Hail the Centurion!

Manchester City - Manchester United 0-1 (Rooney '42), Barclay Premier League 2008-2009, Matchday 15, 2008-11-30, City of Manchester Stadium, Manchester

*

Motto: "Pentru un fundas lateral e important sa aiba ambele picioare"

*

Al 100-lea gol in Premier League al lui Wayne Rooney a transat derbyul de azi al orasului Manchester in favoarea diavolilor.

*

Asteptat intotdeauna cu interes, derbyul Manchesterului a fost azi in premiera meciul dintre cele mai bogate doua echipe ale Angliei. Prin urmare, comentariile de dinaintea meciului au fost si ele mai incinse decat de obicei, cele doua parti promitandu-si una alteia ce e mai rau, iar presa tabloida servind asta publicului.

*

Cu ambitii mari, Hughes a trimis in teren o echipa oarecum surprinzatoare, cu Micah Richards trecut in banda dreapta a apararii si Hamman titular, in timp ce Sir, probabil dornic de a lua inapoi cele 6 puncte din confruntarile directe pierdute sezonul trecut in fata Cetatenilor, a trimis in teren o echipa echilibrata, cu cea mai clasica dispunere pe care am vazut-o in ceva vreme.

Spre incantarea mea, Rafael a inceput titular in banda dreapta a apararii, pentru a balansa echipa si pe aceasta zona, nici Neville nici Brown neputand face fata efortului imens pe care-l face Evra pe stanga in fiecare meci. La mijlocul terenului, Carrick si Fletcher, doi soldati harsiti, nici unul sclipitor, dar ambii avand ritmul, experienta si clarviziunea necesara pentru a impune ritmul jocului in cea mai importanta zona a terenului. In banda stanga a fost trimis azi Park, o improvizatie dupa parerea mea, dar cea mai acceptabila in conditiile in care Giggs, la 35 de ani, nu mai poate face fata nivelului fizic cerut de un asemenea meci. Rooney si Berbatov in atac, o formula ce tinde sa se impuna, desi impresia mea e ca Tevez nu si-a spus ultimul cuvant in privinta asta.

*

Cum era de asteptat, United a inceput sus si si-a impus ritmul, primele 15 minute jucandu-se aproape exclusiv in terenul gazdelor. Primul care a incercat poarta a fost Rooney, in minutul 8, cu un sut de la 14-15 metri pe care Hart l-a prins doar in prima faza, doar luftul lui Fletcher facand ca scorul sa ramana 0-0. Vor mai incerca poarta lui Hart Evra, de doua ori, o data cu un sut-centrare lateral stanga dintr-o pozitie excelenta, respins in corner, apoi cu un sut din cadere de la 10-11 metri, putin peste transversala si Ronaldo, cu o lovitura periculoasa de cap dupa un corner la care publicul de pe City of Manchester a incercat sa-l loveasca cu mingea in figura.

Mentiune speciala primeste lovitura de cap a lui Berbatov din minutul 13, o faza de fotbal din alta lume. Am vazut in sezonul asta ce poate face bulgarul, si stiam din sezoanele precedente ce fotbalist valoros este, dar Berbatov nu inceteaza sa ma uluiasca cu fazele pe care le face. Control fenomenal, stopuri care contrazic fizica si o eleganta in joc pe care eu unul nu-mi amintesc s-o fi vazut vreodata la alt fotbalist. Centrarea a venit de la Rafael, de pe dreapta, iar Berbatov, la coltul scurt, a plutit efectiv in aer, lasand impresia de imponderabilitate. Lovitura a fost scurta, din miscarea gatului, iar mingea a traversat cadrul portii pe distanta celor 16 metri pana acolo. N-a parut atat de periculos, dar a fost mingea care l-a intins cel mai mult pe Hart astazi, iar portarul lui City a sarit excelent pentru a respinge in corner.

*

Ca sa dam cezarului ce-i al cezarului, trebuie spus ca City au avut si ei doua suturi periculoase, ambele trecand putin pe langa poarta. Ireland din interiorul careului si Robinho de la 20-25 de metri lateral dreapta au fost singurele ocazii ale elevilor lui Hughes, cu toate ca City au avut o perioada de oarecare dominare in al doilea sfert de ora al meciului.

*

Personal mi-a mai placut si tupeul pustiului Rafael, care la numai 19 ani, din pozitie de fundas lateral, urca foarte mult, apare tot timpul la ultima pasa, si are o tehnica si o viteza de invidiat. Evident, ii mai trebuie maturitate, iar lipsa lui de experienta i-a adus si un cartonas galben atunci cand a lovit mingea dupa fluierul arbitrului, incercand sa intarzie repunerea in joc.

*

La minusuri as trece intrarile foarte dure ale lui Micah Richards, care a intrat cu crampoanele la pieptul lui Vidic la inceputul meciului, iar pe Evra l-a tavalit pe toata durata meciului, ori de cate ori a reusit sa-l prinda. Si Robinho a avut o intrare cam dura la van der Sar, dar aceea a fost o faza de joc, atacantul brazilian urmarind o minge pe care, daca ar fi prins-o, ar fi scris 1-0. Per ansamblu, jocul a fost unul destul de fizic, iar daca nimeni n-a fost accidentat, probabil ca a fost bine.

*

Golul cu numarul 100 al lui Rooney, singurul al meciului, a fost intens celebrat de roscovan, in ciuda publicului cu care si el a avut ceva de impartit la un moment dat, dar principalul merit a fost al lui Carrick, cel care a tras la poarta cu doi fundasi in spate, Joe Hart neputand decat sa respinga in fata, pana in gheata lui Rooney, care a avut mingea la picior si poarta goala la numai un metru in fata. Finalizare simpla pentru Rooney, dar o descatusare de care atacantul englez avea nevoie, presiunea fiind mare pe el dupa ce, de cateva saptamani incoace, presa engleza se tot intreba cand va inscrie golul 100.

*

Repriza a doua a inceput cu doua schimbari ale lui Hughes, Zabaleta si Elano pentru Hamman si Vassel, schimbari care au parut sa echilibreze ceva mai mult meciul. Ocaziile au venit insa mai greu in ambele parti, iar cel mai important moment al reprizei a fost eliminarea lui Ronaldo.

Portughezul a luat un prim galben dupa un atac din spate, nu ata dur cat neregulamentar, iar faza care a dus la eliminarea lui, in minutul 74, a fost cel putin bizara. Corner din dreapta, saritura a lui Ronaldo, nemarcat, dar in loc sa loveasca cu capul, viitorul balon de aur a ridicat mainile la nivelul fetei, si a impins mingea spre poarta cu palmele. Singura explicatie pe care-o gasesc e ca Ronaldo a simtit o mana in spate in timpul sariturii si a urcat mainile pentru a se proteja in eventualitatea contactului cu solul. Altfel, n-a parut ca intentia lui Ronaldo ar fi fost sa dea gol cu mana. Oricum, eliminerea e deplin justificata, chit ca mi s-a parut ca si Webb a incercat sa se remarce in meciul asta, si a dat ceva mai multe cartonase galbene decat ar fi fost cazul.

City au avut un sfert de ora la dispozitie sa egaleze, iar prima tentativa a venit de la Benjani, dar per ansamblu, nu mi s-a parut ca presiunea gazdelor ar fi fost mai mare dupa eliminerea lui Ronaldo. United au stiut sa tina mingea, sa omoare jocul, si chiar sa fure cateva secunde de fiecare data cand s-a putut, la schimbari sau la oprirea jocului. Nu e o metoda eleganta de a castiga, dar sunt trucuri pe care o echipa mare trebuie sa le stapaneasca si, mai ales, sa stie cand sa se foloseasca de ele. Dovada de respect fata de nivelul la care a ajuns City, faptul ca Ferguson s-a complacut in a omori jocul la 1-0, chit ca juca in 10 oameni, dar si o dovada a dorintei de victorie a diavolilor, al caror orgoliu ar fi suportat greu un al treilea meci consecutiv fara victorie in fata unor rivali.

*

Fotbal interesant in minutele de prelungire ale meciului atunci cand Hart a venit in careul lui United la ultimul corner al gazdelor. Mingea s-a indreptat spre el, iar din busculada creata a rezultat un sut periculos la poarta lui van der Sar, respins in extremis de olandez. Atacul lui City s-a prelungit, Hart a refuzat sa se retraga in poarta lui, iar interceptia diavolilor s-a transformat intr-un atac doi la doi, Rooney si Giggs avand mingea undeva la 70 de metri la poarta goala a lui City. A fost un sprint serios al lui Joe Hart care, ajutat de tinerete, a ajuns totusi exact la timp pentru a arunca in corner lobul de la 40 de metri al lui Rooney.

*

S-a terminat doar 1-0, iar expresia de bucurie de pe fata lui Rooney imediat dupa fluierul de final arata cat de importanta e victoria asta pentru United.

*

Acum, o sa ma opresc putin la comentariul meciului asta, si in general la comentariile pe care Eurosport Romania le considera demne de fotbalul jucat in Premier League. Pe langa remarcile subiective, inepte, pline de sine si de multe ori gresite, pe langa stereotipiile tabloidelor englezesti cu care de-alde Gradinescu sau Manolo Terzian ne intoxica in fiecare week-end pana la exasperare, se pare ca mai nou s-a dat liber si la exprimari memorabile. Pentru astazi l-am retinut pe Gradinescu cu doua:

*

"Pentru un fundas lateral e important sa aiba ambele picioare", atat de senin spusa incat mi-am permis s-o folosesc si ca motto astazi, a-propos de sutul lui Evra putin peste transversala din prima repriza. Si o clasica Caragiale,

"mai sunt si alte cazuri, mai putin celebre, dar la fel de cunoscute", legat de senilizarea lui Ferguson si-a lui Lucescu, enunt pe care am impresia ca si autorul la regretat, numai ca important e sa te controlezi inainte, nu dupa ce spui o tampenie.

*

In rest, ramanem cu al 100-lea gol in PL al lui Rooney, cu inca un meci fenomenal al lui Evra, cu tupeul incantator al pustiului Rafael si cu o echipa a lui City care devine pe zi ce trece mai competitiva. Si cu o dupa-amiaza de noiembrie in care la Manchester s-a jucat fotbal frumos.

*

United: van der Sar; Rafael, Ferdinand, Vidic, Evra; Park (O’Shea 90), Carrick, Fletcher, Ronaldo; Berbatov (Giggs 84), Rooney

Subs not used: Foster, Anderson, Evans, Nani, Tevez

Booked: Rafael, Fletcher, Ronaldo, Evra, Carrick

City: Hart; Richards (Sturridge 76), Kompany, Dunne, Garrido; Wright-Phillips, Hamann (Zabaleta 46), Ireland; Vassell (Elano 46), Benjani, Robinho

British History X

This is England (UK, 2006), Regia: Shane Meadows

Plasat in Anglia anului 1983, intr-o perioada de relativa criza sociala generata de un cumul de fapte cum ar fi razboiul din Malvine, imigratiile masive sau raspandirea unor idei extremist-anarhiste in randurile tineretului, materializate in aparitia gastilor de skin-heads, filmul asta se vrea bazat pe fapte reale, dar lasa o puetrnica impresie de American History X, tradus pentru audienta britanica.


Un low-budget cu tenta autobiografica (se pare ca actiunea filmului reproduce experienta copilariei lui Shane Meadows - regizor si scenarist), probabil ca filmul si-a atins pana la urma scopul si, conform imdb, chiar a reusit sa-si scoata banii, aproape in extremis.


Dar ca experienta cinematografica, eu unul l-as vrea uitat cat mai repede. E plat, povestea e banala, personajele - cam multe si cam inghesuite, ramanand fara suficient timp de pelicula - n-au adancime, intriga sta in picioare doar daca acceptam niste conventii, eroii relationeaza prea putin, iar orice remificatie a intrigii arata a balast.


Povestea - probabil traita de scenarist - ne vorbeste despre un pusti de 11 ani al carui tata tocmai a murit in Malvine si care, mai mult sau mai putin intamplator, se gaseste atras de o gasca de pierde-vara. Aparitia furtunoasa in poveste a unui ex-puscarias, fost sef de gasca, il afunda pe pusti intr-un mediile de joasa speta. Pana la urma, in momentul-cheie, momentul in care trebuie sa ia o decizie, pustiul alege drumul bun, lasandu-ne sa strambam din nas la o vaga impresie de happy-end.

La momente memorabile, saracia e destul de mare, poate doar episodul Smell sa stea cat de cat in picioare, dar el e complet pe langa intriga. Restul sunt ori stereotipuri, pe toate le-am mai vazut si in filme mai bune.

Dintre actori, nimeni nu vrea sa se faca remarcat. Daca de la pusti nu poti sa ai pretentii (desi in istorie au mai existat ba o Shirley Temple, ba un Mickey Rooney, sau mai recentii Dakota Fanning sau Harvey Joel Osment, care te fac sa judeci cu un ochi ceva mai critic prestatiile copiilor), nici actorii cu scoala nu fac vreo prea mare branza. Singur tipul care-l joaca pe Woody mi-a fost simpatic, dar si el pentru accent si infatisare, ca prezenta fiind destul e plat.

As mai vorbi despre cinematografie si cromatica, poate singurul aspect intru totul profesionist al filmului, dar cred ca e prea putin pentru a-l salva. Si e si patat de fixatiile art department-ului, pentru ca decorurile sunt putine, recurente fara ca asta sa insemne ceva, si murdare, urate.


Am stat destul de mult si m-am gandit: oare asta e film biografic? este despre devenire si initiere? E propaganda? E anti-propaganda? Pana la urma, la fel ca alte exempla mai celebre ca el, e posibil sa nu fie nici una din cele 3. E doar un film. Unul neremarcabil.

Don't Fly Emirates

Arsenal London - Aston Villa 0-2 (Clichy o.g. '70, Agbonlahor '80), Barclay Premier League Matchday 13, 2008-2009 Season, 2008-11-15, Emirates Stadium

Imediat dupa Euro '08, cand s-a consacrat sistemul de joc 4-1-5-1, cu doi centri-inaintasi si un varf impins, am citit pe undeva ca Martin O'Neill prezentase deja, cu un an inainte, un sistem de joc 4-6-0, in care el vedea viitorul fotbalului.

Probabil ca la respectiva lectura Wenger a lipsit, pentru ca in dupa-amiaza asta O'Neill si-a facut din nou expunerea, special pentru cel mai supraevaluat antrenor al momentului, de data asta folosindu-se de doua echipe adevarate, si de un meci cu miza de cel putin 3 puncte, daca nu cumva s-o fi jucat si vreo pozitie in clasament.

Din motive numai de el stiute, scotianul cu doua perechi de ochi a renuntat la obisnuita formula cu doi atacanti in linie, si l-a lasat pe Agbonlahor singur in fata unei linii de mijloc dispuse suficient de elaborat incat sa innabuse mai toate tentativele ofensive ale gazdelor. Singuratate resimtita numai pe contra-atacuri, pentru ca pe fazele de atac pozitional, Villa a stiut sa aglomereze zona centrala, si Sidwell si Barry avand cateva ocazii bunicele sa inscrie.

Paradoxal, nici unul din cele doua goluri ale lui Villa nu a venit dupa aceste atacuri elaborate, ci ca rezultat al unor incursiuni solitare ale lui Agbonlahor, care a functionat astazi numai cu motorul turat. Impresionanta viteza nigeriano-scotianului care nu numai ca a creat un gol, l-a inscris pe al doilea si a facut foarte bine atat faza de atac cat si coborarile in defensiva, dar in multe ocazii pe parcursul meciului a demonstrat ca exista si viteze peste a lui Theo Walcott, de exemplu.

La minusuri, in dreptul lui Villa l-as trece pe Gareth Barry care, desi a fost util in angrenajul echipei, nu s-a chinuit prea mult sa ascunda ca nu prea mai are chef sa joace la Birmingham. Abia acum se vede ca O'Neill avea dreptate in vara, cand era injurat de mai toate lumea ca il chinuie pe Barry pentru ca nu-l baga in prima echipa. Partea rea e ca la iarna fostul capitan poate sa plece la orice echipa e dispusa sa-i plateasca restul contractului, in valoare de vreo 3 milioane de lire. Adica de vreo 5 ori mai putin decat cele 15 milioane pe care Liverpool le-ar fi platit acum 6 luni. Poate la acest nivel, de motivare extra-fotbalistica a jucatorilor, ar mai putea O'Neill sa mai invete cate ceva.

Ei, dar oricum, daca oaspetii au avut in Barry o semi-mana moarta, Arsene a beneficiat de ajutorul mai multor elevi ai sai in meciul asta.

Pe mine Fabregas nu ma incanta ca fotbalist in nici un fel. Imi e totusi greu a nu recunosc ca pustiul e valoros. Dar astazi a facut eforturi supraomenesti sa greseasca, fara exceptie, toate mingile care au trecut pe la el. Pentru Arsenal, toate fazele in care mingea a ajuns la Fabregas au fost faze pierdute. Si-au fost multe.

Apoi, Bendtnder (sau cum s-o scrie). Pustiul asta chiar nu mi-a placut niciodata. In sensul ca e pe langa. N-are consistenta, n-are prezenta in joc, n-are pic de incisivitate. Are, in schimb, o voce puternica, pe care de multe ori o foloseste pentru a vocifera la deciziile arbitrilor. Asta e tot defect. Calitati nu prea i-am gasit. In schimb, am observat astazi ca alearga ca o femeie. Iar la capitolele tehnica, viteza, viziune a jocului in dreptul lui se pune n/a.

N-as vrea sa-l uit tocmai pe Clichy, cel care a vrut sa-l impiedice pe Agbonlahor cu orice pret sa deschida scorul. Si l-a impiedicat, cu pretul unui autogol.

Diaby a avut mai multe faulturi decat pase, si de fapt intreaga echipa a jucat slab. Singur Walcott a mai incercat cate ceva dar, desi ca posesie si poate si teritorial Arsenal a domniat jocul, prima lor ocazie cu adevarat periculoasa a venit dupa ce au intrat Vella si Adebayor. Adebayor, cel care pe vremea cand la Arsenal jucau si fotbalisti adevarati era aspirant la statutul de rezerva, este acum cel mai periculos tunar.

Si nu ca nu m-as bucura de necazul lor, dar macar asa, de dragul competitiei, ar fi mai pasionant sa mai castige si Arsenal cate un trofeu, macar o data la cativa ani. Participarile in finale sau semifinale nu se includ aici.

E bine sa se dea credit antrenorului, dar oare cate sezoane ar trebui sa treaca pana expira respectivul credit?

Fapt divers: la un moment dat regizorul transmisiei ne-a aratat o parte din banca de rezerve a lui Arsenal: Toure, Adebayor, Alexandre Song. In timpul brustei intunecari a cadrului m-am gandit ca am vazut, in documentarele cu gorile de pe Discovery, imagini destul de asemanatoare. Cu mentiunea ca gorilele pareau mai umane.

Si-o sa inchei rotund, intorcandu-ma pentru inca o runda de aplauze la invingatorii acestui meci: O'Neill, peste toate fluctuatiile echipei lui si peste toata diversitatea de pareri referitoare la abilitatile lui profesionale, este dupa parerea mea cel mai capabil sa sparga Big 4. Mi-ar placea sa vad Villa in CL.

Steve Sidwell a jucat si el foarte bine azi, si pare ca se simte mult mai bine aici decat la Chelsea, unde nu prea a avut parte de sansele pe care le-ar fi meritat.

Laursen si Petrov au jucat si ei foarte bine, si primesc mentiune.

Iar daca am inceput postul cu O'Neill, ar fi frumos sa-l termin cu celalalt erou al zilei, fotbalistul care imi place cam in aceeasi maniera in care imi placea Joe Cole pe cand juca la West Ham: Gabriel Agbonlahor.

Despre frustrare

CFR Cluj - Girondins de Bordeaux 1-2 (Dani '9 - Gourcouff '6, Wendel '38), Champions League 2008-2009, Group Stage Matchday4, 2008-11-04, Stadion CFR, Cluj

In sfarsit, Clujul a revenit acolo unde ii era locul, pe ultimul loc al grupei, cu sanse mici sa mai prinda vreunul din primele doua. Stiam ca o sa vina caderea si ma bucur ca am asistat la ea. Ca suporter stelist, parcursul Clujului de pana acum m-a frustrat. Si nu putin. M-a frustrat groaznic, si e prima data de cand ma stiu (poate cu exceptia momentului Dinamo - Anderlecht din semifinalele CCE editia 1990-1991 - cand totusi trupa lui Il Luce a avut grija sa se faca de ras suficient incat sa nu-ti doresti sa fii in locul lor) cand, ca suporter stelist, ma uit cu invidie la performantele europene ale unei alte echipe romanesti.

Iar problema cea mai mare e ca, desi sezonul asta european s-ar putea termina pana la urma mai bine pentru Steaua decat pentru CFR (fapt care, pana la urma, nu era complet imprevizibil in nici un moment), starea de frustrare pe care mi-a indus-o CFR s-ar putea repeta. Si asta pentru ca pot sa recunosc in CFR trasaturile unui PROIECT bun pe termen lung. In timp ce la Steaua inca trebuie schimbata o intreaga loja si paguboasa mentalitate romaneasca, iar evolutiile in performanta se fac mai degraba in salturi cu aspect de hopuri care lasa mai intotdeauna o senzatie de arbitrar, la CFR evolutia e poate mai inceata, dar constant pozitiva. Si s-ar putea sa vina momentul cand, resemnat in fata repetatelor performante ale echipei lui Paszkany, ele sa nu ma mai fac invidios, ci pur si simplu sa le iau ca atare. Cu atat mai usor cu cat, lipsindu-i traditia, CFR nu se poate constitui intr-o rivala adevarata a Stelei.
M-as intrista daca Clujul va incepe sa impuna standarde.

Meciul de astazi...
Pana la urma, esential e ca Bordeaux a castigat. Dar o sa incerc sa ma detasez de atitudinea tabloida care se va grabi, probabil, sa-i ingroape pe CFR, cam in aceeasi maniera in care le-a facut statuie dupa meciul de la Roma.

Eu consider ca e demna de admiratie ATITUDINEA CFR-ului in meciul asta. Desi condusi inca din minutul 6, au egalat dupa doar 3 minute, cu un gol de mare clasa. Recentrare in careu si lovitura de cap dupa patrundere in forta din linia a doua, asta e gol cu care s-a mandri orice echipa din Anglia. In plus, la toate cele 4 meciuri de pana acum, clujenii au stat sus, indiferent de scor, nu au refuzat jocul nici cand au condus nici cand au fost condusi, iar atacurile lor s-au purtat tot timpul in cel putin 3 oameni. Sa joci ofensiv in CL e un lux pe care nu si-l permit nici unele echipe cu state mai vechi in competitia inter-cluburi suprema, si cu firma mai mare decat CFR Cluj.

Primul gol al francezilor a venit poate un pic prea repede, pe fondul unei greseli mari a lui Stancioiu si dupa o executie frumoasa a unui jucator pe care l-am vazut inventand goluri si din mai putin decat o centrare pe jos la 6 metri cu fundas in spate.
Al doilea a fost o executie exceptionala la care in mod normal portarul nu prea are sanse sa intervina. Dar la o lovitura libera de la 18 metri, din pozitie centrala, usor dreapta, asa cum doar la antrenamente se face, portarul are prea putina vina. Daca trebuie gasit un vinovat, el este cel care acorda lovitura intr-o asemenea pozitie.

Sigur, CFR-ului i se poate reprosa ca, la fel ca in Franta, a jucat din ce in ce mai slab spre sfarsitul meciului si ca mare parte din timp i-a lipsit determinarea pe care a aratat-o in primele doua meciuri din grupa, dar astea sunt lucruri normale. Incet-incet, entuziasmul nu mai reuseste sa acopere diferenta de valoare si de pregatire fizica si e posibil si ca, dupa primele doua rezultate bune, clujenilor sa fi inceput sa le miroasa a primavara cu 4 meciuri mai devreme.

In tot cazul, chiar daca nu lua nici un punct in grupa asta, CFR-ul nu s-ar fi facut de ras. Cu o singura exceptie, tot restul echipelor romanesti viseaza sa se faca de ras in CL pentru 5 milioane+ de euro pe sezon, plus faima, expunerea si speranta catorva tranzactii bune pe care le aduce Liga.

Acum, si pentru Cluj si pentru Bordeaux urmeaza meciuri cu Roma si cu Chelsea. Englezii imi par in continuare mari favoriti, in timp ce Roma imi pare in continuare cel mai abordabil adversar. Putin probabil ca Chelsea sa mai piarda puncte, in timp ce pentru romani rezultatele bune miros tot timpul a exceptie.
La Bordeaux m-am gandit tot timpul ca la un adversar dificil. In primul rand, pentru ca sunt mai putin cunoscuti, si deci pot surprinde mai usor. Apoi, au o echipa buna, au obtinut locul 2 in Franta (totusi unul din primele 5 campionate ale Europei) si bat acum la portile locului 1, despre care inca se mai crede ca e rezervat fenomenalului proiect Lyon. Si nu in ultimul rand, pentru ca Blanc a fost un fotbalist care a folosit in impresionanta cariera de jucator, instrumente care dau si antrenori mari: munca, seriozitate, abordare cerebrala, mentalitate de invingator.

Asa ca acum CFR se gaseste exact unde se gasea si cu 4 meciuri inainte. Poate prinde primavara in CL, la fel cum poate termina in decembrie aventura europeana. Diferenta e ca acum se asteapta de la ei mult mai mult decat acum 4 meciuri.

Partea buna e ca DEJA Clujul seamana cu genul de echipa care isi permite sa rateze un sezon, pentru ca anul viitor se va intoarce mai puternica. Lucru care, de exemplu, la Steaua nu se intampla.

Fotbal demonstrativ

Manchester United - Hull City 4-3 (Ronaldo '3 '44, Carrick '29, Vidic '57 - Cousin '23, Mendy '69, Geovanni(p) '82) , Barclays Premier League Matchday 11, 2008-11-01, Old Trafford, Manchester

Nu e prea cinstit ce face Ferguson. Adica, sa poti sa aliniezi o formula cu Rooney, Tevez si Berbatov deja e necinstit, dar s-o mai si faci din cand in cand, e cruzime.

E drept, cand ii adaugi si pe Giggs, Ronaldo, Nani si Anderson, iti dai seama ca ai facut vreo 7 din cei 11 jucatori la care ai dreptul, ca sunt doua porti pe teren, din care pe una trebuie s-o aperi si ca, pe langa cei 4 fundasi si-un portar de care e nevoie sa faci asta, ar fi bun si-un mijlocas care sa lege echipa, macar cat sa stie aia din spate ca aia cu tricouri la fel din jumatea ailalta sunt cu ei.
Asa se face ca pe Carlito l-a cam sarit randul in ultima vreme, iar Giggs a fost de serviciu pe tusa etapa asta, pentru a-i face loc abia refacutului Carrick, pe umerii caruia a cazut sarcina de a sta cuminte la mijloc in timp ce copiii se joaca cu mingea frumos.

Si intr-adevar, copiii s-au intrecut cu giumbuslucurile, numai ca a fost nevoie de interventia lui nenea Berbatov pentru un gol. Pasa sutata care cred c-o sa devina marca inregistrata in scurt timp l-a gasit bine pe Ronaldo in marginea careului, iar portughezul mai premiat ca vinul de Murfatlar a sutat din intoarcere si a deschis scorul, ajutat de bara din dreapta, careia doar tricoul rosu i-a lipsit ca sa fie inclusa in echipa de start a lui United.

Phil Brown e un om inteligent, asa ca a pregatit foarte bine meciul asta. Stiind ca impotriva unei ofensive ca a lui United, a te apara in 11 inseamna a-ti taia singur craca, si fiind constient ca principalul pacat al trupei lui Ferguson e ca nu capitalizeaza pe tabela numeroasele actiuni de poarta, managerul lui Hull a lasat acasa mentalitatea de echipa mica si a asezat in teren o echipa echilibrata, tigrii ingaduind diavolilor sa vina peste ei exact atat cat n-au putut sa se abtina, dar nerenuntand nici un moment la ideile ofensive.

Tactica ar fi putut functiona, si tigrii au sperat la asta, mai ales dupa ce au egalat la 1 in minutul 23. Daniel Cousin a ajuns primul la o minge trimisa in careu dintr-o lovitura libera si a lovit cu capul intr-o zona a portii in care van der Sar nu prea are obiceiul sa ajunga. 1-1, si cele 3 goluri de la Chelsea in etapa anterioara pareau foarte demult.

Numai ca vreo 5 minute mai tarziu, inainte sa treaca 10 minute in care Hull ar fi fost egalii lui United pe Old Trafford, Michael Carrick n-a mai putut sa se abtina. A luat mingea, a urcat vreo 20 de metri, a trecut de 2 fundasi si a sutat inselator, fix in bara din dreapta, despre care a fost vorba si mai sus. Bara a marcat a doua oara, dar - modesta - a refuzat si de data asta sa-si aroge vreun merit.

Nu acelasi lucru l-a facut Ronaldo, care s-a bucurat ca si cum el ar fi dat golul din minutul 44, desi ultimul care a atins mingea a fost Myhill. Dar a iesit bine, portarul lui Hull preferand sa creada ca mingea a intrat in poarta mai degraba din cauza puternicei lovituri de cap din 6 metri a portughezului care fugea ca urmarit de Veyron decat din cauza respingerii lui nefericite.

Cu 3-1 la pauza, nu-mi dau seama daca Phil Brown mai spera sau nu la ceva, dar rezultatul final spune c-ar fi putut fi indreptatit s-o faca.

Golul lui Vidic din minutul 57 inseamna insa garantia celor 3 puncte care au ramas pe Old Trafford. Sarbul a luat fata lui Zayatte la un corner si a impins mingea in poarta cu piciorul, ducand scorul la 4-1 si gandind apoi ca ar putea sa incaseze chiar si doua goluri, si tot ar termina in echipa castigatoare.

Si chiar asa s-a intamplat, tigrii muscand o data prin Mendy, care l-a surprins iesit pe van der Sar si a lobat peste el, insuficient de puternic incat mingea sa intre in plasa, dar suficient cat sa depaseasca linia portii, cu toata opozitia lui Vidic, care a respins inainte ca mingea sa cada, si inca o data prin Geovanni, dintr-un penalty pe care Rio l-a facut cadou oaspetilor, impingandu-l in careu pe acelasi Mendy, din motive numai de el stiute.

S-a terminat 4-3 dar, intre noi fie vorba, tigrii n-au aratat ca si cum ar fi putut obtine mai mult decat faima si iluzii din acest meci, iar ultimele doua goluri ale lor au venit pe fondul a doua schimbari care au impins inainte o echipa oricum super-ofensiva a lui United.
La adapostul diferentei de 3 goluri, Ferguson l-a inlocuit pe mijlocasul Nani cu atacantul Tevez (64) si pe inchizatorul Carrick cu aripa Giggs(72). Pana la urma, matematica lui Sir s-a dovedit mai buna decat a lui Brown si, chiar daca schimbarile lui au rupt echipa in doua, lasand-o cam fara linie de mijloc, calitatea fotbalului practicat in ultimele 20 de minute a compensat cu varf si indesat eventualele emotii pe care suporterii lui United le-ar fi putut avea.

Am vazut in meciul asta un Rio Ferdinand care urca in atac si da pase cu calcaiul, un gol de la fundasul central si unul de la inchizator, in timp ce atacantii au parut mai preocupati de circ decat de poarta bravului Myhill. Asta nu inseamna ca portarul tigrilor s-a plictisit, pentru ca, pe langa cele 4 goluri, galezul s-a mai facut remarcat la alte cateva interventii, deloc usoare. Si probabil ca si-ar fi crescut inca si mai mult pretul daca Zayatte, fundasul central-stanga al lui Hull n-ar fi facut un meci extraordinar.

Desi au pierdut, fara drept de apel si la o diferenta mai mare decat o arata scorul, Hull au realizat si in meciul asta o performanta care le depaseste renumele. 3 goluri pe Old Trafford este, cu toata conjunctura, o realizare care arata bine pe orice carte de vizita. Mai mult inca, tigrii au demonstrat ca, pe langa faptul ca sunt bine condusi de pe tusa, beneficiaza si de un management de inalta calitate. Cu investitii nu foarte mari s-au cumparat niste jucatori deloc de prim rang (Geovanni, King, Zayatte, Mendy), dar cu care s-a putut inchega o echipa suficient de puternica incat sa reziste in Premier League si suficient de entuziasta incat obiectivele sa fie depasite de rezultate. Iar declaratiile lui Phil Brown, conform carora echipa lui deja si-a depasit nu numai obiectivele, dar si visele, indeparteaza orice fel de presiune de pe fotbalisti si bifeaza si ultimul punct de pe lista cu criteriile performantei. Iar faptul ca multe echipe cu pretentii mai mare decat ale lui Hull visau sa aiba 20 de puncte dupa 10 etape nu e numai un truism de complezenta. Cu toata concurenta din PL, eu pariez pe tigrii pentru un loc de cupa europeana.

In dreptul lui United, pe langa cele 3 puncte, ramane marele defect al numarului prea mic de goluri in raport cu ocaziile avute, defect e drept, compensat cu varf si indesat de spectacolul creat de jumatatea de sus a echipei.
Berbatov e un fotbalist complet. Are stopuri impecabile, are un control al mingii nemaivazut, are clarviziune si sange rece, are pase extraordinare si are chiar si doza de atitudine care transforma fotbalistii valorosi in genii.
Ronaldo isi regaseste cu pasi repezi pofta de gol care i-a sucit mintile lui Calderon in sezonul trecut, iar Rooney trage la poarta din ce in ce mai mult si din ce in ce mai bine. Tevez si Giggs ar fi titulari indiscutabili la orice alta echipa, dar la United par multumiti cu aparitii doar de planul doi, in timp ce abundenta de solutii ofensive il obliga pe Ferguson sa transforme un fotbalist cu viteza si tehnica lui Anderson in mijlocas retras. De la un punct incolo, jocul diavolilor are tot atata legatura cu fotbalul cata au showurile celor de la Harlem Globetrotters cu baschetul.