Charing Cross

„Foyle's din Charing Cross e mama librariilor din toata lumea” e primul punct de pe lista de lucruri de vazut si de facut in Londra pe care mi-a lasat-o Alex. Voiam sa ma duc initial la National Gallery ieri, dar National Gallery as vrea totusi s-o vad intr-o vineri, cand se inchide la 9, sa stau 10 ore inauntru, sa-mi iasa pe nas.

Asa ca hai la Foyle’s, mi-am zis. Fantanile din Trafalgar square erau inghetate ieri, o priveliste destul de spectaculoasa. Si totusi, soarele englezesc, inselator prin stralucire si lipsa de caldura, il mangaia generos pe Amiral si pe cei 4 lei de la baza monumentului lui, fiecare reprezentand o victorie. Am coborat spre gara Charing Cross care, dupa amplasament si aspect pare sa fie un fel de fosta gara regala. Un fel de Gara Cotroceni. Acolo am aflat ca Foyle’s e in sus pe Charing Cross Road, aproape de Tottenham Court Road.

Charing Cross Road mi s-a parut un fel de muzeu in aer liber. Biserica St. Martens in the Fields, peste drum de statuia generalului Washington, gazduia un mini-festival de muzica baroca. Majoritatea bisericilor de pe aici au orga si probabil sunt si mai multi cantareti decat la noi. Sunt orgi destul de mici, mai mici in tot cazul decat cea a Ateneului Roman, dar e bine ca daca ai chef sa asculti un concert de orga in Anglia, nu trebuie decat sa te opresti intr-o biserica. Majoritatea au concerte de 3 ori pe saptamana. Pe afisul festivalului era si Handel, cu The Arrival of the Queen of Sheba, faimosul „The Chaaampiooons”, imnul Champions League. Am zambit. Mi-am adus aminte si de tabloul „Sosirea reginei din Sheba” al lui Claude Lorrain, unul din preferatele mele. Si de socul pe care l-am avut cand l-am vazut prima data acolo, la National Gallery. Cateva momente m-au cam fript calcaiele sa intru totusi. Sa ma uit putin la tablou... Doar o privire. Dar stiu ca acolo e vizuina iepurelului lui Alice, ca odata intrat, doar greu si dupa multe ori te mai lasi scos. Un soi de vale a plangerii, un motiv care am impresia ca se cam tine dupa mine.

Legat de Alice, am gasit un anticariat in care aveau mai mult de 30 de editii din Alice in Tara Minunilor, in vreo 5 limbi. Cel putin din ce-am numarat eu, m-am oprit pe la 33. Pentru ca despre asta e vorba pe Charing Cross. Anticariate. Intre St. Martens si Leicester Square, unde incep teatrele, sunt o gramada de anticariate. Am gasit aici cateva bijuterii, cu siguranta o sa le mai fac niste vizite cand o sa am mai multi bani: editii princeps ale lui Winnie the Pooh, desene originale ale lui E.A. Shepperd cu primul Pooh, cel din 1926, un volum de poezii al lui A.A.Milne, „Now we are six” si alte cateva. Era, in anticariatul ala si un calendar „al lui Christopher Robin” pe 1929, fix sub o poza cu Paul McCartney, Ringo Starr si Brian Epstein. Mi-a mai facut cu ochiul un folio cu poezii de Yeats, cu coperti cartonate si teaca, sa dea bine in biblioteca.

Cat despre Foyle’s... 3 etaje imense, pline cu carti. Tot felul de carti, mai putin – lucru curios – carti de sport. Daca la Waterstone’s exista o sectiune destul de generoasa cu biografii sportive, am impresia ca Foyle’s isi face un punct de mandrie din faptul ca aloca nici o sectiune sportului. Probabil elitisti din fire, cei de la Foyle’s considera literatura minora biografiile sportivilor. Se prea poate sa aiba dreptate, dar probabil ca biografia lui Rio se vinde mai bine ca Dickens, care e sarbatorit in perioada asta cu rafturi speciale cam peste tot, chipurile s-ar implini 200 de ani de la nastere anul asta.

Am vazut la Foyle’s de toate: Harry Potter in greaca veche si in latina (ma intreb cine citeste asa ceva), cursuri de greaca veche si de latina, multa istorie, multa orientalistica, dictionare si carti romanesti etc. M-am simtit mandru sa vad Istoria religiilor a lui Eliade la loc de cinste. La filosofie, Locke, Hume si Hobbes omniprezenti, Heidegger si Hegel marginalizati. Destul de normal. Multa filosofie comerciala (Nietzsche, Alain de Botton), dar si multe chestii foarte nisate (Sluga, Monk). Un raft intreg cu si despre Wittgenstein. Mein Kampf legal, la 20 de lire, aproximativ de 4-5 ori mai ieftin decat la anticarii de la universitate. Pare o afacere buna, trafic cu Mein Kampf... 19:12

Press coverage

A fi profesionist in Londra (I): Management, Consultanta si Antreprenoriat, 2012-02-01, Pitcher & Piano, London, United Kingdom

Am ajuns la Pitcher & Piano puţin după 6 jumate. Diana şi Irina erau deja acolo, şi nu mai era mare lucru de făcut. Diana s-a ocupat impecabil de organizare. Aşa că până după 7, când au început să vină participanţii, am putut să studiem puţin localul.

Pitcher & Piano e o crâşmă în apropiere de Holborn, pe Kingsway spre Strand. La ora la care am ajuns noi era plin de indivizi in costume, genul cu joburi in City, oameni despre care îmi place să-mi imaginez că sunt atât de căsătoriţi cu munca lor pentru companii obsedate de profit încât preferă să-şi piardă orele libere făcînd networking cu colegii mai degrabă decât să se întoarcă acasă. Viaţa lor personală este o spoială lipsita de conţinut, iar rata divorţurilor în Europa occidentală bate la 50%. Vedeţi ce-am făcut aici? Aceasta se cheamă o prejudecată. Prejudecaţile sunt foarte utile pentru că iţi economisesc timpul pe care l-ai pierde cu a înţelege cum stau lucrurile de fapt.

Locul se vrea select, ca pentru oameni care câştigă bine, ca să poată să justifice preţurile mari. Arată rezonabil, se vede că a fost gândit ca un salon victorian. Mi-au placut în special candelabrele mari, cu multă sticlă. Dar nu prea are identitate. Nici pian.

Odata ce a inceput să apară lumea mi-am dat seama că nu mi-am facut suficient temele şi că ştiu prea puţine despre vorbitori, cei care urmau să fie vedetele serii. Din fericire structura întalnirii a fost de aşa natură încât i-a făcut să vorbească despre ei inşişi, aşa că cercetarea s-a făcut in situ.

Mi-am dat seama de câteva lucruri pe care nu le-am avut şi care în opinia mea ar face acest gen de evenimente mai productive:

• O foaie printată cu descrierea întâlnirii şi cu lista de participanţi, pentru nepregătiţi ca mine;
• Un desfăşurător şi o structură clar definită. Chiar dacă o vrem informală, lucrurile astea fluidizează mult interacţiunea intre cca. 15-20 de oameni care nu prea se cunosc între ei;
• Un mic fond de protocol, pentru a cărui necesitate am tot mai multe argumente. Rămân la părerea că cele 5 lire ar trebui să fie taxă de participare, nu depozit;
• O minimă amplificare (laptop, microfon de 10 lire si boxe de 20) care să ne permită să vorbim natural şi să mai bruieze din intervenţiile inoportune ale sălii. Ah, nici înregistrări n-ar strica.

Cred că mai sunt. Dar pentru toate aceste minuscule neajunsuri, Diana a compensat cu vârf şi îndesat, improvizând cea mai mare parte din etapele necesare la o conferinta serioasă. Mi-a plăcut in special fermitatea unora din interventii, semn al unei moderări foarte bune, mai bună decat la evenimente de amploare mult mai mare.

Celor doi vorbitori li se cuvin foarte multe mulţumiri că şi-au dat acceptul pentru o astfel de iniţiativă. De la ambii sunt foarte multe de invăţat. Mi-a plăcut complementaritatea poveştilor lor de viaţă. Interesele mele in memetică şi teoria mitului m-au făcut să-mi placă foarte tare metafora vulturului rătăcit printre găini pe care ne-a dat-o Ioan. Aş fi vrut să aud mult mai multe lucruri de la Adina, dar am fost bulversat de modul succint în care mi-a răsturnat paradigma în care priveam consultanţa. „Analize” mi-a spus. „Asta facem, analize.” De la cultură organizaţională şi studii sociale a trebuit să mă mut tocmai hăt, la cibernetică şi statistică. Am şi uitat de cartea ei. Noroc c-a promis că mai vine. 01:41

Rowanne

Rowanne e colega cu mine. Numele asta – Rowanne – mi-a placut de cand l-am auzit. Suna foarte autentic englezeste, suna ca un nume popular candva in epoca pre-romana. Dintr-o limba nascuta aici, in locurile astea, dinainte ca limbile locului sa fie alterate de tot soiul de invazii (germanici, romani, vikingi etc.) Probabil ca nu e asa.

Wikipedia spune ca Rowanne e femininul lui Rowan, care ar deriva dintr-o radacina proto-germanica a cuvantului care inseamna „rosu”. Trebuie deci sa fi fost destul de popular inainte de invazia normanda, exista acel tip de englez autentic pe care il mai vezi si acum pe strada si care iti lasa intr-adevar impresia de „roscovan”. Ceea ce englezi numesc „ginger”. Paul Scholes sau Rupert Grint.

Rowanne nu e asa. Rowanne e satena si pitica. Si tine cu Chelsea. Am aflat asta la un moment dat cand tot incercam sa trag de limba oamenii din jur despre fotbal. Nu mai stiu cine a fost, dar cred ca a incercat sa scape de mine cand a zis „Uite, vezi ca Rowanne tine cu Chelsea”

Iar dupa ce mi-a confirmat, gura mea mare a intrat putin in rol:

„N-o sa ne intelegem, nu-i asa?” am intrebat-o.

„De ce, care e echipa ta?” „Manchester United”

 „Ufff, cred ca e in regula. Mama tine cu Manchester United, stiu sa te tolerez.”

„E din Manchester?” „Da, mama e din Manchester”

Rowanne e din Londra. „Born and bred”, cum spune ea, si „blocata aici pentru totdeauna”. „E un loc bun in care sa fii blocat pentru totdeauna”, i-am spus. Sunt multe lucruri la ea care miros a autentic.

La un moment dat a intrat la noi in crasma un domn care, dupa spusele lui, vine aici din 1977. Avea un fular cu Spurs, la doua zile dupa ce Spurs a batut pe Watford cu 1-0 in FA Cup. Am fost putin mirat.

„A jucat Spurs azi?” il intreb.

„Nu, am jucat acum doua zile. Am batut, in FA Cup. 1-0. I-am batut pe W... Wim... W...” „Watford?” „Da, da, Watford”

„Da, stiam de meci. Am fost mirat sa vad fularul”

„Ah, pai eu ma duc des pe White Hart Lane. Iar azi era frig pur si simplu, asa ca am luat fularul.”

Logica de fier. Cum de nu m-oi fi gandit? Dar ce, credea ca scapa asa usor?

„Si ce parere ai, ramane Harry si sezonul viitor daca i se ofera nationala?”

„Sper sa ramana. Avem nevoie de el. Daca prindem Champions League, trebuie sa ramana.”

„Ei, Spurs o sa termine pe 3.” „Ufff, asa e. Pusesem 20 de lire ca luam campionatul, si daca nu pierdeam la City... Aveam cota 50:1”

Rowanne, care trebuia sa-l serveasca, a intervenit si ea: „Despre cine e vorba?” „Spurs” „Ah, tata tine cu Spurs.”

„La dracu’, Rowanne” mi-am spus in gand, „in familia ta exista cate un suporter al fiecare echipe?”

„Si tu?” a intrebat-o fanul Spurs. „Eu tin cu Chelsea. Tin cu Chelsea pentru ca pe la 7 ani trebuia sa aleg o echipa. Si m-am dus la tata si i-am spus ca am hotarat sa tin cu Arsenal. La care el m-a intrebat ‚Pai si unde o sa stai?’, asa ca a trebuit sa aleg Chelsea.”

Cred ca de fapt lui Rowanne nu-i prea pasa cum sta treaba cu fotbalul. Nu-i prea pasa ca sunt suporter United, sau ce face Chelsea. Mie mi se pare ca Rowanne merge de minune sa inlocuiasca „Suzanne” din melodia omonima a lui Cohen. Numai ca Rowanne nu e pe jumatate nebuna. Rowanne e foarte normala. Vrea sa castige un milion de lire la loto, sa-si cumpere casa. 17:07

Lectii si comunitati

Astă vară, la Femei pe Mătăsari, venise un camion cu gheaţă. Gheaţă care trebuia transportată cale de câteva sute de metri, de unde nu se mai putea intra pe stradă, pana la frigidere. Imediat s-a creat mare agitaţie. „Haideţi să transportăm gheaţa! Haideţi să transportăm gheaţa!”, toată lumea părea mobilizată, transportul gheţii devenise principala atracţie a străzii şi preocuparea tuturor. Din câte îmi amintesc, era o cantitate relativ mică de gheaţă, aşa că m-am dus la Iulian si i-am spus:

„Iulian, e destul de puţină gheaţă. Putem să mergem 3-4 oameni seriosi, durează mai puţin si se face mai organizat”

„Nu, e mai important sa participe toata lumea” îmi spune el. Am rămas blocat. A fost ca un soi de epifanie, o străfulgerare. Am inţeles dintr-o dată o grămadă de lucruri. Şi m-am băgat in coloana formată din câteva zeci de oameni şi întinsă pe câteva sute de metri care a trecut pungile de gheaţă din mână în mână cu multă gălăgie dar, foarte important, cu multă veselie. Mi-am dat seama că uneori e mai important să creezi anumite sinergii decât sa bifezi pur şi simplu o realizare tehnică. Mi-am dat seama că nu transportul gheţii era adevarată miză, ci colaborarea. E un fapt prea mărunt ca să se transforme în vreo mare lecţie de viaţă, dar la nivelul la care l-am receptat eu chiar a însemnat mult. Mi-am dat seama şi de ce Iulian are atât de mult succes în a coagula comunităţi, iar eu atât de puţin. Doar una din lecţiile pe care le-am învăţat de la el.

Sâmbătă, Andrei şi Diana discutau despre ceva. Nu mai ţin minte exact ce, parcă o chestie legată de construirea unei platforme online, ceva cu mentori, ONG-uri şi comunităţi. Îmi pare rau că nu-mi amintesc mai multe detalii, ar fi ajutat povestea. Dar îmi amintesc cu multă claritate o replică a Dianei:

„Da, dar eu aş vrea ca ăsta sa fie produsul unei comunitati, nu să muncească doar câţiva oameni şi să vină cu el gata facut”

E fix aceeaşi atitudine. Participaţionism, angajare şi consolidarea comunităţilor ca scopuri în sine. N-am gândit niciodată aşa, dar îmi dau seama că e unul din cele mai nobile feluri în care te poţi pune în slujba celorlalţi. („nobil” referindu-se aici la valoarea morală a faptei)

Iar de la Diana am învăţat grozav de multe, dar probabil că asta e lecţia cea mai importantă. Pasiunea cu care face orice e legat în vreun fel de comunicare, comunitate, de a aduce oameni împreuna. Felul în care incepe să funcţioneze de fiecare dată când aude că cineva, oricine, are nevoie de ceva, orice.

Capacitatea de a-şi păstra verva şi entuziasmul indiferent de reacţii, de lipsa lor sau de obstacolele de pe traseu. Nu prea îmi dau seama cam ce te-ar putea opri din a-ţi atinge obiectivele când eşti atât de motivat.

Ştiu ca e uşor patetic şi poate puţin îngroşat ce am facut aici şi ştiu c-o să-i stânjenesc pe prietenii mei. E o responsabilitate destul de mare care vine la pachet cu mândria pe care-o resimţi când eşti transformat în model, în exemplu pozitiv. Dar e greu şi să te raportezi de pe picior de egalitate la oameni de la care ai invăţat atât de multe. Iar eu mă simt tare norocos să pot să-i numesc prieteni ai mei, un noroc total nemeritat. Mă simt ca şi cum aş fi aşezat la baza unui munte, contemplându-i cu admiraţie vârful, în timp ce oameni din jurul meu au renunţat la minunata privelişte a vârfului pentru un urcuş greu şi plin de obstacole. Dar priveliştea de acolo de sus e mult mai frumoasă. 14:11

Otrava

„Unde muncesti azi?” ma intreaba Dylan.

„Habar n-am” „Nu se stie niciodata, nu-i asa?” „Incerc sa-mi dau seama de sistem. Majoritatea oamenilor par sa stie ce se intampla”

„Nimeni nu stie, stai linistit. Managerii fac programul. Unde ne pun ei, acolo ne ducem. Adica, ideea e ca managerii incearca sa fie cat mai cinstit cu putinta...”

Intr-una din primele duminici petrecute aici (prima sau a doua), am fost la o biserica, cea mai apropiata biserica. St Paul’s nu-stiu-cum, la cativa pasi de unde stau. Pe aici toaate bisericile au bucatarie si cafenea si se obisnuieste ca dupa slujba sa se stea la un ceai/cafea si-o socializare in cafenea. Ca figura noua intr-o parohie mica, m-au luat mai multi la intrebari. Si discutand despre obisnuitele banalitati (vremea, criza), am surprins urmatoarea fraza:

„E foarte nasol acum. Nu mai sunt bani deloc, locuri de munca sunt putine si nimeni nu prea stie ce e de facut. Adica, sunt sigur ca guvernul incearca sa faca lucrurile cat mai bine...”

Saptamanile trecute a fost un mare scandal in oras datorita initiativei unui consilier din Westminster (districtul central al Londrei) de a institui o asa numita „taxa pe viata de noapte”, adica seara si in weekend masinile care parcheaza in Westminster sa fie taxate cu 4.80 lire/ora, in plus fata de taxa de aglomeratie de 12 lire/zi. Masura a fost intampinata cu multa ostilitate in primul rand de societatea civila, dar si de politicieni. Consilierul care a propus masura facea parte din partidul de opozitie, iar cei de la putere (inca nu le-am invatat numele) s-au opus cu vehementa. Dar au fost foarte multe voci si in propriu-i partid care au spus ca masura trebuie cumpanita mai indelung.

O chestie ca asta, cand un adversar politic face o asemenea propunere, e aur pentru a castiga capital electoral. Boris Johnson, primarul Londrei, care face parte din partidul la putere (cred ca liberal-democratii) a intervenit si el, opunandu-se masurii.

Acum vreo doua saptamani, Colin Barrow, initiatorul proiectului, si-a depus demisia, iar proiectul de taxare a parcarii pe timp de noapte si in weekend a fost imediat abandonat.

Declaratia lui Boris Johnson (din alt partid, retineti) a fost ceva de genul: „Desi am avut divergentele noastre, imi pare rau sa-l vad pe Colin demisionand. A servit bine orasul.”

Ulterior, au iesit la iveala si niste dedesupturi ale afacerii. Se pare ca dl. Johnson, primarul Londrei, ii oferise lui Colin Barrow un targ: contractarea unei firme de audit care sa faca un studiu de impact al masurii, iar apoi proiectul sa fie abandonat fara publicitate negativa in presa si Colin Barrow sa iasa cu reputatia intacta.

Acum, incerc sa transpun aceste povestioare in Romania. Nu stiu ce personaje sa folosesc. Chiliman care sa-l traga de maneca pe Oprescu si sa-i spuna: „Bai Sorine, hai sa incercam sa vedem daca exista vreo alternativa rezonabila la daramatul halii Matache inainte sa aducem buldozerele, ONG-urile si presa?”

Pe cei care ies in strada la Universitate discutand intre ei la modul: „Bai, si eu sunt convins ca guvernul incearca din rasputeri sa faca treaba sa mearga, dar e contextul economic mondial foarte nasol.”?

Functionarele la stat de varsta a doua care isi petrec orele de program jucand Solitaire gandind: „Vad ca pe sefii mei ii intereseaza sa mearga treaba cat mai bine, asa ca nu-mi ramane altceva de facut decat sa ma intereseze si pe mine acelasi lucru”?

Traim in Romania si uneori mai si avem tara pe care-o meritam. 22:01

Trophaeum Traiani

Despre statuia lui Traian asadar. Dispusa chiar la iesirea de la statia de metrou Tower Hill, la baza restului din zidul roman, statuia incepe sa se vada pe masura ce cobori scarile spre sosea. Pe ea scrie ca e facuta la inceputul secolului doi si ca e o replica a statuii de la Roma. Exista mai multe semne de intrebare aici, care au probabil raspuns cunoscut, dar pentru care trebuie sa caut un istoric. In primul rand, se spune „Statue believed to be of the Roman emperor Trajan”. Daca e o replica a celei de la Roma, inseamna ca nu avem certitudinea ca cea de la Roma ar fi a lui Traian? Brosurile turistice, spre deosebire de soclu, au certitudini, si afirma ca este fara urma de indoiala statuia lui Traian. Apoi, daca e o replica, ma intreb care era procedeul prin care se faceau asemenea replici la inceputul secolului doi. Oare aveau matrici pentru turnat bronzul? Nu pare imposibil, avand in vedere eforturile imense care se investeau in antichitate in intreprinderi complet lipsite de scopuri practice.

Cand am vazut-oprima data, dupa foarte multi ani petrecuti cu manuale de istorie care o aveau pe coperta, am recunoscut-o imediat. Dar am fost foarte surprins sa vad o statuie a lui Traian in Londra, asa ca am avut nevoie de confirmarea placutei de pe soclu ca acela e intr-adevar Traian. Apoi, m-am umplut cu un sentiment de mandrie care iata, supravietuieste intact si acum, dupa 3 saptamani.

E interesant de investigat mandria asta. Cumva, simt ca prin Traian exista o legatura intre mine si locurile astea. Dar ce fel de legatura? In ce masura sunt eu urmas al lui Traian? In ce masura ne putem noi, romanii, pretinde o filiatie romana? Avem, e clar, elemente culturale latine importante, dar e posibil ca aceasta absorbtie culturala sa fi fost facuta doar pentru functionalitatea ei, doar pentru ca structurile culturale si administrative romane erau mai bune decat cele indigene. In tot cazul, dupa parerea mea, intelegerea interactiunii dintre triburile tracice de la nord de Dunare si romani este in constiinta colectiva romaneasca destul de naiva (la nivelul baladelor populare de genul Traian si Dochia) si alterata de interesele in slujba carora a fost pusa cercetarea (unire teritoriala in secolele XVII-XIX, identitate nationala incepand cu 1848, justificarea politicilor actuale in secolul XX). La fel de posibil e si sa fi citit eu ce nu trebuie, si poate ca V. Parvan sau N. Iorga infatiseaza in cercetarile lor un tablou cu totul diferit fata de cel asimilat de istoria din manuale.

Apoi, elementul barbar este cel putin la fel de important dupa parerea mea in formarea poporului roman. Si mai am si convingerea ca pentru actuala stare de fapt sociala si geo-politica este absolut irelevant orice s-a intamplat cu mai mult de 3 generatii in urma. Adica vreo 150 de ani, mai mult sau mai putin.

Pe de alta parte, ce legatura are Traian cu locurile astea, si ce cauta statuia lui in Londra? Romanii au fondat orasul Londinium in 43, in timpul imparatului Claudius, cel mai important eveniment din istoria antica – invazia reginei Boudica – a avut loc in timpul lui Nero, si tocmai domnia lui Traian (98-117) e sarita de istoria Londrei ca o mare pata alba. Constructia London Wall a fost inceputa in 90, iar inceputul dezvoltarii urbane in zona e legat mai degraba de Hadrian, urmasul lui Traian, ale carui interese in Britannia au fost mult mai mari decat cele ale predecesorului lui, habar n-am de ce. Traian a pastorit peste maxima intindere geografica a imperiului, e adevarat, dar interesele lui au fost legate mai mult de extinderea spre est (la nord de Dunare spre Marea Neagra si in orientul mijlociu – Siria). Poate pur si simplu Marcus Ulpius Nerva Traianus e un castigator la loteria istoriei.

Degetul lui Augustus si degetul meu, pentru comparatie

Despre statuie simt ca as avea multe de spus, dar se pare ca nu prea e cazul. Poate pentru ca aprecierea e in primul rand estetica, iar asta e o experienta eminamente subiectiva. Percep cumva si valoarea documentara a statuii, dar nu prea sunt in masura s-o inteleg. Imi place ca e la o scara de aproximativ 1:1, sau un 1:1 inflorit. Adica Traian asta e, cred, doar putin mai mare decat originalul in carne si oase. Suficient de mare incat sa impuna respect si suficient de mic incat sa poata fi pedepsit orice individ care indrazneste sa puna la indoiala identitatea in dimensiune dintre statuie si augustul imparat. 14:47

Metafilm

Death Proof (USA, 2007), regia: Quentin Tarantino

De cele mai mult ori, un regizor nu prea reuseste sa se desprinda de anumite tipare, de anumite asa-zise „marci regizorale”, de trasaturi care apar si reapar in toate filmele lui si care te fac sa-l recunosti indiferent de subiectul abordat.

La Tarantino tiparele astea sunt mai vizibile, mult mai vizibile decat alti regizori, dar spre deosebire de cei mai multi dintre ei, nu numai ca se mandreste cu asta, dar iti baga lucrul asta in ochi atat de tare incat la un moment dat filmul nu mai este despre propriul subiect, ci despre Tarantino. Evident,dupa ce a dat lovitura cu Reservoir Dogs si Pulp Fiction, nimeni nu mai indrazneste sa ii aduca vreo obiectie sau sa-i refuze vreun buget. Mai ales ca Tarantino se vinde. Dar gagiul are momente in care devine atat de autoreferential incat ca sa intelegi filmele lui ai nevoie de o brosura cu explicatii, ca la muzeu.

Cam asta se intampla in Death Proof, un film care este despre Tarantino de la cap la coada si despre nu mare lucru in rest. Adica, de exemplu, omului ii plac filmele din anii `70. E destul de evident, o spune si el, si nu e nevoie de un geniu sa-si dea seama ca, avand 7 ani in 1970, gustul lui Tarantino pentru filme a fost format in deceniul 8.

Filmele lui sunt suspendate intr-o contemporaneitate ambigua temporal, dar substanta inspirationala a lui Tarantino, intregul lui continut creativ, e blocat iremediabil in anii `70. „Bet you’re a big Lee Marvin fan, aren’t you? Me too, I love the guy” spune Vic Vega in Reservoir Dogs, dar astea sunt cuvintele lui Tarantino. Pentru ca toate personajele lui vorbesc ca el. Inglorious Basterds e un remake al lui Dirty Dozen. Numai ca daca oamenii lui Lee Marvin sunt foarte seriosi, iar Dirty Dozen vrea sa fie strict un film de razboi si un film despre eroi, Tarantino nu face altceva decat sa se prosteasca. Totul are dimensiuni caricaturale, iar filmele lui nu sunt despre lucruri, ci despre alte filme.

Death Proof este un remake al lui Tarantino dupa Vanishing Point (1971), nu se ascunde asta nici un moment. Personajele din partea a doua vorbesc mult despre filmul asta, chit ca nu erau nascute cand s-a lansat. Iar masina pe care o conduce gasca celor 3 fete din partea a doua este cu siguranta visul implinit al unui copil care trebuie sa se fi uitat cu mult jind la Dodge-ul Challenger de 400 de cai din Vanishing Point.

E un film cu multe gagici, in care femeile sunt folosite, se expun si se vad pe ele insele strict ca obiecte sexuale. Evident ca in realitate femeile nu vorbesc si nu se comporta asa. Dar aici femeile vorbesc ca Tarantino si se comporta cum ar vrea Tarantino sa se comporte.

Post-procesarea arunca in aer absolut toata canoanele editarii: nici un fel de preocupare pentru racorduri intre scene, taieturi in mijlocul cadrului, obiecte care dispar pur si simplu din imagine, sarituri bruste si nemotivate in nici un fel de la alb-negru la color. Filmul este zgariat sa ii dea un aspect retro, fara ca asta sa serveasca in vreun fel povestea. Pur si simplu, Tarantino isi face propriul lui Vanishing Point, numai ca asa cum l-ar fi facut el. Cu multe gagici, cu omoruri, cu picioare care zboara prin aer si aterizeaza in mijlocul strazii.

Si imi imaginez ca a mai fost o idee coapta de mintea lui imbuibata cu referinte cinematografice de acum 40 de ani: daca am facut Dodge-ul Challenger din Vanishing Point, oare ce masina ar putea s-o bata pe asta? Ar trebui, evident, sa fie o masina si mai smechera. O masina in care sa nu poti sa mori. Death proof. Doar o astfel de masina ar putea omori Challenger-ul. Deci masina asta trebuie sa aiba un schelet pe capota, sa arate ca e cea mai smechera. Whoaaa, dar cine ar putea sa conduca o asemenea masina? Ah, pai asta e simplu. Daca e vorba de o bataie intre masini, ii lasam pe cascadori sa conduca, normal. 03:08