But who is this Santa Evita?

Andrew Lloyd Webber, pus in scena in cele mai mari sali ale lumii sau ca teatru de purici intr-o cutie de pantofi, ramane la fel de grandios. Cel putin asta cred eu, care nu-i stiu decat 3 opere (Jesus Christ Superstar, Evita si Phantom of the Opera) si care am vazut, marti seara, la sala Arcub de la Batistei, Evita, pusa in scena de o trupa independenta de teatru, chestie care m-a incantat mai mult decat a facut-o, la vremea lui, in 1996, filmul, cu Madonna si Antonio Banderas.

Acum, nu zic ca versiunea acestor pusti ar fi mai buna decat filmul, sau ca vocea Anei Maria Popa s-ar putea compara cu a Madonnei. Zic doar ca sa vad in fata mea, live, in carne si oase, Andrew Lloyd Webber jucat, si inca la un nivel decent, e un sentiment extraordinar, o stare pe care as vrea-o repetata cat mai des.


Am intrat in sala destul de circumspect, stiind ca posibilitatile financiare si tehnice ale celor care au pus in scena spectacolul sunt destul de limitate, destul de evident pentru o productie independenta si care in Romania, din pacate, se adreseaza doar unui public de nisa.

Temeri risipite insa din secunda inceperii spectacolului, cu uvertura "At a cinema in Buenos Aires". Se pare ca teatrul inca mai are forta sa ma duca intr-o stare transcedenta, sa ma faca sa uit, pe durata spectacolului, de tot restul lumii. Semn, probabil, ca n-am vazut suficient.


Cateva reprosuri:

- costumele sunt probabil cel mai slab capitol, si aici se pot aduce imbunatatiri majore: epoca actiunii nu este respectata prin nici un detaliu; primul costum al Evitei e neinspirat ales, o rochie larga si rebela care a obligat-o pe actrita s-o aseze cu mana in multe momente, fapt observabil si deranjant; costumul lui Peron ar trebui sa aibe cateva elemente de uniforma militara, uniforma fiind un element definitoriu al personajului.

- Magaldi este transformat - prin costum si coregrafie - dintr-un actor-cantaret al primelor decenii din secolul XX, intr-un macho destul de modern, putin cam anacronic in contextul piesei

- vocea povestitorului, Che, este ori prost inregistrata ori prost redata pe primele piese, pentru ca este foarte greu inteligibila

- prea putine si prea scurte pauze pentru aplauze. De multe ori publicul a incercat sa aplaude si a fost intrerupt de muzica. Probabil pentru ca se joaca pe un negativ pre-montat, dar cineva ar trebui sa controleze cumva pauzele de aplauze, pentru ca altfel publicul percepe o oarecare nesiguranta a producatorilor si mai mult, se pune o oarecare distanta intre public si actori si se pierde astfel sentimentul de apropiere care cred eu ca da de fapt magia teatrului.


In rest, numai si numai cuvinte de lauda. Desi primul lucru pe care l-as aplauda e initiativa, nu neaparat realizarea, experienta piesei in sine e extrem de placuta.

Performante foarte bune. Evita (Ana Maria Popa) e o fata foarte frumoasa, si de multe ori asta tinde sa eclipseze performanta unei actrite. Nu e cazul aici, am remarcat in primul rand personajul, abia apoi actrita, si n-am vazut vreun semn de lupta interioara pentru a-si delimit propriul corp de cel al Evitei, ceea ce e grozav la nivelul asta. Che (Daniel Dobre) n-are alura lui Banderas, dar reuseste cumva sa degaje forta fara de care personajul ar fi palid. Che din piesa asta e un personaj bun, plin de forta, cu accente de virtuozitate actoriceasca pe alocuri. Peron (Stefan Ion (?)) isi intelege perfect personajul si ii da toata substanta necesara din performanta, pentru ca nu e deloc ajutat de elementele auxiliare (costume, decor, figuratie). Figuratia sufera prin numar, dar puncteaza puternic prin joc, reusind sa se constituie intr-un personaj, si inca unul puternic.

Opera, actiunea si compozitia au fost foarte bine intelese, si gratie aspectului asta mi se pare ca spectacolul chiar TRANSMITE. Publicul intelege drama Evitei, percepe ascensiunea si caderea, plusurile si minusurile pe care Tim Rice le-a vazut in Eva Peron, cu alte cuvinte piesa isi atinge scopul.

Iar pe A New Argentina am simtit din plin sentimentul ala despre care vorbeam la inceput, GRANDOAREA. O stare greu de explicat, ca si cum muzica e peste tot, jur-imprejurul tau, iar mesajul piesei te loveste brusc, puternic, in plin, si dintr-o data ai senzatia ca INTELEGI. Iar cadrul in care te afli nu conteaza, pentru ca prezenta ta acolo e pur fizica. Mintea e intr-o lume mai buna.


Vorbe fade am spus, prea putin fata de cat meritau oamenii care au facut sa se intample spectacolul asta, trecut prea putin bagat in seama intr-un Bucuresti in care evenimentele culturale se inghesuie unele in altele din ce in ce mai tare, dar in care calitatea e totusi un eveniment.

Au facut Jesus Christ Superstar, Evita, iar urmatoarea lor tinta e Hair, probabil pentru toamna viitoare. Eu o sa incerc sa-i urmaresc. Cred ca e o idee inteleapta.

The two Canadians/ Les deux canadiens - Episodul II

10.000 de oameni la Leonard Cohen pare cam nepotrivit. Poet al revoltelor soptite si-al profunzimilor calme, lui Leonard Cohen nu i se potriveste un stadion plin, credeam eu.

Nu stiam insa, pe atunci, de puterile magice pe care acest batranel le are. Leonard Cohen stie sa transforme multimea si sa-si transfigureze audienta in maniera in care trebuie s-o fi facut-o candva, profetii.

Cu poezia lui intima si muzica interiorizata, Leonard Cohen a reusit sa se transforme intr-o voce pentru mii de suflete, aducandu-si la picioare un public cu varste cuprinse intre cea a solistului si cea a celui mai recent album al lui.

A inceput calm, simplu, cu un refren arhi-cunoscut, dar pe care nimeni n-avea curajul sa-l dubleze, peste acea voce care parca ii da cantecului o viata proprie. "Dance me to your beauty, with a burning violin...". Iar daca l-am fi ascultat, si am fi dansat pana la capatul iubirii, ar fi trebuit sa fim tot acolo, dansand...

Mi-a trebuit destul de mult sa intru in STARE... cred ca s-a intamplat abia dupa vreo 6 melodii, pe "Who by Fire", poezie cu rezonante de blestem.

Iar dupa ce ne-a daruit acea memorabila imagine, pe care el o prezinta drept metafora a crezului vietii lui, dar mie mi se pare incarcata de sexualitate - "there is a crack in everything, That's how the light gets in" - maestrul a facut o pauza. 20 de minute de liniste intr-un recital de peste 3 ore!

Apoi s-a intors, curajos, descoperind Adevarul in vocea celor doua "sublime" surori Web, recitand un vers fara sens: "Di dam dam dam de du dam dam...". Tower of Song, locul unde l-au inaltat artisti cu mai mult succes decat el, batranelul umil care si-a scos palaria in fata noastra, un public stanjenit de nemeritata onoare.

N-a jucat teatru si n-a asteptat reactia pentru bis, probabil pentru ca legatura pe care incerca s-o stabileasca era cu Muzica, in cea mai pura forma a ei, nu cu noi, profanii spectatori ai unui fenomen pe care-l admiram fara sa-l intelegem. "We'll keep playing... if you wish to stay" Si a cantat... Peste asteptari, peste program, peste ploaie - care a fugit repede, speriata de facila cucerire a Manhattanului si-a Berlinului - Leonard Cohen a luat, rand pe rand, chitara, clapa, microfonul, si-a cantat, protejandu-ne pe toti cu o singura, faimoasa, pelerina albastra.

Ne-am despartit ca prieteni, noi urandu-i la multi ani, iar el urandu-ne sa nu racim, si sa ajungem cu bine acasa.

Mi-a placut Cohen. Mi-a placut cum incerca sa pronunte Bucuresti, nu Bucharest si mi-a placut cum, dupa ce a ingenuncheat, si-a scos palaria si a plecat capul in fata noastra a rostit simplu... "Thank you, friends, for this warm welcome, of which we're deeply appreciative"

Mi-a mai placut si felul in care si-a mentionat, in numeroase randuri, trupa. Opt muzicieni dintre care poate doi erau nascuti pe vremea cand Suzanne trecea din fiinta in cuvinte, cu destinatia nemurire.

Si mi-a placut Javier Mas, chitaristul lui Cohen, dupa parerea mea cel mai bun virtuoz al trupei. Din felul in care lupta cu chitara, scuturand-o ca si cum ar fi vrut sa-i smulga sunetele pe care instrumentul se incapatana sa le retina - mangaind corzile pe-atat de bland pe cat de brutal trata cutia - am vazut nascandu-se MUZICA.

E drept, am fost usor dezamagit de Hallelujah, dar asta poate pentru ca am fost iremediabil cucerit de varianta lui Rufus Wainright...

Cohen n-a mai cantat, inainte de vara asta, de cand avea 60 de ani ("just a boy with a crazy dream" - spune el). A urcat pe un munte sfant si a coborat de-acolo, ca un Zarathustra profan, propovaduitor a tot ce apropie omul de animale. A inceput sa cante din nou dupa 15 ani. Iar la noi a ajuns chiar in ziua in care a implinit 74. LA MULTI ANI, MAESTRE!

The two Canadians/ Les deux canadiens - Episodul I

"Nu exista canadieni", spune la un moment dat Leonard Cohen in "Joaca preferata", iar weekendul care doar ce-a trecut pare sa-i dea dreptate doar partial. Pentru ca aceasta tara imensa si aproape depopulata, cu un popor multicolor (nici macar cosmopolit) fara constiinta nationala si vorbind doua limbi, concomitent parca, are suficienta consistenta sa ne poata trimite intr-un singur weekend doi oameni, ambii afirmati in afara ei, dar ambii cat se poate de canadieni, fiecare dintre ei mai mult decat suficient sa dea identitate nationala oricarui popor ar simti ca are nevoie de asa ceva.


Ziua Bucurestiului, contopita cu Noaptea Alba a catorva orase europene a generat un eveniment de amploare sponsorizat de o Primarie a Bucurestiului generoasa, judecand dupa punerea in scena. Punctul culminant, singurul nume scris cu majuscule in program si singurul moment in care m-am intersectat cu evenimentul a fost Bryan Adams, primul om pe care l-am prezentat vreodata ca fiind "cantaretul meu preferat", pe vremea cand intelgeam cu greu ce inseamna "cantaret" sau "preferat", iar el canta "Everything I Do" pe "Waking Up the Neighbours", prima mea caseta.


Varsta despre care vorbesc este cea pe care omul si-a descris-o in compozitia cu care s-a apropiat cel mai mult de sufletul meu: "Summer of '69", melodie cu un beat rapid pentru Bryan Adams si cu un ciudat gust de pre-disco.


M-am departat apoi de Bryan Adams, respectandu-l totusi de la distanta cand a cantat "Cloud Number 9", "When You're Gone" sau "All for One" iar sambata seara am avut ocazia sa le ascult pe toate, intr-o interpretare live impecabila a acestui mirabil canadian.


Fara sa fiu peste masura de entuziast, dimpotriva, m-am dus la concert putin cam in doi peri. Nu stiu daca e varsta, rutina sau ce altceva este, dar concertul unui nume gigantic acum nu mai are darul sa ma miste cum o faceau acum cativa ani nume incomparabil mai mici.


Scena, disproportionat de mica fata de imensitatea masei de oameni venita in parcul Izvor, sunetul slab si de cateva ori - in special la inceput - pe langa muzica, iar publicul deranjant prin numar.


Totusi, de remarcat ca pana si acest public de concert gratis este mult mai cizelat de cel de acum cativa ani. A invatat sa respecte artistul, a invatat sa se respecte pe el insusi, iar aurolacii si manelistii s-au rarit, cel putin din ce-am vazut eu.


Nici o sansa sa ma apropii la mai putin de 200 de metri de scena, asa ca a trebuit sa ma consolez cu ecranele laterale atinse de bruiaj electric si cu sunetul infundat care ajungea pana la mine ori de cate ori elicopterul politiei scadea turatia motorului.


To respectul in schimb pentru artist. Un profesionist desavarsit, care a cantat corect cap-coada, s-a aratat entuziast, cald si binevoitor fata de un public care poate nu-l merita. Din cauza numarului, reactia a fost diluata, dar banuiesc ca pentru un artist e intotdeauna magulitor sa cante in fata a 50.000 de oameni. Recitalul a fost generos, iar Bryan a insirat hit dupa hit, nereusind sa poata sa le comprime pe toate nici macar intr-un playlist care l-a tinut ocupat aproximativ doua ore.


Frumos gestul de a urca pe scena o fata din public, pe When You're Gone, frumoasa si lectia de stil pe care a predat-o lasand-o sa-l acompanieze, ajutand-o in permanenta si nelasand-o sa se faca de ras.


Un spectacol pe masura celui care l-a sustinut. Bryan Adams nu este, poate, un nume de care sa te simti profund legat, dar parcurgand lunga lista cu hituri iti dai seama ca muzica lui te-a insotit de ceva vreme, discret, temperat, reconfortant. Si atunci ti se releva adevarata valoare a lui Bryan "fucking" Adams, asa cum a ales sa-si rosteasca numele pentru ultima data in acea seara in care eu am vazut la lucru un mare artist. Fucking A, man!

***

Urmatorul moment al showului s-a vrut grandios, si n-a fost departe. Un dans cu jeturi de apa de felul celor de la Bellaggio mi-a amintit de un filmulet care circula pe retelele de peering inainte de youtube si care se chema "Ceva ce in Romania n-o sa vezi niciodata". Ba iata c-am vazut. E drept ca apa noastra a dansat pe un mix de teme din seria Bond, nu pe Bocelli, ca cea de la Las Vegas. Si mai mult de-atat, dansul apei a fost acompaniat de un dans al focului, elemente reunite intr-un numar care probabil a costat mai mult decat concertul lui Bryan.

Au mai completat spectacolul si un foc de artificii impresionant nu atat prin anvergura, cat prin coregrafie. Gandite foarte bine, artificiile s-au imbinat frumos cu apa si focul, iar peste toate, dand culoare perdelei de fum, un joc de lasere si-a facut de cap pe desupra copacilor si-a multimii din parcul Izvor.

Am retinut "Live and Let Die", melodia. Urmeaza s-o caut. Iar numarul tehnic - desi nu l-as ridica la inaltimea concertului - a fost marca unei manifestari de calitate, chit ca pentru plebe.

Spain, rain and no plain

Tottenham Hotspurs - Aston Villa 1-2 (Bent '73 - Reo-Cocker '4, L. Young '58), Barclays Premier League Matchday 4, 2008-09-15, White Hart Lane

Spectacol extraordinar oferit in seara asta de cele doua echipe care reprezinta varfurile middle-class-ului din fotbalul britanic.

In suita de meciuri cu greutate pe care Premier League le-a programat in etapa asta, Tottenham-Villa si-a rezervat un loc destul de in fata, as indrazni sa spun chiar la concurenta cu Liverpool-Manchester United.

Doi antrenori in voga, doua echipe ambitioase si multe individualitati de mare valoare, astea au fost in linii mari premisele unui regal fotbalistic atipic, de luni seara.
Martin O'Neill isi aducea elevii pe White Hart Lane cu gandul la cei 35 de pasi ramasi pana la indeplinirea indraznetului obiectiv al sezonului, un loc de Champions League, dar avand inca proaspat in minte usturatorul esec cu nou-promovata Stoke City.
Juande Ramos, de cealalta parte, era in cautare disperata de puncte dupa un inceput de sezon dezastruos al elevilor sai, cu doar un egal in 3 meciuri. Care egal, indiferent ca a fost obtinut in fata lui Chelsea, tot de un punct se pune.

Oaspetii au inceput furtunos si au deschis scorul repede, la o centrare excelenta a lui Agbonlahor, usor deviata de Carew, suficient incat Barry sa nu ajunga mingea, dar ideala pentru Reo-Cocker, care a finalizat simplu, la coltul scurt, nederanjat de nimeni. Iar de la primul fluier trecusera doar 4 minute.
Villa a controlat cap-coada prima repriza, semanand mai mereu panica in apararea debusolata a gazdelor si fiind aproape de majorarea scorului in vreo doua randuri. Doar portarul Gomez a oprit tentativele incomozilor oaspeti din Birmingham, care au mai avut o bara si doua suturi extrem de periculoase pe cardul portii.

In repriza a doua, majorarea de scor a venit oarecum firesc, dar la 2-0 elevii lui O'Neill au facut pasi inapoi, permitand celor de la Tottenham - mult mai periculosi in atac dupa intrarile lui Jenas si Dos Santos - sa atace si sa reduca din diferenta cu ceva mai putin de 10 minute ramase in joc. Minute care s-au jucat fara nici un fel de preocupare defensiva din partea lui Ramos, care a terminat meciul intr-un foarte original sistem 1-5-4, dar care ramane cu un singur punct si dupa al 4-lea meci al sezonului, o contraperformanta istorica pentru Spurs.

Cu adevarat remarcabil a fost insa ritmul extraordinar in care s-a jucat acest meci. Daruire, viteza, organizare, tehnica, cam astia sunt parametrii in care s-au desfasurat ostilitatile din aceasta seara pe White Hart Lane, in fata unui public suspect de tacut in raport cu superbul spectacol la care a asistat. Destul de lesne de inteles, totusi, pe fanii lui Spurs i-ar fi impresionat mai degraba un rezultat bun decat un meci deschis, dar la capatul caruia numarul de goluri al oaspetilor e mai mare.

Villa e o echipa cu adevarat impresionanta. La 39 de ani, Friedel da din poarta mai multa siguranta echipei decat o facea danezul Sorensen, cu vreo 7 ani mai tanar. Apararea a jucat in seara asta foarte exact, respingand majoritatea centrarilor vreunui Lennon, Jenas sau Dos Santos si stiind sa aglomereze zonele si sa acopere spatiile chiar si spre final, cand gazdele aveau in teren 5 oameni de atac.

Cuplul Barry-Petrov din mijlocul terenului este exact ce se cere in fotbalul modern. O bariera solida pentru orice actiune adversa care trece de jumatatea terenului, dar si un cuplu care sa domine teritorial centrul si sa fie capabil uneori sa combine periculos sau chiar sa apara la finalizare. Mi s-a parut nejustificat in vara tam-tam-ul din jurul presupusului transfer al lui Barry la Liverpool, dar am vazut in seara asta cat de mult poate sa insemne el pentru echipa.

Iar atacul este cu atat mai ucigator cu cat nu poti sti niciodata de unde vine pericolul. Agbonlahor e un tanar extraordinar, care apare la finalizare rar, dar mai intotdeauna decisiv, dar care - mai presus de orice - este decisiv prin spatiile pe care le creaza si prin angajarile lui. Beneficiind si de o viteza de invidiat, e de inteles de ce de el se leaga oarece sperante ale nationalei Albionului.
Carew e genul de jucator antipatic - mie cel putin nu mi-a placut nicodata - dar care se mentine de 10 ani in elita europeana, a jucat o finala de Liga Campionilor si - iata - e in stare sa inspaimante orice aparare.

Iar la asa o echipa, nici nu e de mirare ca golurile pot veni de oriunde. Respectiv de la cei doi mijlocasi de banda, pe rand, exact cum s-a intamplat in seara asta.

Spurs in schimb sunt, la fel ca fix acum un an, in deriva, oarecum inexplicabil daca ne gandim la valoarea individuala a jucatorilor.
Sunt pe undeva inexplicabile masivele plecari din vara (nu vorbesc doar de Keane si Berbatov - cel mai distructiv atac din PL - ci si de Defoe, Chimbonda sau Malbranque, jucatori la care cred ca Ramos a renuntat prea usor), iar lipsa rezultatelor nu face cu nimic treaba mai usoara pentru Ramos. Care a gresit, cred eu, ca nu l-a titularizat pe Jenas in locul talentatului, dar ne-experimentatului Modric.

Cea mai mare gaselnita a lui Ramos este Gomez, portarul clapaug pe care nu dai prea multi bani pana nu-l vezi jucand. Dar sunt convins ca va face istorie in tricoul lui Spurs.

Iar Woodgate, Lennon, Modric, Zokora sau Jenas, sunt, fara indoiala, niste mari fotbalisti. E insa datoria fostului antrenor al Sevillei sa-i invete cum sa formeze o mare echipa. Si repede.

Despre fotbal si cum se poate pacali el

Am spus, dupa Euro, ca performanta Romaniei acolo a fost uluitoare, in conditiile in care eu ma asteptam sa se intoarca fara vreun gol dat si cu maxim 1 punct. Ei bine, abia acum am adevarata dimensiune a evolutiei mult peste asteptari a nationalei Romaniei la europeanul austro-helvet. Va dati seama, echipa asta de 2 lei, pe care Lituania tocmai a invins-o cu un 3-0 care lasa prea putin loc pentru scuze, pretexte sau contextualizari, a reusit sa nu primeasca gol de la Franta si - chit ca ajutata putin si de arbitru - a smuls un egal chiar si de la campioana mondiala en-titre. E ceva!

In seara asta, Lituania nu numai ca a batut cu 3-0 in deplasare, dar si-a jucat perfect cartea si a aratat ca echipa mai puternica, cea care merita mai mult victoria.
O linie de fundasi foarte exacta, care a respins mare parte din centrarile in careu, portarul nefiind nevoit sa se remarce decat in vreo 3 ocazii, din care doua au fost lovituri libere.
Linia de mijlocasi s-a dublat exemplar si - probabil cu pretul unui consum fizic enorm - au creat tot timpul superioritate numerica. Patrunderile romanilor au fost doar pe flancuri, de unde majoritatea centrarilor au fost inexacte - sa nu spun proaste - si singura fortare verticala a fost a lui Cocis, care n-a reusit sa depaseasca in viteza un fundas lituanian.
Iar in atac, lituanienii au facut un joc de un pragmatism extrem. Jucand in deplasare, plecand cu a doua sansa si fiind mai slab cotata si dezavantajata tehnic, Lituania a avut rabdare, a stiut sa astepte, sa se apere sus pentru a nu avea emotii si sa speculeze orice fel de sansa de atac.

A venit primul gol cu un sut magnific de la aproximativ 30 de metri, la care, e drept, nu se poate imputa nimic cuiva. Dar la al doilea gol, desi tot sut de la distanta, Tamas a gresit flagrant, gresind blocajul si lasand liber un culoar excelent de sut la 20 de metri. Iar al treilea gol a fost de-a dreptul rusinos. Atacantul lituanian a scapat de 3 oameni de unul singur si a finalizat impecabil, cu un sut sub bara la care Lobont a ferit mainile.

Jos palaria in fata acestei nationale a Lituaniei a carei singura greseala este poate ca si-a anuntat prea brusc intentiile serioase pe care le are in grupa asta. Viitori adevrsari vor fi preveniti, dar oricum, dupa Romania - Lituania 0-3 si Austria - Franta 3-1, se pare ca grupa va fi una pe cat de echilibrata pe atat de spectaculoasa. In momentul asta as spune ca sunt 5 echipe cu sanse la primul loc.

In tabara invinsilor, evident, mai putine de zis. Un joc per ansamblu catastrofal din partea a 11 indivizi care au uitat ce reprezinta.
Piturca a asezat o formula mult mai ofensiva decat cea consacrata exact cand nu era momentul. Poate ca totusi e mai bine sa ramana la sistemul anti-gol cu 3 inchizatori. Stefan Radu si Daniel Niculae au fost catastrofali, Contra a fost de o ineficienta extrema, Tamas a fost mai inexact ca un ceas mecanic neintors si in general nimeni n-a reusit sa se remarce pozitiv. Poate doar Dica si Marius Niculae, singurii care au amenintat poarta adversa.

Ideile ofensive au fost ptuine si fixe, mingea scapata in flancuri de unde nici o centrare nu s-a putut fructifica. Parte pentru ca lituanienii s-au aparat excelent, parte pentru ca Piturca n-a reusit sa omogenizeze o echipa pana intr-acolo incat jucatorii sa se simta in teren.

Palida consolare ca si Franta a pierdut. In primul rand francezii au pierdut in deplasare si apoi, dupa primele impresii, nu noi vom fi principalii lor contracandidati la primul loc.

Cea mai proasta performanta a Romaniei din ultimii 20 de ani? Destul de logic. Doar e cea mai proasta echipa a Romaniei pe cat imi amintesc eu. Probabil cea mai proasta din istorie.

The City is Mine

Ati vazut, banuiesc, Lords of the Rings... Sau ati citit cartea... Sau daca nu, sigur ati dat la vreun moment dat de vreun/vreo film/carte/poveste - cel mai probabil tinand de genul fantastic - in care la un moment dat, de multe ori spre sfarsit, cand totul parea ca se aseaza bine, apare un monstru. One ring to rule them all...

Un Deus Ex Machina negativ, care ii tulbura teribil pe eroii nostri si-i obliga la inca o serie de aventuri pentru a ajunge cu bine la deznodamantul pe care toata lumea il astepta mai devreme.

Cam asa a stat treaba cu perioada de transferuri din vara asta. E drept, mi s-a parut pasionanta si pentru c-a fost prima data cand chiar am urmarit ce se intampla. Ronaldo la Real, Ronaldinho la Milan, Berbatov la United s.cl., zvonuri, povesti sau realitati concretizate, spectacol in ele insele, un fel de-a uita de fotbal sau cel putin de lipsa lui in cele 2 luni de pauza.

Si peste toate, sambata seara, pe sfarsit de perioada de transferuri, peste lege si timp... Abu Dhabi Grup, si-ale lor 290 milioane de euro cu care-au cumparat 90% din Manchester City. Si intrare in scena mai spectaculoasa nici ca s-a mai vazut: Robinho, principala tinta a lui Chelsea, transfer facut in ceva mai putin de 24 de ore. Plus oferte pentru Berbatov, van Nistelrooy si Huntelaar, nici una acceptata, dar fiecare in stare - daca nu sa sperie - macar sa ridice niste semne de intrebare unor presedinti, de la cele mai mari cluburi din Europa. Si mai ales, sa atraga atentia, nimic nu e mai important decat asta.

Iar seicul - sau ce-o fi el - Al-ceva, spune ca asta e doar un mizilic. Ultima scena a acestei perioade de transferuri, desfasurata chiar inainte de generic, dar atat de bine construite incat a lasat pe toata lumea cu gura cascata in asteptarea sequel-ului. Pe care baiatul cu turban il promite la iarna. Si mai e DECLARATIA. Absolut savuroasa, nu ma pot abtine sa n-o scriu si-aici:

"Ronaldo a spus ca vrea sa joace pentru cel mai mare club din lume, si vom vedea in ianuarie daca a vorbit serios. Real Madrid l-au estimat la 160 de milioane de dolari, dar pentru un asemenea jucator, ca sa-l cumperi efectiv, pretul va fi mult mai mare, as zice 240 de milioane de dolari. Dar de ce nu? Vom fi cel mai mare club din lume, mai mare si decat Real Madrid si Manchester United la un loc."

Cum sa nu-l iubesti?

Lumea a ras initial, a crezut ca e o gluma. Apoi, cand au vazut ca lucrurile chiar se intampla, au aparut si vocile ingrijorate. "Banii nu sunt buni pentru fotbal!" Deloc. Banii sunt in general un lucru rau, dar nu-i mai putin adevarat ca sunt vanati de mai toata lumea. "Se repeta episodul Chelsea 2004!" Se prea poate. Ar fi grozav. "Nu totul se poate cumpara cu bani!" Adevarat, dar performanta poate fi alimentata. Si mai ales, preferata mea:

"Fanii lui City sa se teama de strainii astia aparuti de nicaieri si de banii lor multi" Siiiguur ca da, asa cum si eu m-as teme de orice strain care mi-ar oferi dintr-o data bani multi, doar pentru a imparti o portie de succes! Poate fanii lui City nu stiu exact care sunt adevaratele intentii ale acestui misterios seic, dar ce stiu ce siguranta e ca din acest weekend, Robinho joaca pentru echipa lor. Si serios, oricat m-as stradui, nu reusesc sa vad in asta o veste proasta.

Mark Hughes? Ei da, poate el ar trebui as fie putin ingrijorat. El e omul care s-a angajat sofer de berlina si se trezeste deodata pilotand un supersonic. Personal nu cred ca City - chiar si in varinata de echipa fantastica pe care o propune noul patron, cu Ronaldo, Torres, Fabregas & co. - e o palarie prea mare pentru Hughes, dar viitorul depinde doar de el. Daca va reusi sa-si mentina sangele rece, sa-si tempereze frica, entuziasmul si tentatia de a cheltui sume enorme de bani, va reusi sa ramana la City. Surprizele placute nu le astepti niciodata, iar marea performanta se refuza doar ratatilor, iar Hughes cu siguranta nu se incadreaza. Eu am incredere in el si, daca seicul are minte pe masura averii, nu se va grabi sa-si demita proaspatul antrenor.

Si in final, un scenariu conspirationist, dar rau de tot. Nu ma dau deloc in vant dupa conspirationisme, si in cele mai multe nu credd in nici o masura, dar vijelioasa aparitie a seicului, pusa cap la cap cu alte evenimente recente, ma inspira la un astfel de scenariu. Iata-l, in cativa pasi simpli:

1. Abramovici preia Chelsea
2. Investeste sume mari de bani
3. Socheaza, impresioneaza, face performanta
4. Abramovici e rus
5. Abramovici e prieten cu Putin
6. Apar vorbele
7. Abramovici e agent rus
8. Nu se stie exact in ce consta "agentura" lui Abramovici, dar se stie puterea servita
9. Europa incearca sa scape de dependenta economica de Rusia
10. Rusia invadeaza Georgia
11. Europa e revoltata
12. America e revoltata
13. Arabii sunt clienti ai americanilor
14. Americanilor le place sa dovedeasca rusilor ca sunt mai smecheri decat ei
15. Pe toate planurile
16. Deodata apare un arab bogat
17. Cumpara Manchester City
18. Patrunde furtunos pe scena fotbalistica engleza, dupa o reteta patentata de Abramovici
19. Prima achizitie, cu totul surprinzator, e tinta principala a lui Chelsea
20. Ce se leaga?