putin probabil ca Manchester sa primeasca doua goluri decat sa dea unul. Iar sa ia 3 sau mai multe tine de un exceptional pe care Liverpool ar trebui sa-l savureze ca pe finala din 2005.

Asadar, cu deznodamantul cunoscut, ramanea de aflat felul in care se va ajunge la el. Inainte de meci imi suradeau doua variante: o victorie umilitoare, in genul acelui 4-0 din semifinala FA Cup de anul trecut, sau tortura sperantei - in care Ferguson este expert - cu scenarii in care Arsenal fie revine de la 0-1 la 2-1 alergand turbati dupa golul calificarii care nu vine, fie conduc cu 2-0 pana aproape de final si agonizeaza intr-un gol tulbure al lui United in ultimele minute.

N-a fost nici una din cele doua, dar la final tot londonezii au fost cei care au simtit ca au platit pentru un spectacol mai bun, si-au lasat lacrimile lui Arsene sa hraneasca un stadion gol.

Asezare atipica pentru Ferguson, care a aliniat un 4-3-3 foarte bine gandit, cu singurul dezavantaj ca Anderson nu prea si-a gasit locul. Cu maratonistii Rooney si Park pe benzi si cu maestrii pasatori Fletcher si Carrick in fata apararii, traseul de circulatie al mingii a fost un diamant cu varful in Ronaldo, in mijlocul caruia Anderson a alergat vreo 6 kilometri degeaba.
In partea cealalta, Wenger nu s-a tinut de cuvant, si am vazut acelasi Arsenal din tur, cu aripile legate de fundasii laterali si cu Adebayor abandonat undeva intre 4 tricouri-omagiu ale primei cupe europene din Manchester. A rezultat aceeasi echipa fara idei in atac, acelasi Walcott dezamagitor din tur, si doar Alexander Song mi s-a parut ca s-a apropiat de cotele necesare meciului.

Cadoul lui Arsene pentru United a fost pastrarea pustiului Gibbs in echipa o intreaga prima repriza. Pustiului nu i se poate cere mai mult decat poate da, iar daca n-ar fi fost greseala stupida de la primul gol, ar fi fost cu siguranta altceva. Doar ca a venit putin cam repede. Park n-a parut totusi deranjat, si a multumit frumos pentru mingea scapata stupid de Gibbs la 6 metri, central. Almunia nu putea sa faca nimic. Unlikely heroes, O'Shea si Park, cei care si-au pus pecetea pe calificarea in finala.

De-aici inainte a inceput recitalul, iar eroii adevarati, aia care-si dau corpul cu ceara si parul cu gel, au poftit pentru punctul culminant, injunghierea animalului epuizat.
Scurt si fara artificii. Lovitura libera de la aproape 30 de metri, sut parabil - dar si Almunia are dreptul la greseli in momente prost alese - si al doilea gol dupa ceva mai mult de 10 minute de joc. Ronaldo, 2-0 si liber la spectacol.

Ritmul s-a mentinut bun pana la pauza, Arsenal a atacat si ea mai mult ca pe Old Trafford, reusind si vreo doua suturi pe poarta in prima repriza, Evra a alergatca de obicei mai mult decat e omeneste, iar Ronaldo s-a distrat in stilul lui, cu biciclete, pase cu calcaiul si fete strambe de cate ori a fost fluierat in offside (inclusiv o data degeaba, la o minge pe care scria 3-0).

Dupa pauza un miros de lehamite si joc economicos a inceput sa se ridice dinspre gazonul de pe Emirates. Capul la cutie, aparare pe 3 linii, si sa vedem daca mai intra.
N-a intrat la sutul lui Ronaldo pe care Almunia l-s scos excelent de la radacina barei, dar a intrat la un contraatac nemilos pe ruta calcaiul lui Ronaldo, 18 m - Park, 20-60 m - Rooney, 60-85 m, - Ronaldo sut si gol. Forfait.

3-0 e un scor la limita dintre "umilitor" si "s-a mai vazut"/"se mai intampla", asa ca ar fi fost putin inadecvat sa ramana asa. Doar publicului de pe Emirates nu i-a mai pasat, si-a inceput sa curga incet spe iesire, dand stadionului imaginea unui colos cu venele taiate, din care viata se scurge incet, mult mai incet decat durata de care a avut nevoie Ronaldo sa distruga sperantele unei finale exclusiv londoneze.

Golul din penalty al lui van Persie prevestit de un sut bun al aceluiasi si venit la pachet cu eliminarea lui Fletcher n-a mai incalzit pe nimeni. Manchester United nu poate primi 4 goluri in 15 minute nici daca joaca in 10, motiv suficient ca in ochii lui Wenger sa rasara niste lacrimi prin straveziul carora se vedea samburele de adevar al faimosului "You'll never win anything with kids" pe care Alan Hansen i-l arunca din varful canapelei lui Alex Ferguson in toamna lui 1995.

Asa s-a scris. Batalia lui United a fost doar cu ei insisi, cu cele 51 de meciuri pe care le-au jucat sezonul asta, cu cele 5 pe care le mai au de jucat, cu terenul pe care Rooney, Park si Evra il ocolesc de sute de ori in cele 90 de minute ale unui meci, cu mingea pe care Rio si Vidic o feresc sa cada in careu, cu gravitatia care de prea putine ori permite lovitura libera perfecta pe care o viseaza Ronaldo, cu jocul prea dur care nu-l lasa pe Anderson sa-si fac numarul de brazilian, cu cele peste 800 de meciuri care-l fac pe Giggs ca de vreo 50 de meciuri incoace sa se lupte doar cu propria-i legenda si cu resursele necesare pentru a inventa noi si noi recorduri de doborat, cum este acest ciudatel "nici o echipa nu si-a aparat trofeul Champions League", fara de care Sir ar trebui sa-si culeaga echipa de la Academia de tineret.

Finala de la Roma va fi pe 27 mai, la 10 ani si o zi dupa memorabilul moment Barcelona '99, la o zi dupa centenarul lui Matt Busby. Dupa cate se pare, o zi in care inca nu exista sarbatori.