Dream a little dream

Inception (SUA, 2010), Regia: Christopher Nolan

Cand internetul iti povesteste un film, alege absolut la intamplare un cadru scurt si de obicei cu putina relevanta fata de cursul principal al actiunii si te bombardeaza cu el oripeunde te-ai intoarce. Ceea ce face ca filmul sa vina la pachet cu eticheta asta, care iti directioneaza oarecare prejudecati despre el. Cel mai indicat lucru in cazul asta este sa vezi filmul repede, inainte sa intre in cultura populara in cine stie ce fel scapat de sub orice control. Daca nu se intampla asta, momentul vazut si revazut va fi, aproape fara exceptie, o dezamagire. Asa mi s-a intamplat cu „Always”-ul lui Snape din Harry Potter, asa mi s-a intamplat si cu „We have to go deeper” al lui Inception.

A iesit cu multa reclama Inception, si de obicei las sa treaca filmele care ies asa, desi probabil n-ar trebui. Cultura de masa ne defineste mai mult decat credem. Aveam o parere despre Inception inainte sa-l vad, si e foarte posibil s-o influenteze foarte tare pe cea post-vizionare. Sa ii adauge, cum ar veni, un inceput. O idee parazita. Cu asta se ocupa eroii lui Nolan, avand la indemana o tehnologie neinventata inca prin care pot accesa visele altcuiva.

Cinematografia a abuzat si continua sa abuzeze de ideea visului. Ba nu, nu cinematografia. Creatiile epice in ansamblul lor, pentru ca inca din Vechiul Testament Dumnezeu tot in vis li se arata proorocilor. Shakespeare a gasit de multe ori ca-i o metoda buna de a lega povestea, aratarile din vis, iar pentru cinematigrafie visul a fost intotdeauna un colac de salvare la indemana. A vrut Patrick Duffy sa revina in Dallas dupa 22 de episoade? Ce sa vezi, ati visat cu totii ca e mort! Si asta e doar cel mai scandalos exemplu dintr-o lunga serie.

Dar cand vine vorba de a se uita ceva mai in profunzime la structura si rolul visului, Inception e intr-o categorie destul de virgina. Doar Eternal Sunshine of the Spotless Mind mai incearca o chestie asemanatoare, alimentata probabil de substantele pe care le ia Charlie Kauffman, si putin-putin Total Recall, care suceste lucrurile atat de mult incat renunta la orice speranta de a fi luat in serios. Nolan incearca o chestie tare indrazneata: vrea sa faca o poveste complicata, coerenta si comerciala. Din punctul asta de vedere, calca pe urmele multor SF/ fantasy sagas (Star Wars, LOTR), cu deosebire ca vrea s-o faca dintr-un foc, fara kilometrii de pelicula consumati de povestile astea. A iesit oricum o monstruozitate de aproape doua ore si jumatate, si a ramas prea putin timp pentru efecte speciale, scene de lupta si alte delicii vizuale care in epopeile de referinta ale cinematografiei dau creierului sansa sa se odihneasca. Nu zic ca Inception nu e impresionant vizual, dimpotriva, numai ca tot timpul trebuie sa stai cu ochii pe poveste. Explodeaza masini, au loc lupte de strada, explodeaza strazi intregi, blocuri, avalanse, se modifica peisaje intregi si in tot timpul asta se petrec chestii.

Pentru ca actiunea merge inainte pe cel putin vreo 4 nivele, iar portile dintre ele sunt atat de inguste incat trebuie sa fii tot timpul in alerta sa nu le scapi din vedere. Pana la urma am inteles destul de usor cum sta treaba, de unde incepe si unde se termina, dar prima idee in momentul in care incepe sa ruleze genericul este ca va trebui sa mai vad filmul asta o data, regretand deja celelalte doua ore si jumatate din viata pe care operatiunea asta o sa mi le solicite. Cred ca pe masura ce se revede, filmul lui Nolan incepe sa se subtieze si probabil ca la un moment dat prin poveste apar si ceva gauri, dar inteleg uluiala celor care au iesit de la premiera.

Cu fiecare schimbare de nivel al visului ma gandeam ce cosmar trebuie sa fi fost pentru regizor sa patrunda un asemenea scenariu, scris cam a la Paganini: in asa fel incat sa poata fi executat doar foarte greu de altcineva. Dar Nolan a fost scutit de exercitiul asta de intelegere pentru ca scenariul e scris tot de el, si-atunci e clar ca ideea a inflorit pe indelete in mintea omului.

Filosofia din spatele povestii e simpluta, ce-ar fi fost sa fie si asta complicata? Avem o intrebare deschisa legata de vinovatia lui Cobb in moarte nevesti-sii, dar nu cred ca prea multa lume si-a batut capul cu ea. Speculatiile despre natura visului le credem pe toate, pentru ca sunt axiomele pe care s-a construit lumea filmului.

Pentru o garnitura de actori atat de selecta, am remarcat destul de putine momente de maiestrie. As indrazni chiar sa spun ca e unul din rolurile slabe ale lui DiCaprio. Cillian Murphy e bun, dar cel mai mult mi-a placut Eames, cvasi-necunoscutul Tom Hardy.

Cat despre efectele vizuale, ele sunt impresionante mai degraba prin volumul de munca decat prin rezultat. Chestie reflectata si in genericul de final, in care echipa de efecte cred ca e cel putin dubla fata de echipa de filmare cu tot cu soferi, dar desi remarcabile prin inedit, nu pot sa concureze povestea. Pana la urma nu sunt decat Swordfish + Planeta Maimutelor aduse la zi.

Finalul intentionat ambiguu e o idee frumoasa, dar sunt prea batran sa-mi mai bat capul cu ce se intampla de fapt. E una din doua, sa aleaga fiecare ce-i place. Probabil asa a gandit si Nolan.

E Inception un film bun? Dupa cele mai multe standarde, as zice ca da. Revolutie? Nu prea. Locul 14 IMDB? Eu stiu 14 filme care mi-au placut mai mult. 03:24

Suddenly... aliens!

Prometheus (SUA, 2012), Regia: Ridley Scott

Pentru toate lucrurile bune pe care le are Prometheus, filmul in sine nu e de fapt chiar asa grozav. Nu stiu ce-a vrut de fapt Ridley Scott. Sa fi plecat la drum cu gandul sa faca un prequel la Alien? Cu o asa idee succesul de casa e asigurat, exista o baza de fani puternica a seriei Alien care ar plati pentru orice tampenie in care apare un Alien (ok, Alien vs. Predator a fost un pas cam prea departe, dar am intalnit oameni care s-au folosit si de filmul ala ca sa lipeasca bucati la saga Alien). Pentru ca nu mi-a placut Alien, nu-mi dau seama cum sta treaba exact, dar tind sa cred ca pentru fanii Alien filmul asta o sa fie de referinta. Daca avea ideea povestii din alta parte si a gasit de cuviinta s-o lege cumva de Alien, mi se pare ca e o miscare mai degraba gresita. Exista in Prometheus suficienta substanta epica incat filmul sa stea in picioare de unul singur. Mai mult, exista un final atat de deschis incat ar putea inaugura el insusi o serie. Iar apropierea de Alien si tentativa de a povesti lucruri care sa aiba legatura cu alienii ii submineaza in multe locuri povestea.

Ca sa incepem cu lucrurile pozitive, filmul e in primul rand o incantare vizuala. Din punctul asta de vedere, mi s-a parut ireprosabil. Era evident ca baietii de la efecte vizuale o sa-si faca treaba, dar generozitatea cu care regizorul ne delecteaza cu secvente construite special pentru deliciul ochilor merita apreciata. Scena de inceput (care nu se leaga de absolut nimic din poveste, si nu are alt rol decat de a fi placuta per se si de a genera intrebari) e unul din cele mai bune exemple, dar mai sunt. Capul vorbitor al lui Michael Fassbender, nava extraterestra, hartile cosmice sau costumul mulat al lui Charlize Theron, fiecare in parte isi merita banii de pe bilet. Mi-a placut si ca, desi marseaza pe sexualitate destul de mult pentru un SF cu traditie, Ridley Scott reuseste sa mentina filmul in categoria „General Audience”. Treaba care conteaza mult mai mult decat ar trebui.

Iar punctul culminant si secventa mea preferata este cezariana pe care eroina principala si-o face siesi. Foarte multa intensitate in scena aia si l-am recunoscut in ea pe regizorul unora dintre cele mai bune scene de actiune din istoria cinematografiei. Corpul uman e un mecanism extrem de performant, dar in egala masura dizgratios, dar nu-mi amintesc de vreun alt film in care cineva sa fi exploatat la fel de bine dualismul asta.

Cat despre cele rele... sunt destule, dar e mai mult vorba de cat de dispus esti sa treci peste neajunsuri si sa te bucuri de spectacol. Povestea care sustine actiunea e infiorator de slaba. Batranelul care sponsorizeaza expeditia spatiala, cautarea „originii speciilor”, coincidentele din descoperirile arheologice, toate sunt fire epice care nu mai stau in picioare odata ce ajungi la varsta cartilor fara poze. Am ras tare – si cred ca oamenii care vor vedea filmul asta in anul 2093 or sa rada si mai tare – la ceea ce se vrea a fi baza ideologica din spatele povestii, adica originea extraterestra a umanitatii si „contestarea celor 300 de ani de darwinism”. Mai scadeti din ele, baieti, teoria darwinista a fost definitivata si acceptata ca paradigma stiintifica prin anii `30, deci ar avea vreo 170 de ani de toti la sfarsitul secolului asta. Cand, a-propos, oricat de tare ne-am dori, nu o sa ajungem pe planete populate de fiinte cu ADN indentic.

Cat despre multele lucruri lasate neexplicate... au farmecul lor si stiu ca nu e nevoie ca totul sa aiba sens si orice se intampla sa aiba o explicatie. Dar parca e prea mult. De unde pana unde „creatorii” au inceput sa creeze? Cum au murit? Ce legatura au cu alienii? Incercau sa-i extermine sau sa-i inmulteasca? De unde vin si unde se duc alienii care apar intr-o singura secventa si care n-au legatura cu nimic altceva? Cat despre metabolismul alienilor... ohoo, o gramada de lucruri care se bat cap in cap. Dar probabil ca v-am convins pana acum ca Prometheus nu e genul de film la care sa te duci cu creierul pornit. Ochii si popcornul sa fie in regula. 14:35

When I'm Sixty-four

„Este cu siguranta un eveniment unic, si nimeni nu stie ce se va intampla”

„De fapt a mai fost un jubileu, in 1897” Eu si gura mea mare. „You’re so argumentative” ma cearta Fabrizio. „A mai fost un singur jubileu de diamant”, imi da tot el peste nas. „Jubilee au mai fost”.

Au mai fost, da. Invitatii din studioul BBC depanau tot felul de amintiri, in functie de varsta si de pozitie. Unii tineau minte jubileul de aur, de acum 10 ani. Altii spuneau ca au fost martori si la cel de argint, din 1977. Mai putini, ce-i drept, isi aminteau de incoronarea reginei, din 1952. Si e adevarat, 60 de ani pe tron e un timp lung. Inca suntem prea aproape de evenimente ca sa le putem judeca obiectiv, dar e clar ca domnia Elisabetei a II-a va defini o epoca. Nu stim inca ce se va spune despre epoca asta. Victoria a ramas in istorie ca regina Imperiului Britanic, a cuceririi Africii, Indiei si Oceaniei, cu toate ca ea, saraca, pare sa fi fost interesata mai degraba de viata culturala a regatului. Elisabeta I si-a lasat numele peste o epoca a infloririi culturale, a artelor, a lui Shakespeare, Bacon sau Marlowe, chiar daca principalele ei interese au fost in zona explorarilor geografice si a stabilirii dominatiei engleze in oceanele Atlantic si Indian. Istoria e capricioasa, si o sa ramana in sarcina ei judecata acestei lungi domnii a casei de Windsor.

Exista insa o atmosfera idilica, un aer de poveste care a inconjurat intotdeauna regalitatea britanica. Imi aduc aminte ca anul trecut ne-am adunat cu totii in jurul televizorului (singura ocazie in care am vazut televizorul din sala de conferinte de la Five’s pornit) sa ne uitam la nunta lui William si Kate. Desi e personalitate politica, regina pare sa pluteasca intotdeauna peste disputele intre liberali, conservatori si laburisti, peste schimbarile de guvern, peste scandalurile in care sunt implicati parlamentari, peste dezbaterile despre lira si zona euro sau relatiile economice cu Uniunea Europeana. In general, mie regina mi se pare o batranica tocmai buna de aratat turistilor, si posibil sa nu fie mai mult de atat chiar daca David Cameron a spus ca intalnirile saptamanale cu ea sunt foarte importante.

Dar in aceste ultime trei zile in care s-a sarbatorit ca in povesti jubileul de diamant, mi s-a parut ca Regina Elisabeta a II-a a aratat ceea ce reprezinta de fapt: cel mai important simbol national al Regatului Unit, singurul om care are puterea de a aduce impreuna – indiferent de ocazie – toti cetatenii englezi, scotieni si galezi. Da, chiar mai importanta decat David Beckham, Adele, Sir Alf Ramsey sau Sir Geoff Hurst. N-as putea spune cu exactitate daca si mai importanta decat Paul Mc Cartney, pentru mine el a fost momentul culminant al jubileului, nicidecum iesirea la balcon si parada de avioane de azi. Nici macar parada de 1000 de ambarcatiuni pe Tamisa nu m-a impresionat asa de tare, chit ca nu s-a mai vazut asa ceva de vreo 350 de ani.

La un nivel personal insa, sentimentul cel mai pregnant cu care raman dupa aceste 3 zile de jubileu este unul de frustrare. Frustrare ca ma aflu in mijlocul unei sarbatori de a carei importanta sunt perfect constient, dar totusi nu pot s-o impartasesc. Frustrare ca, desi am vrut sa fiu tot timpul im miezul evenimentelor, participarea mea a fost cel mult periferica. Nici n-ar fi putut fi altfel, in mijlocul milionului de oameni adunati sa vada parada de pe rau, sau al sutelor de mii care au inundat astazi bulevardele dintre Westminster si Buckingham, dintre care nu putini au dormit pe strazi mai mult de o noapte doar ca sa prinda un loc cat mai bun pentru a vedea – de la distanta enervant de mare creata de garduri – procesiunea regala. Frustrare ca, desi mi-as fi dorit, n-am vazut-o nici macar de la mare distanta pe regina. Frustrare la vederea tuturor strazilor inchise si a traseelor turistice redesenate in moduri complet neconvenabile in aceste ultime zile. Astazi, indemnat si de ploaia de afara, nici macar nu mi s-a mai parut ca ar merita efortul de a ma deplasa pana in centru in speranta unui loc de unde sa vad macar parada flotilei aviatice. Am iesit doar putin la cumparaturi si chiar si aici, in West Bombay, pub-ul cartierului era inundat cu oameni, Union Jacks si simboluri aniversare. 02:07 

Prima minune

„O regula pe care majoritatea participantilor au uitat-o data trecuta este ca la o degustare de vinuri vinul nu se bea, se scuipa.”

„That would be rude” „Spitting is cheating” „Spitting’s for quitters” au fost reactiile la replica de mai sus, spusa de altfel mai degraba ca sa fie auzita decat ca sa fie luata in serios. Cand vine vorba de restaurante americane si vinuri, nu pot sa imi scot din minte secventa din Crime Spree in care mafiotii francezi iau micul dejun intr-un fast-food american si cer lista de vinuri. Hard Rock Cafe are lista de vinuri, are si vinul casei si o varietate mult peste pretentiile unui restaurant american. Cu toate astea, nu pentru vin as veni la Hard Rock Cafe. Avem vinuri albe, rosii, rose, gris... Pinot, Chardonnay, Sauvignon... Vinuri italiene, frantuzesti, chiliene, neozeelandeze, sudafricane, americane... Inca mai cred ca vinurile romanesti sunt printre cele mai bune din lume si o cruciada personala este sa conving cat mai multa lume de treaba asta.

„Vin facut din struguri organici” Aici mi se pare ca s-a mers putin cam departe. Cum multe din chestiile pe a caror coperta scrie „organic”, „bio” sau „free-range” exagereaza intr-o masura mai mica sau mai mare. Ei spun ca strugurii sunt „organici”, adica in cultivarea viei nu s-au folosit ingrasaminte sintetice, ceea ce e laudabil. Dar vinul trebuie sa fie supus unui tratament chimic, de asta conteaza butoiul si lemnul din care e facut, sticla si dopul. Vinurile noastre au cu toatele dop metalic filetat, dovada ca sunt facute sa fie consumate relativ repede (adica in maxim vreo 2 ani dupa cultivare).

Si chestia care ma interesa cel mai tare... apa. Primele lucruri pe care le-am invatat despre apa prin generala au fost ca e incolora, inodora, insipida. Dupa aia, la cursul de chimie din anul I din Poli am pus niste indicatori in apa si am vazut ca poate fi bazica sau acida si ca prin apa se invart tot felul de chestii care se pot depune, dizolva, sau combina cu alte substante (inclusiv, sau mai ales, cu peretii recipientului). Obisnuit cu apa din strat freatic care se consuma in Campia Burnazului, prima data cand am baut apa de la robinet in Constanta mi-a venit sa o scuip si mult timp mi s-a parut oribila. Apa de la robinet din Bucuresti, apa de rau, are si ea un gust caruia i-as spune mai degraba neplacut. La fel si aici, unde apa se ia din rezervoare a caror principala sursa de alimentare e ploaia. Si pentru cat de importanta e pentru sustinerea vietii, si pentru ca exista in proportie de vreo 70% in organismul uman, mi se pare ca apa ar trebui tratata cu mult mai multa atentie decat i se acorda de fapt. Am baut de putine ori Evian, apa de ghetar, dar si aia mi s-a parut mai insipida decat apa de strat freatic. Asa ca optiunea mea aici merge. E de discutat si cat de mult e influentat gustul de mediul in care cresti si in care se formeaza, dar asta nu e o lectie de psiho-biologie, e doar o parere despre apa.

Si este si un mic PR pentru o companie care pare sa fi sarit parleazul la aia buni cu ceva vreme in urma. Belu Water cred ca toata apa imbuteliata trebuie sa fie locala, chestie care ar da frisoane unor domni de pe la Evian sau Perrier. De-asta folosesc doar apa britanica de put, adica din stratul freatic, ca sa fie imbogatita cu mineralele din sol. Folosesc in cea mai mare parte recipiente de sticla, pentru ca sticla este reciclabila la infinit. Ambalajele din plastic pe care le folosesc la cantitatile mari, de 1,5 L, sunt reciclate intr-o masura de cel putin 50% si nu contin PVC (despre care eu nu stiu ce sunt, dar se pare ca ar fi polimerii cancerigeni din PET-uri care reactioneaza cu apa). Nici nu m-am obosit sa zic carbon-neutral, cred ca orice companie serioasa ar trebui sa aiba amprenta de carbon 0, iar asta nu inseamna mare lucru si e doar primul pas spre reducerea impactului de mediu. Iar ceea ce mie mi se pare a fi bomba, Belu este o intreprindere sociala, adica toate profiturile lor merg spre Water Aid, un ONG care se ocupa de aprovizionarea cu apa a zonelor in care accesul la apa potabila este dificil. Mai sunt si o companie de succes, prin parteneriatele pe care le au cu localuri si lanturi de top, ceea ce le ofera un branding foarte bun. Cat despre apa minerala romaneasca, de care ar fi cinstit sa beneficieze toata planeta, sa beneficieze, da, dar poate fi transportata in recipiente de capacitate mare si imbuteliata local, impactul de mediu e mai mic. 03:09

Big If

Duncan Edwards - Tackle Soccer This Way, New Kelmscott Press, London, 2009

Cand vine vorba de o carte scrisa de Duncan Edwards, unica, de fapt, e nevoie de mult context. Predata pe 2 februarie 1958, cu 3 saptamani inainte de a muri, probabil ca aceasta carte n-ar fi vazut lumina tiparului in formatul asta daca Duncan ar fi trait si ar fi fost supusa unor numeroase revizuiri editoriale. La fel, daca Duncan ar fi trait, probabil ca numele lui ar fi avut parte de o literatura mult mai bogata si cartea asta s-ar fi pierdut pe undeva prin coada listei cu recomandari facute de Amazon cand vine vorba de Duncan Edwards.

Asa, cartea asta este in ton cu cariera lui Duncan: o mostra din ce a fost si un mare semn de intrebare in dreptul lui ce ar fi putut sa fie. Duncan Edwards, selectionat in nationala Angliei la 17 ani, care la 21 de ani era deja considerat unul din cei mai mari fotbalisti englezi si era asteptat sa conduca nationala spre glorie la mondialul din Suedia, si care si-a gasit sfarsitul in spitalul Recht der Isar in Munchen la o varsta la care majoritatea carierelor in fotbal nici n-au inceput bine.

Pentru ca lucrurile au decurs asa cum au decurs, cartea asta ramane un document si singura fereastra spre ideile despre fotbal ale lui Duncan Edwards. Pentru mine, care am citit mult despre accidentul de la Munchen si despre Duncan Edwards, cartea mai are si un alt mare merit: acela de a-l aduce in prezent pe Duncan Edwards, din a-l transforma „Duncan Edwards a fost...” in „Duncan Edwards spune...”. Este cel mai direct contact pe care il mai putem avea cu mintea pustiului de 21 de ani crescut mai ceva ca un fat-frumos.

Daca ma refer strict la continut, as zice ca scrierea curge pe axele trasate de evidenta, bun simt si naivitate. Duncan Edwards isi expune ideile despre fotbal cu multa sinceritate si animat de cele mai bune intentii. Sunt convins ca, urmand doar sfaturile din cartea lui, orice pusti poate ajunge mare fotbalist, iar asta nu se va schimba in nici o epoca. Cartea nu mai e insa deloc actuala cand vorbeste despre strategii si asezari in teren, iar unele lucruri prezentate drept noutati au devenit acum, dupa mai bine de jumatate de secol, truisme. Uluitor de progresist uneori, demodat in cateva locuri si peren in cea mai mare parte a scrierii, cam asa se vede Duncan Edwards dintre paginile cartii asteia.

Un alt aspect, probabil foarte interesant pentru cei care citesc astazi cartea, dar care vor fi  mai degraba dezamagiti de spatiul pe care il ocupa, sunt elementele biografice cuprinse in carte. Desi nu are ideea cristalizata in minte si nu o spune direct, Duncan Edwards intelege instinctual ca nu are de oferit nimic mai mult decat modelul propriu si ca nu poate da lectii si sfaturi decat in baza lui. Asta este motivul pentru care apeleaza la detalii biografice, folosindu-le ca suport pentru exemplificarea unor situatii pe care le recomanda.

Insa poate cel mai important aspect, si el mai degraba inferat decat expus, este felul in care gandeste Duncan Edwards, felul lui de a fi si felul in care priveste jocul de fotbal. Bucuria de a juca, efortul de a atinge intotdeauna varful de forma, pasiunea pentru joc, dorinta de victorie, respectul pentru adversar si increderea in echipa ta sunt cele mai mari valori pentru Duncan Edwards si pe scheletul lor construieste intreaga intelegere a jocului de fotbal care, mai ales in cheie biografica, poate fi privit ca un microcosm reflectand intelegerea lui asupra vietii.

Mi-a placut foarte mult episodul in care Matt Busby ajunge la el acasa la 2 noaptea pentru a-i obtine semnatura pentru Manchester United, respectul si admiratia care transpira la tot pasul pentru Stanley Matthews in primul rand, dar si pentru Nat Lofthouse, Billy Wright, fratii Blancheflower, Tommy Taylor sau Bobby Charlton.

Dupa parerea mea o lectura obligatorie pentru fanii United si un manual foarte bun pentru oricine vrea sa practice jocul de fotbal. 05:36

19: "came the day of my sixteenth birthday, I retired to bed after the usual round of celebrations and overeating. At two o'clock in the morning the family was awakened by a knock at the door.

I heard my father go downstairs but I was too tired to take much notice. I turned over and tried to go to sleep again. A few minutes later my bedroom door opened and my father said: 'Slip something on and come downstairs. There's somebody to see you.'

Still half-dazed, I made my way into the light of the sitting room to come face to face for the first time with Matt Busby, the manager of Manchester United.

He had known better than I about the interest other clubs had taken in me and he wanted to be the first to talk to my parents. So he had driven through the night from Manchester."

23: "But whatever class of football you play in - professional, amateur or school - play it as well and as hard as you can. Aim at the top all the time - that way you will find enjoyment."

30: "Probably the most important factor in any club is an intangible thing that has nothing to do with the technicalities of the game. It is called club spirit. It comes way before heading, shooting, dribbling, or anything else as the primary reason for success in the game."

37: "The responsibility on the sportsman is heavy. Once he has attracted this hero-worship he constantly has to conduct himself, both on and off the field, in a way that presents these youngsters with an example."

70: "That is the main reason for this book. It is not to turn you from a Little Muddlecombe second eleven player into an England star overnight, but to ensure that you reap enjoyment and not frustration from your weekly game."

Cina

Am plecat mai devreme de acasa cu ideea, chipurile, sa-l vad pe Mswati al III-lea al Swazilandului. Mi-ar fi placut, nu zic nu. Dar e drept ca nu prea ma asteptam. Cum sa se intample asta? Sa ma duc la receptie si sa intreb „Regele Swazilandului la ce camera sta? Puteti sa-l chemati putin?” Nici macar asta n-ar fi fost prea mare smecherie, intrebarea as fi putut s-o arunc, dar pe langa faptul ca un neica nimeni neverificat cauta un sef de stat, respectivul sef de stat mai e obiectul unor proteste destul de vehemente ale comunitatii swazi din Marea Britanie, care a trimis niste reprezentanti sa picheteze hotelul Savoy, unde era cazat regele. La asta, ce e drept, speram. Sa-i gasesc pe protestatari, sa vorbesc cu cativa dintre ei, sa vad sub ce forma e organizata comunitatea swazi de aici si sa aflu mai multe despre ei. Dar ce treaba am eu cu Swaziland? Am rude pe-acolo? Daca da, atunci sunt rude foarte indepartate. Dar cate locuri mai exotice decat asta stiti?

Cat despre regele Mswati al III-lea, el chiar e un personaj si chiar mi-ar fi placut, daca nu sa-l cunosc, macar sa-l vad. Pe regina Marii Britanii e pana la urma relativ usor s-o vad. Probabil o sa se intample duminica cealalta, la parada de vase de pe Tamisa cu ocazia jubileului. Dar pe Mswati al III-lea, regele Swazilandului, cata lume se poate lauda ca l-a vazut in realitate? L-a vazut, evident, regina Marii Britanii, la cina pe care a organizat-o si care a fost de fapt ocazia venirii lui Mswati in Anglia. M-am gandit initial ca fiind cina de jubileu, o sa fie organizata mai aproape de data exacta, 2 iunie. Dar cina a fost in aceeasi seara in care am citit despre ea in Evening Standard.

Si cum am ajuns la Mswati? L-am cautat pe cel mai exotic? Nu chiar. Stiam despre el pe cand faceam cercetari la Conectys si citeam despre Swaziland. Stiam toate ciudateniile pe care presa le preia in mod normal cand un asemenea personaj intra in atentia ei. Stiam ca are multe neveste (17 in momentul asta si chiar daca n-as fi nimerit numarul exact, nici departe n-as fi fost), ca e obligat prin lege sa aiba cate o nevasta din cele doua triburi-etnii care locuiesc in Swaziland si ca prima nevasta are un titlu pompos, ceva de genul mama-elefant si ca ea da urmasii la tron si asigura regenta daca e cazul. Mai stiam ca Swaziland e o tara saraca si ca au probleme cu HIV. Evening Standard zicea ca saracia e atat de mare incat unii oameni sunt nevoiti sa manance balegar de vaca. Eh, nu stiu cat de literal trebuie luata informatia asta, dar n-am nici o indoiala ca intr-adevar, saracia e mare prin partile alea.

Stiam si de George al V-lea al Tongai, si el a fost invitat la cina aniversara. Si Tonga e o tara saraca, iar George al V-lea e si el acuzat de absolutism, de coruptie si de o viata prea luxoasa comparativ cu mijloacele tarii pe care o conduce. N-am nici o indoiala ca e asa, mai ales ca despre George al V-lea stiu si ca e un tip caruia ii place luxul si fastul, am vazut poze de la ceremonia de incoronare si sunt destul de reprezentative. Dar la cat de binecuvantat de Dumnezeu e regatul Tongai, saracia materiala pare un pret relativ mic de platit. In plus, George al V-lea nu are multe neveste, asta ii scade puncte.

Pana la urma, n-am reusit sa vad nici o fata regala pe viu, va trebui sa ma consolez cu poza care cuprinde mai multe capete regale decat a cuprins vreodata vreo poza si in care Mihai I al Romaniei are cel mai bun loc, chiar in dreapta reginei. Da’ a intrat pe pile, sunt rude si d-asta a prins loc asa bun. N-am vazut nici protestatarii din Swaziland, desi cu ei nu e timpul pierdut. Am fost suficient de entuziasmat cand am cunoscut pe cineva din Noua Caledonie, Swaziland pana la urma e o tara in toata puterea cuvantului, nu doar asa, o insulita cu statut incert de care nu-i pasa nimanui prea tare. Dar am prins o zi foarte frumoasa in Londra, am dat o tura de Victoria Gardens, am descoperit Hotelul Savoy si am aflat de spitalul Sf. Ioan Botezatorul care a fost inaintea lui pe locul ala si din care se mai pastreaza doar biserica regala, cu o arhitectura tipic saxona, reconstruita ultima data in 1832. Am vazut si o statuie a lui Michael Farraday, in fata unei placi asezata de regina Victoria cu mana ei in 1882, asa ca mi se pare ca ziua n-a fost complet ratata. 03:53

EDIT: Nu sunt deloc la curent cu politica internationala. George Toupou al V-lea al Tongai a murit pe 18 martie anul asta. Fratele lui, Toupou al VI-lea este acum regele Tongai, si el a fost invitat la Jubileu. Dar seamana.

I am Heathcliff!

Wuthering Heights (SUA, 1939), regia: William Wyler

Stiu ca desi ar fi trebuit, n-am citit multe din operele de capatai ale literaturii universale si ca din punctul asta de vedere formarea mea e oarecum deficitara. Numai ca operele astea universale au tendinta sa radieze si sa se verse prin diferite alte creatii pe care le urmeaza. Nu stiam, de exemplu, ca in seara in care Ruby invata sa citeasca, cartea din care Ada ii citeste este Wuthering Heights. Scena asta este, desigur, din Cold Mountain, iar citatul ala mi-a atras atentia ca fiind unul croit fix pe tiparul literaturii clasice, cu gust pentru frumusetea conventionala: „My love for Linton is like the foliage in the woods: time will change it, I'm well aware, as winter changes the trees. My love for Heathcliff resembles the eternal rocks beneath: a source of little visible delight, but necessary.”

Si cam asta e tot ce stiam despre Wuthering Heights, tradus (dupa parerea mea nepotrivit) ca La Rascruce de Vanturi. E o opera atat de citata incat a ajuns pana si in textele de umor de larg consum. Si inteleg de ce. Povestea e bine croita, pe undeva printre randuri mi s-a parut ca vad si ceva din mustata lui Will Shakespeare, iar scriitura e dupa toate probabilitatile buna. Dar se vede ca e opera unei femei. Partea reliefata cel mai tare este drama lui Cathy Earnshaw, rupta intre dragostea colorata ca frunzele toamnei pentru Linton si cea eterna ca stancile pentru Heathcliff.

Pentru ca n-am citit cartea, nu pot sa judec cat de buna e transpunerea pe ecran a povestii, dar doar pentru el insusi filmul e unul foarte bun pentru orice standarde. A avut ghinionul sa apara in ceea ce a fost probabil cel mai prolific an pentru filme, 1939, in acelasi timp cu Pe Aripile Vantului si Vrajitorul din Oz, si de-asta figureaza cu un singur Oscar, pentru imagine. Dar Lawrence Olivier si David Niven ar fi meritat si ei cate unul, cu siguranta, iar punerea in scena in general e foarte buna, gandindu-ma aici si la decoruri, costume sau regie. Tocmai imaginea este cea de care as rade cel mai tare, cu experimentele lor de ramping la 18 si la 12 fotograme care acum sunt rizibile. Dar probabil erau o noutate in epoca, asta le-a castigat Oscarul.

Cu toate neajunsurile lor tehnice, cu zapada care cade mai mult orizontal si dintr-o singura directie, cu decorul de studio suprapus extrem de vizibil pe decorul exterior sau cu lumina dintr-o singura sursa, filmele vechi au un aer aparte, sunt atractive pentru ca dau seama nu doar de povestea pe care o spun, ci si de ideea de a face film din vremea in care au fost facute. Cu siguranta peste cateva zeci de ani Avengersii sau Xmenii care ne sparg acum box-office-urile o sa ajunga si ele de ras, dar nu-si vor pierde cu nimic valoarea de filme de referinta, dimpotriva.

Altfel, in ciuda unui Lawrence Olivier extrem de chipes, imbracat si ferchezuit dupa toate canoanele de frumusete masculina ale vremii, si a unui David Niven la fel de bun, povestea este cea care fura spectacolul. Merle Oberon in rolul lui Cathy Earnshaw face si ea o treaba buna, dar personal nu pot sa trec peste felul in care este costumata si coafata, cu siguranta cu acelasi scop, de a se potrivi pe tiparele de frumusete ale vremii.

Publicul la care un astfel de film are succes este fie de sex feminin, fie cultivat intr-ale cinematografiei. Evident ca povestea e previzibila, de altfel n-are nici o jena in a se dezvalui dinainte sa se desfasoare, evident ca restrictiile cinematografice impun ca trairi ce presupun multa profunzime sa fie expediate in doua replici si sa nu primeasca prea multi metri de pelicula, dar dincolo de asta avem in fata un film frumos inainte de toate, care pana la sfarsit reuseste sa te inmoaie, sa iti dea acea senzatie placuta care se traduce intr-un zambet tamp pe figura. 03:01