Autoportret cu Bombay si floricele

Gregory David Roberts - Shantaram, Abacus, London, 2004

Dupa ceva mai bine de 900 de pagini, imi dau seama ca e posibil sa fi fost putin nedrept cu cartea lui GDR. Am inceput s-o citesc cu prejudecata ca e genul de carte occidental plecat in India sa se redescopere, iar tentativele de filosofare pe care GDR le arunca la tot pasul n-au facut decat sa imi creasca dispretul pentru cat de putin din India inteleg occidentalii care au pretentia ca inteleg India si mi-au scazut respectul pentru scriitura lui Shantaram pana in punctul in care am vrut sa renunt la ea dupa vreo 100 si ceva de pagini. Dupa vreo 350 insa, ceva s-a intamplat: fie m-am obisnuit sa ignor partile slabe, fie m-am obisnuit cu ele, fie am inceput sa urmaresc actiunea cu atata interes incat lamentarile laterale ale autorului n-au mai contat.

Si pana la urma, Shantaram nu e o pierdere totala de vreme. Sunt multe parti care puteau foarte bine sa lipseasca iar calitatea scriiturii nu e dintre cele mai bune, dar actiunea merita urmarita. Pentru ca se intampla multe lucruri, iar multe dintre ele sunt uimitoare. E un roman fluviu, extrem de inegal si cu episoade clar separabile. Fiind o asa constructie, si de dimensiuni asa mari, banuiesc ca era inevitabil sa fie inegal. Si imi mai imaginez ca fiecare cititior isi alege alte bucati preferate. Mie mi-au placut cel mai mult aventurile din puscaria de pe Arthur Road si episodul din razboiul din Afghanistan. Probabil si lupta alaturi de tamilii musulmani din Sri Lanka ar fi fost interesanta, dar asta e pentru o alta carte.

Ah, da, si asta. E inevitabil si e probabil cel mai mare plus al cartii. Bombay e un fundal generos pentru aventurile lui Lin, eroul principal, dar pentru ca ne petrecem atat de mult timp cu el, avem suficiente ocazii sa observam destule lucruri si din fundal. Si din punctul asta de vedere, cartea are o valoare antropologica remarcabila pentru un roman de fictiune. Fictiune? Autorul incearca sa ne vanda romanul ca pe o poveste adevarata si sunt parti bunicele din ele documentate oficial. Dar e destul de improbabil ca toate aventurile din carte sa se fi petrecut intocmai. Si e destul de irelevant pana la urma. Cert e ca omul a trait suficient de mult in Bombay incat sa-l descrie cu atata usurinta incat un cititor al cartii, aflat pentru prima oara in Mumbai, sa recunoasca oameni, locuri si obiceiuri din carte si sa ramana uluit de propriile cunostinte, ca si cum ar fi trait o alta viata de care n-avea habar. Cine reuseste sa treaca peste neajunsurile romanului traieste intr-adevar o alta viata odata cu eroii lui si gaseste in carte suficiente resurse incat sa-si dezvolte un imaginar si o intelegere proprie a orasului, a oamenilor si a Indiei.

Pentru amatorii romanelor de aventuri, sau publicul tipic al lor, exista o intreaga galerie de personaje si fapte memorabile: Karla, femeia perfecta, Prabaker, indigenul arhetipal, Abdullah, hitmanul de casa, Khader, capul mafiot, si multi altii. Se pare ca se pregateste o ecranizare a cartii, desi un blockbuster de Hollywood e un mare risc, pentru ca ce se scoate si ce ramane poate fi o alegere nefericita. in schimb, o mini serie TV ar fi fost o alegere excelenta. Puteau sa pice toate bucatile care fac scriitura insipida si sa ramana partile de actiune, cinematice. Ar fi o plimbare de carusel destul de pasionanta pentru spectatori, cu suisuri si coborasuri, cu suspans si rasturnari de situatie, si cu un final suficient de in aer incat, daca seria are succes, sa fie continuata de alti scenaristi cu mai putina experienta de viata dar mai mult talent la scris.

Citate:


186: "The worst thing about corruption as a system of governance, Didier once said, is that it works so well"

189: "There is no act of faith more beautiful than the generosity of the very poor."

596: "good soldiers are defined by what they can endure, not by what they can inflict"

620: "He has more in common with a rational, reasonable-minded Christian or Buddhist or Hindu than he does with a fanatic from his own religion. In fact, he has more in common with a rational, reasonable-minded atheist than he does with a fanatic from his own religion."

858: "Faith always gives you two choices[...]: the one you should take, and the one you do."

933: "love: the passionate search for a truth other than our own."

Filantrock

Anul asta s-au desfasurat 3 campanii de filantropie la Hard Rock cafe. Street to Sancturay e prima, care a a vandut bratari de plastic mov si care strange bani pentru o organizatie din India care are ca misiune eradicarea prostitutiei infantile si integrarea fetelor in societate prin educatie. Cu banii de la Hard Rock Cafe, anul trecut, in 2011, au construit un adapost pentru 200 de persoane.

A doua este Pinktober, care a avut doua feluri de bratari si a fost spart in 2 campanii. Ambele tipuri de bratari au fost roz, dar cele din octombriee au fost, fara indoiala, mult mai importante pentru Hard Rock Cafe. Am facut si balul de caritate de la Royal Opera House din Covent Garden, iar banii i-a luat o asociatie care poarta numele unei doamne care a murit de cancer la san. Nu stiu exact ce fac ei cu banii, dar am impresia ca ii folosesc pentru a acorda granturi altor ONG-uri.

In sfarsit, a treia si cea care incheie anul este WhyHunger, care foloseste intens imaginea lui John Lennon. Printr-un parteneriat cu Yoko Ono, Hard Rock Cafe are dreptul sa foloseasca sloganul „Imagine there's no hunger” si schita-autoportret cu par lung si ochelari rotunzi a lui John Lennon. WhyHunger e numele campaniei, iar WHY e o acronimizare inteligenta a World Hunger Year. Doi oameni din restaurantul care strange cei mai multi bani de pe fiecare continent merg sa vada ce s-a intamplat cu banii stransi in anul precedent. Anul trecut Davide s-a dus in India si a povestit ca a fost o excursie destul de emotionala si ca au fost primiti cu multa caldura de copii de acolo. Multe povesti suna in felul asta. Mi se pare oarecum natural, si da, foarte emotionant. Ma gandesc la copiii a caror viata a fost schimbata si carora li s-a spus ca nivelul crescut al calitatii vietii lor se datoreaza Hard Rock Cafe. Apoi, ma gandesc ca intr-o buna zi apare cineva in mijlocul lor despre care li se spune ca lucreaza la Hard Rock Cafe. Imediat, in mintea copiilor alora, toate lucrurile bune care s-au intamplat in viata lor sunt conectate la individul respectiv. Toate numele intermediare care pentru ei au prea putin sens sau deloc dispar dintr-o data si individul din fata lor, un om in carne si oase, devine cel care a facut totul, cel caruia i se datoreaza totul. Dormitorul cel nou, mancatul pe saturate, scoala curata cu rechizite noi si frumos colorate. Evident ca il idolatrizeaza imediat. E coplesitor. Stiu, pentru ca am trait ceva asemanator. Iar individul din fata lor nu e decat un barman sau un chelner – merituos, intr-adevar, pentru ca intr-un fel sau altul a demonstrat ca e dedicat campaniei si a facut eforturi sa ajute misiunea – dar care stie ca are doar o contributie marginala la infrastructura gigantica din spatele organizatiei care a schimbat vietile copiilor care-l idolatrizeaza.

Cred ca as simti o culpa imensa, pentru tot. Pentru cat de putin am facut de fapt, pentru ca – si asa marginala – contributia mea personala ar fi putut fi mai mare, pentru cat de putin ne pasa tuturor de orice altceva in afara de a face minimul necesar pentru a ne primi salariul o data la doua saptamani, pentru toate defectele sistemului capitalist care permite diferente atat de gigantice de nivel de trai, pentru felul in care companiile traiesc in obsesia unui ROI, de orice natura, inainte de a folosi o parte, oricat de mica, din profiturile lor imense pentru a ajuta alti oameni, pentru moralitatea indoielnica manifestata de factorii decizionali ai respectivelor companii, pentru cat de putin le pasa italienilor de bani gata, prost educati si fara maniere care vin in vizita in Londra si mananca la Hard Rock Cafe despre copiii care n-au ce manca din Haiti, Cambodgia, Malawi sau de aiurea, pentru felul in care societate ii invata pe oameni, chiar pe cei carora intr-adevar le pasa, ca pot rezolva problemele umanitatii doar ddonand bani, si care pleaca cu constiinta impacata dupa ce pun in bolul pentru fonduri o lira, doua sau cinci.

Imi dau seama ca suna pesimist si extrem ce spun, dar mi se pare ca e datoria noastra, a fiecaruia dintre noi, sa nu avem liniste pana cand nu avem siguranta ca toti, absolut toti oamenii, se bucura de nivelul maxim de fericire la care pot accede si de nivelul maxim de bunastare materiala pe care ni-l permitem. Ne putem ocupa mai apoi si de animale, si de mediu, si de dezvoltare tehnologica, neaparat comuna. Deocamdata, pe planeta noastra inca sunt oameni care mor de foame. 15:16

There's no such place like home

Happy Birthday Wanda June, 30.10-24.11.2012, Act Up Company, Old Red Lion Theatre, London

Wanda June e o fata de 8 ani, si asa va ramane mereu. Pentru ca in ziua in care a implinit 8 ani, Wanda June a fost lovita mortal de o masina de inghetata. Asta nu e o poveste dramatica, Wanda June a ajuns in rai si ii place acolo. Spune ca nu e suparata pe soferul masinii de inghetata, chiar daca era beat, si chiar daca n-a mai apucat sa manance din tortul pe care l-ar fi primit de ziua ei. Nemaifiind ridicat de parintii ei de la patiserie, tortul a aterizat intr-o cu totul alta poveste, pe care Kurt Vonnegut o spune in unica piesa de teatru pe care a scris-o si pe care, dupa propriile-i afirmatii nu pare s-o pretuiasca prea mult. Nu-mi dau seama de ce, e o piesa destul de buna, ce-i drept mai mult in intentie decat in realizare.

E o piesa care vorbeste despre America jumatatii de secol 20, o America in pragul unei revolutii sociale si culturale. O America pe care Harold Ryan, erou de razboi si pasionat de vanatoare, o redescopera dupa 8 ani petrecuti in jungle africane. Penelope, nevasta pe care a lasat-o in urma si care o evoca destul de transparent pe eroina omonima a Odiseei homerice, il respinge, fiul lui pe care nu l-a mai vazut de cand avea 4 ani are acum 12 si e puternic influentat de ideile pacifiste ale doctorului Woodly, aspirant la mana Penelopei.

Am impresia ca astea sunt principalele obiective cu care a plecat la drum Vonnegut: sa schiteze un portret al Americii inceputului de deceniu 7, in care valorile traditionale ale vietii in suburbii, ale familiei traditionale ca suport solid al individului si al societatii, al barbatului ca lider si razboinic intra in conflict cu ideile pe cale sa explodeze ale revolutiei hippie: pace, libertate extrema si drepturi egale intre sexe; al doilea obiectiv a fost sa repovesteasca Odiseea intr-o adaptare moderna, cu un Ulisse de data asta invins, care nu reuseste sa-si gaseasca un aliat in propriul fiu, sa-si recucereasca nevasta sau sa-i invinga pe petitori.

Punerea in scena a companiei Act up la Old Red Lion Theatre in Angel de luna asta e un proiect destul de ambitios si in buna masura reusit, dar cu evidentele limitari ale unei companii mici si ale unui buget in nici un caz suficient. Nu mi-am dat insa seama decat dupa ce am vazut piesa ca exista si cateva beneficii colaterale si probabil neasteptate ale unui buget insuficient: faptul ca actorii joaca roluri duble si destul de diferite ca specific al personajelor si ca personaje masculine sunt jucate de femei, intr-o rasturnare interesanta a traditiei elisabetane, adauga straturi de substanta punerii in scena, imbogateste textul si da o personalitate distincta si puternica punerii in scena.

Nefiind un consumator masiv de teatru si, in consecinta, nici prea priceput in a aprecia aceasta forma artistica, tind sa ma pronunt in favoarea abordarilor clasice, a pieselor fundamentale (Sofocle, Shakespeare, Caragiale) si sa fiu destul de dur cu avangarda, cu teatrul modern si cu initiativele care incearca sa sparga canoane. Probabil de-asta mi-a placut Happy Birthday Wanda June, pentru ca e o piesa lineara, bazata pe o poveste clasica si se incadreaza destul de bine in ceea ce stiu eu ca este teatru.

Mi-a placut mult conventia de lumini si relatia pe care luministul a stabilit-o cu publicul cu mijloace minimaliste. O lectie pe care o sa incerc s-o fructific in viitor.

Regizorul s-ar fi putut descurca mai bine in a studia si a dezvolta personajele, pentru ca in punctul de turnura al piesei, aparitia lui Harold Ryan, exista o mare ruptura intre atitudinile a doua dintre personajele principale: Penelope si Paul, care – desi reverentiosi fata de legenda sotului si respectiv a tatalui lor – renunta dintr-o data la respect atunci cand sunt confruntati cu prezenta lui Harold in carne si oase, fara sa intelegem prea bine de ce. Apoi, personajul Looseleaf, mi se pare ca nimeni n-a luat nici o decizie ferma asupra lui. Si ar fi trebuit, pentru ca e o prezenta duala si greu de administrat: desi are o partitura comica la nivel de replici, el e de fapt un barometru al transformarii sociale, si in el se desfasoara cu cea mai mare claritate primul dintre cele doua obiective ale piesei. Looseleaf e parte a unei lungi galerii de personaje prinse intr-un purgatoriu dureros: intre lumea din care fac parte, care nu mai exista, si lumea cea noua, care ii respinge si la care nu se pot adapta. Ma intreb daca cineva dintre cei implicati in punerea in scena a inteles asta. Probabil au si englezii nevoie de un Caragiale care sa le explice in ce fel tragedia se ascunde in spatele fiecarei comedii. 12:49

Boom. Mult Boom

Skyfall (UK, 2012), regia: Sam Mendes

Motivul pentru care mi-a placut foarte mult Bondul asta nou e ca isi e fidel siesi: nu incearca sa se complica cu rasturnari de situatie, cu reinventari, cu explicatii si cu tot soiul de povesti colaterale. Din punctul asta de vedere, cred ca e cel mai simplu Bond pe care l-am vazut, si e foarte bine ca e asa. Niciodata un film Bond n-o sa se compare cu vreo ciudatenie de-a lui Charlie Kaufmann, in care povestea vinde filmul. Stim cu totii, mult inainte de a incepe filmul, ca Bond o sa castige . Parte din stilul Bond este tocmai faptul ca nu are veleitati de anti-erou. Trece, evident, prin situatii dificile, dar Bond stie tot timpul ca o sa iasa castigator si e tot timpul cu cel putin un pas inaintea raufacatorului si cu cel putin doi inaintea spectatorului. Cred ca tocmai pentru asta franciza lui Bond o sa supravietuiasca mai bine si mai elegant decat cele ale super-eroilor de benzi desenate, care trebuie sa ajunga tot timpul intr-o situatie disperata si fara iesire si sa treaca prin momentul in care, in mintea lor, au pierdut batalia. Si de-asta mi se pare ca in comparatia cu ultima super-productie cu super-eroi pe care am vazut-o, supra-evaluatul Batman al lui Nolan, Bond iese castigator.

Intriga e clara de la inceput, de raufacator dam destul de repede si de acolo pana la final e – asa cum ar trebui sa fie – o lunga serie de urmariri, impuscaturi, bubuilei si victime colaterale. Din care, evident, Bond iese castigator. Si cu un mort de la aia buni la final, pentru varietate. Ceea ce e ok, Judi Dench parca e in filmele cu Bond dintotdeauna, si parca merita mai mult de-atat.

Fetele Bond. Avem. Doua. Din pacate nu prea isi au locul in actiune, asa ca au roluri mici. Infime. Minuscule. Daca n-am sti mai bine, am zice ca puteau la fel de bine sa nu fie, dar stim foarte bine ca nu puteau. Doar e vorba de fete Bond, un ingredient obligatoriu. Ok, una din ele e Miss Monneypenny si e cam ciudat s-o bage asa, dupa 23 de filme Bond. Iar cealalta are un rol total dubios, vine de nicaieri si se duce nicaieri, via unui glont al raufacatorului care n-avea nici un motiv sa n-o placa si-a uneia din cele mai ciudate scene de sex din istoria cinematografiei. Bond o cunoaste in cazino, dupa care, mai tarziu in aceeasi seara, intra peste ea in dus, iar ea incepe sa-l sarute. Pentru ca ce altceva sa faci cu un necunoscut care intra dezbracat peste tine in dus?

S-a facut destul de mult caz de Bondul care bea Heineken. Dar adevarul e ca, desi Heineken se bucura in film de plasare de produs foarte inteligenta, n-au vrut sa renunte la Martiniul cu maslina, „shaken, not stirred”, chit ca apare intr-o singura secventa, si probabil special sa arate ca nu renunta la el. Doar e un simbol Bond.

Accesoriile. Alta caracteristica. Din plin, chiar daca au bagat in film cateva glume autoreferentiale, din care mi-a placut cel mai mult aia cu pistolul si radio-emitatorul. „Un pistol si un radio? Nu e chiar Craciunul, nu?” „Ce, te asteptai la stilouri care bubuie? Nu mai facem d-astea.” Si glumele autoreferentiale sunt foarte bune. Ele sunt dovada ca daca filmul nu se ia el insusi prea tare in serios, noi n-avem nici un motiv s-o facem.

Ceea ce nu inseamna ca nu e in primul rand o mare delectare vizuala, de cel mai inalt grad. Incepe in Istanbul, trece prin China, Japonia filmata ca Macau, Londra si se termina in Scotia. Din punctul asta de vedere, e un soi de Discovery Travel mult mai spectaculos. Ca de obicei in ultima vreme. Cel mai mult mi-a placut Turcia, si scenele de pe acoperisurile de unde se vedea Hagia Sofia. China e ultra-spectaculoasa, si pun pariu ca asa e si in realitate. Dar arata ca o lume dintr-un viitor distopic, un viitor pentru care nu sunt inca pregatit. La fel si Japonia/Macau, doar ca mai recunoscatoare fata de formele traditionale. Londra e pentru mine o iubire de data recenta, atat de recenta incat inca mi se pare extraordinar de frumoasa, si ma bucur sa o vad pe ecran atat de mare. Si reusesc sa inteleg glumele specific englezesti si de ce e amuzant sa-l vad pe James Bond in metrou. Iar Scotia arata cu totul si cu totul minunat, iti taie rasuflarea, dar e genul de loc pe care e mai bine sa-l vezi filmat. Pentru ca, oricat de frumos ar fi, nu pot sa trec peste faptul ca e un pamant sarac, friguros si unde ploua aproape incontinuu. Parere impartasita si de James Bond, care s-a si nascut acolo, deci e in cunostinta de cauza.

E Daniel Craig cel mai bun Bond? Greu de spus. Cert e ca e bun. Foarte bun. Judi Dench si Ralph Fiennes sunt actori pentru care superlativele se epuizeaza usor, dar asta nu mai e o noutate. Javier Bardem, aproape incredibil, e si el bun.

Se bifeaza tot. Cautati cel mai mare ecran la care aveti acces si mergeti sa vedeti Bondul asta nou. Pentru ca cine altcineva mai trage un tren cu excavatorul? 15:21

Supergrei

Chelsea - Manchester United 3-3 (5-4 AET; Luiz pen. '31, Cahill '52, Hazard pen '90, Sturridge '97, Ramires '116 - Giggs '22 pen. '119, Chicharito '43, Nani '59), Capital One Cup 2013 Round 4, 2012-10-31. Stamford Bridge, London

Eh, macar meciul asta n-a mai fost stricat de arbitru. Desi prevenit de prestatia infioratoare a lui Clattenburg de duminica si de belele care s-au napustit pe capul lui dupa meci, Lee Mason nu s-a sfiit sa ia cateva decizii curajoase intr-un meci destul de nebun, in care 3 din cele 9 goluri au fost inscrise din penalty. Chiar si asa, au fost in joc doua greseli majore. Chelsea trebuia sa primeasca inca un penalty la un hent clar facut, cred, de Keane, iar Chicharito a fost oprit pentru offside intr-o faza in care nici nu se punea problema si care l-ar fi lasat singur cu portarul.

Si decizia de a da un penalty lui Chelsea in ultima secunda din primele 90 de minute de joc a fost una extrem de curajoasa si poate putin fortata, dar cu destula acoperire regulamentara. Dar in tot cazul, e pacat sa stricam un meci asa de frumos ca cel din seara asta discutand despre lucruri atat de triviale ca deciziile de arbitraj. Daca duminica arnitrajul lui Clattenburg a fost mult prea ingrozitor pentru a mai putea fi atenti la orice altceva, seara asta a fost o pledoarie pentru fotbal, un meci dupa care personal nici macar nu sunt prea suparat ca United paraseste competitia dupa ce am vazut cat de eficient pot combina, cat de bine pot finaliza, si cu cata usurinta se poate intampla asta pe terenul liderului.

A fost un meci incredibil de deschis dar, dupa cum cei doi portari pot depune marturie sub juramant, nu se putea ajunge la un asemenea scor fara o adaptare post-moderna a vreunei variante din comedia erorilor. Oriol Romeu a deschis spectacolul oferind pe tava lui Anderson o minge pe care Cech nu o astepta inapoi atat de devreme. O simpla deviere pana la Giggs a fost de ajuns sa-l puna pe galez in situatia de a-l executa pe Cech cu un sut calculat cum numai experienta lui Giggs o poate face, cu stangul la coltul scurt.

Belgianul Alex Buttner a jucat bine in prima jumatate de ora si ramane un fotbalist extrem de promitator. Dar a platit destul de scump greseala de a-l fi faultat in careul propriu pe Victor Moses, Fergie schimbandu-l la pauza. In tot cazul, penaltyul din care David Luiz a egalat a fost cat se poate de corect, dar si la doar cativa centimetri de a fi scos de un Lindegaard in forma excelenta.

Si ca la un meci de box de supergrei, au urmat loviturile, una dupa alta, si de o parte si de cealalta. United a combinat, ca si in meciul trecut, mult mai eficient decat Chelsea, dar golul doi, al lui Chicharito, a fost tot rezultatul unei mingi pierdute extrem de usor de Chelsea la mijlocul terenului, pasa in fata gasindu-i pe albastri pe picior gresit in aparare. Chicharito a bajbait destul, dar a reusit sa inscrie al saselea gol impotriva lui Chelsea, primul cu piciorul stang.

Golul al treilea, al lui Nani, a fost de toata frumusetea. O circulatie a mingii ca de flipper in preajma careului de 16 metri al lui Cech l-a lasat pe Nani in pozitie ideala, iar executia portughezului a amintit de zilele in care nu i-ar fi fost nimanui rusine sa-i spuna fotbalist. Scarita care nu i-a dat prea multe sanse capitanului albastrilor. Nu era insa desprinderea decisiva a diavolilor pentru ca sapte minute mai devreme Gary Cahill a egalat dintr-o lovitura de cap rezultata in urma unui corner. Mingea nu a cazut si nu a atins plasa, dar s-a vazut destul de clar ca Rafael a respins-o din spatele liniei portii.

Cu un gol avans si o jumatate de ora de joc, diavolii au slabit ritmul si au inceput sa joace cu acea indolenta care ma scoate din minti in toate meciurile care se incheie cu doar un gol avans si cu echipa adversa atacand in valuri. Si, pentru prestatiile excelente din seara asta ale lui Anderson, Giggs, Chicarito, Nani sau Lindegaard, tanarul Wootton a facut o serie de greseli care au reusit pana in final sa anuleze tot ce au construit colegii lui. A inceput prin a-l faulta pe Ramires in careu in ultima secunda, dandu-i posibilitatea lui Hazard sa egaleze cu al doilea penalty pentru gazde.

Apoi, in prelungiri, i-a facut cadou lui Sturridge o minge cu care atacantul englez a reusit, in sfarsit, sa inscrie, desi a avut pana atunci un meci plin de balbailei care au inclus si o impiedicare in careu in pozitie de singur cu portarul, la 0-0. Iar la golul lui Ramires, de 5-3, United era atat de preocupata de atac incat aparatori mai erau doar doi pusti a caror varste adunate fac mai putin decat Ryan Giggs.

Nu mai avea sa schimbe nimic golul din penalty al lui Giggs, inscris cu un minut inainte de terminarea celor 120 regulamentare, ci doar sa incoroneze un meci atat de placut incat are toate sansele sa devina antologic. 01:05

Lest we forget

The White Picture - The Hidden World of Women in Combat, Gallery@Oxo, Oxo Tower Wharf, South Bank, London, 25 octobrie - 11 noiembrie 2012

„A-propos, ce e asta?”

„The Poppy? Nu stii ce reprezinta floarea de mac? Nu esti englez?”

„Nu, nu, din Ungaria. Stii Ungaria, nu? E chiar langa Romania.”

„Da, normal ca stiu Ungaria. Floarea de mac e un simbol al Zilei Veteranilor, Remembrance Day, care se sarbatoreste pe 11 noiembrie. E o zi dedicata memoriei victimelor primului razboi mondial.”

Interlocutorii mei erau beti si vopsiti pe fata, se intorceau de la vreo petrecere de Halloween cu ultimul tren de vineri seara. Eu incercam sa citesc, dar mi s-a parut politicos sa ma opresc din citit cand au inceput sa ma interpeleze si sa ma angajez in conversatie. Mi-am amintit cum o data, in autobuzul de noapte, un indian in tricoul nationalei Angliei povestea cat de putin ii place Londra pentru ca aici oamenii ori citesc, ori stau cu castile pe urechi in metrou si nu socializeaza. Eu sunt placut surprins de cat de usor socializeaza necunoscutii in Londra, si hotarat sa fiu unul din cei care zambesc mai mult decat media. In plus, m-am bucurat de oportunitatea de a vorbi despre floarea de mac, the Poppy.

Nu mai tin minte cand am remarcat-o prima data, trebuie sa fie cativa ani buni de atunci. A fost cu siguranta la meciurile de Premier League, cand am vazut ca toata lumea, jucatori, antrenori si arbitrii o poarta in piept timp de vreo 3 etape in toamna. Cred ca au trecut vreo doi ani pana cand m-am interesat ce inseamna, iar dupa ce am aflat de Remembrance Day m-am intrebat daca am vreun drept legitim s-o sarabatoresc, fiind o sarbatoare specifica Commonwealthului. Apoi mi-am amintit de decoratiile pe care Alexandru Bacica, stra-stra-bunicul meu, le-a castigat ca artilerist in primul razboi mondial si cu care ne jucam cand eram copii. Si am incarcat simbolul florii de mac cu amintirea lui, cel mai respectat om din familia mea. Voiam de cativa ani sa port o floare de mac in piept la inceput de noiembrie, iar ieri – prima zi in care am purtat una – m-am simtit tare madru de ea.

Am trecut intamplator pe langa OXO Tower pe South Bank si am vazut posterul expozitiei The White Picture. Alison Baskerville a fost in Afghanistan si a fotografiat 3 femei ofiter din armata britanica, facand parte din asa-numitul corp al FEO (Female Engagement Officer). FEO-s au, din cate am inteles, misiunea de a stabili legaturi de incredere cu localnicii, de a sonda opiniile si intentiile lor si de a incerca sa ii convinga sa colaboreze pentru atingerea obiectivelor comune. Trebuie sa fie femei pentru ca o parte importanta din munca lor se leaga de femei si drepturile lor, iar societatea extrem de conservatoarea din Afghanistanul rural nu permite apropierea barbatilor straini de femeile afghane.

Asadar, femeile astea trebuie sa fie lingvisti, sociologi, psihologi, soldati si lideri de opinie in acelasi timp in zona de razboi pe teritoriu strain, in mijlocul unei populatii necunoscute si ostile. Citind povestea lor, spusa fotografie cu fotografie, dar si de explicatiile anexate, am avut din nou sentimentul ala ciudat pe care l-am simtit de catev ori de cand sunt aici, la sarbatorile importante. Un soi de mandrie patriotica, complet nejustificata fiind vorba de armata britanica si de simboluri britanice.

Fotografiile care descriu conditiile de trai din unitatile militare din Afghanistan nu m-au impresionat peste masura, probabil datorita celor 3 ani de liceu petrecuti in conditii mult mai dificile. Noi nu aveam in liceu nici lounge cu fotolii, nici televizoare cu ecran plat pe care sa ne uitam la Downtown Abbey. Daca aveam noroc, puteam sa stam pe banci de lemn sa vedem meciurile Stelei din Champions League la un televizor alb-negru cu antena de camera si receptie aproximativa.

Dar nu erau nici conditii de razboi, nici teritoriu inamic si nici riscuri de explozii capcana. Nu trebuia sa scriem o scrisoare care sa fie livrata familiei in cazul mortii in misiune, ca fetele astea. Si mai ales, nu trebuia sa mergem in mijlocul unor comunitati a caror limba si obiceiuri nu le cunosteam si sa ii convingem sa se lase de traditiile lor si sa isi lase femeile sa mearga la scoala.

Parte din fotografii, aici.

Pace cartierului

Newham Town Hall

Imi place zona in care locuiesc. Nu e perfecta, dar atributul asta e oricum rezervat divinitatii. Si are si o reputatie proasta. „Am auzit ca in est e nasol de tot” e un text pe care il aud aproape neschimbat la multi nou-veniti in Londra. „In Camden am auzit ca e misto”, continua ei. Asta e momentul in care trebuie sa ma lupt cu impulsul de a le lovi fata cu un obiect contondent pana cand fac loc pentru prejudecati sa iasa afara. Camden e groaznic. Reputatia proasta a estului cred ca se datoreaza a doua caracteristici complet neintelese de occidentali, poate cu atat mai neintelese cu cat e mai mare fervoarea cu care se declara fascinati de misticul Indiei si multiculturali din nastere.

In primul rand, estul e ieftin. Newham si Barking sunt doua din cele mai sarace zone ale Londrei si implicit si costurile locuintelor sunt mai mici. Dar doar in lumea noastra sucita asta e un defect. Mie mi se pare o calitate.

Apoi, e cartierul imigrantilor orientali. Din Whitechapel pana in Dagenham East majoritatea locuitorilor e formata din imigranti arabi si indieni, chit ca unii dintre ei sunt la a 3-a sau a 4-a generatie. Whitechapel e centrul islamic al jumatatii de est a Londrei, in timp ce perimetrul dintre Manor Road, la vest, Barking Road la sud, Romford Road la nord si North Circular Road la est e populat in majoritate de indieni. West Bombay ii zic eu, amuzat si incorect politic, dar adevarul e ca sunt indieni de peste tot: din Pakistan, din Bangladesh, din Sri Lanka si din toata India. Arieni, dravidieni, sikhi, tamili... nu prea stiu cum sa-i deosebesc. Dar India si statele satelit alcatuiesc asa o varietate de rase, limbi, religii, culturi si obiceiuri incat e extrem de ignorant sa-i plasezi pe toti sub un atribut unic.

Iar europenilor se pare ca nu le plac indienii. Mai ales romanilor, care ii asimileaza cu tiganii si le taie, prin asta, orice drept pe care statutul lor de om si carta Natiunilor Unite incearca sa li-l garanteze. Eu traiesc bine mersi in East Ham, in inima cartierului asta de indieni de aproape un an. Sigur ca nici mie nu-mi place ca e aglomerat la metrou, ca e aglomerat pe trotuar, ca e coada oricand, indiferent ca te grabesti sau nu si ca toate magazinele sunt tot timpul pline. Dar ce se intampla aici nu e la magnitutdinea cartierului Militari, sub nici o forma. In plus, lucrurile se desfasoara mult mai armonios. Nu iti risti viata la fiecare traversare, masinile merg incet si foarte-foarte rar se intampla sa fii claxonat, indiferent cat de mare e gogomania pe care ai facut-o. Oamenii iti zambesc, iti cer scuze cand isi dau seama ca-ti sunt in drum si-ti zic „brother” fara sa te intrebe de religie sau de culoarea pielii. Daca sunt si nesuferiti, majoritatea sunt est-europeni. Romani, polonezi, letoni, ucrainieni. Eish, saracul, nu cred sa fi auzit de Romania pana foarte de curand, iar acum e foarte atent cand trebuie sa faca afaceri cu romani, nu cumva sa fie din Moldova. Si, chestie destul de importanta, e un cartier extrem de sigur. De multe ori usa casei mele e descuiata, iar noaptea te poti plimba cu toata linistea pe strazi, indiferent cat de femeie, cat de tanara si cat de atractiva ai fi.

Vazusem treaba asta mai de mult, dar astazi mi-am dat seama de ea cu toata claritatea: la sud de Barking Road, aerul se schimba dintr-o data. Dintr-un motiv sau altul, dincolo de primarie orasul nu mai arata ca o metropola indiana, ci ca o suburbie englezeasca. La marginea dinspre nord sunt ingramadite primaria, biblioteca, facultatea, politia si pompierii, apoi urmeaza parcul central langa care e The Hammers Free House, crasma unde am vazut cateva meciuri si care e decorata cu momente reprezentative din istoria ciocanarilor, cu postere cu Bobby Moore sau Martin Peters si cu programe ale diverselor finale de cupa de prin anii '70.

Iar suburbia asta este, am realizat astazi, tare frumoasa. A devenit repede una din plimbarile mele favorite, traversarea Beckton District si feribotul pana in Woolwich, dar abia azi mi-am dat seama de ce. Nici n-apuci bine sa lasi in urma Central Park si imediat te intampina East Ham Nature Reserve and Visitor Centre. La intrare, biserica Maria Magdalena care dateaza din secolul 17 si care arata, ca mai toate bisericile din epoca, ca un mini-castel medieval. Unele din pietrele de mormant din curte sunt tot atat de vechi. Iedera si veveritele nu se sinchisesc insa de asta, si isi vad de viata lor intr-o ciclica atemporalitate pe care noi, oamenii, vanati de vastitatea eternitatii, nu putem decat s-o admiram fara speranta de a o si intelege. 01:19